rebel_yell

Sarbatorile in familie. Suedeza si romana

2012-01-10T11:58:00.001+02:00

In 2010, de Craciun, era pentru prima data cand nu eram alaturi de ai mei, nu impachetam sarmale cu mama, nu pregateam bradul cu tata, nu il impodobeam cu cati si Mara. Eram intr-o tara noua, la inceput de drum care nu se arata in niciun fel, cu un om care nu se bucura de nimic si cu care nu mai aveam nimic in comun, eram speriata, trista, nesigura. Adriana si familia ei au facut tot posibilul sa imi indulceasca tristetea si le voi fi toata viata recunoscatoare pentru caldura, dragostea si dragul ce le-am primit.

2011 a fost un an atat de plin pentru mine, incat parca am trait zece in unul. Nu am de ce sa vreau sa uit primele luni ale lui, chiar daca au fost lacrimi, durere, singuratate, dezamagiri, teama. Pentru ca au fost si noi prietenii legate, altele intarite, in plus, mi-am dovedit inca o data ca ce nu ma omoara, ma intareste. Din mai s-au schimbat toate radical. Au venit ai mei la mine, m-am regasit dupa 15 ani cu David, scoala mergea bine. Au mai fost si zile mai ploioase, oameni dragi care s-au dus, frustrari birocratice, dar in mare parte a fost iubire, frumos, fericire.
De Craciun am sarbatorit pentru prima data 100% suedez, dar cel mai fain a fost ca pentru prima data m-am simtit nu doar un musafir care nu intelege si vorbeste suedeza, ci parte reala din familia lui David. Am pregatit mancare (salata mea de beuf si prajiturelele Mosi Craciuni au avut mare succes) ca si restul gagicilor din familie, am dat si primit cadouri cu mesaj personal, nu doar asa, de politete, am facut glume si am stat la povesti, am planificat urmatoarele petreceri in familie.

Revelionul si un fel de al doilea Craciun l-am petrecut cu ai mei, in Romania, in formatie completa. De data asta am luat-o cu noi si pe cea mica. Eram convinsa ca intalnirea cu iubita mea nepoata Mara va fi ok, dar nu ne asteptam sa fie asa o dragoste la prima joaca. 5 zile s-au jucat, pupat, au dansat si ne-au dovedit ca dragalasenia si copilaria au o limba comuna. Seara inainte de plecare s-a lasat cu lacrimi si promisiuni ca vacanta de vara le va aduce cumva iar impreuna. Mama si tata au fost plini de iubire si generozitate, Cristi si Cati calzi si faini. M-am bucurat tare mult sa ma vad cu draga mea Cristina, cu Mircea si mai ales, cu verisoara mea Roxi, care e un fel de sora mai mare combinata cu inger pazitor. A fost tare bine sa fiu cu ei, pentru ca ei sunt Romania mea, nu tiganii de pe avionul de la Budapesta la Bucuresti, nu cele doua vanzatoare care au latrat la mine ca am vrut sa probez ceva. Si nici cei pe care, desi i-am scos din viata mea, continua sa ii frece grija vietii mele. Cu ocazia asta am realizat, pe de-o parte, cat de mult bine mi-am facut scotand din viata mea falsitate, barfa si superficialitate, pe de alta parte, cat de departe sunt de toate astea.

Mi-am petrecut sfarsitul lui 2011 si inceputul lui 2012 inconjurata de oameni dragi, de iubire si bucurie. Reteta perfecta de a trece firesc peste micile inconveniente birocratice, de a zambi chiar si la final de zi de munca extrem de dura, de a gasi raspunsuri cand intrebarile se agita frenetic in cap. Am mai spus-o si o voi repeta pana mor: sunt un om extrem de norocos, bogat si fericit. Ceea ce va doresc si voua, din tot sufletul.

Craciun fericit si un an nou minunat!

2011-12-24T01:04:00.004+02:00

Dragii mei, va doresc sa aveti un Craciun fericit, cu bucurii, cu cei dragi alaturi, cu multe motive de zambet si fericire! Si un an nou mai linistit, cu mai mult optimism, cu iubire si armonie. Va multumesc ca imi sunteti alaturi, chiar daca v-am cam neglijat. Va pupez!

Cu dedicatie speciala pentru cei iubitori de senzatii tari :D

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii. Adica varicela

2011-12-16T13:19:00.000+02:00

Dupa 30 de ani, ca o adulta responsabila ce ma simt, dar fara sa dau in paranoi si ipohondrism, am avut grija de lucruri serioase legate de sanatate. Control anual la col, palparea sanilor, verificat ochii si dintii. In plus, ma mai si bucuram de o sanatate beton, fara o raceala nasoala de mai bine de 10 ani, cu o ocazionala criza de bila odioasa sau una de reumatism, din an in paste, ambele mosteniri de la mama. Dar cu care m-am obisnuit sa traiesc de pe la 12-13 ani. In rest, sanatoasa tun!

Cand saptamana trecuta, marti, m-a luat cu ameteala, transpiratii reci si am cazut pe podea secerata, am crezut ca e din cauza ca nu am mancat si am baut cafea prea tare. Nu am luat in serios starea de carpa zdrentuita in care m-am aflat toata ziua, pentru ca aveam drumuri si misiuni de indeplinit. Miercuri la fel, doar ca nu am mai lesinat, ci m-a apucat o stare febrila si dureri de incheieturi. Pana seara cand am ajuns acasa, credeam ca am ajuns la 80 de ani si ca mi se vor usca toate oasele si se vor duce cu vantul, pulbere. Pentru prima data de cand am venit aici am deschis gentuta cu medicamente (da, am plecat din Romania cu asa provizii de medicamente, de zici ca plecasem sa ma imbolnavesc aici) pentru mine, nu ca sa alin dureri ale altora (am fost foarte generoasa cu bulinele mele, mai ales ca aici medicamentele se dau in 99% din cazuri pe reteta si mai sunt si scumpe, iar eu am si de ficat, si de stomac si de dureri si antibiotice). I-am multumit in gand iubitei mele Cati pentru bulinele roz de ibuprofen, mi-au luat durerea cu mana.

Combinatia asta de dureri de oase, ameteala, febra si stare generala de soseta aruncata sub canapea m-a tinut si joi, vineri si sambata. Eram convinsa ca am o suferinta de om care imbatraneste, o clasica criza de reumatism, mai ales ca afara era rece si umed.

Sambata noaptea m-am trezit ca o naluca, in varful patului, cu ochi holbati la David care imi spunea ceva. Cearceaful de sub mine, perna si patura erau ude fleasca, simteam ca imi arde pielea si ca imi explodeaza, ii raspundeam omului in romana, nu ma puteam concentra sa zic ceva in suedeza sau engleza. Aveam febra 40. Dupa un pumn de medicamente, am reusit sa ma mai linistesc si sa adorm la loc. Dimineata mi-am gasit niste bubite pe piept si pe frunte. 'Hmm, am facut o alergie la ceva'. Dar m-am uitat repede si pe net. 'Nu se poate, frate, ca doar nu esti copil'. Se uita si David si imi spune: 'cred ca ai vattkoppor'. Ma uit in dictionar. Da, traducerea e aceeasi cu ce am gasit eu. La 33 de ani si jumatate am facut una din cele mai populare boli ale copilariei: varicela! De care nu ma bucurasem la 10-12 ani. Sa ma bucur ca sunt iar copil? Sa rad? Sa ma ingrijorez ca la adulti e cam nashpa boala asta? Sau sa ma fac ciobanul din Miorita si ce o fi o fi?

Febra ca febra, am mai avut, iau pastile, comprese reci, lesin pe canapea, ma descurc. Dar bubele. Ah! Bubele! Pe alea de pe piept, brate si spate le-am dat repede cu un smac rozaliu care mi-a luat din mancarimi. Dar ce sa fac cu alea de pe cap, de sub par, care ma fac sa imi smulg pletele nou capatate? Sau cu alea de pe fatza, care trebuie tamponate cu maxima grija ca sa nu ramana semne. Cand am realizat, dupa ce un cutit m-a taiat in doua cand am facut pipi, ca javrele de bube si-au gasit locul si 'acolo', m-a pufnit rasul si plansul in acelasi timp. Dupa care mi-au aparut si in gura, in buric, in ureche. Un adevarat pom de Craciun, decorat pe fiecare crenguta!

Luni si marti a fost apogeul. Turnam balsamul acela rozaliu pe mine si l-as fi baut cu placere daca m-ar fi ajutat si pe dinauntru. Totul durea, ardea, manca, isteriza. Moralul meu era la pamant. Eram o Vulpe buboasa si jegoasa. Vulpile cu scabie se impusca, nu-i asa? Cel mai nasol era ca o aveam si pe asta mica la noi si in loc sa ne jucam, pupam si dragalim, eu zaceam in canapea, cu smac pe mine si ochi plangaciosi. Si imi venea sa imi smulg carnea de pe mine. Dar uite cum tocmai un copil m-a ajutat sa zambesc iar si sa imi fac situatia mai buna. Cand m-a vazut Malin cat de disperata eram sa ma scarpin, mi-a spus: 'gandeste-te la altceva, la ceva frumos! Si in loc sa te scarpini, fa cu mainile altceva'. Si asta am facut!

Am inceput sa ma bucur de timpul petrecut acasa, ca aveam nevoie, si am dat de punga
cu tot felul de materiale si chestiute cu care de obicei ma joc cu copiii la scoala si m-am pus pe treaba. Niste felicitari de Craciun (cand le faci personal parca au o si mai mare semnificatie, nu?), niste mosi mici din lemn si postav, omuletii de turta dulce din materiale si ata, conuri de brad si steaua de lemn aurite. Si cate mai am de facut!!!

Miercuri ma simteam bine, pentru prima data. Bubele se uscau, eu nu mai aveam febra, toata ziua am avut cate ceva de facut, eram bucuroasa ca a durat doar o saptamana. Si din senin, pe la 9 seara, m-a apucat cea mai ciudata senzatie din lume. Inghetam si ardeam in acelasi timp. Picioarele si bratele reci, trunchiul si ceafa 100 de grade. Cu un hanorac gros si doua paturi pe mine, nu reuseam sa imi reglez temperatura. Si daca tot ne uitam noi de ceva vreme la toate filmele de groaza mai bune sau mai tampite de pe net, in starea mea de foc si gheata, cand m-am ridicat sa imi iau niste medicamente si apa, David a avut parte de scena din Exorcistul. Tremuram ingrozitor, aveam ochii iesiti din cap, nu puteam scoate cuvinte din mine, ci doar mormaieli si horcaieli. Nu stiu cand si cum am adormit.

Ieri si azi nu s-a mai intamplat nimic spectaculos. Doar bubele au acum coaja si sunt foarte urate, pielea e uscata si ma gandesc cate semne imi vor ramane pe piele. Trebuie sa recunosc, nu a fost nimic amuzant in toata experienta asta. Chiar daca am dat vreo doua kile jos, ca nu am avut pofta de mancare. Dar mi-a confirmat ceva perioada asta de bolit. Ca am un om deosebit alaturi. Care nici nu s-a speriat, nici nu s-a jenat, nici nu s-a ferit. Din iadul de job pe care il are, a gasit timp sa vina si de doua ori acasa sa vada cum sunt. Mi-a adus flori si mi-a facut suc de fructe, a vorbit cu asistenta de la spital care da sfaturi si retete si mi-a cumparat o crema cu xilina sa imi amorteasca durerile la urinare. Si s-a trezit de multe ori pe noapte sa verifice daca sunt bine. Mi-au usurat tare mult durerile si spaimele gesturile astea.
Si am mai invatat o lectie: sa nu spun nici in gluma 'e, si? ma doare in cur!', ca nu e de glumit cu asa ceva.

Românii suntem noi

2011-11-19T18:36:00.000+02:00

Mi-au placut intotdeauna coincidentele, de-aia azi o sa scriu un text enorm, pentru ca s-au adunat trei teme care au, intamplator, acelasi subiect: cum sunt românii.
Acum cateva zile ma gandeam un pic iritata la anumite comentarii de la pozele si povestile mele si cum de ceva vreme nu imi mai vine sa comentez la multe texte de pe bloguri romanesti sau statusuri de facebook ale cunostintelor din Romania, pentru ca am obosit de atata dramatism si nefericire. Si nu stiu cum s-a intamplat, ca exact in ziua aia la cursurile de suedeza am discutat despre cum se vad suedezii (20 si ceva de cuvinte/expresii care au iesit dominante in urma unui studiu) si ca tema am primit sa scriem 20 si ceva de cuvinte care ne caracterizeaza neamul din care venim.

Daca suedezii se vad: tacuti, cinstiti, creduli, rigizi, vorbesc cu voce joasa, multumiti de sine, retrasi, punctuali, distanti, onesti, stangaci, precauti, independenti, lipsiti de spiritualitate, organizati, chibzuiti, muncitori, inhibati, impaciuitori, calmi, rezervati si plictisitori, eu mi-am vazut romanii ca fiind: vorbareti, cu glas ridicat, deschisi, sentimentali, expansivi, inimosi, ingeniosi, nechibzuiti, imprevizibili, laudarosi, joviali, cu simtul umorului, amuzanti, prietenosi, creativi, le place sa petreaca, critici, individualisti, grabiti, mandri, curiosi, vaicareti.

Ultimul cuvant este motivul iritarii mele de mai sus. Care nu era/e chiar iritare, e mai mult un fel de durere, de suparare, de nemultumire. De ce se bucura lumea atat de tare nu doar ca sunt eu bine, ci si ca am plecat din 'tara aia de rahat'? de ce statusurile de facebook au zilnic 'oameni de rahat, job de cacat, viata grea, am pierdut increderea, viitor de doi bani' printre randuri, desi aceiasi oameni au si o casa, o slujba, o vacanta, un gratar in weekend, prieteni de spritz, un sot, o gagica, o pisica pufoasa? La comentariul urmator, facut la o poza in care zambeam cu micuta mea suedeza: 'pt. cine traieste in Romania- devenita ,,Tara Chipurilor Posomorate"(!!!) - o astfel de fotografie este o adevarata ,,delectare"!Multumim si ne bucuram ca avem ocazia sa vedem si ALTFEL de figuri!!!' am urlat de nebuna in casa: de ce a devenit Romania tara chipurilor triste??? Cine va impiedica sa alegeti sa zambiti, sa va bucurati de lucrurile frumoase si sa realizati cate motive de fericire aveti? Si nu, nu vreau sa aud de basescu, politicieni corupti, birocratie, trafic, sefi cretini, job greu!

Daca textele mele precedente ar fi fost despre cum am curatat sange de pe podele si pereti dintr-o casa unde si-a zburat unul creierii, despre orele pe care le petrec in aproximativ 15 autobuze in fiecare zi in care merg din scoala in scoala la copiii cu care fac romana, despre cate tigari am fumat in cele 53 de minute cat am asteptat in telefon sa imi raspunda o persoana de la informatii de la Migratie, care mi-a spus sec: 'asteapta, ca o sa vina un raspuns. Candva', despre cele doua saptamani in care am trimis emailuri la administratie si nu am primit niciun raspuns, ca apoi sa bat pe la nu stiu cate usi pentru a mi se aproba si pe hartie ceva ce oricum aveam drept sa fac. Daca va spuneam ca ajungem in ultima saptamana inainte de salarii sa mancam paine cu unt si cartofi fierti ca de carne nu mai sunt bani sau daca va povesteam cum, in loc sa asteptam sa faca serpoaicele noastre nu stiu cati pui pe care sa ii vindem pe multi bani, ne chinuim cu tot felul de otravuri si solutii sa nu ne moara toti serpii care au fost infestati cu un parazit odios, si uite cum din cati bani am putea face am ajuns sa ne gandim de unde scoatem banii sa ii facem bine. Si daca va spuneam ca in trei zile s-a stricat motorul la barca, ATV-ul si masina troncane si daca as fi pus poze cu mizeriile de la munca de curatenie, daca imi faceam si aratam poze cu mine smulgandu-mi parul de cate hopuri birocratice trebuie sa trec sau poze din traficul total blocat spre casa, pentru ca un istet a provocat un accident din neatentie, daca v-as fi povestit si aratat toate astea in loc de ce v-am povestit si aratat in ultimele doua luni, v-ati mai fi bucurat de fericirea mea, de viata mea, de zambetul meu? Sau m-ati fi cainat, mi-ati fi spus ca traiesc intr-o tara de rahat si cu multa birocratie, ca sigur sunt nefericita cu omul meu ca doar trecem prin atatea rahaturi. Saraca de Lia!

Dar uite ca am ales sa consider toate cele din paragraful de mai sus ca pe tzantzari vara: enervanti, scarbosi, iritanti, inevitabili. Dar cu siguranta nu voi ajunge vreodata sa spun ca vara e un anotimp de rahat pentru ca exista tzantzari. Asa cum m-am bucurat ca un copil ieri cand am primit in sfarsit raspuns la alergarile mele din ultimele doua saptamani si am multumit celui care mi-a dat raspunsul, mi-am ajutat barbatul sa curatam si sa aruncam ce era in terariumuri si am dat cu ulei si otrava pentru paraziti serpii, dupa care am baut un pahar cu vin si ne-am imbratisat si iubit cand ne-am bagat in pat, m-am bucurat cand mi-au intrat bani in cont dupa munca de curatenie, mi-am gasit timp de citit intre zecile de autobuze, am cantat si povestit cu aia mica in masina blocata in trafic, i-am facut un ceai cald lui David care a stat cateva ore afara la cateva grade si a reparat ATV-ul si schimbat uleiul la masina, l-am invitat la masa pe vecinul care ne-a dat un motor de barca, pentru ca el avea mai multe. Si cand n-am avut bani de fripturi am mancat pyttipanna din 4 cartofi, un rest de carnat si o ceapa, iar la desert am taiat in felii un mar si l-am pus la cuptor, cu zahar si scortisoara.

Si ajung la a treia coincidenta cu subiectul 'cum sunt romanii'. De cateva zile a inceput o campanie a celor cu ciocolata Rom de a schimba 'fatza' romanilor pe net, pentru ca daca scrii pe google 'romanii sunt' primele chestii care ies sunt nasoale (hoti, puturosi, paduchiosi, plus altele in engleza, franceza sau spaniola). Eu nu voi fi cea care spune ca nu ajuta la nimic asa o campanie, din partea mea cu cat invata romanii sa vorbeasca si frumos de romani, cu atat mai bine. Dar am facut un exercitiu si am dat pe google Swedes are si mi-a iesit rude, cold, boring. In suedeza cautarea svenskar är vine cu rezultatele: plictisitori, reci, fricosi. English are ... germans, racist, rude, hated. Si m-am oprit ca nu am mai vazut rostul. Ca mi-a fost clar ca treaba cu trasaturile negative la cautarea pe google nu e doar romaneasca. Asa cum, inca o data, mi s-a dovedit ca romanii se cred prigoniti de toti si, in acelasi timp, cumva mai grozavi decat altii. Deoarece cuvantul ales, romanii sunt destepti, nu arata o decenta si modestie pe care o au altii. Eu chiar cred ca sunt romani destepti, asa cum sunt suedezi, cehi, americani, bulgari, irakieni sau somalezi destepti. Si spun deschis si cu mandrie ca sunt romanca, dar nu spun niciodata ca sunt desteapta, muncesc mai bine ca altii, invat mai bine ca altii, ci ii las pe ceilalti sa vada cum sunt. In primele saptamani la munca nu ma baga nimeni in seama, eram mereu lasata in afara grupului cand ieseau colegii suedezi la o tigara. Si nu o faceau pentru ca eram romanca, ci pentru ca eram noua, nu vorbeam limba lor si nu ma cunosteam. Dupa o luna am inceput sa primesc saluturi, urari de weekend placut si invitatii de mancat la pranz impreuna. Dupa inca ceva timp, oamenii ma imbratiseaza cand ajung la job dupa ceva pauza, imi comenteaza pe facebook, ma invita la petreceri, ma lauda pentru rezultatele la scoala si pentru cat de bine mi-am dat drumul la suedeza. Si nu pentru ca sunt romanca, ci pentru ca sunt eu. Si sunt convinsa ca atunci cand se vorbeste despre chestii negative (prostituate, tigani, cersetori din Romania), colegii mei si oamenii care ma cunosc povestesc despre romanca Lia pe care o cunosc ei. Omul sfinteste locul, e mai adevarat ca niciodata.

Eu imi doresc sa vad pe google, pe facebook, pe strada, in ziare, in viata ca romanii sunt harnici, veseli, glumeti, sufletisti, darnici, fericiti. Pentru ca destepti sunt deja, dar nu realizeaza ca EI decid sa isi vada de treaba chiar si cand seful e idiot, sa isi creasca copiii cu decenta chiar cand vecinii isi etaleaza cele mai scumpe masini si jucarii, sa faca o fapta buna cand cineva mai neajutorat are nevoie, sa zambeasca atunci cand vad ceva frumos, sa fie recunoscatori si multumiti ca au o casa, o familie, prieteni, copii, o slujba, mancare, un gratar si un spritz in weekend. Si mai ales, ca fericirea si bucuria sufleteasca nu depind de basescu, politica, tigani, birocratie, trafic, toate astea sunt doar tzantzari care in niciun caz nu fac vara un anotimp de rahat.

BlogJuanul meu amuzant

2011-11-11T16:16:00.002+02:00

Dupa cum va spuneam acum vreo 2 saptamani, sunt blogerita juriu aspru, dar sever in concursul initiat de Danone, BlogJuan. Finalisti au iesit 5 romantici si 5 amuzanti. Scriu asa de tarziu pentru ca am facut un efort urias de a citi nu doar textele cu care s-au inscris sau linkurile catre texte mai amuzante sau romantice, ci cam 15-20 de texte de pe fiecare blog. Pentru ca eu sunt de parere ca nu poti fi romantic doar cu un text sau amuzant ca ai spus o data un banc bun. Cu parere de rau trebuie sa spun ca niciun romantic nu m-a convins. Nu stiu, oi fi eu mai putin feminina sau mai ciudata, dar pe mine ma cucereste romantismul faptelor, nu al vorbelor, in plus, am preferat intotdeauna barbatul care imi repara masina de spalat si imi monteaza o etajera pe perete fara sa-i spun eu de 1000 de ori, in fata barbatului care boceste cu mine la vreun film. Ca eu oricum nu am plans nici la Love story. Sunt nashpa, stiu.

La amuzanti a fost mai dificil. Pentru ca din start am vrut sa il ocolesc pe Ovidiu Sirb, ca e bloger mai faimos, comenteaza lumea mult pe la el si eu sunt din aia care sustine intotdeauna echipa mai mica si aparent mai slaba. Pe Vlad Cucu l-am eliminat din competitie aproape din start, nu mi s-au parut niciodata cool sau amuzante povestile cu 'uite, frate, cat pot eu sa beau'. Celelalte postari citite sunt decente, dar nimic nu m-a facut sa rad de-adevaratelea. Imi pare rau, Vlad, sper sa nu te superi prea tare pe mine. Radu Augustin a reusit sa ma piarda pe drum si am vrut sa sar direct la final, ca zambetul se transformase in cascat intre timp. Radu, ca de la una care scrie texte lungi, cu tot respectul, mai taie din detalii! Scrii enorm de mult si din pacate, se pierde din savoare astfel. Oricum, trebuie sa imi explici ce te-a facut sa te dai peste cap ca un nebun doar ca sa culegi tu primul bobocul virginal. Din cate stiu de la prieteni si prietene, prima data chiar nu e vreo mare bucurie, de nicio parte. Ba chiar doare! Andrei Gondos, iti multumesc ca mi-ai adus aminte de adolescenta si peripetiile de pe la concerte. Esti simpatic, dar mai ai de lucrat la stil. Nu mult, asa, pe la colturi. Mi-a placut mult sinceritatea lui Daniel Urda, nu multi barbati ar recunoaste ca nu s-au nascut direct asul volanului. Si tu esti simpatic, dar eu sunt vulpe batrana si vreau mai mult.

Si uite ca am ajuns la Ovidiu Sirb. Si am citit, si am zambit, am ras si am chicotit. Si mi-am zis ca as iesi cu baietul asta la un vin fiert ca sa ne batem in povesti si replici, chit ca e asa celebru si il citesc 35 de milioane de romani. Ca are un umor pe gustul meu, ca poate face si din rahat bici, poate fi si subtil in ironii. Sper sa ajungi la Amsterdam si sa ne povestesti despre parcurile si bicicletele de acolo. Ai votul meu, mey amuzantu-le!

Diverse disparate

2011-11-05T14:10:00.001+02:00

* De cand lucrez cu copiii si aici si merg in atatea scoli, observ si ma bucur ca, daca va fi sa am un copil, va face parte din sistemul acesta de invatamant. Dupa 14 ani de lucrat in Romania cu copii de diferite varste, ajunsesem deja la concluzia ca, desi ne batem in continuare in piept cu caramida ca romanii au cultura generala gratie sistemului de invatamant, nu ca strainii ignoranti care nu stiu nimic, copiii care imi treceau prin maini erau tot mai confuzi, derutati si obositi de respectivul sistem. Nici nu stiau ceva concret, nici nu se bucurau, nici nu stiau ce le place sa faca. Simt practic zero, perspective de a face ceva dupa terminarea a 12 clase, la fel de zero. Aici copiii nu au multe materii, nu stiu sa rezolve ecuatii cu 3 necunoscute din clasa a 6-a, nici nu turuie anii de domnie ai nu stiu carui rege. Dar inca de foarte mici, de la dagis (gradinita) stiu sa se descalte cand vin de afara inauntru, se chinuie singurei sa se imbrace/dezbrace, se joaca afara, merg in plimbari in padure, stiu de la cativa anisori sa faca din putina plastilina, culori si hartie tot felul de animalute, jucarii si cadoute de Craciun, sunt creativi si deseneaza superb. Iar cei mai mari, dupa terminarea a 10-12 clase se pot angaja in diverse joburi practice, pentru ca din timpul scolii se face practica si invata si sa dea cu pensula, si sa faca curatenie, si sa aranjeze marfuri pe raft sau sa lege firele de la motorul unei masini. Cativa se duc la facultati, se fac avocati, ingineri si doctori. Dar cei mai multi intra in paine imediat dupa scoala, pentru ca societatea suedeza functioneaza foarte bine cu cateva elite, coordonatori si proiectanti, dar mai ales cu o forta de munca impresionanta si foarte bine pregatita, mai ales practic.

* Am cunoscut doi unchi de-ai iubitului meu, doi neni extraordinari. Unul are 85 de ani, Stig, 50 de kile cu tot cu ambalaj si zici ca acum se prabuseste. Dupa care incepe sa vorbeasca. Despre politica mondiala, economie, Europa, despre faptul ca facebook-ul l-a obosit ca avea prea putina informatie reala si prea multe prostii, asa ca si-a anulat contul. Am ramas cu gura cascata cand i-a explicat altcuiva de la masa care e treaba cu broadband-ul. M-am simtit cu adevarat onorata cand mi-a spus ca vorbesc extraordinar de bine suedeza in atat de scurt timp si ca abia asteapta urmatoarea intalnire sa mai dezvoltam problema politicii europene, ca in sfarsit si-a gasit un interlocutor pe masura. Cel de-al doilea erou al meu, Evert, are 89 de ani si pescuieste, umbla cu masina toata ziua si are cel mai minunat zambet din lume. E insurat de 64 de ani cu Ulla, dar cand am fost la el acasa mi-a zis ca aici locuieste el cu Inga (joc de cuvinte suedez, Inga fiind un nume, dar si inga=nimeni), pentru ca sotia lui sufera de dementa senila si e internata la un azil. Nu il mai recunoaste, a chemat si politia o data, spunand ca e un strain la ea. Dar el o viziteaza zilnic si ii duce un buchetel de flori. Si este iubirea vietii lui.

* Intre 9-20 noiembrie se va desfasura Stockholm Film Festival. Si in fiecare zi cand merg cu autobuzul ma bucur de posterul festivalului: profilul lui George Pistereanu
(care anul trecut, tot aici, a primit premiul pentru rol masculin), in filmul lui Catalin Mitulescu 'Loverboy'. E tare, tare fain sa vezi si astfel de bucati de Romania, nu doar tiganii din metrou care cersesc si canta la acordeon, dupa care injura porcos ca suedezii sunt chitrosi. Sper sa vad si eu filmul lui Mitulescu si le tin pumnii sa mai plece acasa cu ceva premii.

* Printre foarte multii clienti intalniti cu jobul meu de facut curatenie si igienizare dupa incendii, inundatii sau altele, madam Börjesson imi va ramane mult timp in memorie. Am fost sa-i aranjam superbul apartament de 4 camere, dupa un incident cu ceva mancare uitata pe aragaz. Madam are 92 de ani, ne-a intrebat de 10 ori cine suntem si de la ce firma, nu a retinut niciun nume, dar ne-a povestit despre sotul ei mare medic stomatolog, acum dus, despre calatoriile in toata lumea sau despre pranzurile cu familia regala, din vremurile de glorie. Toata casa ei era un muzeu, cu niste detalii extrm de scumpe si de bun gust. Cu o biblioteca impresionanta. Ce a fost extrem de obositor pentru noi si fascinant cand m-am gandit la ea si cei 92 de ani ai ei, a fost ca madam stia exact unde si cum trebuie sa fie fiecare obiect. A trebuit sa scot din biblioteca nu stiu cate carti, pentru ca nu am fost atenta la faptul ca acea carte X trebuie sa fie pe raftul cu carti de dragoste, ca Vilhelm Moberg nu are cum sa stea pe acelasi raft cu Hjalmar Söderberg (nu mai stiu exact de ce, dar stiu ca mi-am facut temele acasa si am aflat cine e unul si cine e celalalt). Nici in bucatarie fetele nu au scapat de scosul si repusul fiecarui borcanas asa cum trebuie. Geniala a fost madam cand ne-a spus foarte serios ca ea nu a avut niciodata atatea pauze ca noi (in program de 9 ore, noi avem 7 ore si 45 min de munca, doua pauze de 15 min de cafea si una de 45 de pranz). Cand am intrebat-o ce a muncit, ne-a spus hemmafru (casnica). Tough job! In ultima zi de lucru la ea ne-a rugat sa o ajutam sa se decida cu ce sa se imbrace cand merge la vizita la doctor: cu jeansii albi si camasa rosie, plus poseta si pantofi asortati sau cu rochia verde-albastru, in conditiile in care ea vrea neaparat sa se dea cu rujul chanel rosu pal. Mda, cand o sa ajung la 92 de ani sper sa fiu madam Börjesson.

* Saptamanile astea m-am mai uitat la tv, ceea ce nu mai facusem de multa vreme. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca Robinson (varianta suedeza a reality-show-ului Survival) si lectiile de supravietuire ale lui Bear Gryll de pe Discovery sunt sponsorizate de Dacia Duster. Cool.

* Inchei cu cea mai tare stire auzita vreodata in viata mea. Eram in masina, pe drum spre Norrland unde am pescuit. Si pentru ca e o zona in care de obicei nu se intampla nimic (asta pentru orasenii agitati, obisnuiti cu incidente dramatice zilnic). Radio local. Stirea zilei, spusa pe un ton foarte serios. O profesoara de la scoala X din localitatea Y a dus ideea de protest la extrem, urcandu-se pe o masa din sala de mese si efectuand un dans erotic. Femeia era profund suparata de calitatea proasta a mancarii, mai ales a clatitelor servite in acea zi. Dansul a fost executat cu toate hainele pe ea si nimeni nu a fost ranit. Cine isi inchipuie ca Suedia nu e un loc amuzant, se inseala amarnic! Pupez.

BlogJuan pentru baieti romantici si amuzanti

2011-10-27T20:00:00.005+03:00

Stimati spectatori si telespectatori, urmatorul anunt este adresat in prima instanta domnilor. Domni mai romantici sau mai amuzanti, va invit cu mare placere sa va inscrieti in concursul initiat de Danone, BlogJuan, cu un text in care dovediti cat sunteti de romantici (detalii aici) sau de amuzanti (detalii aici). Dupa care eu si alte vreo 49 de blogerite care facem parte din juriu ne vom alege favoritul si il vom sustine pana in panzele albe ca sa castige o calatorie la Paris (castigatorul categoriei Romantici) sau la Amsterdam (castigatorul categoriei Amuzanti). Va promit ca voi fi aspra, dar severa in alegere, ca apoi sa fiu cea mai mare sustinatoare si adoratoare a alesului.
Va astept cu drag si interes sa va inscrieti. Hai, baietii, ca puteti!

1 an

2011-10-21T15:46:00.003+03:00

Am sunat-o aseara pe iubita mea Adriana sa ii multumesc ca exista in viata mea, si sa-i spun ca acum un an, la ora 19, imi ajungea trenul in gara din Stockholm, iar ea ma astepta pe peron, cu un balon galben si unul albastru. Si multa iubire. Pe 18 octombrie 2010 ma puneam la drum cu o geanta mare cu boarfe si un rucsac. Plecam din tara nu in vacanta, ci ca sa o iau de la capat in Suedia. Daca atunci nu puteam raspunde clar si concret de ce plec, acum dupa un an nici atat. Acolo aveam un apartament pentru care nu plateam chirie, un job care ma seca de orice dram de bucurie, dar aveam un job fata de multi cunoscuti, o masinuta si mai ales, familia si prietenii. Dar eu personal nu imi mai gaseam locul acolo si asta a atarnat tare greu in balanta. Plecam fara a avea asigurat un job, o casa, nimic. Dar aveam ceva special: prietenia unui om deosebit, Adriana. Care nu doar m-a luat de la gara cand am ajuns, ci m-a ajutat cu primele cazari, cu primele acte si mai ales, cu primele cuvinte de incurajare, de care aveam nevoie ca de apa in desert. Mi-a spus doar atat: nu vreau sa-mi multumesti, ci doar sa reusesti, pas cu pas, sa iti faci o viata decenta aici. Aseara mi-a spus cel mai frumos lucru din lume: draga mea, sa tot ajuti oameni ca tine. Sunt mandra de tine. Iti dai seama cate ti s-au intamplat si cate ai realizat intr-un an?

Dupa un an de zile, multe lucruri se limpezesc si pot vorbi calm si sincer, nu pentru a ma explica in vreun fel, ci pentru ca cei care citesc sa inteleaga intregul tablou. Acum un an am plecat din Romania cu cel cu care eram intr-o relatie de vreo 3 ani. O relatie frumoasa, amuzanta, calda, pe care nu o voi regreta niciodata. Dar ce nu am spus niciodata pana acum cu voce tare, relatia asta nu mai era nici asa calda, nici asa amuzanta cu vreo cateva luni inainte sa plecam. Dar am crezut ca putem pleca ca si prieteni, sa ne ajutam la inceput. Diferenta dintre noi a fost ca eu am plecat 100% decisa sa ma zbat, sa ma agit, sa imi fie greu ca apoi sa imi fie bine, el cred ca a plecat ca intr-o aventura si atat. Nu a facut click cu orasul, cu tara, cu oamenii (si click-ul asta e extrem de important), nu a simtit ca e cazul sa se agite mai tare, asa ca a decis sa se intoarca, la trei luni de cand ajunsesem. Relatia noastra sentimentala nu mai exista, dar a mai stat inca o luna si un pic (ACUM pot gandi asa, atunci eram prea bulversata) ca sa ma ajute cu jumatate din cheltuieli, purtandu-se bizar si chiar urat vizavi de mine ca nu cumva sa ma gandesc sa il intorc din drum. Cand a plecat, eu deja incepusem sa muncesc si sa castig niste bani, imi vedeam de scoala, aveam deja cativa prieteni. Viata mea era aici si nu mai avea nicio legatura cu a lui. Cand am inchis dur niste capitole numite 'prieteni' am fost pe de-o parte acuzata ca sunt geloasa ca ei se vad cu fostul meu intors in tara, pe de alta mi s-a spus ca ce bine ca am plecat dintre ei, ca oricum eram in plus. Eu de fapt realizasem ca nu imi mai aduc nimic bun in viata, nu imi mai sunt prieteni nici macar cu numele.

Pe David l-am cunoscut in vara lui 95, cand am fost in vacanta in Suedia, cu fratele meu. Eu aveam aproape 18 ani, el 29. Si a fost prima mea mare iubire. A venit in Romania de multe ori in anul care a urmat, drumurile costau mult, eu nu am mai primit viza de la ambasada suedeza, as fi putut fi cu el doar prin casatorie, ceea ce suna odios, ori o iei, ori o lasi. Si aveam doar 18 ani, eram un copil inca. Multi ani am crezut ca a disparut ca magarul in ceata, am suferit cumplit si m-am maturizat brusc, in plus, de atunci nu mi-am mai dorit niciodata sa ma casatoresc. Dupa vreo 7 ani am aflat emailul lui si i-am scris, mult mai relaxata, deja trecuse atata timp. Asa am aflat ce s-a intamplat de fapt. Nu i-am spus niciodata ca ani de zile am visat la ceva teoretic banal: sa imi beau dimineata cafeaua cu el, in casa lui. Si nici ca m-am intrebat de un milion de ori cum ar fi fost daca... Ne-am mai scris de cateva ori in urmatorii ani, nimic special. Asta vara, exact in focurile pregatirilor de plecare, dar si in mijlocul primelor dubii majore vizavi de omul cu care urma sa plec din tara, dupa aproape 3 ani de cand nu ne mai scrisesem, am primit un email de la David. Era singur de vreo 2 ani jumate, lucra tot cu copiii, crestea si vindea tot serpi si soparle, viata lui insemna fetita lui de 5 ani. Si ii era dor de mine si visa ... Nu am luat mesajul asta ca pe un semn, pentru ca eu nu credeam in semne. I-am raspuns amical ca, sa vezi coincidenta!, vin in Suedia cu prietenul meu, sa ne facem o viata acolo. Mi-a raspuns ca si cu barbat si 10 copii pe langa, el vrea sa ma vada, macar pentru un minut, dupa 15 ani de zile. Si ne-am vazut, la vreo luna dupa ce ajunsesem aici, la el acasa, eu cu Razvan alaturi. cand mi-a spus ca are o vulpe care ii vine sa manance langa terasa, nici asta nu am luat-o ca pe un semn. L-am regasit, cu aceeasi voce calma si blanda, cu aceiasi ochi calzi. Si au explodat in mine toate sentimentele tinute bine ascunse timp de 15 ani. Ma sufocam. Dar in ciuda faptului ca eu si Razvan dormeam deja in paturi separate si mai aveam ceva doar asa, din rutina, nu mi-am permis nici macar sa ma gandesc la David 'dar cum ar fi daca'. Pentru ca inca nu rezolvasem tot ce era de rezolvat si pentru ca mai presus de orice sunt loiala omului cu care sunt impreuna, pentru o luna sau 3 ani. Dupa ce am ramas singura, David m-a cautat, m-a invitat sa ne vedem. Am refuzat sistematic, timp de trei luni. Pentru ca nu vroiam nici sa traiesc in trecut, dar mai ales pentru ca aveam nevoie de timp pentru mine, sa ma bat cu demonii personali. Cand urlam de singuratate, teama, intrebari, prin februarie, martie, aprilie, cel mai usor mi-ar fi fost sa ma agat de el. Dar n-am ales niciodata calea cea mai facila, asa cum nu m-am agatat niciodata de cineva.

Cand ne-am vazut, in cele din urma, la sfarsitul lui mai, eram un om linistit, impacat cu mine si alegerile mele, cu viata mea. Si mi-a aratat toate pozele, scrisorile si prostioarele pe care i le trimisesem eu cu 15-16 ani in urma, si mi-a povestit cu amanunt intamplarile prin care trecusem amandoi cu atatia ani in urma si mi-a spus, cu glas sugrumat, ca desi si-a vazut si el de viata, a mai iubit, si-a mai impartit viata cu alte femei, are un copil pe care il iubeste mai presus de orice, eu sunt marea iubire a vietii lui si nu a incetat niciodata sa viseze la fata lui cu ochi caprui. Iar acum eram langa el, iar, fara stresul ca in cateva ore trebuie sa fuga la aeroport. Eu nu am spus mai nimic, pentru ca nu imi venea sa cred cate sentimente imi alearga nebune prin cap si inima, nici nu stiam ca le am ascunse in mine. Si pentru prima data de cand plecasem din tara, mi-am permis sa ma relaxez total si sa ma simt in siguranta in bratele lui. Si de data asta am inteles toate semnele si am crezut, pentru prima data in viata mea, in destin. Si toate filmele romantice cu oameni care se regasesc in timp, cu o dragoste la fel de puternica, nu mi-au mai parut prostioare si dulcegarii ieftine. Pentru ca traiam intr-un astfel de film. Si traiesc in continuare, dupa 5 luni. Si o iubesc pe fetita lui ca si cum ar fi a mea, ea imi adoarme in brate si ma pupaceste si in toate desenele pe care le face exista mama, tata si Lia. Si spre deosebire de filmele sau realitatea in care fosta este o scorpie ticaloasa, in filmul meu fosta este o tipa grozava, cu care vorbesc aproape zilnic, care mananca la masa noastra sambata sau ne invita la cafele si prajituri la ea, cu care am vorbit ca isi doreste sa cunoasca si ea un tip de treaba. Ei sunt familia mea de aici si abia astept ca si micuta mea fiica suedeza sa o cunosca pe iubita mea Mara si familia mea din Romania. Pentru ca de vorbit pe skype au facut-o de cateva ori, dar abia asteapta sa se joace si real, in limba comuna a copilariei.

La sfarsitul lui ianuarie, adica acum 9 luni, ma apucam de invatat limba suedeza. In februarie deja ma apucam de primul job, cel cu stransul si curatatul dupa incendii, inundatii si alte dezastre si nu prea mai ajungeam la scoala. Dar invatam acasa si ma ambitionam sa nu o dau in engleza la munca, pentru a invata in fiecare zi cate ceva. Si la sfarsitul lui august, imediat dupa vacanta de 6 saptamani, am terminat primele doua nivele de scoala si m-am apucat de cizelare. Acum vorbesc in fiecare zi, la munca, magazine si acasa, desi inca mai folosesc si engleza, iar romana cu ai mei, cu Adriana si cativa prieteni romani, plus la noul job. Din septembrie am inceput un job care va dura, din pacate, doar 4 luni, e doar 30% de norma, dar imi place la nebunie si sper sa ma ajute ca experienta si pe viitor. Sunt profesoara de limba romana pentru copiii care au unul sau ambii parinti romani, in kommuna Nacka. Statul suedez pune la dispozitie copiiilor care au alta limba materna decat suedeza ore pentru a isi imbunatati sau a nu-si uita limba materna. Si uite asa am ajuns sa imi fac jobul visurilor mele, cu 16 copii in 12 scoli, multa alergatura, dar si multa placere. Si ne jucam, desenam, povestim, le-am dus sa vada pe viu o broscuta, o soparla si un sarpe micut, am facut poze si ne-am imprietenit. In paralel, pentru ceva extra bani, mai muncesc din cand in cand si vechiul job.

Ce s-a mai intamplat anul asta? Ceva foarte important, pentru care trebuie sa-i multumesc din tot sufletul iubitei mele cumnate Cati. Care a reusit sa ne faca, pe mine si pe fratele meu, sa ne rezolvam problemele care atarnau dureros de greu intre noi de ani de zile. Unele prietenii s-au filtrat de la sine, altele s-au intarit. Mi-e cumplit de dor de mama si de tata, care tocmai anul asta au trecut prin niste probleme de sanatate iar eu nu am fost acolo langa ei. Si nu imi doresc decat sa simta si sa stie ca muncesc, trag, ma zbat, astept acte si ma lupt cu birocratie si problemele inerente de inceput de drum, dar sunt bine, sunt in siguranta, sunt iubita si fericita.

Saptamana asta m-am gandit mult la ce s-a intamplat in anul ce-a trecut. Si de-aia le-am asezat acum asa pe lung si detaliat. Pentru ca toate sunt intamplari din viata mea, din cartea pe care o scriu. Si m-am gandit la ce s-a intamplat anul asta in timp ce mancam cu David si aia mica, care de luni pana miercuri dimineata sta cu noi, in timp ce discutam foarte serios (cel putin ea era foarte serioasa) despre numele pe care i-ar placea sa le aiba fratii ei (m-am emotionat foarte tare ca numele de baiat ales de ea e exact cel pe care il alesesem eu de curand, la o poveste cu David, fireasca, despre cum ar fi ca la anul...), in timp ce ii reamenajam camera roz, de fetita de 6 ani, si faceam un panou cu multe poze cu ea, mama, tata si Lia, in timp ce ma odihneam aseara pe canapea, la el in brate, si el imi spunea ca sunt visul lui implinit si e cel mai fericit om din lume.

Pentru tot ce mi s-a intamplat bun si frumos in ultimul an vreau sa multumesc in mod special unor oameni de aici: Adriana, parintii ei, Linda care a avut incredere sa imi inchirieze apartamentul ei cand nici numere personale sau sperante de job nu aveam, Alinei care m-a ajutat sa gasesc primul job si mi-a oferit prietenia ei fara rezerve, desi abia ne cunoscusem. Si minunatului meu David care m-a adus 'acasa'. Cu lacrimi in ochi si mult dor le multumesc din suflet parintilor mei, pentru tot ce au facut si fac pentru mine, lui Cristi si lui Cati, verisoarei mele Roxi, prietenilor care m-au ajutat intotdeauna cu un gand bun si o vorba calda, Cristina, Mircea, Camil, Raluca, Gabi, Mihai, Raluca, Vio, Mire si Daniela si atator altora. Si voua, celor multi care imi cititi povestile si imi lasati cate un mesaj frumos. Doamne, sunt un om tare bogat!

Romania dupa aproape 1 an

2011-10-14T18:59:00.005+03:00

Iar imi incep un text spunand ca il aveam in cap de vreo 3 saptamani, doar ca de data asta pur si simplu nu am avut timp sa il pun pe blog. O saptamana in Romania a insemnat multa munca inainte si dupa, pentru a ne putea permite aceasta pauza. Ne-am intors direct in agitatie cu pregatirile pentru iarna (da, e pe drum deja), eu cu alergaturi pentru noul job pe care l-am inceput (revin cu detalii), scoala si vechiul job, plus multe altele. Asa ca sper sa ma iertati ca am ramas atat de mult in urma.

In primul rand, ca sa fiu sincera, trebuie sa spun ca daca nu imi era asa de dor de ai mei, de mama si tata, de Mara, frate-meu Cristi si draga mea Cati, pe care nu ii mai vazusem de aproape un an, cel mai probabil nu m-as fi grabit sa fac vizita asta. Nici nu refuzam ideea, dar nici nu muream de vreun dor anume. Prima impresie? Cu bune cu rele, Romania/Bucurestiul arata si sunt mai ok decat ma asteptam, decat ii descriu cunoscutii si necunoscutii pe bloguri, articole, comentarii. E adevarat ca nu am avut treaba cu administratia, dar de cand am treaba cu acest segment special de lucratori ai statului in Suedia, am ajuns la concluzia ca birocratia si capetele patrate nu exista doar in Romania.

In schimb am mers foarte mult cu masina, prin Bucuresti, pe afara, la toate orele zilei si noptii. Si aici mi-am intarit parerea pe care o aveam de dinainte sa plec: 80% din problemele din traficul bucurestean si romanesc sunt cauzate de oameni, de participantii la trafic. In Stockholm am stat blocata in trafic si 30 si 45 de minute, dar nu am auzit un claxon, nu am vazut pe nimeni sa mearga pe banda de autobuz ca e mai jmecher, iar de cate ori am vrut sa schimb banda am dat semnal si am fost lasata de cel din spate. Si nimeni nu se crede mai prost decat ceilalti ca face treburile astea. Cat despre parcari, ce sa spun? In Stockholm nu exista ideea de a lasa masina, nici macar pentru 1 minut, pe vreun bulevard. Si nu, nu te asteapta o mega parcare la fiecare colt de strada, din contra, poti uneori sa gasesti un loc de parcare la mare distanta de locul unde vrei sa mergi. Se parcheaza pe langa trotuar pe anumite stradute, dar platesti. Si nu putin. Mergi la supermarket, ai intre 1 si 3 ore de parcare gratuita, dar neaparat pui in geam un fel de ceas de carton pe care ai indicat la ce ora ai lasat masina. Nu faci treaba asta, amenda. Mergi la cineva in vizita, ai o zona unde se pun masinile oaspetilor, dar niciodata prea aproape de unde ai tu de mers, in plus, parcarea se plateste. cei care stau la bloc platesc pentru un loc de parcare aproape de casa. In concluzie, orice fel de parcare se plateste. Oriunde, oricand.
In Bucuresti si unde am mai iesit din oras nu am platit nicaieri, dar am dat ture de blocuri si cladiri ca sa gasesc loc de parcare fara riscul de a bloca, stanjeni. Am dat voie tuturor celor care au semnalizat ca vor sa se bage in fata mea, n-am claxonat niciodata, nu m-am bagat pe linii de tramvai sau pe strazi cu sens interzis, am mers fix cu viteza care era indicata. Si ar fi trebuit sa ajung relaxata unde aveam de ajuns. Dar n-a fost asa. Pentru ca ma durea capul de cate claxoane total inutile mi-au spart urechile, aveam inima in gat de cata frica am inghitit vazand cum imi vin din fata, pe sensul meu, cretini care erau prea buni ca sa stea in coloana de pe sensul lor, nauca de cat de haotic se conduce. Si sa mor de m-am gandit vreo secunda ca toate astea se intampla din cauza dictatorului de basescu si a incompetentilor de politicieni sau ca aici se conduce decent pentru ca exista familie regala.

Cainii de pe strazi, morti, vii sau plini de scabie, mi s-au parut mult mai multi ca acum un an. Nu inteleg cum se mai poate lupta pentru dreptul acestor animale extrem de chinuite de a nu fi eutanasiate, dar lasate sa fie calcate de masini, mancate de raie si capuse, dar astept pe cei care ies in strada sa imi explice punctual. Si nu, nu e un misto, sunt foarte serioasa. Sa mi se explice cum e mai bine pentru un caine sa umble hamesit si bubos printre masini fata de a i se curma suferintele cu o injectie.

Ce m-a lovit intr-adevar ca o problema foarte serioasa este calitatea aerului. Dupa aproape un an aici, cu atata vegetatie si masini cat mai putin poluatoare, dupa 2 zile in Bucuresti aveam ochii iritati, muci si stranutam isteric.

In rest, drumuri reparate, poduri finalizate, mancare, bautura, tigari la mai putin de jumatate din preturile de aici, benzina si motorina la aproape jumatate. Si nu, salariul meu si al lui David la un loc nu e cel putin dublu fata de al multor cupluri pe care le cunosc, e ceva mai mic. Asta ca sa mai risipim din povestile cu 'dar si la ce salarii au ei!'.

Ce am scris mai sus sunt constatari, nu critici. Si, oricum, eu m-am dus in Romania pentru cu totul altceva. Sa ii vad, pup si stau la povesti cu ai mei dragi. Si prieteni reali si faini. Cu care am incins sprituri si dansuri la nici o ora dupa ce aterizasem, pana dimineata. Am dansat pe Dark Lady al lui Cher cu Raluca, asa cum dansam de cand eram copile, si cu Cristina si Mika ca in Club A, unde ne punea Mircea muzici speciale pentru noi, m-am pupacit si prostit cu dragul meu Camil, am stat la povesti cu Nick si Boeru, cu Dan si Pagy, si am primit bomboanele si tortul pe care le mancam cu Gabi acu multi ani cand lucram impreuna. Si am mai baut ceva sprituri si dupa ce au plecat musafirii, cu Cristi si Cati si am ras si ne-am bucurat. Si m-am umplut de drag si fericire sa-i am pe toti alaturi, sa ma (re)vada alaturi de omul cu care mi-au trebuit ceva ani sa ma regasesc si sa fiu eu, omul care le-a spus pe rand prietenilor mei cat de mult ma iubeste si cat de norocos e sa aiba asa o fata ca mine in viata lui.

Si m-am mai umplut de zambete, drag si bucurie cand m-am intalnit la cafele, barfe si povesti cu cele mai faine gagice, blogeritele mele cu care faceam evenimente, vedeam filme, adunam haine si bani pentru copilasi. Si am primit flori frumoase si cercei cu broaste si esarfa si floare de pus in cap. Sunt tare bucuroasa ca v-am vazut Sana, Nina, Shmeny, Ciupercuta, Raluca, Rontziki, Ada, Marmotzica, Mirona, Zazuza. Si am mancat sarmale si mamaliga cu trei tipi grozavi, Escu, CdMitroi si Bogdanic. Nici o umbra din amintirile fostului job nu mi-a stricat fericirea de a ma vedea cu fetele mele drage, Vio, Ralu, Dana si Mire. Si am strans-o in brate pe micuta Stefania si pe cea mai puternica femeie din lume, Nina. Din nefericire, toate pozele facute cu aparatul meu s-au pierdut, asa ca imi raman pozele din cap.

Mi-am vazut si rudele, vara-mea Roxi care mi-a fost vesnic aproape de cand am plecat, Andreea si Alexandra, nepoatele mele frumoase, varu-meu si piticul lui Sasha, Jeni, Mishu, matusa-mea Nuti care ma citeste mereu si se bucura pentru mine, Liviu, varu-meu Dragos venit din Canada dupa vreo 10 ani, Neli, vara-mea Cristina care asa m-a strans in brate la despartire!

Mai aveam multi oameni de vazut si pupat, as fi vrut sa stau mai mult cu mama si cu tata, sa simta si mai mult ca sunt bine, pe drumul meu, sa beau mai multe cafele si povesti cu Cati, sa dansez si sa ma joc mai mult cu Mara. Daca ajung cumva la iarna, cu siguranta voi sta mai mult cu ei. N-a fost deloc usoara despartirea de ei, dar a fost tare placuta reintalnirea cu fetita blonda si dragalasa care ne-a sarit de gat la intoarcere, bagatul in patul nostru, facut focul in camin.

Mi-a spus David ceva zilele trecute care m-a facut sa imi dea lacrimile de fericire: 'For me Romania is beautiful. It's your parents garden, your brother's house, your family's smiles, your friends being so happy to see you again. For me Romania is my beautiful girl with the most beautiful brown eyes that sits besides me in my sofa, like I dreamt for 15 years and now it's for real'.

Prima mea vara suedeza

2011-09-15T11:59:00.004+03:00

Am in cap textul acesta de mai bine de 2 saptamani, dar nu l-am scris din superstitie. Pentru ca, daca anul trecut draga mea Adriana imi scria la sfarsit de august ca a venit toamna in Suedia, anul acesta vara suedeza ne-a mai rasfatat cu soare si frumos si in septembrie. Si mi-a fost teama sa nu o gonesc cu scrisul meu.

Vara suedeza e speciala. Scurta, dar intensa. Ca un orgasm mult asteptat. Imi ramasese in cap de acum 16 ani, de la prima vizita in Suedia, tocmai de-aia cand am decis sa vin aici anul trecut, am venit la sfarsit de octombrie, ca sa iau toate relele la un loc: acte, casa, job, frig, iarna. Si ca sa ma pot bucura din plin dupa aia.

Vara mea a inceput in mai, cand au fost primele zile cu mult soare si peste 20 de grade, cu parintii mei in vizita si cu regasirea iubirii mele. Chiar daca nu cred ca am plecat in prea multe zile fara un pulover sau un hanorac pe mine la prima ora dimineata, vara asta mi-a fost tare pe plac. Cu soare cald, dar nu prea fierbinte, cu ploi putine si cu lumina. Ah, lumina! Ma trezeam la 5 dimineata cu soarele deja in geam, imi beam cafeaua pe terasa uitandu-ma la veverite si ascultand pasarelele. Un sentiment de pace deplina.

In iunie a fost Midsommar, cu flori in par, weekend prelungit, veselie si mult alcool. Deh, asta e traditia, deci m-am adaptat.

Desi am muncit cam toata vara, cu doar 10 zile de vacanta, in niciuna din zile nu am venit acasa ca sa ma trantesc pe canapea la televizor. Am fost la picnic, la pescuit, la plimbare prin padure, la povesti si gratare cu prietenii. Pana seara tarziu, stat doar afara.

Cele 10 zile de vacanta le-am petrecut ceva mai in nord, in Sundsvall, in iulie. Casute de lemn, flori, iarba perfect tunsa, grasa si verde, apa, nopti roz. Nu albe, ci roz. Sa ma duc la culcare la ora 1 noaptea pe o lumina rosiatic-albastruie si sa ma trezesc pentru un pipi la 3 dimineata pe lumina galbui-verzuie, sa nu traiesc nici macar un minut de intuneric deplin si negru, mi s-a parut o minune. Si am pescuit la lumina lunii si am zambit norilor de vata de zahar roz si nu mi-a trebuit nici internet, nici televizor, nici telefon. Si am fost fericita. Am petrecut cele zece zile in mijlocul familiei lui foarte suedeze, ne-am rasfatat cu trezit dimineata tarziu si baut cafeaua pe malul apei, ne-am iubit ca adolescentii in padure si ne-am umplut sufletele de noi.

La sfarsitul lui iulie mi-am sarbatorit cele 9 luni in Suedia cu o masa romaneasca si cei mai dragi oameni aproape. Salata de vinete n-a iesit cum trebuie ca vinetele au alt gust aici, dar ciorba de perisoare acrita cu bors (la plic, dar asta e situatia) din Romania si palinca trimisa cu dedicatie tot de acolo au fost asa cum trebuie. Si carnatii cabanosi gasiti intr-un magazin sarbesc au avut exact gustul potrivit.

Pe la mijlocul lui august am sarbatorit Kräftskiva, adica am mancat la greu raci si am baut iar tarie. Deh, traditia!

De vreo doua saptamani ne agitam sa taiem si aranjam lemnele pentru caminul care ne va incalzi la iarna care vine tare repede si brutal aici, diminetile sunt cetoase si reci, seara bate vantul de te taie, ploua aproape zilnic. A venit toamna si pana la vara urmatoare mai e tare mult. Dar imi place sa cred ca port vara in suflet chiar si cand sunt -20 de grade afara. Oricum, noi doi vom mai fura un pic de vara cu cateva zile petrecute in Romania, unde abia acum e vremea si temperatura care-mi plac mie.
Dar prima mea vara suedeza imi va ramane mereu speciala si tare draga. Vara mea de fericire.

Va cer un mic ajutor

2011-08-15T14:36:00.003+03:00

Oameni buni, nu v-am mai spus de mult de copiii si oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. Unii dintre voi ati continuat sa faceti gesturi frumoase si va multumesc. Acum va rog sa faceti un mic efort, un gest care inseamna enorm, pentru doua persoane care de mult nu mai sunt doar cazuri pentru mine, ci oameni dragi sufletului meu. E vorba de Bianca si de Stefania.

Bianca implineste pe 21 august minunata varsta de 18 ani, o varsta care ar trebui sa fie a viselor, a aripilor intinse, a sperantei. Bianca se lupta cu o boala ticaloasa, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, iar parintii ei muncesc si trag ca niste nebuni ca sa aiba ce sa-i puna pe masa Biancai si surorii ei Vicki. Dar eu imi doresc ca macar de ziua ei Bianca sa fie fericita, sa primeasca un cadou si un tort. Mama ei nu are din ce sa-i cumpere cele necesare. Asa ca va rog pe voi, daca doriti si puteti, sa trimiteti in contul mamei Biancai cat puteti: 10 lei, 20 de lei, 10 euro (exista si cont in Euro). Adunati, orice banuti conteaza. Si impreuna vom face o bucurie nu doar Biancai, ci si mamei ei care se lupta ca fiica ei sa zambeasca.

Raiffeisen Bank – Agenția Valu lui Traian, județul Constanta, titular cont Velichea Maria
RON: RO 70 RZBR 0000 0600 1100 8342
EURO: RO 47 RZBR 0000 0600 1103 4655 Cod SWIFT: RZBR ROBU

A doua papusica pentru care va cer ajutor e Stefania, micuta operata la esofag care va mai avea mult de tras pana sa poata fi un copil cu totul normal si sanatos. Pe 23 august face si ea 2 anisori. Are nevoie de lapte si alimentatie speciala, care costa foarte mult, iar ai ei, in special bunica Nina sunt depasiti de situatie. Si in cazul lor, orice ajutor inseamna foarte mult.

Conturile: ING Bank Sucursala Giurgiului, titular cont Dumitraşcu Niculina
Cont Lei: RO12INGB0000999901600322
Cont Euro: RO54INGB0000999901632255

Pentru orice detalii sau intrebari, scrieti aici sau pe mailul meu si va raspuns imediat. Va multumesc din suflet in avans. Toate bune.

Miercurea fără cuvinte 10

2011-08-10T06:16:00.001+03:00

Pescuit la asfintit.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Despre firescul meu de zi cu zi

2011-08-02T22:42:00.000+03:00

Aseară am adormit în cârâit de greieri, după ce am speriat cu lanterna doi bursuci și am aruncat niște oase vulpoiului. M-am trezit azi dimineață la 5 ca să mă pregătesc să plec la muncă și mi-am băut cafeaua pe terasă, urmărind o veveriță sărind acrobatic din creangă în creangă. I-am spus omului meu iubit cu care m-am regăsit după 15 ani că ne auzim mai târziu, poate ieșim la o plimbare cu ATV-ul, că îl iubesc, iar el mi-a răspuns drăgălășenii. Asta după ce găsisem un bilețel pe cafetiera pregătită doar să apăs pe buton cu alte vorbe frumoase. Totul în suedeză. Și e atât de firesc!

Acum un an de zile vă povesteam că m-am trezit speriată de liniștea din jur. Firescul meu de atunci includea bormașini în pereți la 2 noaptea, uși de lift trântite, oameni care păreau veșnic agresivi și arțăgoși, pe stradă, la magazine. Până acum un an scriam de doamnele amabile de la poștă, de casiera amabilă de la nu știu ce magazin, tocmai pentru că erau lucruri neobișnuite. Parcă și noi eram agresivi, de multe ori fără motiv real. Și, din păcate, era ceva firesc.

Îmi aduc aminte că de câte ori apăreau în presă statistici referitoare la calitatea vieții, în care Suedia era printre primele și România printre ultimele, inevitabil erau cunoscuți care comentau "păi, la ce salarii au ăia, e normal să trăiască bine". De 9 luni de zile trăiesc și muncesc în Suedia, iar calitatea vieții mele s-a îmbunătățit considerabil, în ciuda faptului că n-am ajuns până acum cu bani de la un salariu la altul. Și am destui cunoscuți care, după facturi, rată, mâncare, transport nu prea mai rămân cu nimic. Și atunci?

În București conduceam zilnic și de la prima oră, de când mă chinuiam să ies din parcare minute în șir pentru că doar dacă forțam puțin reușeam să ies, altfel nimeni nu îmi dădea voie, mă apuca o durere de cap care se amplifica cu fiecare claxon, isterie, înjurătură, mutră acră. Aici am început să conduc de ceva vreme mașinile de la muncă (dube mari în general) și, deși am prins de multe ori blocaje exact ca în București, nu am auzit niciun claxon, am fost lăsată de fiecare dată să schimb și câte 3 benzi odată (încă am probleme cu orientarea), iar de câteva ori am avut în spate un cârd de mașini care au așteptat cuminți și cu calm să parchez eu mastodontul pe câte o străduță îngustă. Nicio agresiune, niciun factor de stres. Pentru că oameni ăștia realizează că nu vor ajunge mult mai devreme dacă nu te lasă să te bagi în fața lor și că nu rezolvă nimic dacă se isterizează și claxonează în traficul blocat.

Și acolo mie îmi venea firesc să zâmbesc și portarului de la muncă, și casierei de la magazin și acriturii de la bancă, doar că rareori primeam înapoi același lucru. Aici mi-e firesc să zâmbesc și să salut șoferii de autobuz care îmi mulțumesc că mi-am scanat abonamentul și fac treaba asta cu toți cei care se urcă, mi-e firesc să scuz pe loc fără măcar o încruntătură pe cel/cea care din greșeală m-a călcat sau m-a lovit cu geanta în autobuz, pentru că și eu sunt scuzată cu un zâmbet dacă fac asta accidental. Mi-e normal și firesc să zâmbesc și să schimb câteva vorbe cu casierii din magazine care zici că beau apă cu drogul fericirii, așa de amabili și luminoși sunt, deși și ei muncesc multe ore pe zi, cu zeci de clienți. Acolo era ceva normal ca toată lumea să se plângă de muncă, ce nasol și de rahat e, aici toată lumea e recunoscătoare că o are.

După aproape 12 ore de când plec dimineața de acasă (2 ore și ceva dus-întors, 8 ore munca, 1 oră pauzele), mă întorc la omul meu (m-am mutat deocamdată parțial, în curând cu totul - și da, e atât de firesc!) care mă așteaptă, tot după o zi de muncă, să ieșim la un pescuit sau cu micuța lui la un picnic, atunci când o avem aici. Și sunt mămică 2-3 zile pe săptămână, îmi vine firesc să mă joc, să o spăl, să o șterg, să îi tai mâncarea în farfurie, să o pup și să o țin noaptea în brațe până adoarme și începe să ne dea pumni și genunchi în coaste. Și chiar dacă nu voi fi probabil cea mai bună prietenă a celei care îi este mamă, am discutat firesc despre tortul de ziua micuței și despre cum și câte zile va sta cu noi și câte cu ea, iar pentru că petrecerea a fost în casa tatălui fetei, adică a iubitului meu, eu am fost considerată gazdă și mi s-a mulțumit pentru tot ce am făcut. Firesc și natural.

Atât de firesc mi-a spus el că 15 ani de pauză au fost mai mult decât de ajuns, că e cazul să fim împreună de-adevăratelea, în casa noastră, cu deciziile noastre, cu grijile și bucuriile noastre, încât aproape m-am speriat de ideea că există și bărbați pe care nu-i apucă paranoia că ți-ai adus mai mult de o periuță de dinți în casa lor, asta însemnând că vrei să-i legi cu lanțuri. Dar mi-a trecut repede. Și am învățat foarte repede să îmi fie firesc să și aud cât de mult sunt iubită (pe suedeză, română și engleză), fără să-l facă asta să fie mai puțin bărbat. Din contră. Și dacă acolo era firesc să-mi hrănesc motanul și la ai mei câinii, aici hrănim șerpii exotici, șopârlele gecko și cameleonul, pentru că el e alergic la câini și pisici, în plus din reptile se fac și bani frumoși. Și dacă acolo era normal să feresc câinii vagabonzi cu mașina, aici trebuie să fiu atentă la căprioare care traversează strada.

Mi-a scris de curând o prietenă: "mă uitam la pozele tale din suedia și mă gândeam că trebuie să-ți zic ceva: nu știu de ce, dar parcă te potrivești mai bine în peisajul de acolo decât în cel de aici. mi s-a părut că e ceva ciudat de când ai postat primele poze. aici făceai notă discordantă cu oamenii; acolo, deși nu semeni cu ei, te integrezi ff bine în imagine." Au trecut 9 luni de când am ajuns în Suedia și am sărbătorit asta cu prietenii mei români, suedezi, brazilieni, cu palincă și ciorbă de perișoare cu borș de la mama. De fapt, sinceră să fiu, simt că mi-am sărbătorit locul meu de aici. Pentru că trebuie să o spun, cu riscul de a supăra sau deranja, dar fără să simt nevoia să demonizez ceva din trecut sau să idealizez ceva din prezent, viața mea din România e atât de departe! Și da, chiar simt că locul meu e aici, firesc, normal, că mă aștepta să îl ocup de acum 15 ani când am cedat din cauza birocrației și a vârstei prea fragede. Mai am multe de rezolvat, cu învățat limba, cu actele, cu multe. Dar deja nici nu mai știu ce să răspund când sunt întrebată de ce am venit aici, pentru că mi se pare firesc să fiu aici.

Sincer îmi pare rău că nu scriu mai des, că nu mai stau de povești pe chat, dar nu îmi pare rău că nu mai stau pe net, ci că mă bucur de fiecare minut de lumină ca să trăiesc. Și dacă vă gândiți la mine, ce-oi mai face, să știți că sunt la pescuit sau la un picnic, că stau la un pahar de vorbe la iazul artificial și hrănim somonii, că mă dau cu ATV-ul pe coclauri. Și mi-e firesc de bine.

Miercurea fără cuvinte 9

2011-07-20T01:04:00.003+03:00

Noapte de vară suedeză. La pescuit de noapte (ora 12-1), 400 de km nord de Stockholm, în Norrland.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Miercurea fără cuvinte 8

2011-07-06T01:00:00.004+03:00

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Vulpea sălbăticită și fericită

2011-06-30T00:42:00.003+03:00

Dragii mei, să mă iertați, dar eu mai răruț pe net. Că după ce vin de la muncă prefer să mă bucur de vreme frumoasă, lumină până seara târziu, iar în weekend fug într-un loc frumos unde cresc somoni, unde vin ziua căprioare și seara bursuci și vulpi să caute de mâncare. Am descoperit cu mare încântare că vulpea urbană, care 33 de ani a crezut doar în beton, mașini, blocuri și zgomot, adoră să se trezească în ciripit de păsări, să își bea cafeaua cu ochii la copaci, iarbă și animăluțe, nu se plictisește în barcă la pescuit, își umple plămânii de viață pe o stâncă în mijlocul apei într-o liniște de început de lume.

Și mai e ceva. De o lună și ceva trăiesc o poveste care dacă mi-ar fi fost povestită sau aș fi văzut un film, aș fi strâmbat din nas ironică: așa ceva nu există, a luat-o pe coclauri scenaristul. Pentru că de ani de zile spuneam sceptică: "nu mai cred în spiriduși și zâne". Ei, bine, pentru că trăiesc pe viu și personal povestea asta, am reînceput să cred cu tărie în ei. Ba și în elfi și trolli. Nu intru în detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.

Să mă iertați că nu am mai venit în vizită, că nu am mai comentat, că nu mai apar pe mess, să știți că nu v-am uitat și în septembrie cu siguranță dau un semn când vin în vizită. Dar dacă vă spun că sunt bine, sănătoasă și fericită, mă iertați? Vă pupez!

Leapșă personală

2011-06-17T15:10:00.004+03:00

Am ochit de ceva vreme o leapșă faină la Bia, dar abia acum am avut timp să o aprofundez. Mi-a plăcut că e o completare la o leapșă mai veche. Mi-ar plăcea să o luați mai departe, să vă uitați un pic (mai mult) în voi și să vedeți ce răspunsuri frumoase și uimitoare vă ies.

Iubesc – cu pasiune, fără restricții, inhibiții sau limite

Cresc – cu grijă copilul din mine, să nu se maturizeze prea tare niciodată

Pacătuiesc – că încă mai am gânduri negative uneori, că nu-mi folosesc tot timpul pentru a face ceva bun și folositor, ci lenevesc uneori. Dacă spun că păcătuiesc că fac amor fără să fiu căsătorită sper că înțelegeți că glumesc :D

Citesc - mai nou, cărți pentru copii în suedeză :) Și mult mai mult decât o făceam în România

Cred – în mine, în oameni, în puterea gândului bun

Mimez – hmmm. Probabil că mi-ar ieși să mimez cam orice, că mi s-a spus că aș fi actriță bună, dar nu văd rostul.

Visez - mult, fără să pierd contactul cu realitatea.

Cer - sinceritate, decență și loialitate.

Frumos - subiectiv

Deștept - e cel care realizează cât de mult mai are de învățat

Femeile - can't live with them, can't shoot them (Al Bundy :D)

Sex vs Dragoste - sarea și piperul. Or fi mâncăruri ok doar cu sare, altele ok doar cu piper, dar cele mai bune feluri au și sare și piper.

Detaliile - fac diferența

Istoria - ne ajută să ne pregătim pentru viitor

Tentația - dacă n-ar exista, ar trebui inventată

Greșesc - când sufăr pentru lucruri care nu merită, când uit că răspunsurile la întrebările mele sunt chiar la mine

Durerea – reality check

Suferința - prea des întâlnită

Singurătatea – poate fi cea mai grea suferință

Ce contează – noi contăm

Viața – “life is like a box of chocolates, you never know what you're gonna get" :)

Luați cu încredere, e de ajuns pentru toată lumea. Weekend fain!

Miercurea fără cuvinte 7

2011-06-15T01:03:00.002+03:00

A funny friend

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Miercurea fără cuvinte 6

2011-06-08T01:15:00.002+03:00

6 iunie - Ziua Națională a Suediei și a steagului suedez.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Vulpea celebritate in presa

2011-06-06T12:07:00.002+03:00

Sunt onorata si incantata sa ma laud ca m-a prins cireasa mea preferata, Sana, la povesti si intrebari despre Suedia si experienta mea. Va invit cu placere sa cititi. Pupez

Miercurea fără cuvinte 5

2011-06-01T01:02:00.000+03:00

Schimbarea gărzii la Palatul Regal din Stockholm. Un omagiu adus căluților care suferă în România ...

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Povești, copilărie și magie

2011-05-26T00:35:00.001+03:00

Dragilor, vă aduceți aminte ochii măriți de încântare când vi se spunea câte o poveste, când erați copii? Și cât de mult visați și ce lumi fabuloase vă imaginați? Mulți dintre voi aveți copii, nepoți, pitici adorabili în viața voastră. Și cu siguranță fac ochii mari când li se spun povești frumoase. Că tot vine 1 iunie, m-am gândit să vă zic de minunata inițiativă a Elizei de a scrie povești personalizate pentru copiii din viața noastră. Eu i-am comandat deja o poveste (sper eu că va fi cu pisici) pentru adorata mea Mara, de care mi-e tare dor, deși ne vedem des pe skype.
După cum scrie și Liza la ea pe blog, fiecare copil va avea propria poveste, specială. Iar prețul este mai mult decât ok, eu așa zic: 15 lei de poveste. Mai multe detalii găsiți la Liza.

Și dacă Liza face povești personalizate, să nu uităm că există clasicii care ne-au bucurat copilăria: frații Grimm, Ispirescu, Creangă. Toate poveștile astea magice le puteți găsi adunate frumos pe un site de care m-am îndrăgostit la prima vedere: Povești pentru copii. Plus desene animate cu Tom și Jerry și alte minunății.

Acum nu mai aveți motiv să spuneți că nu găsiți sau nu ați cumpărat cartea de povești, pentru că vin poveștile la voi. Așa că luați-vă o pauză de la viața agitată de oameni mari și bucurați-vă, alături de copiii voștri, de povești și magie.

Dacă vă era dor de noi :)

Și de o melodie genială. Vă pupez!

La 7 luni - jurnal de Vulpe emigrantă

2011-05-20T07:03:00.000+03:00

De ce nu la 6 luni? Păi, pe 20 aprilie, când se făceau 6 luni de când am plecat din România, mă uitam cu ochii în lacrimi la lună, așteptând răspunsuri la dureri și temeri și mă simțeam mai singură și mai tristă ca niciodată. Trăiri normale pentru un om plecat din zona “de siguranță”, încă la început de drum, resetarea la statutul de "single", dublată de resetarea planurilor de emigrare de una singură, dezamăgirile de la prieteni, dublate și ele de un răspuns agresiv și urât care m-a făcut să realizez că nu m-am înșelat în decizia de a închide acele capitole (recunosc, că ar fi fost mai puțin dureros să mă fi înșelat), vremea era încă neprietenoasă, la școală au fost zile libere, peste toate, nu a fost nici de muncă (eu am contract de tip "zilier", dacă nu e de treabă, nu mă duc și nu sunt plătită, așa cum și eu dacă nu am chef sau am treabă, le spun că nu merg). Așa că pe 20 aprilie, în loc de 6 luni de emigrare, mi-am "sărbătorit" a treia depresie din viața mea. Nu cu țigări și alcool ca prima dată, nu cu condus agresiv și ușor sinucigaș și cu dărâmat pereți și renovat casa ca a doua oară, ci mult mai calm, cu boceli, holbat la lună, filme și bomboane. Eu, care nu am fost niciodată vreo lunatecă, am stat de vorbă, i-am plâns și m-am uluit de frumusețea ei mai mult ca niciodată în viață. Ce e bine la căderile astea e că am de unde să mă ridic. În plus, am descoperit cu bucurie că nici picată, speriată și singură, printre zecile de "dar ce o să fac cu...? dar cum o să reușesc să ...? dar o să pot vreodată să vorbesc cum trebuie?", nu a apărut niciodată întrebarea "de ce oi fi plecat?", regretele că am făcut-o sau gândurile să mă întorc. Lia aia veșnic veselă, optimistă, pozitivă și încrezătoare a reapărut (plecase în vacanță vreo câteva săptămâni), m-a luat în brațe și mi-a spus că nu e cazul să mă simt vinovată că n-am chef de învățat, că e absolut normal și omenește să mai fiu și tristă și să plâng.

Dar nu avea rost să vă încarc și pe voi cu prostiile mele, că doar nu era cazul de vreo sinucidere în masă sau vreo boceală în grup, nu? De-aia nu am zis mai nimic.

Luna 7 a început cu Paștele, pentru prima dată fără ai mei, dar alături de niște oameni speciali, care m-au invitat alături de ei cu multă dragoste și căldură. Și a ieșit și soarele și s-a făcut frumos afară, au explodat narcisele și lalele. Și au venit părinții mei la mine. Ah, dacă ar ști cât de mult bine mi-au făcut, s-ar muta cu mine :) Cu ei au venit și lucrurile bune. Am reînceput să muncesc. Pe scurt, ce muncesc eu: dacă e vreun incendiu sau inundație sau deranj mai mare într-o locație, noi mergem după pompieri/primul ajutor și evaluăm pagubele, împachetăm ce mai poate fi salvat și recuperat, curățăm pereți, podele, la sediul firmei curățăm și recondiționăm (mobilier, vase, cărți, etc), apoi dăm înapoi clientului lucrurile curate și parfumate. Lucrăm cu echipament special, mănuși, produse cât mai puțin dăunătoare și frumos parfumate. Cea mai dură treabă a fost la un depozit care arsese, unde am curățat niște țevi enorme care fuseseră cândva acoperite de vată de sticlă și niște pereți înalți acoperiți de tablă afumată. Cea mai drăgălașă treabă a fost la o bătrânică în casă, unde i se afumaseră un pic lucrurile de la o lampă și am curățat cărți, albume de fotografii și colecția de păpuși. Ne-a servit cu cafea și prăjiturele. Și mi-a umplut inima de bucurie și căldură când ne-a zis la sfârșit "vă mulțumesc că mi-ați făcut iar casa frumoasă". Pentru cei care poate strâmbă din nas, trebuie să vă spun că descopăr o voluptate deosebită în munca fizică, pe care nu o bănuiam să existe. În momentul actual al vieții mele, nu aș da munca pe care o fac pe o muncă la birou. Nebună, nu? Ei, bine, mă învață lucruri nebănuite despre mine, iar spiritul meu are coloana mai dreaptă ca niciodată. Colegii mei, marea majoritate suedezi, toți vorbitori de suedeză, sunt niște drăguți și simpatici, mă ajută, au răbdare cu mine să mă exprim eu cu toate mâinile și cu cele 30 de cuvinte suedeze pe care le știu, îmi explică cu atenție, așa că am doar de câștigat din jobul ăsta. Ca să nu mai zic că mă încurajează mereu, mă întreabă de ce am făcut la teste la școală, mă laudă că învăț repede și muncesc în același timp.

Printre muncă, stat cu ai mei, plimbări, am bifat o primă reușită educațională. După 3 luni și 3 săptămâni de când m-am apucat de cursurile de suedeză, deși profesorul îmi spusese că am nevoie de minim 6-8 luni să termin primul nivel, mi-am dat examenul și nu doar că l-am luat cu bine, ci și cu cea mai bună notă și lucrare din grup. La examenul oral am povestit despre prietena mea Adriana și am dialogat cu un coleg chilian despre diferențele dintre vecinii din țările noastre și cei de aici. Am avut ce vorbi! Am primit și răspuns de la instituțiile pentru studii medii și superioare de aici cum că studiile mele din România sunt recunoscute și ok și în Suedia.

Deși tot nu sunt capabilă să mă exprim cât aș vrea să exprim, am început să vorbesc din ce în ce mai mult în suedeză și să înțeleg în fiecare zi câte un pic mai mult. Sunt capabilă să cer la restaurantul chinezesc de peste drum mâncare fără ardei iute, că sunt alergică, să îi explic măcelarului tunisian că am nevoie de organe de miel ca să fac ceva specific românesc de Paște (drob), să cer explicații despre cum să ajung într-un anumit loc. Am râs în hohote chiar ieri la o povestioară foarte amuzantă a unei colege de muncă despre un amic de-al ei care a avut un incident în trafic. Și am citit și prima carte în suedeză. Se cheamă Urăsc pupatul! (Jag hatar pussar!) și da, e o cărticică pentru copii despre un motan urâcios care tare îmi aduce aminte de Miqui al meu.

În rest, am călătorit frumos, am mâncat supă cu tăieței și șnițele făcute de mama mea iubită, m-a răsfățat tatăl meu iubit cu cadouri și cumpărături pe banii lui (săru mâna!), am băut palincă bună (te pup, Dana, mulțumesc!), am făcut poze frumoase.

Și am mai făcut ceva. Pentru prima dată în viață m-am decis să nu îmi mai fac planuri, măcar o perioadă. Să mă bucur de traiul de la o zi la alta (a nu se confunda cu de pe o zi pe alta). Să nu mă mai gândesc mai departe de "mâine muncesc/merg la școală/lenevesc/mă duc la gym". Să nu mă mai zbat și să nu dorm noaptea că nu știu ce casă o să găsesc din toamnă, în cât timp o să pot vorbi mai bine încât să mă apuc poate de alte cursuri sau când o să găsesc un job mai pe pregătirea mea. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu o să ajung să dorm în gară, la un moment dat mă voi trezi că turui fără probleme în suedeză, iar jobul e ca și cu iubirea, apare mai mult când e să fie, nu când te dai peste cap să-l găsești. Un singur plan am. Să fiu ok și să ajung prin România un pic, prin toamnă. Să mai stau cu ai mei. Și să mă văd cu oameni care chiar merită. În rest, que sera sera. Și dacă tot am dat-o pe franțuzisme, am primit o dedicație superbă de la Virtualkid, melodie ale cărei versuri nu le înțeleg în întregime, dar îmi merg la inimă și simt că mi se potrivește cumva rotmul și tonul. Poate îmi traduce cineva exact ce înseamnă "Passe, passe, passera la dernière restera".

Cam atât la 7 luni. Mâine începe luna 8. E sâmbătă. Dorm mai mult și o să beau cafeaua pe balcon, cu floricelele mele, la soare. Mai mult de atât nu fac planuri. Să fim sănătoși! Puss och kram!

Miercurea fără cuvinte 4

2011-05-11T19:16:00.006+03:00

Apusul pe Marea Baltică.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Prima ieșire din Stockholm la Tallinn și Vulpea cu pălărie

2011-05-09T23:28:00.003+03:00

Pe oriunde te plimbi prin Stockholm, îți atrag atenția reclamele la croazierele Viking Line sau Tallink Linja Line spre Helsinki, Riga, Tallinn sau Oslo. Și toată lumea zâmbește larg și cu subînțeles despre croaziere. Hmmm. Când am aflat că părinții mei vor veni în vizită și că exact în perioada asta va fi și ziua de naștere a mamei, am decis să îi fac cadou o astfel de călătorie la Tallinn, despre care auzisem că e un orășel frumos, cu aer medieval bine prezervat. Plecare vineri după-amiaza din Stockholm, noaptea pe vas, sâmbătă în Tallinn, seara înapoi pe vas pentru încă o noapte, ajuns duminică la 10 dimineața în Stockholm. Am rezervat cabină pentru 3 persoane, 2 cine și un mic dejun tot pentru 3. Vasul enorm, 8 etaje, în "burtă" mașini. Totul curat, frumos, elegant. Cabina micuță, dar suficientă pentru noi, cu o baie cu duș, prosoape, tot ce trebuie.

Cele câteva ore prin arhipelagul stockholmez au fost superbe. În ciuda vântului puternic, am stat pe punte cât am putut de mult, ca să ne umplem de imagini ireal de frumoase. Căsuțe singuratice pe câte o creastă de stâncă, bărcuțe, minunile naturii când e vorba de câțiva brăduți crescuți pur și simplu pe o insuliță de piatră de 3 metri pătrați, în mijlocul mării. Frumusețea sălbatică, vântul pe față, câțiva stropi, strigătul pescărușilor m=au umplut de un sentiment foarte interesant și nou, am început să îi înțeleg cumva pe nebunii de marinari care plecau cu lunile și anii de lângă familii, casă. E cumva o senzație de libertate în stare pură.

Când a venit ora cinei, am fost copleșiți. Acum am înțeles ce înseamnă noțiunea de "bufet suedez". Nu știu câte feluri de pește pregătit în vreo 15 feluri, cărnițe, legume, măsline, iar deserturile ne-au făcut să ne dorim un stomac în plus. Alcoolul l-am plătit, dar oricum, mult mai puțin decât în orice bar din oraș. Și cu ocazia asta am înțeles și care era treaba cu zâmbitul cu subînțeles al celor care îmi spusesera până acum de croaziere. În condițiile în care în Suedia alcoolul e scump și destul de prohibitiv, lumea bea doar în weekend pentru că sunt educați că nu te poți duce la muncă mahmur, magazinul duty free cu toate felurile de alcool, țigări, dulciuri, parfumuri, cosmeticale la mai puțin de jumătate de preț e un fel de paradis. Și să vezi găști de suedezi (plus estonieni și ceva ruși - cei din urmă dezgustător de jegoși și soioși), mai tineri mai în vârstă, cu șpriț în nas, chef de hlizeală, cântece și dansuri! La programul artistic cu dansatori cubanezi, trebuie să recunosc că acești cheflii (de data asta doar suedezi, foarte dezinhibați) au făcut mai mult spectacol. În 2 minute, cum a dat semnalul cubanezul șef, toată scena era plină de dansatori amatori dornici să învețe pașii de salsa.

Dimineața la micul dejun (iar un adevărat corn al abundenței) se vedea care suferă din cauza serii trecute. Dar decent, fără scandal sau prostii.

Tallinn-ul vechi pe care l-am bătut la picior vreo 6 ore fără oprire este o combinație foarte reușită (care mie mi-a adus amintiri frumoase) de Sibiu și Sighișoara, cu nenumărate magazinașe cu produse tradiționale de artizanat (nu foarte ieftine, dar foarte reușite și diversificate, nu dădeai de aceleași lucruri peste tot). Sesizai imediat care sunt estonieni de la mama lor și care ruși naturalizați în trecutul nu foarte îndepărtat, dar foarte dureros pentru estonieni. Mult mai simpatici, amabili, deschiși și vorbăreți primii. Se aude și rusă pe străzi, dar mi-a plăcut o chelnăriță de vreo 20 de ani și foarte drăgălașă care le-a răspuns politicos, dar demn și rece unor rusoaice cu gură mare, în engleză. Am mâncat la restaurantul unde servea fata asta și nu ne-a părut rău. Nu era o cârciumă tradițională, dar ce am mâncat a fost foarte bun.
Eu am fost foaret fericită că printre numeroasele lucrușoare simpatice am descoperit că estonienii fac niște pălării de lână speciale. Și frumoase și călduroase și cumva altfel. Iar eu toată viața mi-am dorit o pălărie! Așa că nu am ratat momentul și mi-am luat (cadou de la tata) cea mai verde pălărie din lume!

Întoarcerea cu vaporul a fost la fel de plăcută, toată călătoria a fost superbă, mai ales că am prins niște zile incredibil de frumoase, calde și însorite. Mi-am promis să revin la Tallinn, eventual să-mi mai iau o pălărie :) Ca să nu mai spun că prețul croazierei pentru 3 persoane (cazare și masa) a fost de 250 de euro, ne-am mai luat noi alcoale, țigări, parfum și dulciuri de 150 de euro și cadouțe de vreo 50. Pupez!

Miercurea fără cuvinte

2011-05-04T17:36:00.001+03:00

Valborg - să vină primăvara, să alungăm duhurile rele.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Sunt fericită :)

2011-04-29T15:28:00.002+03:00

Îmi iau o pauză minunată, sunt convinsă că mă veți înțelege :) Sunt aici, cu mine, după mai bine de 6 luni. Mama și tata. Cei mai cei. Ai mei.

Sărbători luminate, oameni buni!

2011-04-23T12:21:00.004+03:00

Cu dor și tristețe că nu sunt alături de familia mea, dar cu toată bucuria din lume că părinții mei vor fi pe drum spre mine în câteva zile, am reușit să încropesc și eu ceva bucate tradiționale ca să simt Paștele cum trebuie alături de noii mei prieteni români, suedezi, brazilieni, în ale căror familii am fost adoptată.

La mulți ani celor care vă sărbătoriți azi ziua de nume, pentru mine e ziua celui mai minunat tată din lume. La mulți ani, tati! Te iubesc!

Paște fericit, oameni buni! Cu pace în suflet, bucurii și zâmbete, oameni dragi alături. Fiți fericiți!

Miercurea fără cuvinte (2)

2011-04-20T11:43:00.004+03:00

The place I now call home.

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Iertare și omenie

2011-04-18T12:50:00.001+03:00

A început o săptămână care ar trebui poate mai mult ca oricând să însemne iertare, introspecție, pace în suflet și un dram de bunătate. Avem nevoie să cerem iertare și să iertăm. Nu-i ușor, dar e atât de necesar!

Voi începe prin a-mi cere iertare părinților mei, că nu le sunt aproape, că îmi poartă grija și poate uneori nu dorm noaptea de gânduri cum oi fi, cum m-oi descurca. Sunteți mereu în gândurile mele și mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că sunt sânge din sângele vostru și bucățică din voi. Dacă vă greșesc și nu sunt întotdeauna la înălțimea voastră, vă rog să mă iertați.

Cer iertare oamenilor cărora le-am greșit cu vorba sau cu fapta, pentru că nu mi-am dat seama că ce fac sau zic rănește și doare. Știu că am fost întotdeauna sinceră, chiar dacă ar trebui să învăț să fiu mai blândă uneori, mai diplomată.

Îi iert și le doresc din tot sufletul binele celor care m-au lovit sau rănit cu vorbele aruncate, cu nepăsarea, cu reacțiile sau non-reacțiile. E timpul să învăț că nu e corect să am așteptări de la oameni care nu au cum să ofere ce aștept eu, ca apoi să sufăr și să plâng. Trebuie să înțeleg odată pentru totdeauna că ce pentru mine înseamnă un gest de dragoste profundă pentru altul nu înseamnă nimic, iar dacă eu mă supăr e problema mea, nu a celuilalt. Și la fel, ce pentru mine e o ofensă și un cuțit în inimă, pentru altul e o glumă nevinovată. Lor le mulțumesc că m-au făcut să realizez că nu sunt atât de puternică încât să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu mai simt.

Anumite relații rupte nu mai pot fi peticite sau reînnodate, pur și simplu pentru că așa e dat să fie. De aceea încerc întotdeauna să închid capitolele definitiv, să iert și să-mi cer iertare, ca să nu mai rămână lucruri nerezolvate și energii negative care să mă bântuie în viitor.

Mi-aș fi dorit să fiu acum în țară doar ca să fiu alături de familia mea de sărbători și ca să pot face, ca anii trecuți, bucurii unor oameni mai puțini norocoși ca noi. Nu am uitat nicio clipă de copiii și familiile pe care le-am ajutat împreună de exact 2 ani zilele acestea. Momentan de aici pot trimite doar ceva bani, din când în când, dar aș vrea să vă rog să mă ajutați și pe mine să îi putem ajuta împreună. Sunt oameni care nu au cum să pună un cozonac pe masă copiilor de Paște, dar cu ajutorul vostru se pot face bucurii enorme. Nu vă ia mult timp și știu că vă veți simți tare bine sufletește știind că gestul vostru aduce fericire. Lista familiilor, cu detalii și adrese e aici, pe oamenidarnici. Dacă puteți da mai departe mesajul, v-aș fi recunoscătoare. Vă mulțumesc din suflet și aștept să-mi scrieți aici sau pe mail dacă ați ales vreo familie anume, ca să am cât de cât o evidență. Numai bine!

Moartea ca o emigrare. Și invers

2011-04-15T13:23:00.003+03:00

V-ați gândit vreodată cum și ce va fi cu oamenii dragi și apropiați după ce veți muri? Cu siguranță ați văzut ce și cum s-a întâmplat cu oamenii după ce un cunoscut s-a dus. Nu, nu e nimic sinistru în povestea mea de azi, moartea e ca și nunta, prietenia, nașterea unui copil, parte din viață și ar trebui să o privim firesc. La o scală mult mai mică, emigrarea e foarte asemănătoare cu moartea, în anumite puncte. Amândouă sunt plecări. Și în ambele există mulți oameni care plâng, teoretic după tine. Și cel puțin la fel de mulți care în scurt timp nici nu-și mai aduc aminte că ai existat, nici nu se gândesc că fac gesturi care nu se cuvin față de cel plecat.

Am fost la multe înmormântări și am învățat cu timpul că exact oamenii care fac cel mai înduioșător spectacol, au cele mai multe lacrimi, spun cu glas tare că nu îl/o vor uita niciodată și că zilnic vor pune o floare pe mormânt, tocmai ăia ajung în cel mai scurt timp să spună cu șuierat în glas ”e, lasă, că nu era un sfânt, avea multe bube”, vor uita cel mai repede unde e mormântul și vor încerca cel mai abitir să cupleze văduva/văduvul cu un prieten/o prietenă, dacă nu chiar cu ei înșiși. Pe cei pe care i-am văzut cu ochi pierduți, dar fără râuri de lacrimi și gesturi exagerate, i-am regăsit apoi discret pe la cimitir, zâmbind cu dor “de-ar fi fost și X aici, tare i-ar fi plăcut”. Mai sunt câțiva anonimi, despre care toată lumea se întreabă cine or fi și de ce l-or pomeni pe cel dus și după mulți ani. Mi-a povestit o amică de femeia pe care o găsise la mormântul lui taică-su, cu o fetiță de mână. Nu, nu fusese amantă și nici copila fiică, ci tatăl amicei mele îi salvase copilul de la moarte (fusese medic) și îi dăduse o sumă mică de bani să îi ia ceva de mâncare. Prietenii pe care domnul doctor îi creditase cu bani ani de zile, care îi mâncaseră la masă și îi dormiseră pe canapea, cărora le fusese aproape la bine dar mai ales la rău, nu mai dădeau niciun semn de viață, că nu simțeau nevoia să mai mulțumească măcar cu un gest fetei fostului lor prieten. Pentru că ceea ce numim noi “prieteni” obișnuiesc, de prea multe ori, să ia prietenia și gesturile și ajutorul “for granted” – îmi pare rău că la așa o expresie potrivită în engleză nu există un echivalent perfect românesc. Un anonim căruia i-ai dat o bucată de pâine când chiar murea de foame se va gândi la tine toată viața.

Dar acum, ca să nu fiu prea dramatică, trebuie să recunosc că e normal ca oamenii să uite, să meargă mai departe, să-și vadă de viață, de alte prietenii, poate chiar și de unele mai puțin firești (cum ar fi, de exemplu, dintre cel mai bun prieten al mortului cu văduva acestuia). Dar pe principiul morții cu morții, viii cu viii, se încalcă uneori niște reguli de decență și respect pentru cel dus. Nu stă nimeni să se gândească: dar dacă cel dus vede de sus (sau de la mijloc sau de jos) cum mă hăhăi eu cu fosta lui în brațe, cum prietenii care altădată îi invitau la șprițuri pe ei doi în cuplu acum ne invită pe noi, ca și cum am fi un cuplu? Oare pe cel dus nu l-ar durea și nu l-ar jigni? Bine, asta ar trebui să se întâmple într-o lume cu principii, sentimente și respect real, în realitate oamenii nu mai timp de delicatețuri, de sentimentalisme și, oricum, mortul s-a dus, viața continuă cel puțin la fel de bine.

Am vorbit cu mulți oameni care au emigrat, mai de curând sau mai de mult. Trăiesc și eu pe pielea mea experiența. Deși diferite experiențele fiecăruia, avem cu toții ceva în comun. Ca și în moarte, au existat cei care au plâns de supărare că plecăm, ce dor! ce mult o să ne lipsiți! o să vorbim zilnic și o să ne vedem! S-au fluturat batiste pe peron. Of, parcă și mai grea plecarea ... Au existat și mesajele discrete, urări de bine, de la oameni pe care i-ai simpatizat, dar nu i-ai crezut niciodată foarte importanți. Nu ca prietenii tăi de ani de zile, cu care ai împărțit atâtea bune și rele. Și se duce emigrantul. Ajunge într-o altă lume și oricât de mult e împăcat cu alegerea făcută și își asumă primele greutăți, e destul de singur și un pic speriat și tinde să aștepte măcar un gând bun, o încurajare, o bătaie pe umăr simbolică de la prietenii dragi, oamenii de încredere din vechea lume. Nu să i se plângă de milă, nu să i se arunce “de ce-ai plecat dacă te plângi”, nu ca să i se rezolve problemele inerente de început și nici ca să i se trimită bani. Ci pur și simplu, pentru că în capul lui prietenii pe care îi știa prieteni sunt oameni cu care ți-ai băut mințile, v-ați împrumutat de bani la nevoie, le-ai povestit problemele cu iubitul sau nevasta, iar acum te ascultă măcar să te mai descarci. Și uite așa realizezi că nu există “viață luată de la zero”, pentru că tu ai deja memoria vieții vechi, ai așteptări și dezamăgiri enorme. Tehnologia e un lucru minunat, teoretic te ajută să stai aproape de cei dragi, să comunici cu ei. Practic, te ajută să simți aproape real fliturile prietenilor care îți spun că nu au timp să te audă câteva minute, dar stau cu orele jucându-se online. Și foarte repede prietenia ajunge un comentariu stupiduț la un clip pe facebook și o adunătură de like-uri. Asta într-o primă etapă. În următoarea, te trezești cu mesaje cu multe semne de întrebare, de la cunoscuți comuni: “băi, fostul tău/fosta ta și prietena ta/prietenul tău s-au combinat??? Că am văzut poze cu ei bot în bot pe facebook!”. Și tu, nu doar că simți cum ți se înfige și mai tare cuțitul din suflet, te mai și umilești găsindu-le scuză: “nu, sunt doar prieteni”. Mai contează ce și cum sunt? Pentru tine nu mai sunt decât niște oameni în care ai avut încredere, pe care i-ai simțit aproape, iar acum îți arată că nu au pic de decență, de delicatețe și de considerație. Păi, ce mai contează ce crezi tu? Ai ales o altă viață, noi ne vedem de a noastră, ar putea fi răspunsul senin la tulburările tale. Tu ești prost că ești sentimental! Și uite așa ajungi de fapt să te simți liniștit că ai mai încheiat niște capitole din vechea ta viață, că ai mai aruncat câte un pumn de pământ.

Dar în același timp vin și celelalte surprize, alea frumoase. Când primești câte un sms de la un om în viața căruia încă însemni ceva, cu câteva cuvinte calde, când găsești la poștă o scrisoare scrisă, un pachețel de ziua ta, un mail cu mai mult de 3 cuvinte și 5 smile-uri. Și mai sunt anonimii care nu uită că la un moment dat le-ai dat o bucată de pâine și te găsesc cumva, aproape zilnic, să-ți spună doar atât: “mă rog pentru tine să-ți fie bine”. Pentru că cei care vor să facă un gest personal, care să conteze, au aflat ce număr de telefon avem noi emigranții, ce adresă poștală.

Mai sunt niște personaje speciale, atât în moarte, cât și la emigrare, pe care le-am lăsat pentru final. Care nu te uită niciodată, oricât de de tot sau de departe te-ai dus. Părinți, frați, surori, verișoara care te-a văzut întotdeauna ca pe o sora mai mică și vor doar să-ți fie bine. Familia, sângele care apă nu se face. Ei au întotdeauna timp să te audă, să te consoleze, să te îmbărbăteze. Ei nu-ți vor spune niciodată că fiecare are viața lui acum sau că ești prea sentimental. Unii dintre noi, emigranții, suntem norocoși și binecuvântați cu astfel de familii. Alții, din păcate, și la capitolul ăsta bifează o dezamăgire.

La întoarcerea în țară, o dată la ceva vreme, e bine să știi deja povestea de mai sus, ca să nu mai pierzi timp cu oameni care nu contează și să te bucuri din plin doar de cei care merită. Bine, ăsta e sfat valabil pentru toți oamenii care nu vor să trăiască sufocați de bagaj în plus și să-și piardă viața cu oameni care nu le aduc nimic bun. Îmi aduc aminte de un om drag, care a dat șfară în țară că va veni să se vadă cu prieteni și simpatiza(n)ți, cu mult timp înainte de a ajunge. Era așa emoționat! Ne-am adunat 5 oameni, cu tot cu el. Dar eram cei care contam. Restul aveau treabă, program încărcat, bla bla, dar “te pupăm! Te iubim!”. Am ținut minte întâmplarea, chiar m-a marcat.

Povestea de mai sus nu e doar a mea, chiar sunt experiențe adunate de la mulți cunoscuți care și-au adăugat un alt statut în viața lor, acela de emigrant. Și cu toții am ajuns să tăiem bucățele din suflet sau să eliminăm din viețile noastre anumiți oameni ca pe bandaje: rapid. Pentru că nimeni în lumea asta nu ne merită dorul, lacrimile, tristețea, dezamăgirea dacă acești oameni ne fac rău. Și, vorba aia, oamenii ne intră în viață for a reason (chiar din motive dure, care ne învață lecții), for a season (mai lung sau mai scurt), for a lifetime (aceștia sunt atât de puțini, dar merită toată dragostea noastră).

Sunt dură? Probabil. Realistă? Cu siguranță. Și nu am poză de atașat la text.

Miercurea fără cuvinte

2011-04-13T15:51:00.002+03:00

Fly me up, fly me to the moon ...

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte găsiți la Carmen.

Wishful thoughts...

2011-04-11T23:12:00.001+03:00

Despre frică și curaj

2011-04-10T13:05:00.003+03:00

La postarea anterioară au spus unele persoane cum că le-a fost/le e frică de mers noaptea pe străzi. În același timp, foarte multă lume, în discuții diferite, îmi spune că sunt curajoasă. Și pentru că am neuronii varză de la atâtea exerciții cu verbe și adjective suedeze, mi-am dat o pauză, iar creierul meu s-a pus pe gânduri despre frică și curaj.

Nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă. Deși în DEX curaj înseamnă, printre altele, îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate. Mă amuză că tot acolo curaj = bărbăție. De ce nu feminitate? Că mie mi se pare un mai mare act de curaj să naști și să crești copii decât să ... chiar, ce fac bărbații și nu pot face femeile? Și nu vorbesc acum de chestii fiziologice. Și nici nu am porniri feministe, pur și simplu sunt curioasă. Să revenim. Îndrăzneață simt că sunt, când cred sau fac ceva o fac cu fermitate și pasiune. Am o anumită curiozitate, să-i spunem copilărească, neinhibată, care mă face să caut, să scormonesc, să umblu pe străzi întunecate, să urc pe munți abrupți, să mă arunc în orice apă, fără să mă gândesc cât e de adâncă. Uite, nu am avut până acum curaj să fac și să cresc un copil singură. Sau poate am fost de fapt egoistă, m-am gândit să mai haiducesc un pic. Oricum, dacă n-o fi să pot eu face un copil, mi se pare foarte firesc să înfiez. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, mai ales de oameni (să nu confundăm dragostea și nevoia cu dependența, care va fi întotdeauna ceva negativ), de "rău cu rău, dar mai rău fără rău", așa că nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă că mi-am renovat casa singură, că am pornit la drum necunoscut cu mașina singură, că sunt în aventura emigrării singură. Nu mi-am dorit neapărat asta, dar dacă așa a fost să fie, mi-am văzut de treabă singură, mi-am asumat riscurile. Ca să-i citez pe Oprah și pe T.S. Elliot "cred că unul din cele mai mari riscuri în viață e să nu îndrăznești să riști" și "doar cei care riscă să meargă prea departe pot afla cât de departe pot merge". Dar tot nu mă simt o curajoasă. Poate îmi explicați voi mai bine de ce credeți, unii dintre voi, că aș fi așa.

La frică am stat și m-am gândit și mai mult. Când eram mică îmi era frică de întuneric. Pur și simplu mă blocam, îmi bătea inima mai tare, mi se ridica părul pe ceafă. Aprindeam luminile în toată casa. Cât am stat mai mult singură la bloc, între 16 și 18 ani, adormeam cu televizorul deschis și cu lumina pe hol aprinsă. Când m-am mutat cu ai mei la curte, pentru vreo 3 ani, făceam exerciții de învins stupida teamă și mă duceam seara, pe aleea lungă și întunecată, printre copaci, până la poartă să o încui. Alergam, cântam, îmi tremura mâna pe cheie, dar până la urmă am reușit să nu mai bag de seamă întunericul, ci să ascult greierii. Noaptea pe străzi, spre și dinspre cluburi și baruri, am învățat că pot evita pericole dacă bagabonților de la colț le zâmbesc, îi întreb cât e ceasul și le răspund drăguț, nu de sus sau obraznic, taximetriștilor le pot induce un sentiment de ocrotire rugându-i, chiar de la urcare, să mă aștepte să intru în bloc în siguranță. În plus, n-am căutat niciodată cu tot dinadinsul cotloane întunecate și mai și alerg bine.
De bătaie nu mi-a fost niciodată frică, deși mi-am luat-o pe cocoașă de multe ori. Dar plăcerea prostiilor făcute a cântărit întotdeauna mai mult decât eventualele palme la fund. De părinți nu mi-a fost niciodată frică, iar asta mi se pare baza unei sănătăți mintale reale. Nici de Ăl Bătrân nu mi-e frică, Dumnezeu este iubire, nu frică. Lor le cer iertare că nu sunt fără de greșeală, lor le mulțumesc pentru tot ce sunt și am, nu există loc de frică între noi.

Un singur om m-a făcut să simt real frica. Din aia de simți că îți vine să vomiți. Era prietenul meu. Avea 2 metri, palme mari și ochi răi și nebuni. Eu conduceam, nu mai știu ce discuție în contradictoriu aveam și nemaiavând argumente a răcnit la mine. Am tras de volan de era să intru în zidul pasajului Obor. A fost o senzație cumplită, animalică, pur și simplu am simțit că mă va lovi, deși nu se mai întâmplase vreodată treaba asta. Cu toate astea, am mai stat cu el vreo două luni, ca să-mi iau lecția completă. Cu ocazia asta mi-am confirmat teoria conform căreia cel mai mult rău ne facem noi înșine. Concluzia? Singura frică pe care o am este cea de mine însămi. De-aia vorbesc mult cu mine, mă cert și mă iert (greu, tare greu asta cu iertatul de sine), mă iubesc și mă lupt să am mereu un anumit echilibru interior, pentru a nu mai ajunge vreodată să-mi fac atât de mult rău cât mi-e frică că aș putea să-mi fac.

Nu știu cât de mare legătură (sau poate toată) cu frica și curajul are ce vă voi spune, dar eu consider viața un măr imens din care mușc cu pasiune. Mai dau și de viermi, de zone stricate și amare, mă mai înec cu o coajă, aș putea să mor sufocată cu o bucată intrată pe calea greșită, dar până la cotor, Doamne! ce senzații, ce dulce-acrișor, răcoros, gustos, aromat, colorat, fabulos e mărul viață!

Stockholm by night

2011-04-07T01:50:00.002+03:00

Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr un oraș la picior, străduță cu străduță, colțișor după colțișor, magazine, cafenele, viață de zi, viață de noapte. Începe să se încălzească și am început să cobor cu 2 stații mai devreme din autobuz, ca să-mi bucur ochii de superbul cartier unde locuiesc. În curând o să îmi închiriez și bicicletă și îmi voi lua aparatul de gât și vă voi bucura sper și pe voi.

Dar azi vă povestesc despre Stockholm-ul de noapte. Pentru că am avut un weekend plin (continuat până marți dimineață), vampiresc, cu dormit ziua și bănănăit noaptea. Din păcate nu am avut aparatul cu mine, dar vă garantez că imaginile pe care vă invit să le vedeți aici, aici, aici, aici și aici sunt aproape la fel de frumoase ca realitatea.

Sâmbătă a fost seară de party. După o petrecere foarte drăguță la niște prieteni acasă, am ieșit în oraș, prin baruri și cluburi. Trebuie să recunosc, există ceva ce are Bucureștiul mult mai ok decât Stockholm-ul: viața de noapte. Am fost șocată și aproape frustrată că la ora 1-2 noaptea nu aveai unde să mergi să dansezi și să îți faci de cap, pentru că toate cluburile se închideau! În schimb, am fost extrem de încântată că am putut sta la o cafenea, afară, cu păturici pe noi, într-o companie foarte plăcută, până la 6 dimineața. A fost amuzant să văd oamenii pe stradă, gagici aranjate (mai mult sau mai puțin, mai elegant, mai dezmățat), râsete și gălăgie. Mai puțin amuzant a fost să văd o bătaie între trei tipi sau gagici în genunchi, bete moarte. Apropo, problema cu suedezii nu e că beau mult, ci că nu știu să bea. Oricum, după atâția ani trăiți intens prin cluburile și cârciumile din București, nu prea mai sunt multe care să mă surprindă sau sperie.

Mult mai intens și real am simțit orașul luni noaptea, când am ieșit la o cafea cu o prietenă pentru o oră și am ajuns acasă la 5 jumate dimineața, exact la fix ca să merg la muncă. Am început la o cafenea drăguță, elegantă, cu lume multă, după care am luat-o la picior, spre o altă locație. Ghinion, era închis. Ne-am plimbat pe străduțe superbe, pe lângă apă (Doamne, ce tare bate vântul pe-acolo!), mașini puține, lumini magice, aer curat, o senzație de îndrăgosteală în stomac (da, eu chiar mă pot îndrăgosti de un oraș). Am intrat în cârciumi prea zgomotoase, în hoteluri de 5 stele, unde ni s-a zâmbit frumos și ni s-a explicat cum să ajungem la alte locuri unde ar mai putea fi deschis.

N-am ajuns acolo, în schimb am ajuns în cel mai sordid și dubios loc din Stockholm: o bombă unde se mănâncă kebab, cred că singurul loc deschis la ora 3 dimineața, lângă Centralen (pe la Gara de Nord cum ar veni în București). Obișnuiam să fac nebunii din astea, cu umblat prin baruri insalubre, cu bețivi cărora le tremura mâna fără doza de votcă de pufoaică, stat de povești despre viață cu prostituate, băut lapte bătut în lacto-barul din Gară la 4 dimineața. Dar nu mă gândeam că o voi mai face, cu siguranță nu în Stockholm. Deocamdată nu am intrat în povești, că nu mă ajută vocabularul, dar mi-am promis să refac traseul, peste o vreme. E, și în locul ăsta cu kebab am descoperit toată fauna underground-ului stockholmez. Băieții turci de la servire, cu dinți mulți rânjiți la noi (nu v-am spus că îmi lipsesc muncitorii care fluierau și îmi spuneau măscări în București - the best feedback pentru o femeie haha! - dar au fost înlocuiți cu turcii și arabii de la magazinele de tabak și kebaberii, care mă copleșesc cu zâmbetele lor și complimentele - de la "ce păr frumos ai! Ești o femeie frumoasă" la "arată-mi un ID să văd dacă ai voie să cumperi țigări". Și da, suedeza lor are un accent genial), doi-trei călători, cu bagajele sub masă, în așteptarea trenului, un negru agitat, cel mai probabil un junkie, doi homeless care moțăiau cu capul pe masă, la căldură, câteva femei de origine neclară care cred că erau prostituate, că prea vorbeau tare (erau și băute) cum adoră ele să facă amor cu bărbați suedezi. Eu și prietena mea în acea locație eram cel puțin dubioase, pentru că toată lumea se holba la noi. Dar n-a zis nimeni nimic, nu s-a apropiat nimeni prea periculos de noi. Mie adrenalina asta îmi place, ea s-a speriat de mutra unuia și până la urmă am plecat. Unde să te duci la 4 dimineața, când metroul și trenul de care aveam nevoie plecau abia la 5, iar afară nu erau mai mult de 2 grade? În sala de așteptare a gării. Fotolii comode, liniște, cald, ziare proaspete.

Nici nu știu când a trecut noaptea, cum am reușit să muncesc 8 ore fără să fi dormit, știu doar că sunt ca un burete care acumulează senzații și imagini, că m-am îndrăgostit încă o dată de orașul ăsta, iar răsăritul m-a cucerit definitiv. God natt! God morgon!

P.S. V-am spus că după ora 11 noaptea, dacă ies pe balcon, îmi cântă divin o pasăre dintr-un copac din apropiere? Am senzația că Ăl Bătrân mă mângâie pe frunte. Și sunt fericită.

Photo credits moser.se.

Mâncare multiculturală și expoziție de obiecte frumoase

2011-04-03T17:41:00.001+03:00

Afară e urât și apăsător, de zici că-mi intră norii prin fereastră, după o noapte de petrecăreală până dimineață neuronii din dotare nu simt nevoia să se exprime prea profund, așa că vă invit la Zazuza, unde am gătit multicultural și colorat. Sper să vă placă și poate să vă și inspire.

După care vă invit cu mare drag să mergeți la deschiderea expoziției Suflet de Copil, expoziție de obiecte confecţionate manual pentru pitici, mămici, tătici și bunici, unde unul din artiștii expozanți este minunata și cea mai talentata mea soră(cumnată) Cati. Cu ce se ocupă și ce bijuterii artistice ies din mânuțele ei puteți admira și eventual comanda și la ea pe blog.
Expoziția se deschide azi și este permanentă, poate fi de găsit central, pe Bulevardul Unirii Nr 13. Intrarea se face prin strada Sfinţii Apostoli, în zona Loteriei Naţionale.

Muzici din filme

2011-03-30T13:44:00.000+03:00

Pentru că primăvara suedeză se tot lasă așteptată și până și vorbăreața de mine preferă să asculte muzică și să se uite la filme ca să mai uite de melancolii blegoase, am primit cu mare bucurie leapșa de la Salmi, despre muzica preferată din filmele preferate.

O să încep cu melodia care mă face să îmi zburde mai repede sângele prin mine, din nebunia de Kill Bill (toată coloana sonoră e senzațională).

Ca să rămân în zonă (deh, am o slăbiciune pentru Tarantino), să servim și o porție-două de Pulp Fiction (soundtrack-ul ăsta e o nebunie la drum lung, când ești la volan).

Din zona tangourilor care au făcut istorie în filme, încep cu tango-ul din Frida

Gotan Project în Shall we dance (Richard Gere&Jenifer Lopez)

ca să închei glorios cu cel mai frumos tango din lume, cel din Scent of a woman

Nu prea sunt eu romantică și nu plâng la filme prea des, dar City of Angels e unul din cele mai triste văzute vreodată și Iris chiar e o melodie tare frumoasă.

Un film superb, o coloană sonoră de excepție (uite că sunt și motive pentru care îmi plac țiganii)

Filmul ca filmul (Sleeping with the enemy), dar melodia asta m-a făcut să fiu tare bucuroasă că am ochi căprui (deși mi se părea că sunt banali până atunci)

Un film al generației mele (Reality bites), o melodie tare simpatică

un alt icon-movie și Lust for life

și închei (obsesiv, știu, dar ce să-i faci dacă îi ador!) cu Manu și Maradona by Kusturica

Să meargă leapșa la toată lumea, că e tare faină și e destulă pentru toată lumea :)

M-ați făcut atât de fericită!

2011-03-27T22:35:00.001+03:00

Întotdeauna mi-a plăcut că e ziua mea și am fost răsfățată cu urări, gânduri, cadouri. Dar ca anul ăsta, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. La mii de km de familie și vechii prieteni, m-am simțit mai iubită ca oricând. 180 de mesaje pe facebook, 65 de comentarii pe blog, 15 mailuri, sms-uri, telefoane. La școală colegii din toate colțurile lumii mi-au cântat La mulți ani în suedeză, am primit trandafiri de la românca Eva, o brățară frumoasă de la iranianca Elika, o pisicuță haioasă de pus la chei de la filipineza Lilith, bomboane de la Camelia canadianca.

Chiar vineri a ajuns și coletul de la ai mei, cu cadouri superbe, bilețele cu mesaje frumoase de la fostele colege de muncă, acum prietene pe viață, Raluca, Vio, Mirela, Mirela P., un pandantiv superb și semințe de floarea soarelui pe care să le sădesc în pământ, un desen cu multe floricele de la iubita mea Smaranda (eu tot Mara o să-ți spun, iubita mea!), cea mai frumoasă și emoționantă dovadă scrisă de iubire de la mama, tata, frate-meu Cristi și draga mea Cati. Când am spus că am fost binecuvântată cu o familie extraordinară, nu v-am spus și de dragele mele mătuși Nuți, Neli și Jeni, de cea mai grozavă verișoară din lume Roxana, de Cristina, de văru Cătălin și vărul canadian Dragoș, de frumoasele mele nepoate Andreea și Alexandra. Sunteți cele mai mișto rude pe care și le poate dori cineva!

Și ieri m-am sărbătorit cu noii mei prieteni de aici, deocamdată în majoritate români suedezi de mulți ani (au luat ce-i mai bun de la ambele neamuri), Adriana și soțul ei brazilian Clairton, Dana și Octavian, Simona și Vali. Din păcate, nu au putut veni și Alina și Pierre, dar cu siguranță data viitoare. Și iar au fost surprize superbe, cadouri frumoase (niște brățări o nebunie și un medalion cu VULPEEE! de la iubita mea Adriana), flori, povești și pur și simplu simțit bine, cu atâția oameni frumoși alături.

V-am mai spus că sunt cea mai bogată, răsfățată, binecuvântată, iubită persoană din lume? V-o mai spun o dată. Și o simt în fiecare zi. Vă mulțumesc! Să se întoarcă la fiecare dintre voi toate gândurile bune, energiile pozitive, dragostea și fericirea!

O sumă rotundă

2011-03-25T01:05:00.005+02:00

Pe la 5-6 ani credeam că ăia din clasa a 8-a sunt adulți și că pe la 30 și ceva de ani ești cam cu un picior în groapă, că până atunci trebuia să rezolv cam tot ce trebuia rezolvat. Dar ce de timp aveam la dispoziție ...

Uite că azi fac 33 de ani, nu le-am rezolvat cu siguranță pe toate, dar nici cu piciorul în groapă nu mă simt. Din contră, am fentat un pic timpul și m-am apucat de viață aproape de la zero. Ador în continuare să mă joc, să râd, să mă bucur de tot și toate, ca un copil. Prea înțeleaptă încât să nu mă mai mire și uimească mai nimic nu am devenit. Dar am căpătat ceva încredere în mine încât să mă simt foarte împlinită la 33 de ani. Nimic nu m-a dezamăgit atât de tare încât să nu-mi mai doresc să iubesc, ba din contră.

M-am uitat pe net care e semnificația cifrei 33 (care pentru mine e așa, grăsuță și rotundă). La tarot zice că e numărul cultivării, al responsabilității, al datoriei, al orientării spre familie, al amabilității, stabilității, dedicării, este căutătorul armoniei, numărul celui la care nimeni nu se așteaptă să câștige (underdog).

Conform credințelor creștine, vârsta de 33 de ani e vârsta perfectă a omului, a dezvoltării totale.

Și mai e și cel mai înalt grad în masonerie, numărul atomic al arsenicului și numărul de vertebre pe care coloana unui om normal îl are, când oasele care formează coccisul sunt numărate individual.

Dragilor, am băut deja două pahare de vin roșu real cu prieteni reali discutând virtual, așa că nu râdeți de mine că am luat-o pe arătură. Am 33 de ani și mă simt extraordinar de bine, fericită, vie, tânără, bogată cu mulți oameni minunați, binecuvântată cu niște părinți fabuloși și o familie superbă. Mi-am luat singură primul cadou de ziua mea, e un tricou cu semnificație.

Mâine mă sărbătoresc cu colegii de școală, cărora le voi duce bomboane că doar nu degeaba merg la școală (haha, ce distracție era în generală!!!), pe seară trebuie să ajungă coletul de la ai mei și mor de curiozitate ce o să găsesc în el, sâmbătă voi face prima mea petrecere aici, cu noii mei prieteni și oameni faini din viața mea suedeză. Mi-e dor de mulți oameni, aș fi vrut să-i am alături, dar știu că se gândesc la mine și inimioara îmi bate mai tare de fericire. E pentru prima dată în viață când nu am familia și cei mai buni prieteni aproape, nu am un EL anume în viața mea, dar mă simt extraordinar de norocoasă și fericită pentru că mă simt iubită. Și asta e cel mai important. Vă pupez!

Despre Narcise și alte flori

2011-03-23T00:22:00.001+02:00

Spune o vorbă celebră "decât să ne supărăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm". Sau bucură-te de un soare superb venit cu generozitate peste Stockholm, joacă-te cu părul tău (sunt la jumătatea drumului spre o nouă frizură, așa că a fost cu un pic de adrenalină să îl las pe stilistul nevorbitor de engleză să îmi taie ceva fără să-mi taie altceva, eu explicându-i astea în suedeză; culoarea e experiment propriu) și fă lepșe foarte personale date de Sana și iYli. Mulțumesc fetele!

SUNT Lia

AS VREA să pot face oamenii să zâmbească mai des

PASTREZ amintiri frumoase, în cap și suflet

MI-AS Fi DORIT să pot picta

NU IMI PLACE ardeiul în mâncare, minciuna și ipocrizia

MA TEM de foc și întuneric, de oamenii proști și răi, dar și mai tare de ăia deștepți și răi

IMI PARE RAU că nu le-am spus mai des părinților mei cât de mult îi iubesc

IMI PLACE viața, cu urcușuri și coborâșuri, bucurie și deznădejde, fericire și tristețe, iubire și indiferență

NU SUNT diplomată, fățarnică, tolerantă cu oamenii care nu-mi plac

DANSEZ oriunde, oricând, în fundul gol prin casă, așteptând autobuzul

CÂNT de câte ori dansez

NICIODATA nu renunț când cred în ceva

RAR sunt picată și deprimată

PLÂNG rar dar sănătos

SUNT CONFUZĂ în extrem de puține momente

AM NEVOIE de mine echilibrată, de oameni, muzică, iubire (să o dau și să o primesc)

AR FI TREBUIT să mă las de fumat când am zis

AS PUTEA face tot ce îmi pun mintea și dorința să fac. Și schimb timpul verbal cu POT.

Vă invit cu plăcere și curiozitate să preluați leapșa, e tare interesant să continui vorbele. Și aștept păreri și opinii.

Să-mi fac rău înfuriindu-mă sau să-mi fac rău ignorând?

2011-03-20T14:05:00.003+02:00

Aș fi vrut să nu scriu, să nu mă mai intereseze, să ignor, că doar nu mai stau acolo, printre acei oameni. Dar de 3 zile mă lovesc, fără să vreau neapărat, de o anumită atitudine. Românească. Și, la naiba, încă mă mai doare, mă mai înfurie și mă frustrează. Pentru că nu înțeleg de ce e așa!

Japonia, dezastru, morți, oameni fără case, fără mâncare, cu sabia dezastrului nuclear deasupra capului. Dar pentru că sunt o societate aparte, o rasă aparte și cu un spirit ieșit cu mult din comun, japonezii dau zi de zi lecții de decență, eroism, supraviețuire, solidaritate. Comunitatea internațională a reacționat prompt, cu ajutor de specialitate, medical, alimentar, social, uman, spiritual.

Am citit și în presa românească și pe bloguri multe păreri decente, gânduri bune (și da, eu cred foarte mult în puterea și energia gândurilor bune), apeluri de ajutorare prin Crucea Roșie. Dar din păcate, mult mai multe au fost comentariile de genul "eu nu cred ca japonezii au acum nevoie de banii stransi de la un popor ca al nostru", "toata treaba asta cu hai sa ajutam japonia mi se pare de o ipocrizie crunta", "stii ca esti in cacat cand ai nevoie de bani din Romania", "totusi japonia este A 3A ECONOMIE a lumii. Japonia este una dintre cele mai scumpe tari cu unul din cele mai ridicate niveluri de trai. Eu inteleg ca au murit poate si 10k de oameni si altii sunt pe drumuri. Dar oare chiar au nevoie de ajutorul romanilor, bulgarilor si sarbilor? Inteleg sa le doneze oameni “cu stare” de genul cetatenilor din benelux, elvetia si suedia, dar totusi sa mi se zica ca una dintre cele mai bogate tari din lume are nevoie de ajutorul unora dintre cele mai sarace tari", "e urat sa ne numesti rrrromani pentru ca punem punctul pe i si nu vrem sa parem altfel cat timp noi avem pantalonii rupti in fund.Si ca tot veni vorba vreau sa vad si eu cheta aia internationala in care romania este ajutata cu un cap de ata", "in romania guvernul isi pune palma in fund si nu face nimic indiferent ca este inundatie sau seceta. Insa japonia e din alt film".

Că românii nu au educația și spiritul voluntariatului, donării, să zicem că găsesc o scuză. Unii învață. Dintre aceștia, pe unii îi schimbă mult în bine această experiență, alții trec mai departe. Ce mă înfurie, și nu prima dată, este atitudinea din ce în ce mai puternică a multor români de a-și pune mâinile în șold și a mânca rahat. De ce noi??? Lasă, să ajute alții! Și de a se plânge veșnic de cât de săraci sunt! Deși merg prin cârciumi și cafenele măcar o dată de două ori pe săptămână, își umplu căruciorul la hipermarket măcar o dată la două săptămâni și aruncă din mâncare că s-a stricat în frigider, își cumpără mașini de 15-18.000 de euro deși ar putea să meargă liniștiți și cu una de 8-9.000, vacanțele sunt prin străinătate, hainele din magazine nici nu prea mai ajung la reducere. Și nu, nu-mi spuneți de clasa aia de îmbogățiți și îmbuibați și nici de cei care chiar nu au ce pune în fiecare zi pe masă copiilor, că primii nu au timp de stat pe net că au de combinat în bamboo, iar ceilalți (pe care eu chiar i-am întâlnit) nu comentează pe net, ci își fac o cruce mare "Doamne ferește!" și au uneori o decență extraordinară. Vorbesc de cei mai mulți, clasa de mijloc, din care am plecat și eu. Care au cât de cât un job, un salariu, o casă, o mașină, nu mor de foame, dar au uitat să mai și mulțumească pentru ceea ce au, au uitat să mai fie și decenți, că e mai ușor să cârcotești, înjuri, scuipi în fiecare zi.

Spune Nina o poveste, tot pe aceeași temă, cu bogatul căruia îi arde casa, ce faci, nu îl ajuți că e oricum mai bogat ca tine? Trăiesc acum printre "oameni cu stare", după cum zicea un comentator despre suedezi. Păi, să vă spun că bogații ăștia au mașini de 8-10 ani vechime? Că în 5 luni nu cred că am văzut mai mult de 10 suv-uri? Că ideea e să te ducă din punctul A în B, nu să arate că ai "statut". Și că în timpul săptămânii nu se întind în cârciumi, la șpriț nu pentru că e băutura scumpă, ci pentru că a doua zi merg la muncă și nu se pot duce obosiți și mahmuri. Ah, ăsta e un concept puțin cunoscut românilor: respectul pentru muncă! Că aici e rușine să stai mai mult de câteva luni pe șomaj, când există joburi prin cârciumi, firme de curățenie, iar aici nu e rușine să fi fost dat afară de la un job de birou și să te apuci de o muncă "de jos". Din contră! Și au pauze de cafea și de prânz suedezii, dar când se muncește se muncește, nu se stă la bârfe, cafele și țigări. Am întrebat un suedez de ce crede el că e Suedia așa cum e? Și nu mi-a răspuns că e spiritul viking și măreția înaintașilor, ci că suedezii au conștiința lucrului bine făcut. De respectul pentru alți oameni nici nu mai vorbesc. Și nici ei nu au politicieni perfecți, dar au învățat în timp să se implice, să fie parte din decizii, nu au stat să înjure la colț de stradă și atât. Și uite că deși nu au avut calamități și nevoie de ajutor, sunt a 5-a țară la donații pentru Crucea Roșie. Ei de ce n-ar zice să se ajute japonezii singuri că sunt bogați?

Pentru isteții care întreabă unde sunt ajutoarele din alte țări bogate pentru România, în primul rând, de ce are nevoie România de bani? Ca să-i fută politicienii, încrengăturile de neamuri și cunoștințe (hai să recunoaștem, toți avem măcar pe cineva în familie care e pe un loc călduț pe undeva), să își bată joc românii care nu știu să muncească cum trebuie, că e mai ușor să stai cu mâna întinsă, să aștepți peștele decât să înveți să pescuiești? A dat cineva bani moca Suediei sau Spaniei sau Poloniei, doar așa, că sunt simpatici (bine, nu atât de simpatici ca români)? În al doilea rând, în afară de situații punctuale (revoluție, inundații), poate ar trebui să știe românii că mare parte din banii Crucii roșii România, Salvați copiii, Vier Pfoten (ca să dau doar câteva exemple foarte cunoscute) vin de la organizația-mamă și de la alte filiale din alte țări. La o simplă căutare pe net am găsit informații despre Crucea Roșie suedeză, elvețiană și organizații evreiești, catolice și protestante care au adus ajutoare României lovite de foametea din 1947-48. Și pe atunci Suedia nu fusese atinsă prea tare de al doilea război mondial, dar nu era încă nici economia de azi. Și uite că am găsit și cum s-a implicat Crucea Roșie (cu filiala din România) în inundațiile din Banat, din 2005. Madam Leslie Hawke o fi vreo româncă neaoșă care cu bani exclusiv românești face ceva prin România. Și elvețienii ăia de care a tot povestit Varanus (dragule, nu mă lasă blogu tău să caut textele alea) că tot vin în România cu bani, cu ajutoare, de pe la 90 încoace și nu renunță, deși și-au luat la țepe de și sfinții s-ar fi săturat, ăia tot neinternaționali or fi. Eu mă gândeam să se facă o propunere frumos argumentată cum că românii sunt foarte triști că nu îi ajută nimeni (și nimeni nu îi vreaaaa!), scrisă de atâtea minți luminate care umblă pe net, către UE, Comisie, Consiliul Europei, NATO, ONU, etc. să se dea bani românilor la colț de stradă. Dar câte un euro de bucată, să ajungă la toată lumea.

Mă gândeam ce s-ar întâmpla în România dacă ar dispărea brusc politicienii? Pe cine ar mai da vina românii? Din cauza tiranului Băsescu am făcut un exercițiu de imaginație și m-am gândit cum ar fi fost dacă ar fi câștigat PSD-ul (plus Năstase) în 2004, un al doilea mandat. Hmmm, mi-a dat la fel! Nu știu cum a fost blestemată România asta doar cu dictatori, dar uite cum acum cu Băsescu îl regretă lumea pe Iliescu (deh, pe vremea lui se ieșea la pensie la 50 și un pic de ani, nu?) și PSD-ul (că pe vremea aia cam toată presa era cumpărată cu publicitate de stat, nu se scria mai nimic, deci ce nu știe românul, nu-l doare), pe Ceaușescu că pe vremea lui toată lumea avea de muncă și se făcea că muncește, ei făcându-se că plătesc. Legat de atitudini românești, tot aud scuza cu trecutul comunist. Hmm, păi, propagarea sistemului de șpăgi, o mână spală pe alta, cunosc-pe-cineva a ajuns la cote extreme DUPĂ căderea comunismului! Și în Suedia durează săptămâni, luni de zile să primești un document, un act, o chestie de la administrații, dar aici nu dă nimeni șpagă să iasă mai repede. Și aici să nu-ți plătești taxele și impozitele e o crimă aproape la fel de mare ca a omorî un om.

Ah, și asta cu "la noi administrația își pune palma în cur". Păi, militarii ăia care au scos nămolul din casele oamenilor? Și termopanele și scândurile și cărămizile și tonele de alimente, apă, pături, le-a adus o zână bună? Nu, a fost un efort comun al administrației, ong-urilor, oamenilor. Nu am fost fanul politicienilor niciodată, dar chiar să anulăm orice chestie normală (ca să nu zic pozitivă) mi se pare prea facil doar ca să putem spune vai, ce săraci suntem că ne-au falimentat politicienii, deși noi ne implicăm, facem, muncim, suntem eroi. Păi, din banii mei din taxe se fac astea! mi-ar putea spune mulți. Dar în Suedia sau orice altă țară, nu tot din taxele și impozitele oamenilor se fac lucruri? Care nu întotdeauna ajung înapoi, ci se duc în studii gratuite pentru emigranți, ajutoare sociale pentru emigranți care nu vor să muncească, etc. Dar asta nu-i face pe suedezi să nu își plătească mai departe datoriile! Pentru că da, pe lângă drepturi și beneficii, ăștia știu că au și obligații și datorii.

Și mai sunt buni românii la ceva. La miștouri și bătut joc. Nu umor sănătos, ci miștocăreală. Ia, uite-l pe cretinul ăsta care adună șosete pentru japonezi! Hăhăhă, se bagă cineva să adunăm tampoane? Hăhă! Nu contează că omul ăla are o campanie foarte bine pusă la punct, cu logistică, că e ACOLO, în Japonia și autoritățile locale chiar i-au cerut la un moment dat ajutorul, că da, or fi bogați ca țară, dar momentan oamenii au picioarele ude! Nu, frate, facem mișto! Ce handicapați și idioți ăia care dau like pe facebook pentru Japonia! Păi, da, că e greu să te informezi, deși te dai de mare cunoscător al online-ului, că pentru un anumit număr de clik-uri facebook chiar dă bani reali cauzelor umanitare! Ia, uite, și pe cretinii ăia care trimit cocori virtuali japonezilor! Ce dobitoci! De ce nu ciori? Se pișă japonezii pe cocorii lor! Ce dracu de animal e și cocoru ăsta? Iar e mai ușor să hăhăi prostește și ignorant decât să cauți ce semnificație are cocorul pentru japonezi sau să încerci măcar un pic să înțelegi că oamenii din neamul ăsta de extratereștrii în comparație cu orice alt neam, după ce-și vor fi îngropat morții, refăcut casele și autostrăzile, vor spune cât de mult au însemnat gândurile bune, cocorii virtuali sau hârtiuțele cu o vorbă frumoasă de la străni, găsite printre șosetele care le-au încălzit picioarele. Pentru că așa au făcut și după cutremurul din Kobe. Dar probabil e greu de înțeles că uneori, în momente cumplite, un gând bun sau o pereche de șosete înseamnă mai mult pentru un om decât milioanele de euro și dolari care se adună prin donații, de la guverne. Dar eu tot nu înțeleg de ce dracu nu tac din gură oamenii care oricum nu vor să facă nimic bun.

Da, Japonia și japonezii nu au nevoie de ajutorul românilor. Doar că drama lor, după așa o experiență, e floare la ureche față de rapiditatea cu care din ce în ce mai mulți români se scufundă în mocirla propriei ignoranțe, răutăți, egoism. Mi-am dat seama că Miorița nu prea mai e de actualitate, măcar ciobanul ăla își accepta soarta cu brațele încrucișate, dar senin, fără să cârcotească. În loc de concluzie, cer iertare oamenilor care încă mai luptă să fie decenți, buni, altruiști, știu că e greu să mai supraviețuiți ca excepții într-o societate în care indivizii spun din ce în ce mai des "Nu inteleg oricum de unde atata admiratie pentru o societate de turma unde binele colectiv este mult superior binelui individual".

P.S. Nu știu ce va fi mai rău pentru mine, să continui să mă întristez și înfurii de toate astea sau să mă desprind total și să nu mă mai intereseze? Pentru cei care îmi vor pune mâna în gât: da tu cu gura mare ce faci? și cum îți permiți să ne cerți pe noi, când tu ai plecat? am mai spus-o, trimit mailuri personale cu povestea despre cum am ales eu să fiu schimbarea pe care mi-am dorit să o văd. Mi-e teamă că tot nu veți înțelege, însă.

Urechile pisicii Olga

2011-03-15T21:53:00.001+02:00

Unul din foarte puținele motive pentru care parcă îmi pare un pic rău că am plecat din țară e că nu am apucat să cunosc pe viu mai bine anumite persoane. Să avem timp de pălăvrăgit, de ieșit, de alinat dureri și de împărtășit bucurii. Un astfel de om e Oana Dușmănescu (Shmeny printre bloggeri), pe care am citit-o prima dată întâmplător, prin 2009. În condițiile în care eu, din cauza hormonilor, am plâns cândva în hohote la un film pentru copii cu niște gâște sălbatice care nu mai ajungeau odată într-o anumită locație și omul rău vroia să construiască acolo un mall, mi s-a părut genial ca o necunoscută de pe net să plângă, din cauza hormonilor, la un film porno. A fost dragoste la prima citire, pentru că are același stil pe care îl iubesc și îl folosesc și eu: sincer, direct, fără broderii neimportante, scrie-așa-cum-vorbește-și-așa-cum-e. Cu mult umor, dar și mult suflet (greu de sesizat pentru necunoscători). În septembrie 2009 a născut-o pe Olga, 6 luni mai târziu i s-a publicat cartea "Urechile pisicii Olga". Dar să știți că întâi a fost pisica, apoi copilul.

Pentru că plecasem și nu apucasem să-i citesc cartea în țară, Oana mi-a trimis-o prin poștă, acu câteva săptămâni. Mă așteptam să-mi placă, dar nu mă așteptam ca Vulpea să se recunoască atât de tare în Pisica Olga! Și Vulpea s-a gândit cândva "e mai ușor să te iei cu toată lumea în piept, să sari în capul ei cu botinele și să dai cu barda în toate formele de realitate din jurul tău. Numai în adevărurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine îți stă în cale și nu poți zâmbi unui necunoscut. Faci salturi peste prăpăstii și te împiedici de un pârlit de papuc care îți miroase familiar. Înoți marea chiar de ți-a rămas un singur plămân funcțional și apoi, la țărm, te îneci într-o lacrimă". Și Vulpea se întreabă uneori "de ce nu am făcut niciodată pui? De ce mă apucă lacrimile când văd cerșetori și căței amărâți pe stradă? Mai ales în combinație. De ce mă apucă râsul atunci când mă gândesc la moarte? De ce, atunci când mă gândesc la moartea mea mă apucă totuși un regret, acela că lumea va fi mai săracă și mai lipsită de spiritualitate? De ce sunt atât de îngâmfată și atât de căscată în aceșași timp? De ce îl iubesc pe Motan? Nimic nu are dreptul să fie atât de golit de rațiune ca misterul acesta nedrept și care îmi încurcă viața cum știe el mai bine. De ce râd când ar trebui să plâng? De ce plâng când ar trebui să râd? De ce și de unde am impresia că sunt mereu greșită? De ce am impresia că sunt mereu specială?".

Pisica Olga umblă de nebună prin lume cu gândul la un Motan anume, dar de fapt călătoria e doar a ei. Se caută, se găsește, se pierde și se regăsește la final mai puternică, mai înțeleaptă. "Acum știu că a iubi este și rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, școlar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune și rele. Nici nu se mai pune problema să-ți asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferența apare când îți dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înțesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplătește. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregătește-te să sari în aer."

Oana a scris cartea asta așa cum scrie și pe blog, așa cum e și în viața reală: natural, sincer, fără broderii inutile, cu umor, din suflet. Citind, am avut senzația unei seri începute la o crâșmă, cu o mâncare bună, continuată într-un club cu dansuri pe bar, terminată spre dimineață, noi două ultimii clienți dintr-un bar sordid, unde poveștile nu mai pot fi decât dureros de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și bere pentru Oana.

Probabil nu întâmplător, eu cu Oana împărțim aceeași zodie berbecească ce ne face deopotrivă nebune, sincere, dure, turbate și incredibil de fragile. Eu pe 25, ea pe 26 martie. "Adevărul este că pe lumină sau nu, suntem atât de liberi cât ne permitem singuri să fim. Niciun vârcolac nu mănâncă luna de pe cerul nostru; noi însă o înfulecăm de multe ori dintr-o înghițitură fără să ne ștergem măcar la gură și după aceea ne mai și întrebăm, într-o stare de sinceră pierdere de sine, unde dracu a apărut".

Am primit cartea Oanei fix cu o lună înainte de ziua mea, dar nu puteam primi un cadou mai potrivit. Vă recomand cu căldură Urechile pisicii Olga. Unii veți trece indiferenți, alții vă veți regăsi, pe alții vă va schimba. Pe mine m-a făcut să regret că nu am apucat să o cunosc mai bine pe Oana, să ieșim la o cârciumă cu mâncare bună, apoi într-un club cu dansuri pe bar, ca să ne găsească dimineața într-un bar sordid, unde nu mai e loc decât de povești brutal de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și multă bere pentru ea. "Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obișnuință și plictiseală".

Drumuri

2011-03-12T12:12:00.001+02:00

Cu toții știm că avem un drum în viață, mai predestinat sau nu, mai ales de noi sau mai puțin. Dar e drumul nostru. Unic și personal. Dar pentru că ne îndrăgostim, iubim, avem o perioadă senzația că drumurile nu mai sunt doar al nostru și doar al lui/al ei, ci s-au transformat în "drumul nostru". Că avem același drum. Experiența m-a învățat că doar ne place să ne păcălim (și asta nu e rău deloc), că de fapt drumurile astea două sunt doar o perioadă suprapuse cumva și doar extrem de puțini binecuvântați de soartă reușesc să meargă pe cele două drumuri suprapuse până la identificare până la destinația finală. Și chiar și acolo, unul dintre ei mai apucă să facă niște pași singur.

Am mers întotdeauna pe drumul meu fără să mă întreb prea des și prea speriată "oare unde mă duce?". Am fost mereu curioasă și cu ochii mari de încântare și am primit cu brațele deschise noi călători ale căror drumuri s-au intersectat o vreme cu drumul meu. Uneori drumurile lor mi-au adus gropi, noroaie, accidente, dar nimic mortal. Alteori, încă mică și trufașă, să arăt că EU conduc drumul, nu el pe mine, am insistat să forțez ne-ruperea celor două drumuri. Dar a fost ceva nefiresc, nu a adus nimic bun, că doar drumurile nu se lipesc cu super-glue. Am învățat cu timpul că ce ne e desenat pe hartă să ni se întâmple, se întâmplă, oricâte benzi suplimentare am construi ca să forțăm drumurile să se atingă, ele sunt doar în capul nostru, nu și reale.

Azi drumul meu a cotit definitiv într-o parte și al lui în alta. A fost una din cele mai frumoase călătorii ale mele. Nu sunt tristă că s-a terminat, sunt fericită că s-a întâmplat. Unde duce drumul meu și cu câte alte drumuri se va mai intersecta, va merge paralel sau va avea norocul să se suprapună, nu știu și nici nu vreau să știu. Voi descoperi cu timpul.
Ai plecat într-o zi tare frumoasă, cu mult soare, dragul meu. Și îți doresc din tot sufletul așa să-ți fie soare tot mereu.

Produsele românești preferate

2011-03-10T22:28:00.002+02:00

Mă întreabă Cireașa mea preferată ce produse românești îmi plac mie și mă satisfac de le-am luat (sau le primesc) chiar și în străinătățuri. Hmmm. Păi, o să încep cu cele mai puțin diafane, dar extrem de folositoare: antinevralgicul (nici o altă învenție farmaceutică nu-mi ia cu atâta ușurință durerile de cap sau de dinți) și unguentul cu extract de gălbenele, bun la toate alea (răni, tăieturi, piele uscată, iritații).

La partea culinară, poate o să ziceți că sunt nebună, dar preferatul meu e(ra) pateul cu porcușorul albastru, antrefrig. Nu știu ce or pune în el (nici nu cred că vreau să știu), dar mie îmi place la nebunie, are gust de pateu de porc, nu de altceva. Din categoria delicatețuri, ador(am) brânzica Făgăraș produsă de Monor (și doar de Monor!). Dacă porcușor pot trimite ai mei fără probleme, mi-e teamă că brânzica se poate strica pe drum (face cam 4 zile până la Stockholm autobuzul). Dar reușesc ai mei să-mi trimită producții proprii de zacuscă și dulceață de cireșe amare (săru mâna, mami!) și de la cea mai tare cofetărie din București, Liliana de pe 1 Mai, fursecuri cu stafide. Dar mi-e așa o poftă de mini choux a la creme de acolo! Mmmmm!!!

Voi ce produse românești preferate aveți?

Ce vroia Vulpea să fie?

2011-03-06T19:40:00.003+02:00

Dacă tot mi-am reamintit adolescența nebună, de ce n-aș merge și mai în spate, în copilărie? Că tot am primit o leapșă tare simpatică de la Tetris: Ce visam în copilărie să mă fac când voi fi mare?

În primul rând, prima chestie cu "când o să cresc mare vreau să" am scos-o din mine pe la 4 ani cred. Când îmi doream să am țițe mari ca mamaia Eugenia și să fumez ca verișoară-mea Roxi și ca mătușă-mea Nuți. Slavă Domnului, prima parte nu s-a materializat (or fi sânii mari mișto de admirat, dar sunt convinsă că nu e ușor de trăit cu ei), a doua s-a împlinit și am dat și pe dinafară. Pe la 5-6 ani vroiam să fiu Corina Chiriac și dădeam spectacole grandioase în sufragerie, cu un deodorant BAC pe post de microfon. "Strada Speranței" era favorita mea. Tot atunci am răcit foarte tare și a trebuit să facem (eu și frate-meu) injecții și dureau cumplit. Fiind în perioada agresivă și dură a personalității mele, mi-am dorit să mă fac doctoriță când o să fiu mare, ca să pot face injecții dureroase altora. Profesoară nu mi-am dorit să fiu, deși m-am jucat de-a una, dând note mici celor 3 păpuși din dotare (le scriam pe marginea foilor Atlasului Geografic, că arăta ca un catalog).

Pe la 7-8 ani deja dădusem la o parte păpușile și eram fascinată de mașinuțe de fier și Lego (adus din DDR de ai mei), plus fotbal pe hol cu mingea de tenis (remember, fratelo?) și tenis cu piciorul în fața blocului. Mă visam mare sportivă. Dar nu tenismenă (că tot făceam tenis), ci hockeistă!

În clasa a 4-a știam clar ce vreau să mă fac când oi crește mare: karatistă! Vă aduceți aminte de serialul unguresc Linda de pe bulgari? E, Linda vroiam și eu să fiu și mă comportam ca atare prin curtea școlii, unde îi umpleam de respect și noroi pe băieți, aruncând cu picioarele în aer.

A urmat dragostea la prima vedere a unui camion Tatra. Și asta mi-am dorit cu ardoare: să ajung șofer de Tatra! Încă îmi mai doresc să conduc cândva un camion.

Din seria ce nu mi-am dorit niciodată să fiu, nu am visat niciodată (știu, sunt dubioasă rău cu treaba asta) să fiu mireasă. Chiar și în jocurile copilăriei cu vară-mea Cristina "de-a fata și de-a băiatu" (ne gospodăream, aveam genți, mergeam la muncă, ne certam, etc), eu eram întotdeauna băiatu. Iar la țară, la Veneția, cu vară-mea Mihaela, ne jucam "de-a mireasa și de-a nașa" (în traducere a accentului ardelenesc de atunci "de-a mnireasa și de-a nănașa"), iar eu eram întotdeauna nănașa (ea avea o perdea pe cap, eu aveam flori de plastic urâte în păr).

Mă uit acu înapoi la ce am scris și mi-am amintit și mă întreb ce fel de fetiță am fost și eu și cât de disperată o fi fost biata maică-mea cu așa prințesă delicată la ușă?

Dau cu mare drag și curiozitate mai departe leapșa Sabbrei, lui iYli, Tomatei, lui Shmeny, Marmotzicii, Adei, lui Rontziki, lui Evergreen, Ginuței, Angelei, lui Salmi, Ninei, Adamutzei, Ralucăi, Cameliei.

Ce m-a găsit chiar și în Suedia?

2011-03-01T23:16:00.000+02:00

Cu un cer gri și jos, zăpadă pe trotuare, minus ceva grade în termometre, am și uitat că azi e 1 martie, că în România aș fi primit mărțișoare, floricele. Nefiind de genul meu ciudoasă sau ofticoasă, nici măcar nu m-am amuzat răutăcios că și la București e frig, din contră. Aș fi vrut să-mi spună măcar prietenii și ai mei că e cald și frumos și soare și vine primăvara, măcar acolo.

Și am venit acasă un pic obosită (mă reobișnuiesc cu 8 ore de muncă haha!), frig de care m-am săturat o idee, gânduri urâcioase prin cap, vroiam să dorm și să uit de toate. Și ce găsesc pe jos, exact când intru în casă? (că am deschizătura pentru poștă în ușă). Tocmai din USA! De la Adamutza, care mă știe doar de pe blog. Ce-am făcut eu să merit așa un gest frumos, nu știu, dar am fost atât de fericită, că brusc s-a luminat cerul, din zăpada de pe balcon au ieșit timid câțiva ghiocei, iar ziua a prins culoare. Dragă Adamutza, îți mulțumesc din suflet, m-ai făcut fericită! Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, colorată, fără astenii și isterii, cu oameni buni alături, cu oameni frumoși în viața voastră.

God gave Rock and Roll to me

2011-02-26T14:01:00.001+02:00

De când mă știu muzica mi-a fost cea mai bună prietenă, de copilă când ascultam la ai mei Beatles, Joe Dolan, Celentano, Abba sau Amalia Rodrigues. Și am trecut prin multe etape muzicale, pe unele le consider superficiale (Modern Talking pe la 9-10 ani), pe altele iubiri pe viață, U2 de exemplu.

Dar cea mai profundă, nebună, reală, frumoasă, vie etapă muzicală a fost și rămâne între 13 și 19 ani, când Vulpea a fost mare rockeriță. Totul a început în clasa a 7-a, când m-am împrietenit cu Alexandra. Făceam amândouă tenis, mie îmi plăceau Skid Row, ei Guns'n'Roses, ne-am îndrăgostit împreună de Metallica. Și noi două zurle ne-am împrietenit cu gașca de la bloc, Dan "Enstein", Cătălin, Dragoș, "Mânuțe", Radu, apoi Mișu, frate-meu. Cumva în paralel, unite doar la vreo 2-3 petreceri, era gașca formată în jurul Ralucăi, colegii din "Caragiale" și nu numai: Dan "Dinozauru", Vlad, Gavrilă, Ana, Marina, iar frate-meu. Primele bețiveli în spatele blocului, la Cheia în tabără, în Cișmigiu la "Mai bine lasă", în Romană la "Grădinița", înainte să se facă minunatul Mcdonalds acolo. Primele gagicăreli, primele șuturi date și primite în fund, primele dramolete. Primii pumni ridicați spre cer cu lacrimi furioase și neputincioase, de ce Cătălin a trebuit să moară la 18 ani de cancer? Primele vacanțe la mare fără ai mei, la camping-ul din Olimp, după care în 2 Mai și Vamă. Primele concerte din viața mea, Phoenix, Iris, Celelalte cuvinte. Urcat în duba poliției și luat două peste spate pentru simplu fapt că eram îmbrăcați ca rockerii, duși și la secție că "mucoasa aia cu părul în ochi are gură cam mare". Da, aveam plete!

Am retrăit ieri toată perioada asta fabuloasă, am râs și m-am emoționat, mi s-a făcut dor și am fost fericită că am avut ocazia să trăiesc astfel de întâmplări, pentru că la job una din colege a pus radioul pe Bandit Rock. Puțină vorbărie, puține reclame, în rest 100% muzică rock adevărată, tare, care îți pompează cu mai multă putere sângele în inimă. Și mi-am adus aminte ce rebeli eram și cum toți oamenii mari ni se păreau împotriva noastră, politica era de rahat, nebunia primilor ani 90 când am ascultat Rage Against the Machine. Și de petrecerile cu Săniuța, vin ieftin, plete și capete bâțâite când am auzit Painkiller. Și de cum tăceam cu toții, închideam ochii și ne bătea inima în gât și plângeam că "a murit Burton" când au dat Orion. Și m-am amuzat amintindu-mi de mișcările noastre combinație de rockerițe dure și de Nimfete de 14-15 ani pe The Jack. Ah, ce pupături și smotoceli fără finalizare pe Hold on to my heart sau pe Angie!
Nici nu știu când au trecut 8 ore de muncă, ce oi fi vorbit cu colegii, știu doar că m-am umplut de o stare de bine, de adolescență trecută dar nu degeaba, de dor și oameni. Draga mea Alexandra aș vrea să fie bine, să zâmbească iar ca la 14 ani, să treacă peste încercarea grea cu care se luptă zilele astea. Iar frate-meu și Cati aș vrea să știe cât de mult îi iubesc și îmi lipsesc. La voi m-am gândit când am ascultat ce-i mai jos. Pentru voi, pentru toți cei care ați simțit și mai simțiți rock.

4 luni ...

2011-02-21T20:27:00.002+02:00

... de când mi-am sărutat ultima dată părinții, fratele, cumnata, nepoata, prietenii pe obraz, nu prin skype. 4 luni de când am spus la revedere țării în care m-am născut și am crescut ca să mă nasc în altă țară. Sunt la nivel de bebeluș, învăț primele cuvinte și fac primii pași. Mai cad, mai plâng, mă mai bâlbâi, dar merg înainte cu o curiozitate, o energie și o pasiune care îmi fac inima să bată de parcă aș avea 10 inimi. 4 luni în care am trăit sfârșitul unui alt capitol din cartea vieții mele. Încă o rană care se cicatrizează nu ca să mă urâțească, ci ca să îmi fie parte din mine, din ceea ce sunt, să-mi îmbogățească personalitatea.

4 luni de când nu m-am tuns și încă nu am cedat. Și tot atâta timp de când nu am mai ieșit din casă fără ceva pe cap. Norocul meu că ador căciulițele. Un prim weekend "ca acasă", vineri seara am gătit niște paste pentru prieteni, Alina și soțul ei suedez Pierre, am stat la băute și povești până la 4 dimineața, sâmbătă am petrecut cu 2 cupluri de români (Simona și Vali, Dana și Octavian) care trăiesc aici de 10-20 de ani și cu Adriana și Clairton, am discutat de la politică la familie, de la sport la sex, am dansat pe muzică disco, braziliană și ... Romica Puceanu, am fost încurajată și îmbrățișată sincer și cu simpatie.

Acum 3 săptămâni, în drum spre școală, am simțit pentru prima dată "ce frumos e orașul meu!". Acum 2 zile, venind cu trenul interurban, am trecut podul care se află la câteva sute de metri de apartamentul unde stau și mi-am spus fără să mă gândesc prea tare "am ajuns acasă".

Mâine e prima zi la primul meu job aici. 90% muncă fizică, restul ceva hârțogăraie. O să pot merge și la școală, nu în fiecare zi, dar nu renunț. Probabil mulți nu vor înțelege bucuria cu care vreau să fac o muncă fizică (voi detalia după ce voi avea despre ce vorbi), mi s-a spus deja "dar tu aveai un statut în România!". Dar îmi ajunge că înțeleg eu, că mă bucur eu.

4 luni de când am început o altă viață. 4 luni care s-au simțit ca 4 zile și ca 4 ani. Îi spuneam unei prietene dragi ieri "Ideea e că trec prin niște schimbări personale care nu au legatura doar cu limba sau țara, ci cu mine, în profunzime. Și simt că sunt în stare de cocon momentan, dar simt că e de bine, că renasc, că mă regasesc și mă cunosc iar. E greu să descriu tot prin ce trec, dar momentan trăiesc pur și simplu tot ce mi se întâmplă ca pe noi experiențe, noi lecții, sunt cu ochii larg deschiși și urechile ciulite". Și dacă nu v-ați dat seama până acum, sunt fericită! Pentru că am alături de mine pe omul care mă iubește cel mai tare, care are întotdeauna grijă de mine și mă protejează, care se bucură cu mine și îmi șterge lacrimile. EU. Vă pupez!

O dedicație specială

2011-02-18T00:05:00.002+02:00

Mă tot întreabă prietenii, cunoscuții, de ce nu scriu mai des pe blog, despre ce și cum fac și simt în aventura mea. Hmmm ... Sincer, dacă aș scrie zilnic, ca într-un jurnal, ori ați ameți voi de schimbările de ton, ori ați crede că sufăr de multiple personalități, una mai nebună ca alta. Pentru că azi sunt îngândurată de una alta, mâine, deși sunt -10 grade afară, iese soarele și e un cer superb, poimâine mă năpădesc gândurile, după care îi aud și îi văd pe ai mei pe skype, vorbesc cu prietenii dragi, mă duc cu Adriana la sală și stăm la hăhăieli ca fetele. Azi am senzația că nu am învățat nimic până acum la cursurile de suedeză, mâine iau ca pe o victorie personală că după o lună de studii am putut să-i spun poticnit profului că pe vremea comuniștilor au suferit intelectualii, că e o diferență astronomică între socialismul suedez și cel de tip sovietic sau că scriitorii mei preferați sunt sud-americanii (a fost amuzant să ne dăm seama de titluri de romane în suedeză, eu gândind în română, spaniolă și ceva engleză - trebuie să recunosc, nu știu titlurile lui Marquez sau Llosa în engleză, dar am făcut flotări logice) sau că am vorbit vreo 7-8 minute în suedeză cu vânzătorul libanez de la magazinul de tabac. Azi afli de acasă că cineva e bolnav sau supărat, mâine îmi râde Mara pe skype și îmi trimite pupici, ai mei sunt veseli și îmi spun povești amuzante. O să dezvolt curând subiectul, dar trebuie să vă spun că viața luată de la zero e foarte palpitantă, incitantă, plină de surprize, mai plăcute sau nu, lacrimi de bucurie, de tristețe, de frustrare sau fericire, dar nu regret decizia luată nici măcar o secundă.
Și pentru că am primit azi o dedicație de la un om tare simpatic, o dau și eu mai departe. Vă pupez!

P.S. Dacă nu știți ce să faceți de papa în weekend, revin cu rețete ușoare, rapide și bune pe Mala Hierba. Aveți o ciorbă de salată, un pui cu sos de roșii și o salată de fructe. Poftă bună!

Confesiuni la lumină de glob de discotecă

2011-02-12T21:49:00.002+02:00

Ca să mai iau o pauză de suedisme, am primit un fel de leapșă de la Evergreen, pe care mă grăbesc să o execut. Cică să povestesc de vreo 7 secrete sau chestii mai puțin obișnuite din viața personală. Hmmm. Secrete așa întunecoase și sordide chiar nu am, dar poate o să râdeți de mine (sau o să vă șochez) că:

1. În clasa a 10-a m-a lăsat corigentă la latină diriga (care era o simpatică, de altfel), ca să nu zic că am trecut prin liceu fără o corigență. Mi-a fost dragă în continuare. În a 11-a m-a lăsat corigentă ăla de mate, ofticat că nu am vrut să-i cumpăr o culegere deși spusesem că dau la ASE. L-am urât din tot sufletul și m-a ambiționat de devenise o luptă personală. Nu l-am mai avut și în a 12-a, nu m-am mai pregătit pentru ASE, dar tot am luat 10 la bac.

2. Am avut o perioadă în care mă obseda câte o melodie tâmpită câte o zi întreagă. O fredonam în cap de simțeam că înnebunesc. Până am început să cânt "peste" obsesie Stand by me. Și uite așa dispărea obsesia.

3. În adolescență și prima tinerețe (15-22 de ani) obișnuiam să merg des în Club A sau alte cluburi underground. Și îmi plăcea, dacă se stârnea câte un mic scandal, să dau cu pumnul. La propriu. De vreo două ori am lovit la "bijuteriile familiei". Nu aș mai face asta decât în caz de apărare.

4. Când sunt agitată, mă scobesc în nas și m-am specializat atât de tare, că nu își dau seama ceilalți când fac asta, chiar dacă sunt în fața lor. Ha!

5. Am scris un fel de roman autobiografic despre bărbații din viața mea: tata, fratele meu, iubiți, aventuri de o noapte, străini care mi-au marcat cumva existența. Nu am terminat-o încă, dar poate la un moment dat o voi publica. Fiecare capitol are numele unei melodii anume, reprezentative. Ar ieși un cd mișto.

6. Nu suport să beau ceai, am senzația că sunt bolnavă. Și îi consider un pic snobi pe cei care vor să meargă "la un ceai, la o ceainărie superbă". Dar e buba la mine la cap, știu.

7. Mai ales când eram copilă, dar și acum, dacă aveam o vânătaie sau o rană, o tăietură, îmi plăcea să apăs, să simt că mă doare. Întotdeauna am zis că mai bine să suferi decât să nu simți nimic, că e semn că ești viu.

Mi-ar plăcea să citesc curiozități și ciudățenii despre voi, așa că luați cu încredere leapșa!

Care e treaba cu emigratul?

2011-02-06T20:36:00.003+02:00

Pentru că am primit multe mesaje legate de experiența emigrării, pentru că o trăiesc direct și cunosc multe alte cazuri de oameni care au trăit sau trăiesc această experiență a emigrării, m-am gândit să pun pe hârtie câteva impresii și păreri personale. Tocmai pentru că sunt foarte personale și subiective, nu am pretenția că vorbesc despre adevăruri absolute și sunt convinsă că reacțiile vor fi diferite. Poate unii se vor recunoaște, alții vor considera că spun prostii, unii își vor pune întrebări, alții vor fi indiferenți. Am împărțit experiența emigrării în mai multe capitole: economic, social, psihologic-sentimental.

Cu partea economică voi porni de la un comentariu primit acum vreo lună: "zi-mi eu de exemplu cum m-as putea descurca intr-o tara straina, fara ajutor? vorbesc 3 limbi straine la un nivel destul de bun, as fi in stare sa invatz si altele, dar pe mine cine ma poate ajuta? parintii mei n-au posibilitati, si in romania ma sufoc din toate punctele de vedere de la economic la cultural.. de ex. vin in suedia, cu maxim 300 de euro in buzunar, ce pot sa fac? in suedia sau in orice alta tara din ue...pt k toata lumea spune, ah eu am emigrat, dar am plecat cu mii de euro din tara:d eu n-am casa mea, n-am bani etc etc.asta nu e un comentariu rautacios, vreau doar sa mi dai un sfat, unul care chiar sa ma ajute cu adevarat, pentru ca simt, ca tu esti o persoana de treaba". Trebuie să recunosc că în primă fază am vrut să răspund un pic răutăcios, pentru că am perceput mesajul ca fiind superficial, imatur și naiv în același timp. Dar cine sunt eu să judec? Așa că răspund acum, foarte serios: drumul spre o viață mai bună, mai liniștită, mai civilizată, un salariu mai bun, etc. (motivele clasice ale celor care se gândesc la emigrare) începe cu o investiție sau cheltuială de bani. Drum, cazare, mâncare pentru o primă perioadă de timp până începi să câștigi bani. Chiar și cei care vin pe un anumit job (prin firme de recrutare) trebuie să aibă un minim de bani la ei. Cred că sunt extrem de puține cazurile (probabil super genii, mega cercetători sau creiere, oricum personaje ieșite din comun) în care ești atât de dorit în acea țară încât ți se pun la dispoziție din start job, casă, masă, bani de buzunar pentru tine și eventuala familie. Dacă nu ai rude sau prieteni foarte apropiați care să te găzduiască o perioadă (deși eu nu sunt pro acest ajutor, n-aș putea să stau pe capul cuiva mai mult de câteva zile), ai nevoie de un loc unde să stai. Pentru că sistemele sunt diferite de la țară la țară, e neapărat nevoie să încerci să îți aranjezi încă din țară. De exemplu, în Suedia poți închiria la prima mână, de la companiile (care sunt cam de stat) care dețin apartamente/case, dar pentru asta ai nevoie cel puțin de personal number suedez (și de mai multe altele, pe care le poți obține doar dacă ești deja în Suedia), sau la mâna a doua, de la proprietari/chiriași la stat care subînchiriază. Dar și pentru asta, în cele mai multe cazuri, ai nevoie să dovedești că ai un venit sau mulți bani în bancă. Deci, pentru un prim început, ai nevoie de bani! Dacă nu ești refugiat dintr-o zonă cu războaie sau sărăcie extremă, nu îți dă nimeni casă și bani așa, doar pentru că vrei tu să emigrezi la ei în țară. Limbi străine vorbesc foarte mulți și e musai să înveți limba țării unde mergi, dar nu îi impresionezi cu asta încât să îți pună la dispoziție slujbe. E tot treaba ta să dovedești ce știi să faci, să cauți, să trimiți zeci, sute de cv-uri, să nu te lași bătut de primele refuzuri.
Ca o primă concluzie, dacă te înhami la așa un drum, în afară de multă informație, ai nevoie de bani. Și nu puțini. E treaba fiecăruia cum se descurcă să facă rost de ei. Părerea mea personală, poate dură sau suficientă, e că dacă în România, dacă ai să zicem peste 25 de ani, după școală și ceva ani de muncă, nu reușești să pui la un loc niște bani din economii, vândut mașină sau alte bunuri, împrumutat - nu vorbesc de milioane, dar de un minim de câteva mii de euro - atunci nu știu dacă emigrarea e pentru tine. Și, ca idee, ai o problemă de supraviețuire și adaptare și în România, în altă țară, cel puțin la început, cu siguranță nu e mai ușor ca acasă. Din acest punct de vedere, al găsitului de job, câștigatului de bani.

Partea socială poate părea mult mai ușoară, dar mie nu mi se pare. Pleci dintr-o țară unde oamenii, cu motiv sau fără, categorisesc alți oameni foarte ușor. Și de prea puține ori în mod pozitiv. Chiar și cei mai decenți și liniștiți dintre noi am mai scăpat chestii de genul: "ai naibii jidani, ciori, indieni/pakistanezi puturoși, arabi nebuni, e plin de chinezi, poponari", etc. Noi suntem obișnuiți să facem glume cu tentă rasistă, fără să ni se pară ceva greșit, ca să nu mai vorbesc de forumuri pline de comentarii de genul "nu și-a terminat Hitler treaba". Eu pun asta pe de-o parte pe faptul că nu avem experiența trăitului cu mulți imigranți, cu alte culturi (nu vorbim de conviețuirea de sute de ani cu minorități, deși nici aici nu o ducem prea bine, nu?), cum există în majoritatea țărilor vestice, pe de altă parte pe faptul că românii cam suferă de un sindrom de superioritate (sunt alb, european, deștept, știu de toate). Și te trezești dintr-odată înconjurat, la metrou sau în autobuz, de negri, arabi, indieni, asiatici. Stai la aceeași coadă pentru acte cu ei. Ai exact același statut ca și ei: emigrant. Dar să vezi cum e când ei sunt deja integrați, vorbesc limba, au slujbe, iar tu ești de fapt inferior lor cumva. Așa că o primă lecție care trebuie învățată e cea a respectului pentru fiecare om, cu religia, cultura, culoarea pielii sau apartenența sexuală. Bancurile cu "un arab, un evreu, un indian, un poponar și o blondă proastă cu țâțe mari" sunt de evitat și să nu se aștepte cineva să primească prea multă înțelegere de la suedez, neamț sau danez pentru simplu fapt că cel care le face e alb și european, eventual bărbat cu sânge latin și fierbinte.

Al treilea capitol e extrem de important pentru mine. Și cred că de prea puține ori luat în considerare când se fac planurile de emigrare. Știm de la început că ne va fi dor de părinți, de prieteni, dar ne gândim oare că odată ajungi într-un oraș nou, o țară nouă, altă cultură și educație, nu o să ne simțim bine acolo? Pur și simplu, nu "simțim" orașul, cultura, educația, stilul. Uiți că ai plecat dintr-o țară unde călcai pe trotuar pe rahați de câine, că îți rupeai mașina în gropi și mureai în trafic, că te scuipau mârlanii pe stradă, și îți lipsesc cafelele cu fetele, berile cu băieții, grătarele cu prietenii în weekend. Și adaugi toate acestea faptului că nu găsești din prima job, că încep să se termine banii, așa că nemulțumirea crește. Cunosc un caz al unui om care a plecat dintr-un aproape iad de situație în țară, s-a dus într-o țară unde în timp putea ajunge departe. Dar s-a întors pentru simplul fapt că "răul" în care trăia îi era familiar, era răul lui.
Și ce faci când pleci cu cineva (iubit(ă), soț(ie), partener), dar unuia pur și simplu nu-i place și nu simte că ar vrea să facă eforturile inevitabile primelor luni de emigrare? Te trezești că stai mult mai mult timp împreună cu acea persoană și că micile coșuri de acasă se văd acum prin lupă ca niște adevărate furuncule. Vorbești pe net cu prietenii, dar nu îți mai permiți, la prima ceartă, să ieși pe ușă să fugi la o cafea cu o prietenă sau o bere cu băieții și să-ți verși supărările. Plecați în cuplu în aventura emigrării? Atunci fiți pregătiți ca această experiență să vă lege mai tare sau să vă rupă de tot.

Mi-au spus mulți cunoscuți că mă invidiază. Nu am luat-o ca pe un compliment, ca pe ceva flatant (ca atunci când ți se spune "te invidiez pentru cât de bine arăți"). Aș fi cel puțin nebună să mă plâng, că doar singură am decis acest pas. Dar nu sunt de invidiat. Cel puțin nu încă :) E mai ușor decât îmi închipuiam și mai greu decât îmi închipuiam. Lunile trecute se simt ca zile și ca ani în același timp. Întâmplări care acasă treceau aproape neobservate aici se simt ca adevărate drame și eșecuri sau ca reușite și victorii. Emigratul e o experiență unică, fabuloasă, năucitoare, bulversantă și fascinantă în același timp. Unii știu de la început că nu sunt capabili de o astfel de experiență. Alții realizează pe parcurs. Poveștile celor care au încercat, dar au abandonat sunt mult mai puțin spuse decât cele ale oamenilor care au mers până la capăt. Nu cred că se poate pune problema de eșec, ci pur și simplu unii pot, alții nu. Din păcate (sau din fericire), nu există rețete general valabile.

Photo here.

Despre diverse suedisme 2

2011-01-31T23:55:00.000+02:00

Mă dojenea cineva pe forumul ăla unde textul meu a pornit atâtea pasiuni, că bine că scriu de transport și de scuipat pe jos, dar că nu scriu că la suedezi trebuie să fii foarte grav bolnav ca să vină salvarea și că la urgență nu mai știu ce. Slavă Domnului, în 3 luni de când sunt aici nu am avut nevoie de servicii medicale și sper să fie așa și pentru următoarea cât mai lungă perioadă. Pe de altă parte, trebuie să vă spun că după nici două luni și jumătate mi-a venit acasă programarea pentru controlul și analizele de depistare precoce a cancerului de col uterin, analize gratuite și periodice. Deci, m-am simțit foarte bine că deja sunt în sistem. La 8:45 era programarea, la 8:48 intram în cabinet, totul foarte blând și delicat, o discuție civilizată cu doctorița, plecat acasă. Cu mare încântare am aflat azi că totul e în regulă.

Despre rapiditatea cu care se intervine în caz de pericol am aflat săptămâna trecută, când am văzut ieșind un pic de fum de la o fereastră din blocul de vizavi. În mai puțin de 2 minute strada era blocată (autobuzul a schimbat un pic traseul pe alta stradă, mașinile au întors frumos), mașină de pompieri, de poliție și două ambulanțe. În încă două minute era scoasă afară o bătrânică, focul stins și totul în ordine. Chiar m-am uitat dacă se aruncă pe geam suedezii să vadă ce se întâmplă, dacă se adună cască-gură. Doar câteva priviri, văzut că cine are de rezolvat e pe poziții, intrat în casă. Și câțiva trecători care s-au oprit un pic și și-au văzut de drum.

Din 12 ianuarie am început școala. Cursurile de SFI (Svenska for invandrare - suedeza pentru imigranți) sunt puse la dispoziție gratuit celor care vor să trăiască în Suedia, să știe limba, să se integreze în societate. Ai personnummer, aparții de kommuna X, cauți școala din kummună și te înscrii la cursuri. În funcție de nivelul educațional, de cunoașterea altor limbi de circulație internațională, ești înscris la nivelul A, B, C sau D. A-ul e pentru cei care nu știu încă să scrie și să citească și primesc și astfel de ajutor, B pentru cei care au ceva ani de studiu, dar nu sunt familiarizați cu alfabetul latin, C și D pentru cei cu studii care pe mai departe vor putea studia în Suedia, dacă doresc. În cadrul fiecărui nivel există grupe diferite de elevi, în funcție de cât de repede avansează în cunoștințe. La înscriere am zic să am 16 ani de școală, că vorbesc engleză și spaniolă, am intrat la nivelul C și trecută la ceva mai avansați după o săptămână jumate. Cursurile sunt foarte flexibile, depinde doar de cursanți să treacă mai departe sau să rămână cu anii la același nivel. Cum te simți în stare, dai un test și dacă faci ok, avansezi la alt nivel, nu faci ok, mai ai nevoie de ceva efort. De asemenea, poți merge dimineața, la prânz sau seara, dar doar cursurile de dimineață și prânz sunt zilnice (2 ore jumătate, mai puțin în weekend).

Primele 3 zile au fost liniștite, mai mult ne-am cunoscut între noi. Următoarea săptămână a fost haos. Pentru că s-au trezit cu mulți elevi și puțini profesori, ne-au pus la un loc pe toți cei din C, până vin profesori noi. 25-30 de oameni într-o clasă micuță, se vorbea engleză, spaniolă, chineză, frânturi de suedeză. Pentru mine vârful nebuniei a fost miercuri, când am fost împărțiți în grupuri de câte 5, să vorbim între noi. În stânga aveam o somaleză foarte timidă, care nu știa decât ceva cuvinte în suedeză, în dreapta o thailandeză hlizită care știa 3-4 cuvinte in inglisi hihihihi, dar care nu înțelegea ce trebuie să vorbim, în față românca din capitolul anterior care o ținea în română cum că ea nu înțelege, e greu și hai să vorbim de altele, lângă ea Nelson, un foarte de treabă columbian care mă ruga să-i traduc în spaniolă ce ne scrisese profesorul pe tablă, că el nu înțelegea despre ce trebuie să vorbim. Faptul că am turuit cu fiecare în câte o limbă nu m-a făcut să mă simt foarte deșteaptă, în schimb mi-a dat o durere de cap cumplită.

Dar de săptămâna trecută lucrurile s-au așezat, am fost împărțiți, ca la fotbal, pe grupe valorice. Suntem 12-14 oameni, cam la același nivel educațional, același nivel de suedeză, deși unii facem de 3 săptămâni și alții de 7 luni. Oricum, am înțeles că dacă unii evolează mai rapid, vor fi trecuți într-un alt grup.
Suntem din România, Maroc, Pakistan, Iran, Irak, Ethiopia, Thailanda, Bolivia, Rusia și Canada. Ca o mică paranteză, o completare la textul anterior: cea de-a doua româncă, nu agitata bârfitoare, e colegă cu mine acum, a citit (întâmplător) ce am scris pe blog și a realizat că e cazul să se rupă de femeia nebună care s-a lipit de ea ca o căpușă, pentru că a înțeles că e foarte ușor să fie pusă în aceeași categorie, deși e cu totul alt ceva. E o fată foarte ok, învaă, își vede de treaba ei și socializăm ca și colege, normal, firesc, nu pentru că suntem românce și trebuie. Închid paranteza.

Din prima m-am împrietenit cu doi marocani, un pakistanez și o canadiancă. S-au adăugat găștii o irakiancă și un alt pakistanez. Oameni super simpatici, inteligenți, cu care învăț foarte bine la ore, dar cu care pot discuta despre orice, de la filme și forbal, la politică externă și economie globală. Culturi diferite, dar extrem de interesante, în fiecare zi simt că sunt mai bogată cu ceva, după o simplă discuție cu ei. Sunt convinsă că cel puțin cu vreo doi dintre ei voi rămâne prietenă pentru multă vreme.

Profesorul nostru, Magnus, este un tip foarte haios, plăcut și un profesor foarte bun. Vorbește cu noi 99,9% în suedeză, doar întâmplător mai spune ceva în engleză, are foarte multă răbdare și simțul umorului dezvoltat. Mâine ne duce, după ore, la muzeul Stockholm-ului, așa, ca să ne cunoaștem mai bine și între noi, dar și cu orașul în care trăim.

Nu credeam că după atâta vreme o să-mi mai facă vreodată atâta plăcere să merg la școală. Doar fustița albastră și ciorapii albi în lipsesc! Ha! Puss och kram!

De ce am spus că încerc pe cât posibil să evit românii

2011-01-24T22:20:00.005+02:00

Înainte de a-mi continua "serialul" despre diverse suedisme, fac un mic derapaj și îmi voi explica un pic comentariul de la textul anterior în care ziceam "încerc pe cât posibil să evit românii", ca să nu rămână neclarități.

Întotdeauna mi-a plăcut să am în jurul meu oameni interesanți, inteligenți, simpatici, cu care să am ce discuta, oameni cu care să am în comun opinii și pasiuni, oameni de la care să am ce învăța, pe care să-i admir. De ceva ani, cu riscul de a fi clasificată drept snoabă, fițoasă sau chiar "bitchy", am învățat să-mi limitez pe cât posibil contactele cu persoane care nu sunt așa cum am descris mai sus. La serviciu, la bloc, pe stradă, la magazine, pe internet, oriunde există oameni cu care nu am destule în comun și care nu îmi dau niciun motiv să îmi doresc să socializez cu ei, m-am limitat la a răspunde la un salut și un minim de alte răspunsuri, din politețe. Atât. Nu am timp, nervi și chef să fac mai mult.

Înainte de a pleca spre Suedia mi-am făcut temele încercând să aflu cât mai multe informații. Am găsit vreo două site-uri/forum-uri ale românilor din Suedia, dar din păcate, am găsit prea puțină informație și mult prea multe injurii, miștouri, comentarii agresive și jignitoare. Așa că mi-am găsit informațiile pe site-uri suedeza sau în engleză. În cele trei luni de când sunt aici am dat peste cei doi români care înjurau și spurcau, despre care am scris aici, la școală (la cursurile de suedeză) de două femei din România, care au vorbit și s-au hăhăit tare prima parte a cursului, după care au plecat la pauză că "s-au plictisit". Una din ele, în timpul unui schimb de întrebări și răspunsuri în suedeză "cum te cheamă? unde locuiești?" i-a spus în engleză, tare, unuia din colegi: "you live there? Uh! It's dirty, emigrants and blacks, right?". Tot ea, o femeie de 50 de ani, a venit la mine, s-a băgat între mine și colegul marocan cu care stăteam la povești, și m-a luat la întrebări și povești: "De când ești aici? Eu sunt de un an și ceva, am venit ca proasta, după unul, român care stă aici de 30 de ani, dar mi-am luat țeapă, că prostu nu are bani, că i-a băut. Dar io ca o cățea în călduri, am rămas aici. Dar sunt foarte dezamăgită, ăștia au case sărăcăcioase, nu ca în Italia. Și nici mașini cine știe ce nu au. Tu muncești?" Încă nu. "Păi, și din ce trăiești, fată?" Am fost tentată să-i răspund "din pornografie și droguri", dar m-am abținut. Din bani munciți de mine, din mașina vândută, din ce m-am împrumutat. "Știi, mie nu-mi intră deloc în cap suedeza asta, dar mă obligă prostu ăsta al meu. Că eu nu muncesc, că mă ține el, dar cică să știu și eu ceva. Dar e greu, sunt la cursuri din septembrie și nimic. Tu am văzut că înțelegi, te descurci, de câte luni faci?" Aaaam, de o săptămână?! "Mamă, fată, păi și cum te descurci? Cred că trebe să mă dau pe lângă tine, să am de unde copia și cu cine pălăvrăgi când ne plictisim". Aici nu m-am mai putut abține: Mă descurc pentru că vreau să învăț și pentru că sunt deșteaptă. Eu vin la școală ca să învăț, să trag cât mai tare să înțeleg și să vorbesc suedeză, nu să pălăvrăgesc. Hai să încheiem aici discuția, că deja intrăm prea mult în intimitățuri. "Dar cu mine poți vorbi, că sunt româncă, doar nu sunt străină". Pentru mine ești.
Aceeași persoană, crezând probabil că e amuzantă, i-a spus unui coleg chinez "China comunist, skit land". După care a făcut niște plecăciuni și a scos niște sunete gen "halahalahala". La pauză, colegul marocan cu care m-am împrietenit m-a întrebat foarte supărat dacă "that Romanian woman" e nebună sau doar proastă și inconștientă și nu realizează că un musulman ceva mai extremist ar fi putut să se simtă foarte jignit de gestul ei și să o aștepte la colț de stradă să-i dea în cap?

După ce am scris textul anterior, pentru prieteni și cei de acasă, fără intenții informaționale sau de alt fel, cineva de la la forumul de români Suedia.se mi-a recomandat acolo postarea. Din prima am fost luată la șuturi delicate de o persoană cu nume feminin:"as sugera romancei cu blogul care locuieste la Stockholm sa nu foloseasca termeni ca:''ca sa ma dau rotunda'' sau ''au un transport in comun dat in ma-sa'' deoarece cu scuzele de rigoare o trimetem cu Blog cu tot tot la Ma-sa si sa ne lase in pace, citim ca sa invatam ceva si nu sa ascultam prostiile altora". Pentru toate comentariile care au urmat, comentarii care nu erau de acord cu ea, a avut injurii, mitocănii, agresivități, mizerie din plin. Un alt comentator m-a certat că nu am scris că nu vine salvarea dacă ai probleme, că suedezii beau în weekend și vomită căzuți prin șanțuri, că se înghesuie în autobuze, că arabii sar bara de la metrou și nu plătesc, că e chiar nasol în Suedia!

Ca o primă concluzie, până în acest moment pot spune că nu e o întâmplare că nu vreau să întâlnesc români. Chiar nu simt nevoia. Îmi doresc să (re)întâlnesc oameni interesanți, inteligenți, simpatici, așa cum le simt că ar fi, din cele citite pe blogurile lor, pe Svea, Salmi sau Florina aici în Suedia. Pe oricare din cei din blog-roll-ul meu sau dintre comentatori, prin ce colțuri de lume ați fi. Dar nu pentru că sunteți români, ci pentru că simt că avem multe în comun și mi s-ar îmbogăți viața cumva.

La fel, pentru că am fost întrebată "dar prietena ta care te ajută acolo nu e româncă?", trebuie să spun că pe Adriana am cunoscut-o total întâmplător în vara lui 95, când am fost prima dată în Suedia, în vacanță. Era vecina și amica suedezului la care am stat eu și fratele meu. Ne-am plăcut din prima, aveam foarte multe în comun, a venit la mine și familia mea în vizită de vreo două ori de-a lungul anilor, ne-am scris, ne-am povestit, ne-am împărtășit de toate. Absolut întâmplător, Adriana e româncă. Dar m-am sfătuit cu ea legat de venirea aici pentru că e cetățean suedez care locuiește aici de 23 de ani și pentru că mi-e prietenă. Mă ajută și îmi e alături pentru că ține la mine și e un om deosebit, nu pentru că suntem românce. I-am cunoscut mulți prieteni cu care m-am împrietenit și eu, printre care și un cuplu de români, el de 20 de ani aici, ea de 10. Nici unul dintre ei nu și-a pus mâinile în șold să ne ia la întrebări de ce am venit aici, ce credem că o să facem aici, nici nu ne-au spus că e urât și greu în Suedia. Ne-am împrietenit și ne vedem din când în când pentru că avem lucruri în comun, ne simpatizăm, nu pentru că suntem români. La fel cum mă împrietenesc cu alți oameni, suedezi, marocani, canadieni, pakistanezi sau sud-americani. Pentru simplul și extrem de importantul fapt că avem în comun interese, păreri, pasiuni.

Am venit în Suedia pentru a-mi face eu, Lia Stoica, o viață și un viitor aici. Nu pentru a dovedi ce buni sunt românii, nici ca să caut alți români sau ca să mă feresc de alți români. Vreau în jurul meu oameni de calitate, de orice nație ar fi ei, iar "patriotismele" gratuite și fără valoare nu mă interesează. Sper sincer să fie ultima dată când mai vorbesc de români. Prefer să vorbesc despre oameni, personalități, prieteni.

Despre diverse suedisme

2011-01-16T12:27:00.000+02:00

În cele 3 luni în Stockholm, am început deja să îmi fac o idee despre cum funcționează câteva chestiuni, aparent banale, dar de fapt foarte importante în viața mea de zi cu zi. Pe parcursul intergrării mele în societatea suedeză o să am o grămadă de povești de spus.

După cum v-am mai povestit, Stockholm-ul e foarte mare și întins, pentru că nu e doar un oraș cu centru și câteva cartiere, ci e un fel de "județul" Stockholm (Stockholms län), care adună toate cele 26 de municipalități (kommun). Noi stăm acum în Stockholms stad (adică kommuna Stockholm sau in the City ca să mă dau rotundă), iar la Adriana (și unde am stat în guest-houses, asupra cărora voi reveni) sau la sală mergem în Nacka Kommun. Ideea e că între diferite zone și kommune, poți face și câte o oră și ceva cu mai multe mijloace de transport. Așa că au un transport în comun dat în mă-sa. Foarte multe autobuze, metrouri, trenuri interurbane, ba chiar și bărci, ca să nu mai vorbesc de infrastructura rutieră (se merge pe autostrăzi mai mult decât pe șosele obișnuite). Toate informațiile despre cum și cu ce să ajungi din punctul X în Y se găsesc pe net, plus (cel mai important) orele la care fiecare autobuz ajunge în fiecare stație. Și pentru că nu ai întotdeauna netul la îndemână, în fiecare autobuz găsești o broșurică cu toate informațiile de pe net. În stații te pui pur și simplu la o mică (sau mai mare) coadă în așteptarea mașinii, iar la urcare se respectă întotdeauna ordinea în care ai venit în stație, chit că după tine au venit și bătrâni sau copii. Toată lumea urcă urcă pe la șofer (mai puțin mamele cu copii în cărucior, care urcă pe la ușile unde e și spațiul pentru cărucior), unde ți se verifică biletul, abonamentul sau arăți mobilul cu sms-ul care confirmă că ai plătit biletul. Nimeni nu urcă fără una din variante. La câte autobuze sunt, cred că ar fi nevoie de o armată de controlori dacă nu ar fi ăsta sistemul. Nu că, din educație, s-ar sui prea mulți fără să plătească. Pe drum ți se anunță următoarea stație și cine vrea să coboare apasă pe un buton. Nimeni nu coboară prin față. În cazul în care în stație sunt mai mulți oameni decât locuri pe scaun plus câteva în picioare, șoferul îți închide pur și simplu ușa în nas și tu rămâi jos. Ni s-a întâmplat și nouă o dată, dar un autobuz cu un traseu similar a venit în următoarele minute. Lecția învățată a fost că doar noi doi am vociferate și ne-am agitat, restul au acceptat mica neplăcere fără discuții. Pentru că ei știu că nu de nebun face șoferul asta, ci pentru siguranța pasagerilor. În concluzie, costă abonamentul vreo 70 de euro pe lună, dar te poți da cu zeci de autobuze, metrouri, trenuri interurbane și bărcuțe 24 din 24 (da, ei au și sistem de transport de noapte), în mod civilizat, logic și foarte rapid.

Vă ziceam că am stat în mai multe guest-houses până să închiriem. Care e treaba cu casele astea? Nu știu dacă există peste tot, în toate kommunele și la toate asociațiile de locatari, dar la Adriana în Nacka sunt din plin. Mai multe case și câteva blocuri cu 2-3 etaje alcătuiesc un gård (adică o grădină), o asociație de locatari. Și fiecare asociație are: o sală cu mașini de spălat și de uscat rufe, o sală de petreceri, unele și o saună, și o casă de oaspeți. Fiecare locatar are dreptul de acces și folosire a acestor locații. Ca să nu te înghesui cu musafirii tăi veniți din afara orașului, îi poți caza pentru maxim o săptămână în guest house, pentru 100-200 de coroane pe zi (11-22 de euro). Prețul e mai mult decât bun, ținând cont că vorbim de fapt de o garsonieră perfect utilată. Ai o cameră cu pat, canapea, masă, scaune, cuier, dulap, televizor, o chicinetă (plită electrică, mini-frigider, o chiuvetă, vase, tacâmuri) și o toaletă cu budă și duș. Ați văzut cum arată camerele aranjate de la IKEA? Ei, bine, exact așa sunt și aceste guest-houses. Uimitor de bine și logic utilate pentru un spațiu atât de mic. De fapt asta îmi place foarte mult aici, din câte case și apartamente am văzut pe interior, cât de bine este optimizat spațiul. La plecare, oaspeții au tot ce le trebuie pentru a face curat în urma lor. Ținând cont că noi am stat, în total, în 6 guest houses, cred că aș putea să-mi pun și experiența în curățenie la CV, nu?

Despre părțile pozitive ale suedezilor și societății suedeze în general sunt convinsă că o să mai am o grămadă de ocazii să vorbesc. Dar acum o să vă spun de câteva chestiuni nu neapărat negative, dar care pe mine mă dezamăgesc sau mă intrigă. Ei, bine, și suedezii scuipă pe stradă. Nu știu de ce mă așteptam să nu fie așa, probabil pentru că de atâtea ori m-am scârboșit de gestul ăsta la români. Mda. Și uite că și suedezii (ăia suedezi, blonzi și drăguți)scuipă pe stradă. Și mulți dintre ei își aruncă mucurile de țigară pe jos, ceea ce iar mă irită foarte tare. La început am fost șocată, acum după 3 luni mi se pleoștesc doar urechile, ca la cățeii supărați. Normal și ok nu o să mi se pară niciodată.
La capitolul bizarerii, nu reușesc să mă obișnuiesc cu stilul lor de a coborî din autobuz. Stau relaxați pe scaun, mașina ajunge în stație, oprește, se deschid ușile și abia când aproape se închid la loc îi vezi cum țâșnesc din scaune, eventual se lovesc de vreo bară sau li se închid în nas ușile (care se deschid imediat la loc) și se aruncă afară. La fel de “periculos” (pentru ei înșiși/ele însele) și ciudat mi se pare modul în care abordează ei frigul. Și la -10 grade afară, îi vezi fără căciuli, cu gâtul belit, fără un fular sau măcar cu o bluză nedecupată, gagicele cu fustițe și ciorapi din ăia subțiiiiri, dar cu niște mănuși uriașe de lână sau blană în mâini. Recunosc, sunt invidioasă că, deși au frunțile vineții, spre deosebire de mine bine încălzită de căciulițe, lor le stă perfect freza.

Pe finalul acestui lung prim episod despre realitățile vieții suedeze, trebuie să vă povestesc despre seriozitatea cu care tratează ei problema … filtrelor de la mașinile de uscat haine. Aici toată lumea care trăiește într-o mai mare sau mai mică aglomerare de case și apartamente are acces la mașinile de spălat și de uscat haine ale asociației de locatari. Când vrei să speli mai multe haine sau chestii mai mari în volum și nu te folosești de mașina de acasă, te pui frumos pe listă, din timp, șiai 3 ore doar ale tale când să speli și să usuci haine. În funcție de asociație, ai mai multe sau mai puține mașini, mai mari sau mai mici. Dar ce nu diferă în niciuna din locații este numărul de foi de hârtie pe care scrie maaare și un pic amenințător: să nu uiți să cureți filtrul de la mașina de uscat rufe! Poți să nu știi o boabă de suedeză, atenționarea aia cu filtrul mașinii de uscat haine o înțelegi imediat. Înghiți în sec, îți ștergi transpirația de pe frunte și nu te mai gândești la nimic altceva. Am spălat o dată în compania unei doamne în vârstă. Cu care m-am salutat politicos, dar nu am socializat. Când am scos din mașină rufele uscate, i-am simțit privirea în ceafă, severă. După ce m-a văzut că am curățat filtrul mi-a zâmbit cu toată fața. Deci, în Suedia ai probabil șanse să scapi de acuzația de crimă, dar cu siguranță ești aspru criticat și chiar exclus din societate dacă uiți să cureți filtrul uscătorului de rufe.

Pentru că deocamdată am atât de mult timp la dispoziție încât gătesc aproape zilnic și pentru că oriunde ai locui aici, foarte aproape de tine e un loc de plimbare superb, vă las cu câteva imagini grăitoare ale împrejurimilor și câteva farfurii cu papa bun.

To be continued

Primul revelion suedez. Party&after-party

2011-01-02T18:36:00.001+02:00

Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, mă așteptam ca trecerea dintre ani să fie ceva mai mult simbolic, nimic special. Asta până ne-a spus Adriana că de Revelion prietenul ei Olle (pe care îl știam și eu din tinerețe, fusese chiar și la noi acasă, în România, acum 100 de ani) vine din Brazilia, unde lucrează acum, cu logodnica braziliancă, și organizează party la sala de petreceri de la asociația de locatari a Adrianei (o să revin cu detalii legate de guest-house, party house, din astea). Și că suntem și noi invitați. Acum câteva săptămâni vorbeam de petrecere și aflu ca Olle caută pe cineva care să facă după petrecere curățenie, muncă plătită, normal. Și ținând cont că noi ne tot agităm să avem o ocupație, am zis de ce nu noi? Dacă mai luăm și bani, cu atât mai bine. Că îmi aduc aminte cât șmotru am făcut la ai mei acasă, după cele vreo 10 petreceri organizate acolo, și nu m-a plătit nimeni pentru asta.

Toată ziua de 31 decembrie a fost anostă, ușor irita(n)tă, nu prevestea nimic bun. Dar la ora 8 seara am fost invitați la părinții Adrianei la o masă bună, cu somon și curcan, vin roșu sec și buuuun, ceva povești și pupături și urări cu ai mei pe skype. La 10 jumate eram la party. Vreo 40 și ceva de oameni, suedezi, brazilieni, englezi, români, un sârb, o asiatică, o amestecătură pestriță, veselă, relaxată. Oameni simpatici, petrecăreți, vorbăreți, am socializat la greu, am dansat, am băut și am mâncat. La 12 noaptea toată lumea s-a bulucit afară, să vedem artificiile. Ghinion de neșansă! S-a pornit un viscol și o vijelie, de nu vedeai nici în fața ta. Dar a curs șampania, ne-am pupat, am cântat și am continuat distracția înăuntru. Și ca să vezi cum e cu natura asta, după nici jumătate de oră totul era calm, nici un fulg de zăpadă nu mai cădea, ceața și norii se împrăștiaseră, cerul era senin, iar valea unde ar fi trebuit să dăm artificiile se vedea în toată splendoarea. Din păcate, nu mai aveam artificii.

Am băut toate națiile de băuturi, vin italienesc, franțuzesc, spaniol, sud-african, șampanie, un dubios alcool finlandez (un fel de țuică), caipirinha, dar acum mă așteaptă toți cu o palincă de care le-am tot povestit și i-am făcut curioși și pofticioși. Trebuie să aștept să vină ai mei din țară cu ea, că puritanii de la Atlasib nu permit să fie trimis prin poșta lor nici măcar un litru de alcool.

Pe la 4 și jumate dimineața petrecerea s-a cam spart, iar noi ne-am apucat de partea mai dură: curățenia. Cel mai mult mi-a luat să adun și să spăl toate vasele. Mașina de spălat funcționa foarte bine, dar o încărcătură ia 20 de farfurii, 2 vase mai mari și 20 de pahare și durează cam 40 de minute. Iar eu aveam vreo 100 de farfurii și vreo 200 de pahare diverse (de tărie, vin, apă, bere, șampanie). Așa că am combinat, mașină cu spălat de mână. Au fost multe de strâns, de măturat, de spălat, dar am avut nevoie de "logistică" cu gunoiul. Pentru că nu puteam face saci mari, că la tomberoanele foarte mari ne-ar fi fost imposibil de ajuns, iar la ghenă trebuiau băgate doar chestii mici. Ca să nu mai spun că toate sticlele de sticlă (și nu puține) au trebuit duse la reciclat, la tomberonul care se afla la vreo 300 de metri distanță. Așa că bietul gagic a făcut ceva drumuri prin zăpada proaspăt căzută. Pe la 9 și ceva ne-am trezit și cu sora-noastră-cea-zurlie Adriana, care nu a putut să doarmă de grija noastră, draga de ea. Am finalizat treaba împreună și la 10 dimineața plecam spre casă. Au fost 5 ore de muncă solicitantă (cu siguranță nu avem de gând să facem o cariera din asta hihihi), dar după atâtea luni în care teoretic nu am făcut nimic, a fost incitant efortul, ca să nu mai spun că și banii (cam cât aș fi câștigat acasă într-o săptămână la vechiul job) sunt primii câștigați aici, deci trebe să fie cu noroc, nu? Am rămas și cu câteva sticle de vin, și ținând cont că alcoolul nu e chiar ieftin aici (e chiar un fel de valută forte hihihi), aș putea spune că suntem și mai câștigați.

Pe drum spre casă am văzut că deja utilajele de deszăpezit își făceau treaba, autobuzele veneau în program normal, deși pe stradă era destul de pustiu, drumul și orașul mi-au părut așa de familiare, că am avut un sentiment de ... acasă foarte plăcut. Și deși obosită și nedormită, am ieșit pe balcon, m-am uitat în zare, m-am gândit că ce mi se întâmplă e un început de drum și o aventură incitantă, frumoasă, vor fi și hopuri, vor fi și lacrimi, dar mă simt atât de vie, de deschisă la noi experiențe, încât abia aștept să se întâmple. Am început anul alături de oameni simpatici, dar mai ales de oameni speciali (Adriana, Clairton, Geta, Bratoi sunteți cei mai cei!), alături de gagic (din păcate, răcit copt momentan), mâncând bine, bând din belșug, muncind din greu, dar și câștigând primii bani, așa că de acum înainte, the sky is the limit! A început 2011!

La mulți ani! Fiți fericiți!

2010-12-31T03:49:00.002+02:00

Acum vreo săptămână m-am apucat de scris un text, așa, o recapitulare a anului 2010, dar neavând net, nu am postat. Când am recitit acum câteva minute am strâmbat din mutră, ca și cum aș fi gustat ceva îngrozitor de amar. Și tocmai mi-am dat seama că anul 2010 nu a fost așa îngrozitor, job de rahat, șef de și mai mare rahat, vară prea călduroasă și prăfoasă, bani tot mai puțini, decizia (deloc ușoară) de a o lua de la capăt undeva necunoscut, cu o limbă necunoscută, cu griji, cu așteptări, cu dor. Pentru că eu nu am fost niciodată omul jumătății goale de pahar, ci omul bucuros că mai are și o picătură de apă în pahar când îi e sete.

Pentru mine 2010 a fost, de fapt, anul în care am realizat câți oameni minunați am în jur, mai reali sau mai virtuali, cât de multă lume îmi dorește binele, câți oameni mă iubesc. A fost anul întâlnirilor și al reîntâlnirilor cu oameni care, într-un fel sau altul, mi-au schimbat viața în bine. Cu un gest, cu un zâmbet, cu o strângere de mână, cu o îmbrățișare, cu simpla lor existență.

Am cei mai minunați părinți din lume! Iubiții mei Gigi și Doina. Și o familie superbă. Fratele meu Cristi, draga mea Cati, adorabila Mara, verișoara mea Roxi și nepoatele mele Andreea și Alexandra, mătuși sufletiste. Prieteni adevărați, oameni superbi: Iulia, Mircea și Mika, Cristina, Claudiu, Camil, Alina și Pedro, Mihai, Nick.

Amintirea jobului se rezumă, de fapt, la multe figuri de oameni buni, care fără să mă cunoască foarte bine mi-au urat toate cele bune la plecare, care și acum mă întreabă de sănătate și îmi doresc să-mi fie bine. Și îmi mai amintesc de fumatul pe scări și poveștile cu Raluca, Mirela, Daniela. Tot de la jobul ăsta cunoscuți Violeta și Sorin, care au depășit de mult stadiul de colegi și s-au transformat în prieteni.

După cum am mai spus-o, blog-roll-ul meu nu e o simplă înșiruire de alte bloguri, ci o listă frumoasă de prieteni, de oameni pe care îmi place să-i citesc, să-i cunosc din scris, oameni care îmi faceți onoarea de a mă citi, de a-mi comenta. Și mai sunt și cei care îmi spun o vorbă bună deși nu au blog, nu îi cunosc la față, dar care îmi transmiteți energii pozitive. Mă înclin în fața voastră a tuturor și vă mulțumesc din suflet că existați.

În 2010 m-am revăzut la cafele și povești, cu mare mare plăcere și drag, cu oameni cunoscuți cu un an înainte. Varanus, draga mea Tiză, Jane-cea-cu-părul-scurt, Adina, Rhodi, Ada, Misaki, Ocserver, Marmotzica, Crocoditza, Mary VV și Dan (aș fi vrut tare mult să o am și pe Tetris alături la cafele), Viorica, Jane, Rontziki, Escu, CdMitroi, Saturnianul. Aș fi vrut tare mult să apuc să mai beau o cafea împreună cu Rodica, Irina, Lav, cu Oana (și o salată la Cafeneaua actorilor?), cu draga mea Iuliana, cu Miju la Sibiu.

Am ieșit la filme și bârfeturi și răsfățuri de gagice cu Sana, Ciupercuța și multe alte domnițe minunate. Am stat la povești și papa bun cu Teodora, Bogdan și fetițele lor minunate, cu Silviana și Adi, cu Găbița și Radu, prietenii gagicului, care m-au adoptat și pe mine fără rezerve. Ca și toți ai lui.

În 2010 am cunoscut și fața în față (că ne mai știam din scris), câțiva oameni cu adevărat speciali, pe care îi simt aproape de sufletul meu oricâte mii de km ne-ar despărți: Antoaneta, Paul, Zazuza, Nina, Oana, iYli, Evergreen, Nenea, Tomata Andreea, Zully. Tare mult mi-aș fi dorit să-i întâlnesc și pe Jenikă, Clarisa, pe Ginuța, Angela, Iuliana, Virtualkid, Flavius, Bianca, Lupul Alb, Karma, Petronela, Păpădie aurie, Mimi care se miră, dar cel mai mult și cel mai mult, pe iubitul meu Neamțu Țiganu. Dar timpul nu-i pierdut, nu-i așa? Sper ca în curând să le cunosc și pe deja suedezele Salmi și Svea.

În 2010 am reîntâlnit-o pe Adriana, cunoscută acum 15 ani, în prima mea vacanță în Suedia. De data asta m-a așteptat pe peronul gării din Stockholm, pentru a se transforma pe loc în înger păzitor și prietenă de suflet.

La sfârșitul lui 2010 mi-ați dovedit, mult peste așteptări, că sunteți oameni darnici, cu suflet mare și ați făcut mulți oameni amărâți fericiți de sărbători. M-ați făcut cel puțin la fel de fericită.

Pentru 2011 îmi doresc sănătate, putere și energie, că restul se fac ele, încet încet, cu răbdare și încredere. Îmi doresc tare mult ca ai mei să fie sănătoși, să ne revedem curând cu bine. Vouă tuturor vă doresc să aveți mai multe motive să zâmbiți, mai puține griji care să vă încrețească fruntea, mai multă liniște și pace în suflete, bucurii de la cei dragi, iubire multă de dat și de primit, mai multă răbdare și înțelegere. Vă mulțumesc că existați în viața mea, mă faceți un om tare bogat. La mulți ani! Fiți fericiți!

Toate bune și frumoase vă doresc!

2010-12-22T14:03:00.002+02:00

Mai e un pic și se încheie un an ciudat, agitat. Pentru mine a fost un an al închiderilor de capitole și a deschiderii de drumuri noi. Simt că 2011 va fi un an de referință, foarte important pentru mine. Am ceva emoții, dar și bucuria lucrurilor noi. Cel mai important, mă simt vie, plină de energie și de putere.
De Crăciun va fi pentru prima dată când nu voi fi alături de ai mei, dar grație tehnologiei ne vom putea vedea și auzi pe skype. Și vom fi alături de familia Adrianei, care ne-a primit alături de ei necondiționat, cu căldură și mult drag.
Mă simt privilegiată și atât de recunoscătoare lui Dumnezeu, oamenilor din jurul meu.
Vă doresc din tot sufletul să vă bucurați, să vă găsiți clipa de liniște și fericire, să fiți sănătoși, puternici, să iubiți și să fiți iubiți.
Crăciun fericit și, dacă nu mai vorbim până atunci, un An nou mai bun, așa cum vi-l doriți! Vă pupez!

De prin hățișurile emigrării suedeze

2010-12-13T17:20:00.003+02:00

După cum mă așteptam, deși nu prea tare, după prima lună de miere (aia ușor inconștientă, când te simți cumva turist și totul e minunat) a venit luna primelor realități.

Încă din prima zi aici, noi ne-am depus la Skatteverket (Taxe și impozite și evidența populației) cererea pentru numerele personale (CNP-ul nostru sau personnummer la ei). Fără aceste numere nu exiști. Nu te poți băga la școală, nu te poți angaja, nu poți deschide un cont în bancă, nu poți să-ți faci un abonament la telefon sau la o sală (pentru abonamentele noastre la super gym-ul unde mergem a garantat draga noastră româncă-suedeză Adriana, altfel nu le luam). Am dat copie după pașaport, asigurare de sănătate (cardul european), extras de cont cum că avem ceva bani să ne întreținem o perioadă, cât ne căutăm de muncă, și cel mai important, declarația Adrianei că stăm la ea, pe banii ei, până găsim job. Foarte amabilă, funcționara ne-a spus că durează 2-4 săptămâni maxim. După 2 săptămâni, am fost să întrebăm care e mersul. Iar foarte amabil ni s-a spus că trebuie să așteptăm 4, că atunci sigur primim un răspuns. Am mai lăsat de la noi câteva zile și după fix 4 săptămâni și 5 zile, neprimind niciun semn că mai trebuie să aducem ceva, dar neprimind nici numerele, m-am dus să văd ce și cum. O doamnă foarte drăguță a căutat în calculator și foarte intrigată îmi spune: ”Au trecut 4 săptămâni, totul pare în regulă cu actele voastre, TREBUIA să primiți un răspuns, așa că neapărat sunați mâine la doamna X care se ocupă de dosarele voastre”. Și sun. Următorul dialog este 100% exact, doar că l-am tradus din engleză.
Bună ziua, am și eu dosarele ăsta și ăsta, care e statusul, de ce nu am primit răspuns? ”Ăăă, păi, o să primiți săptămâna asta”. Zâmbesc în telefon, mulțumesc, dar am inspirația să întreb dacă e totul ok. ”Ăăă, păi, trebuie să-mi mai aduci asigurare de sănătate”. Poftim?! Păi, am depus-o de atunci! ”A, da, o am aici. Ăăăă, da, trebuie să-mi mai aduci dovada că ai bani să te întreții”. POFTIM??? Păi, ți-am adus extras de cont! ”A, da, am aici”. Pauză apăsătoare. ”Da, mda, mai trebuie o declarație de la persoana la care stați că vă poate întreține și pentru ce perioadă”. Păi, a dat-o deja! ”Mai trebuie. O să trimit prin poștă o hârtie cu ce mai am nevoie”. Și trimiți azi? ”A, nu, poate zilele următoare”. Doamnă, a trecut deja termenul indicat chiar de voi, avem nevoie de personnummer ca să ne înscriem la școală, să găsim job. ”Nu-i ușor de găsit job, dar nu ai nevoie de personnummer”. BA DA! ”Da, eu trimit prin poștă, așteptați”. Te mai sun să te mai întreb de status. ”Nu mă mai suna niciodată!”. Blocată, șocată, sufocată, o sun p Adriana care la început a crezut că am înțeles eu greșit. După jumătate de oră mă sună înapoi, în aceeași stare de isterie ca și mine. ”Aia e nebună! Nu știe ce are de făcut! Foarte senină mi-a spus că ea a avut altă treabă și nici măcar nu s-a uitat la dosarele voastre. După cum vorbea, chiar cred că avea o problemă la cap. Dar mâine sun la Skatteverket și mă plâng de ea și cer să vă mute dosarele la altcineva”. M-am simțit brusc înapoi în România. Nu-mi venea să cred și nici nu vedeam vreo rezolvare. Dar, spre deosebire de România, la jumătate de oră după ce Adriana a sunat și a spus situația, a sunat-o înapoi chiar șeful cel mare de la Skatteverket și și-a cerut scuze pentru neplăceri și i-a promis că totul se va rezolva cât mai rapid, i-a dat numărul lui personal, în caz că mai sunt probleme. Și în fix 8 zile aveam personnummer. Asta se întâmpla acum 10 zile.

A doua zi am purces la următorul pas, care deși nu obligatoriu, mi-ar fi ușurat din identificatul pe aici: obținerea unui ID card. Tot de la Skatteverket. Unde aflu cu stupoare că același pașaport din 2008 cu care primisem personnummer (cel mai important lucru de avut aici, mă repet), nu e bun pentru ID card, îmi trebuie pașaport biometric! Așa că pentru moment am renunțat, că oricum nu e ceva extrem de important acum.

Dar, din păcate, adunate una peste alta, am căzut în butoiul cu negativism. Am avut câteva zile în care mă sufocam, eram mereu cu lacrimile în gât. Durase mult și aiurea cu numerele alea, nu puteam să iau ID card, nu am găsit încă job, nu ne-am apucat de școală...aaaaa, panică! Gata, totul era deja ratat, un eșec.

Și-au mai trecut câteva zile, în care am vorbit cu cei de acasă. Și-au mai pierdut câțiva job-ul, foștii colegi de serviciu sunt disperați cu banii tăiați și condițiile mizerabile, din toți cunoscuții mei (oameni cu studii superioare, cu creier, tineri, cu potențial), doar unul și-a găsit un job nou. Și brusc mi-am adus aminte de planurile de dinainte de plecare, pe puncte și timpi estimați. Găsit chirie – cel mai urgent; luat numere personale pentru a funcționa legal și oficial – cât mai rapid; apucat de școală – cât mai repede după numerele personale; găsit job – e nevoie de timp, 2-4 luni; să ne ajungă banii 3-4 luni. Ce s-a întâmplat în 2 luni: am găsit unde să stăm până acum, din 27 decembrie ne mutăm pentru cel puțin 6 luni într-un apartament drăguț, central, cu chirie bună; mai cu ceva întârziere, am obținut personnummer; am fost zilele trecute la școală, ne-am înscris, așteptăm confirmarea când în ianuarie încep cursurile (plus am aflat informații că se pot face tot felul de cursuri de formare profesională, gratis); nu am găsit încă job, dar decembrie nici nu e vreo lună bună de așa ceva, oricum noi aplicăm la ce găsim; am făcut calcule de bani, am trăit foarte ok 2 luni și ne mai ajung cel puțin încă 3-4, iar de acasă ar trebui în curând să ne vină o chirie, o datorie, ceea ce ar însemna măcar bani de chirie și transport lunar. În caz de Doamne ferește, ai noștri ne pot ajuta de acasă, dar nu vrem să ajungem acolo. Peste toate astea, Adriana și ai ei ne-au primit ca pe niște membri ai familiei, ne încurajează, ne ajută cu o vorbă, cu un telefon, cu o informație, și asta înseamnă enorm.
Așa că una peste alta, nu sunt toate roz, dar sigur nu sunt negre. Deși m-am lovit de birocrația din administrație, la bancă unde mi-am deschis cont am fost servită impecabil, la magazine găsești întotdeauna produse bune și dacă nu e promoție la carne și fructe aici, e sigur la următorul magazin, distanțele sunt mari, dar orarul autobuzelor e sfânt și oricât de aglomerat ar fi, nu s-a întâmplat vreodată să stăm în picioare, deși ninge de vreo 3 săptămâni ai întotdeauna pe unde să mergi decent și civilizat. Eu am primit un mega compliment la magazinul de băuturi alcoolice, mi s-a cerut un act să dovedesc că am mai mult de 20 de ani. Ha! Apropo, să elucidăm un pic misterul poveștilor cu alcoolul de neatins de scump ce e. În cârciumi da, un pahar de vin e între 7 și 12 euro, de exemplu (nu mă întrebați de bere că nu consum, dar tot așa, e scumpă pentru noi, dar când ai salariu îți permiți din când în când o ieșire), dar la magazinul de alcool (unde găsești tot ce-ți dorește inimioara) am luat o sticlă de vin roze spaniol, din 2008, foarte bun, cu 6 euro și ceva, iar o sticlă de vin roșu de colecție, din Chile, din 2007 (cadou pentru cineva) a fost 12 euro. Nu e ieftin, dar nici să nu te poți apropia.

În rest, trebuie să spun că cea mai tare investiție a fost și este abonamentul de 200 de euro pe un an întreg la gym. Pentru că la cât gătesc aproape zilnic, nu avem activitate, eu am lăsat și mare parte din țigări, aș fi pus multe kile pe mine deja. Dar drumul până la sală, activitatea de acolo (spinning, box, abs&ass, tras de fiare, ba chiar și dansuri africane), drumul înapoi spre casă, prin zăpadă și aer curat, chiar ne mențin în formă. Ca să nu mai zic de sănătatea mintală. Aici am realizat că da, sunt o ciudată, mie chiar îmi place iarna! Asta frumoasă, cu zăpadă multă și albă și curată, cu frig care îmi face obrajii roșii, cu peisaje de vis și poveste.

Despre românii de aici nu pot spune încă prea multe, deși deja am avut câteva experiențe care mi-au format o părere, din astea extreme. Cei ca Adriana și familia ei, veniți de mulți ani aici, care sunt suedezi mai mult decât onorabili și cei care au pornit pe acest drum de mai mult timp, ca Svea și Salmi, sau de mai puțin, ca noi, care vrem să le facem pe toate frumos, pas cu pas. Și extrema cealaltă: cât așteptam la Skatteverket să vorbesc de actele noastre, în acea mulțime de oameni (emigranți din toate colțurile pământului, care vorbeau în șoaptă și stăteau în banca lor) au apărut doi indivizi care vorbeau taaare românește. Doi jmecherași de cea mai proastă calitate, cu dinți stricați, trening de firmă Abidas, care vorbeau numai în dezacorduri și spuneau taaare cum ar f..e-o pe aia, cum i-ar da o m..e lu ailaltă, uite-l pe ăla ce față de bou are, moamă ce i-aș f..e în gură pe indienii/arabii/chinejii ăștia de căcat, proștii ăștia de suedeji, etc. Nu de teamă, nu de nimic, doar de scârbă totală, venită din rărunchi, nu am putut să le adresez nici măcar o înjurătură. Dar m-a marcat faza. Ca peste două zile să văd la știri (a naibii întâmplare, nu mă uit niciodată, că nu înțeleg, nici de atentat nu am aflat decât a doua zi de la Adriana) ceva cu Polis, mâini întinse la metrou, o hârtie pe care am descifrat din suedeză 23 rumänska utvisas.

Dar noi vrem să fim parte din prima categorie. Vrem să învățăm, să tragem, să ne luptăm și da, chiar cred că merită agitația și stresul și nesiguranța și panica primelor luni, pentru ce va urma. Știu că vor mai fi zile urâte, ciudate, lacrimi (nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să plâng mâncând sarmale, dar uite că am făcut-o, după ce m-am bucurat că ne-a ajuns coletul de acasă, cu sarmalele mamei), dor, dar există și o certitudine pe care nu mi-o pot explica, cum că într-o zi va fi foarte bine și de acolo mai departe tot așa. Vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și încurajări, înseamnă enorm. Sper să vă placă iarna mea frumoasă. Vă pupez

Să fie și la ei Crăciun!

2010-12-03T00:58:00.006+02:00

Dragilor, anul trecut ne mobilizam și ne întâlneam "la statui, la Universitate" (ca să ne aducem aminte, dați un ochi aici, aici și aici). S-au adunat multe jucării, hăinuțe, dulciuri pentru nu mai puțin de 280 de copii.

Anul acesta nu sunt așa aproape de Universitate, dar parte din gândurile mele și inima mea e acolo. Și chiar dacă momentan nu pot decât să trimit câțiva bănuți Ninei și Biancăi, vă invit încă o dată să fim Oameni darnici Moși Crăciun pentru câteva familii cu copii, familii care își duc cu greu existența, și asta deși muncesc, luptă și nu vor să cedeze. Asta e, unii sunt mai norocoși ca alții. Știu că nu sunt cele mai luminoase vremuri, că toată lumea e afectată de greutăți, tăieri de bani, dar mai știu și că sunteți oameni cu suflet mare și cald și că mai ales acum, de Sărbători, vă doriți să faceți un gest frumos pentru cineva care chiar are nevoie.

După cum vă spuneam și de Paște, toți cei din listă sunt oameni cu care eu am vorbit, la telefon, chiar față în față, sau pe mail/mess, le ştiu poveştile şi durerea. Unii sunt oameni simpli, de la ţară, alţii trăiesc dramele vremurilor actuale. Nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă să le pice din cer. Cu toţii, fără excepţie, vor să muncească, fac nişte eforturi uneori supranaturale pentru a putea aduce acasă la copii o bucată de pâine. Mulţi sunt din zone defavorizate, cu mult şomaj şi multă sărăcie. Şi se bucură enorm pentru un kilogram de zahăr, un litru de ulei, nişte conserve, biscuiţi, ceva dulce, un kilogram de mălai, făină, orez, săpun, şampon, pastă de dinţi, tampoane, pampers. Eventual, dacă există, 2-3 hăinuţe potrivite vârstei copiilor. Aici vine partea în care eu vă rog mult să mă ajutaţi şi pe mine: din lista de mai jos, poate unii dintre voi pot trimite un colet direct uneia dintre familii. Nu e dificil deloc! O cutie de carton, pus în ea maxim 10 kg, lipită bine cu scotch pe margini şi legată cu sfoară ca să fie uşor de cărat. În stânga sus adresa expeditorului, în dreapta jos adresa destinatarului. La poştă completaţi un formular. Şi prin servicii de coletărie se poate şi mai uşor. Din câte știu, la poștă un colet de max 10 kg costă cam 10 lei, prin coletărie maxim dublu. Şi de acum înainte puteţi “adopta” această familie, aşa încât o dată la 1 lună jumate – 2 puteţi să le mai daţi o mână de ajutor. Vă rog mult să-mi daţi un mail sau un comment cu familia căreia îi trimiteţi, ca să pot ţine şi eu o mică evidenţă.

Fam. Velichea - Bianca are 17 ani și jumătate, suferă de o boală cumplită, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, are nevoie de creme de masaj, medicamente care să-i mai atenueze durerile de mușchi, cosmeticale, dar și hăinuțe sau încălțări. Vicky are 12 ani și e o fetiță superbă, veselă și foarte inteligentă, înaltă și slăbuță. De ele au grijă cu multă dragoste și sacrificii părinții lor. Adresa: Localitatea Valu lui Traian, Str. Credinței nr. 9, Jud. Constanța. Telefon: 0727.275.667/0241.230.317

Fam. Dumitrașcu - Nina Dumitrașcu e o femeie senzațională, o luptătoare și un om deosebit. Are 4 nepoți mici: pe cea mai drăgălașă ființă din lume, Ștefania, o fetiță de 1 an și jumătate, care s-a născut fără o bucată din esofag, operată în Germania cu succes, dar are nevoie de alimentație adecvată, medicamente, hăinuțe; Maria are 6 luni și e o dolofană și o haioasă; Dănuța are 6 ani jumate și e o fetiță tare cuminte, fratele ei Florin care are 9 ani. Dacă vorbiți la telefon cu Nina, poate unul din băieții ei mari ar putea veni în oraș, ca să nu mai trimiteți prin poștă. Oricum, adresa e: com Copăceni, str. Principală nr.963,jud Ilfov, tel. 0763.998.823.

Babalac Alexandra - mama tânără de 20 de ani, slăbuță, 36 la pantofi (si ea poate fi ajutata cu haine), are o fetita de 2 ani jumătate, Denisa. Str. Munci, bloc 5, scara 2, ap 24, Uricani, jud. Hunedoara.

Vasilache Rodica - 3 fete-cucuiete de 11 ani jumate, 13 ani jumate şi 15 ani jumate şi un băieţel de 3 ani. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina – 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Și un băiețel de 2 luni (născut în octombrie).Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Moldovan Cornelia – 4 fetiţe de 11, 9, 4 ani si 2 luni (fetita nascuta in octombrie 2010). Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara, Tel. 0732.866.319.

Aur Daniela – 2 băieţi de 5 ani jumate şi 15 ani jumate. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Radu Crenguţa – 2 fete de 4 şi 15 ani, 3 băieţi de: 5 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 9 ani şi 17 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Tănase Laura - mama lui Andrei, un bebe de 9 luni care din păcate suferă de varus equin bilateral. Laura îl crește singură și nu îi mai poate asigura strictul necesar. Are nevoie de cărucior, hăinuțe, jucării, ce are nevoie un bebeluș. Tel. 0721300246.

Strîmbu Liliana - are în plasament familial 4 copii, două fete de 16 și 18 ani și 2 băieți de 10 și 12 ani. Băieții suferă de Deficit statural sever prin deficit de GH, Hipotrofie ponderala, Anemie Carentiala SDR Hiperkinetic, și din păcate nu sunt dezvoltați, arată ca niște copii de 5-6 ani. Adresa: str Laborator bl 26 apt 6, Copșa Mică, jud Sibiu. Tel: 0746.494.199.

Ștefan Florina - are 4 fete, școala generală și liceu. Sunt din Comuna Dobrosloveni , jud. Olt, Sat Resca, str. Principala nr. 53, tel. 0249530915.

Guicin Ionela - are 4 copii minori care învață foarte bine, dar pentru că vremurile sunt cum sunt și zona în care trăiesc (Valea Jiului) e de o sărăcie cumplită, fără locuri de muncă, are nevoie de ajutor cu haine, rechizite, ceva de mâncare, încălțări. Adresa: str Progresului nr 1 pe 5, localitate Petroșani, jud Hunedoara, telefon: 0732816920.

M-a impresionat în mod deosebit un mesaj disperat, de la o tânără care are nevoie de ajutor:
Mă numesc Gheorghe Andra Georgiana, am 18 ani și sunt în clasa a XI a la Liceul Teoretic Zimnicea. La vârsta de 3 luni am fost diagnosticată cu Beta thalasemie Majora și de atunci fac transfuzii din 2 în 2 săptămâni la Centrul de Hematologie din București. Dar virusul care îmi salvează viața m-a infectat cu hepatita C. Momentan fac tratament cu Interferon și Ribavirina, dar pentru creștere fac Genotropin care costă 250 lei lunar. Pentru eliminarea fierului fac Desferal pe care-l primesc gratuit dar la care folosesc apa distilata care costă lunar 300 de lei plus câte 3 seringi pe zi. Pe lângă toate acestea am nevoie de vitamine, hepatoprotectoare, metoprolol și multe alte medicamente pentru întreținerea funcțiilor vitale. Veniturile familiei mele nu mai pot acoperi aceste datorii,suntem in pragul disperarii. Nu avem ce mânca, ce îmbrăca, lemne pentru încălzit și bani pentru cărțile și pachetul de la școală. Vă rog, vă implor să ma ajutați cu ce puteți. Sunt necăjită, săracă și bolnavă, dar îmi doresc să merg în continuare la școală, să am o viață cât de cât normală pentru vârsta mea. Am nevoie si eu de un sprijin de orice fel: haine, mancare, cărți. La pantofi port 36/37, la imbracaminte port mărimea S, iar la pantaloni port 25/26. Eu m-am măsurat în talie și am cam 70 cm. Am 1,50 înălțime și 38 de kg, sunt slabă și micuță. Mulțumesc mult de tot pentru cei care vor să mă ajute și multă sănătate tuturor! Adresa mea este: Bulevardul Eroilor, bl. 4, sc. A, ap. 5, cod poștal 145400, Zimnicea, jud. Teleorman. Telefon: 0729953145.

Dragii mei, eu vă mulțumesc anticipat pentru orice gest și efort veți face, sunt convinsă că veți aduce multă bucurie celor mai puțin norocoși ca noi. Vă rog să scrieți aici, la comentarii, pentru ce familie decideți să trimiteți pachet, ca și ceilalți să vadă. Preluați și pe blogurile voastre și dați mai departe, să ajungă la cât mai multă lume. Vă mulțumesc!

Ce cărți sunt

2010-11-28T02:59:00.001+02:00

Pentru că de vreo săptămână și ceva anumite lucruri din viața reală se precipită, se blochează, eu sunt în așteptări cu stomacul strâns, nu sunt în cele mai relaxate și amuzante stări ca să povestesc. Și nici nu vreau să încarc pe nimeni. Dar ca să știți că sunt sănătoasă voinică și nu am dispărut în viscolul care bate pe la geamurile mele stockholmeze de miercuri încoace și nici nu m-a făcut stană de piatră gerul de -10 grade noaptea, uite că o să postez rezultatele a două teste foarte simpatice, pe care le-am găsit și la Rontziki, și la Tomata, și la Rodica.

Ce cărți mă reprezintă?

You're A Portrait of the Artist as a Young Man!
by James Joyce

A lapsed Catholic and classic overthinker, you are besieged by rapidly expanding contemplation of the world around you. While people often think you're making things up, you're really just talking about yourself. This navel-gazing makes you remarkably self-aware, though some of those you know will accuse you of being stuck-up or even narcissistic. This may be why you hate quoting other people. But it may also be because you think all perspective is subjective, which is ultimately why you can only speak for yourself.

Take the Book Quiz II
at the Blue Pyramid.

You're Watership Down!

by Richard Adams
Though many think of you as a bit young, even childish, you're actually incredibly deep and complex. You show people the need to rethink their assumptions, and confront them on everything from how they think to where they build their houses. You might be one of the greatest people of all time. You'd be recognized as such if you weren't always talking about talking rabbits.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Le-am citit pe amândouă, mulțumesc profesoarelor de engleză din liceu care ne-au arătat ce înseamnă literatură britanică și americană. Și parcă mi se și potrivesc descrierile, ce ziceți? Dacă despre Potretul lui Joyce presupun că știe mai toată lumea, îmi permit să vă spun două vorbe despre Watership Down (sinceră să fiu, nu știu traducerea românească, am citit romanul în original). A avut asupra mea cam același impact pe care l-a avut Ferma animalelor lui Orwell. Fabuloasă transpunerea demenței, fricii, terorii, tiraniei, dorinței de supaviețuire, de libertate a oamenilor în personaje animale. Întâmplător sau nu, ambele au fost transpuse pe peliculă, în filme de animație. Și cărțile și animațiile fabuloase. Dar nu pentru copii, deși ar putea părea așa.
Animal Farm - varianta originală din 1954.
Watership Down - trailer - varianta originală din 1978.

Foarte interesante testele, mulțumesc gagicelor că m-au inspirat, vă pupez și sper să ne citim cu bine cât de curând.

Leapșă cronologică de viață

2010-11-18T15:02:00.003+02:00

Am primit de la coana Cireașă o leapșă foarte drăguță, un fel de contabilizare a celor mai interesante (sau nu) momente ale vieții mele de Vulpe.

Până pe la 2 ani chiar nu am vreo amintire, dar mi-a povestit mama că la aniversarea a 2 ani aveam frumoasa rochiță roșie croșetată (păcat că e alb negru poza) și că în timp ce ei conduceau musafirii la lift, eu am scurs paharele de băutură. Un început bun.

La 4-5 ani eram mare gagicăreasă. La grădiniță eram în gașcă cu Bogdan, Tudor și Radu. Eu stewardesă, ei piloți.

La 6 ani dădeam spectacole în fața mătușilor, cu un deodorant în loc de microfon. Repertoriul era compus exclusiv din Strada Speranței la parter. Tot atunci mă apucam de antrenamentele de tenis.

La 7 ani, ca să aducă ceva grație în viața mea, ai mei mă dădeau și la cursuri de balet. Vara aveam spectacol la Teatrul Național, așa că au fost 4 ani superbi.

La 11-12 ani eram o bătăușă și o băiețoaică, cu toate astea, eram foarte bună la școală și mergeam la olimpiade.

La 13 ani, la o petrecere unde ajunsesem că frate-meu e cu 5 ani mai mare, și pentru că aveam deja cele necesare pentru a părea adolescentă, m-a sărutat pentru prima dată un băiat. Eu am amețit, el a fugit ca împușcatul când a aflat câți ani am.

La 14 ani eram roackeriță. Cu plete, haine negre, șprițuri, rebelă fără cauză. M-a ținut vreo 3 ani.

La 14 ani jumate mă îndrăgosteam pentru prima dată.

La 15 ani sufeream pentru prima dată din dragoste. Și-mi intra în sânge U2.

La 16 ani, în vacanța de vară, lucram la mare, în magazinul de haine al vărului meu. Deși nu cred că am fost cea mai bună afacere pentru el, pentru mine a fost cea mai bună experiență de până atunci.

La 16 ani jumate mă tundeam scurt. My own personal revolution.

La 17 ani ieșeam prima dată din țară. În Suedia. Nu mi-am dat seama atunci cât de tare mi-a schimbat vacanța asta viața.

La 19 ani intram la facultate. Din cauza unui băiat, nu am vorbit 3 ani cu prietena mea cea mai bună, Iulia. Nu-mi pare rău de relația cu el, deși nu s-a terminat chiar cel mai frumos, dar tare îmi par erău că am pierdut 3 ani cu Iulia.

La 22 de ani eram a party queen. Și deși am mai avut relații serioase, nu am mai uitat de mine și de distracția cu mine, cu prietenii mei, niciodată.

Tot la 22 aveam casa mea (bine, a părinților, dar stăteam singură), câștigam din meditatii la engleză o grămadă de bani.

La 23 de ani am terminat facultatea și m-am angajat oficial, cu normă întreagă. Și viața n-a mai fost amuzantă de atuni. Ha!

La 25 nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, deși mă așteptam. A, ba da. Dacă aș fi spus Da, aș fi fost măritată.

La 27 mi s-au întîmplat cele mai multe. Mai întâi am trecut printr-o perioadă odioasă, pe alocuri suicidală, urâtă. După aia, prin vară, am avut parte de multă nebunie, distracție, amor, fericire, concentrate în 4 săptămâni. În toamnă mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Și mi s-a îndeplinit dorința. Și de atunci nu mi-am mai dorit niciodată nimic, de teamă.

La 29 am trecut iar prin ceva haos. Am rămas fără slujbă, fără bani, cu casa în renovări, dezamăgită de un el. Dar tot atunci m-am (re)descoperit ca om și femeie.

La 30 de ani m-am apucat de blog și uite așa am cunoscut, în timp, niște oameni foarte faini.

La 31 de ani începeam să adun hăinuțe pentru copii săraci. Și se năștea oameni darnici.

La 32 de ani am renunțat la jobul care nu îmi mai făcea decât rău, mi-am închiriat casa, mi-am lăsat mașina părinților, mi-am împachetat o geantă mare și un rucsac și am plecat de nebună în Suedia. Am ajuns acum o lună. Încă nu s-a întâmplat mare lucru, dar nici să mă întorc nu-mi trece prin cap. E incitant, e interesant, e cu un pic de adrenalină. Cu siguranță e un capitol abia la început.

To be continued ...

Dau mai departe leapșa cronologică Petronelei, Iuliei Mihai, Cristinei, Marmotzelului, lui Salmi și cui mai dorește și mai poftește.

Ce ne mai omoară copiii

2010-11-15T16:31:00.002+02:00

Aș vrea să scriu mereu doar de lucruri frumoase, amuzante, să pun poze luminoase, colorate și spectaculoase. Dar uite că nu se poate întotdeauna. Prietenei mele Karma Police i-a murit acum o lună o nepoată, după ce a consumat minuatele și legalele droguri de la magazinele de vise - Spice shop. Și încă mulți alți copii au murit și mor din cauza mizeriilor. Pentru că legislația legalizează aceste morți. Acum vreo doi ani scriam de vicii și control. Acum vreau să vă atrag atenția asupra articolului publicat de Karma, despre prafuri legale care ucid mai repede ca heroina și cocaina. Pentru că e nevoie de conștientizarea acestor lucruri, pe lângă legislație.

Fundița roz și controlul de rutină

2010-11-11T16:37:00.004+02:00

Unul din primele lucruri pe care le-am cumpărat de când am ajuns în Suedia e o fundiță roz. ACEA fundiță roz. Pentru că și plecată pe Lună, nu doar în altă țară, voi continua să mă ocup de oamenidarnici, mă voi implica în campanii umanitare, de conștientizare a anumitor pericole. Cancerul la sân și cancerul de col uterin sunt niște boli nu doar cumplite, ci și perfide și ticăloase, pentru că îți dau semne clare (durere) când e deja aproape prea târziu. Nu doresc nici unei prietene, amice, femei să treacă prin gândurile celor câteva zile până am ajuns la primul control, prima ecografie la sâni. Nici nu vreau să îmi închipui ce simte femeia căreia i se pune diagnosticul odios.

M-a emoționat foarte tare filmul făcut de prietena mea Evergreen, în campania inițiată de Avon. Mi-aș dori tare mult să priviți cu atenție, să înțelegeți că nu e de joacă sau de glumă, să mergeți la cele două controale anuale: la sâni și la col. Domnii mei dragi, pe voi vă rog să vă susțineți iubitele, soțiile, prietenele să meargă la control, da? Și pentru că vreau să o susțin pe Evegreen să mai facă filme frumoase și deștepte, vă rog să vă faceți cont (durează 30 de secunde, trebuie să vă autentificați prin linkul primit pe mail) și să o votați. Pentru că merită, și ea, și mesajul ei.

Dragele mele frumoase și minunate, avem timp pentru orice, muncă, prieteni, cafele, teatru, relaxare, copii, iubire. Vă rog din suflet, găsiți-vă timp și pentru controlul de rutină. Ca să rămână de rutină. Vă pupez!

Poze de liniște și frumos

2010-11-09T13:53:00.001+02:00

Luna de miere încă nu s-a încheiat, așa că deocamdată vă arăt părțile frumoase ale începutului nostru aici.

Și pentru că afară tocmai a început o viscoleală cu fulgi și vânt puternic, mă grăbesc să vă arăt că suedezii au și toamnă. Plimbarea a fost făcută în "spatele blocului", ca să zic așa, adică într-una din pădurile superbe pe care le poți găsi foarte aproape sau relativ aproape de orice cartieruț stockholmez. Enjoy!

Printre picături

2010-11-08T13:44:00.000+02:00

Aș vrea să văd mutrele ofuscaților de ce voi scrie mai jos. De fapt, nu aș vrea, că, sinceră să fiu, dacă înainte nu mă atingeau prea tare, acum nu mă mai ating deloc. Dar știu că vor fi mutre, că doar cunosc marfa ...

Am plecat din țară de 3 săptămâni. Am avut și concedii mai lungi de atât în afara țării. Dar ce chestie și creierul ăsta al nostru, cum știe el să se seteze mai bine ca un calculator super-performant. Că eu știu că nu sunt în vacanță acum. Și știu și că nu umblă căței cu covrigi de gât (în coadă îmi sună urăt) pe aici. Și că o să am de tras. Și o să-mi fie dor de mama și de tata și de Mara și de Iulia și prieteni. Dar mai știu și că de la graniță am simțit cum mă ușurez cumva, parcă era cumva mai liniște în urechile mele.

Printre picături de net am citit (deh, boala grea, trece greu) articole, statusuri de facebook, postări pe blog cu subiectul Adrian Păunescu. Ultimele clipe, moartea unui om. Poet, politician, controversat. Ai mei nu le prea aveau cu Cenaclul, dar am ascultat zeci de melodii superbe, versuri profunde. "Rugă pentru părinți" mă tulbură, e prea mult, e ca la înmormântările ortodoxe, unde ritualurile și obiceiurile nu fac altceva decât să adauge durere celor care au pierdut pe cineva drag. Dar versurile de la Nebunul de alb, atât de dragă mie melodie, sunt tot ale lui Păunescu. L-am văzut ca politician în zeci de discuții, i-am analizat discursurile, n-am fost de acord cu multe din părerile lui, dar am apreciat că era unul din puținii coerenți. Nu m-a afectat în niciun fel că i-a scris ode lui Ceaușescu. Dumnezeu să-l ierte!

TV-uri nu am avut cum să urmăresc și nici nu aș fi făcut-o, dar îmi pot închipui. Dar am văzut ceva articole, cum s-au trezit toți luptătorii împotriva comunismului să-l umple de rahat pe Păunescu acum, că e mort. Doamne, cu câtă ură! Cu câtă furie și vomă. Dar cel mai tare mi-au sărit în ochi istericalele de doi bani ale unor personaje îl acuză pe mort de pupat curu lu Ceaușescu și de "distrus vieți" (?!), când ei abia dacă se născuseră în anii 80!

Sâmbătă am fost la masă la "familia adoptivă", părinții Adrianei. Sunt plecați din țară de prin 88 parcă. Adriana era un copil. Și o văd acum, cu o anumită emoție și nostalgie pe față, cum pune un disc (vinil) cu Cenaclu Flacăra! "Asta înseamnă pentru mine România, copilăria mea acolo. Ai mei au venit cu discurile astea, pe care acolo le ascultau cu prieteni lor". Tatăl ei mi-a spus că au mers la Cenaclu în tinerețe, era ceva special. A făcut și multe urâte, dar nu i se pot anula cele bune și frumoase. În plus, cine are căderea de a-l judeca? Mda, așa gândește un român care a fugit de comunism și care a învățat de la străini decența și să-și vadă de viața lui și ale sale.

Tocmai am realizat că e greșit, profund greșit să-i doresc (așa cum am scris-o de atâtea ori) moartea lui Iliescu. Deși am atâtea argumente pentru ceea ce cred cu tărie, că e vinovat de atât de multe. Dar e greșit! Nu mă voi bucura, nu voi pune statusuri la facebook, să-l judece cine are căderea. Mi-am adus aminte când și de ce m-am decis să plec din țară. Câți m-or fi crezut atunci că o să și fac ce spun? Unii m-au certat cu drag că plec, când e nevoie de oameni ca mine în țară. Alții mi-au spus cu ură și spume la gură că mai mult de împins tăvi nu o să fiu capabilă să fac în altă țară, că și acasă eram o mediocră. După doar 3 săptămâni, mă simt din ce în ce mai ușoară. Și parcă e mai liniște în urechile mele.

A doua săptămână de Stockholm

2010-11-04T16:47:00.003+02:00

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!

Primele impresii, cu dedicații speciale

2010-10-28T01:06:00.003+03:00

Deocamdată primele impresii sunt mai mult vizuale. Oamenii îți zâmbesc pe stradă dacă îți întâlnesc privirea. La serviciul de evidența populației, unde am mers să depunem primele acte, nici nu apuci să pășești și apare cineva foarte zâmbitor care te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva. Și chiar te ajută. Sunt mulți, foarte mulți emigranți asiatici și arabi, nu îmi dau seama dacă suedezilor le convine (eu cred că nu prea, dar deocamdată nu detaliez), dar toată lumea își vede de treaba lui. Cel puțin aparent. Ofensiva suedeză cred că e din aia pașnică dar eficientă: e "la modă" să ai 3 copii. Și da, e pliiiin de bebei și cărucioare cu mutre blonde de reclamă. Dar pentru românii rasiști cu și fără motiv la adresa oricui, nu recomand Suedia.

În 5 zile am prins deja soare orbitor, prima ninsoare (care i-a luat prin surprindere chiar și pe ei), ploaie din aia de intră la oase. Dar nimic devastator până acum.
Pentru mine până acum cel mai șocant lucru e că oamenii ăștia nu au perdele și draperii la ferestre, e sticla goală. Pentru că nu se holbează nimeni în casa lor. Am avut o simpatică senzație că trec printr-o reclamă la Ikea, mergând spre casa Adrianei sau spre casa unde stăm noi. O familie la masă, un tip la laptop, o mămică la bufet toacă legume, fetița stă cocoțată și râde. Am tras cu ochiul ca să știu ce să vă povestesc, altfel mi se pare superbă relaxarea cu care își trăiesc intimitatea căminului, știind că nu le-o invadează nimeni cu un ochi prea curios. Până vom avea și noi niște acte, până vom găsi apartament de închiriat, stăm în guest houses. Adică în câte un apartamentuț micuț, dar utilat cu toate cele (wc, duș, aragaz, frigider, veselă, saltele, pături, perne, etc) pe care locuitorii câte unei "grădini" - pe românește, câteva scări de bloc - îl pot închiria câte maxim 2 săptămâni pentru oaspeții lor, ca să nu se înghesuie aiurea. Și pentru că draga mea Adriana s-a implicat enorm cu venirea noastră (du är en ängel, min kära!), primele săptămâni le avem deja aranjate (costă cam 100 euro pe săptămână, cu toate utilitățile incluse). După care mai vedem.
Încep să învăț despre un concept pe care credeam că îl cunosc, dar se pare că nu. Calitatea vieții. Mai am mult până o să pot detalia, dar încep să am o idee.

Din cele mai puțin pozitive acum. Mitul cu disciplina s-a dus naibii când am văzut cum trec pietonii puhoi pe roșu la semafor, deși chiar vin mașini care trebuie să încetinească. Se fumează doar afară, pe stradă, în rest, nu există nici măcar o idee de cafenea cu loc de fumat. Ca să nu mai spun că nici în casa personală nu prea ai voie dacă ai aerisire care ajunge și la vecini. Până să ajung să mă las de fumat că sunt scumpe țigările (cam 5 euro pachetul), am ajuns să pufăi câte o țigară pe zi că oricum nu am unde fuma. Și pe stradă, ca un infractor, pe frig, chiar nu-mi place. Mai am până să-mi placă să NU fumez, dar sunt pe un drum mai bun decât cel cu un pachet fumat pe zi acasă.

Tocmai a trecut prima săptămână la Stockholm ...

Primele dimineți - dedicație pentru Iuliana, frate-meu, Tiza, Dush, Iuliana Cristescu.

Prima zăpadă și fereastra fără perdele - pentru draga mea Anto.

Primele plimbări - cu dedicație pentru iYli, Misaki, Ada, Marmoțica, Virtualkid, Rhodi, Irina, Zâna eficienței, Camelia, Dananingib, Iulia Diana, Denisa.

Pentru iubita mea Cati

Pentru Clarisa, Mary VV, Tetris, Rodica, Angela.

Pentru Iulia, Cristina , Pisoiul si Oana, Mihaela Catwoman, Se-cret, Păpădie.

Primele înserări - pentru Evergreen, Petro, Ciupercutza, Georgiana, Bianca, Jane from the attic, Adamutza, Ajnanina, DianaZ.

Pentru mama mea cea mai iubită, Ginuța, Madelin, Viorica, Pur și simplu.

Pentru Sfântul Gheorghe din viața mea, tata.

Răduță, Sorin, vă pup!

Pentru iubitorul de hochei de la Cantina Socială.

Pentru deștepții mei Neamțu, Varanus, Paul.

Pentru Mara și toții copiii drăgălași (Oana, Smara și Miru sunt primele pe listă, da?)

Pentru băieți simpatici - Miju, Nick, Turnofftheglory, Saturnianul, Bogdanic, Cd, Sabotor, Marele Han, Zup, Neliniștitu, Claudiu.

Pentru spiritele libere - Zazuza, Sanuca, Cris grecoaica, Ela, Mircea, Flavius, Lup Alb, Ocserver, Jane cea cu părul scurt, Jenikă, Cristian și Geanina, Karma, Dan Șelaru, Meshuga, QED,

Pentru prietenii cu care oricând aș bea o cafea - Rontziki, Zully, Mimi, Veronica, Daniela, Raluca, Mire, Nina, Tomata, Nenea, Stewardezu, Tiberiu, Belle de Jour, Pusică și toți cei care veniți în vizită să-mi citiți prostioarele - vă mulțumesc din suflet.

Vă pupez

Puss och kram

2010-10-21T10:44:00.006+03:00

Adică, vă pupez și vă îmbrățișez! Și vă mulțumesc din suflet pentru toate gândurile și vorbele bune. Încă nu ne-am dezmeticit cum trebuie, așa că voi dezvolta impresii și povești ceva mai încolo. Experiența cu trenul da, e una de neuitat, mai ales când ai după tine și vreo 80 de kg de bagaje (la două persoane). Trenul din București la Viena a ajuns la fixul fixului, am umblat câteva ore prin iubita noastră Vienă

după care ne-am suit în următorul tren, spre Nürnberg (am tăiat toată Jărmania, Neamțule, de-aia ai simțit cum trec ca vijelia pe lângă tine). Era cu mici emoții drumul, că trebuia să ajungem la 21:24 acolo și la 21:35 să schimbăm trenul spre Copenhaga. Dar ne-am zis noi, e tren german, ajunge la secundă. Ghinion de neșansă! A întârziat 7 minute, iar ca să ajungem la celălalt tren a trebuit să coborâm și să urcăm multe scări, cu cele x milioane de kg de bagaj după noi. Mai mult ne-am aruncat în tren, leșinați, eu cu toate unghiile rupte, dar cușeta a fost foarte primitoare și am dormit de am spart. În Copenhaga am stat câteva ore până la ultimul (al 4-lea) tren, am mâncat și am băut ceva (aproape dublu față de Viena), dar deja se simțea pe noi oboseala.

După încă 7 ore, trenul ne-a lăsat pe peron în gara centrală, unde ne aștepta un om frumos, Adriana, cu care mă știu din 95 când am fost eu prima dată aici, care când m-a auzit că vrem să plecăm a spus simplu HAI! Și uite că am ajuns. Da, Suedia este our land of choice.
Plecăm deja cu treburi administrative, vă pupez și ținem legătura, da?

Am stins lumina aia mare, dar am lăsat-o pe aia de veghe

2010-10-18T18:00:00.005+03:00

Mi-am mai văzut o dată orașul, prietenii cei mai apropiați, am mâncat de poftă toate nebuniile (ciorbă de fasole cu afumătură și ceapă roșie, sarmale, zacuscă, vinete, fasole bătută, saramură de pește), mi-am strâns tare în brațe nepoata, mi-am pupat fratele și cumnata-soră și pe iubita mea Iulia, le-am pupat mâna mamei și tatălui și ne-am pus la drum. Nu rapid cu avionul, nu cu mașina personală, ci romantic și un pic demodat, cu trenul. Două zile și două nopți până la destinație. Unii știți care e, alții sunteți curioși. Nu spun încă ce și cum pentru că sunt superstițioasă :) Ca să răspund la cea mai obsesivă întrebare "da mergeți la sigur?", spun doar atât: din păcate, de multă vreme nu mai stăteam la sigur aici, așa că am decis să încerc ceva mai radical, să plec din țară să-mi încerc norocul, puterea, entuziasmul, energia, creierul. Nu sunt exaltată, dar sunt optimistă. Nu sunt fericită că îi las pe ai mei, dar nici disperată că plec în necunoscut. Acum granițele sunt mult mai domoale, au reușit oameni fugind înot pe Dunăre sau ascunși prin containere, de ce nu aș reuși eu care plec legal și oficial? În plus, voi avea oricând unde să mă întorc și de va fi cazul, o voi face cu fruntea sus.

Dragilor, îmi cer scuze că nu am apucat să mă văd și să vorbesc cu toți, mă bucur din suflet că am reușit să o fac cu niște oameni deosebiți. Vă salut pe toți și vă pupez și vă mulțumesc că îmi sunteți aproape, apreciez și primesc gândurile bune, de cele răutăcioase nu am nevoie, așa că le voi ignora :) Aveți grijă de oameni darnici, eu voi avea grijă să verific și să răspund tuturor mail-urilor și comentariilor, voi continua să mă ocup de unele cazuri. Să ne citim, auzim, revedem sănătoși și bucuroși! Vă pupez și vă las cu trei melodii tare dragi mie (mă caracterizează cumva), dar să nu credeți că la Amsterdam sau în Spania plec. Dar pe-aproape, că doar una e Europa :))) Promit să scriu cât pot de des, cu povești la fel de sincere (și cu bune și cu rele) cum le făceam și aici.

Pase lo que pase, sea lo que sea, proxima estacion Esperanza!

Turist în orașul meu

2010-10-15T01:00:00.002+03:00

În viața mea există câteva personaje constante, pe care le știu și le am în jur de când m-am născut. Unul dintre ele este pentru mine un amestec de iubire și supărare, bucurie și tristețe, recunoștință și nervi, frumusețe și mizerie, culoare și sufocare. E un personaj pe care prea mulți îl caută, prea mulți îl înjură, prea puțini mai vor să accepte că nu sunt doar rele în el. Pentru mine este casa mea din toți cei 32 de ani de viață: Bucureștiul. Chiar dacă nu am vrut în mod deosebit, pentru pregătirile de plecare am umblat în lung și-n lat prin București. Cu mașinuța, pe jos, dimineața, la prânz și noaptea. Și am făcut un exercițiu simplu, nefăcut de multă vreme: am ridicat privirea.

Oameni buni, așa cum Viena nu e doar Ring-ul, ci și cartierele cu blocuri unde stau și muncitori, dar pe care turiștii nu au de ce să le viziteze, așa și Bucureștiul nu e doar Rahova sau Militari-ul gri, ci și Universitatea, Centrul vechi, Romana, Dacia-Eminescu, Armenească, Dorobanți, Calea Victoriei, Aviatorilor. Tare îmi pare rău că nu am avut de gât aparatul tot timpul și doar prin câteva din multele zone superbe am apucat să prind imagini. Și noaptea mi-a părut rău că nu am aparat mai performant să surprind feeria care chiar există! Și curățenie se face, dar oamenii încă nu sunt amendați că scuipă pe jos, că aruncă pungi și pet-uri. Traficul nu e mai mare ca în Paris, dar aici lipsește educația în trafic și amenzile pe măsură. Dar în astea Bucureștiul nu este de vină, ci este victimă.

M-am bucurat tare mult să găsesc printre bloguri câteva dedicate frumosului și demnului din București, dar și emoționantului, păcatului, durerii. Oameni care nu vor doar să critice, ci vor să se și implice, care pot găsi diamante în mizerie, oameni cărora le pasă de orașul ăsta numit București. Le puteți studia și vă puteți bucura și uimi și voi aici, aici, aici sau aici.

Eu nu "de-abia aștept să scap de jegul de București!", deși unde plec voi fi bulversată de cât verde, curățenie și ordine e. Nu voi scuipa Bucureștiul la plecare, așa cum nu voi vorbi de rău și doar de rău "vai, ce de rahat e în București și în țară!". Și le voi spune străinilor că dacă vor avea 3 zile (cum am avut eu în Praga, Budapesta, Viena), au ce vedea frumos în București. Pornim de la Piața Presei, avem Muzeul Satului, Palatul Elisabeta, Herăstrăul, Arcul de Triumf, înainte Bulevardul Kiseleff (preferatul meu, din nefericire nu am apucat să-l fotografiez), în stânga Aviatorilor și Dorobanți, cu străduțele adiacente.

În altă zi Calea Victoriei, cu multe clădiri superbe (Muzeul Enescu, CEC-ul și Muzeul de istorie fiind favoritele mele), cu zona Amzei, până la Cercul Militar.

Apoi Universitatea, cu Colțea și Ministerul Agriculturii, Muzeul Bucureștiului (Palatul Șuțu) și superba Biserică Rusă.

Pentru papa bun și o cafea, agitație și magazine, avem zona Unirii și Centrul Vechi, unde există deosebita biserică Stavropoleos și una din cele mai interesante fațade din București, cea de la Hanu cu bere. Ca să nu mai spun de impunătoarea Bancă Națională.

A treia zi o puteți dedica zonei Romană (din păcate, nepozată aici), bulevardul Dacia, Grădina Icoanei, Armenească.

O plimbare pe care cu siguranță cei care stăm în București și suntem rupți de la muncă nu o facem, dar ar fi o încântare, este cea de noapte. Am întâlnit, în schimb, foarte mulți turiști, care zâmbeau și făceau poze.

Bucureștiul nu e Paris, Londra, Viena sau Praga. Pentru că Bucureștiul e București. Și merită să-l și iubim, să-l și apreciem, să-i vedem și frumusețile. În câteva zile spun la revedere Bucureștiului, pentru cât timp, nu știu. Dar, la plecare, aș vrea să-i cer iertare, în numele nenorociților care l-au și îl ciopârțesc, al imbecililor care îl scuipă și îl murdăresc. Și aș vrea să știe că-l iubesc și că îmi va fi dor de el.

Ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

2010-10-07T16:53:00.001+03:00

Nu știu cum se face, dar de câteva zile inspirația îmi vine tot de la alți oameni. De data asta cea mai drăguță timișoreancă, Tomata cu scufiță, întreabă ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

Copilăria mea are două mirosuri, unul plăcut și unul mai puțin plăcut, ambele de la mama. Cel mai puțin plăcut e "mirosul de dentist". Mama fiind tehnician dentar venea acasă cu halatul să-l spele, o dată la câteva zile. Și inevitabil se umplea casa de mirosul acela inconfundabil. Din fericire, nu mi-a fost niciodată frică de dentist, pe mama o vedeam și acasă muncind și am iubit-o întotdeauna pentru puterea și dedicația cu care a muncit (și încă o face!), așa că mirosul ăsta nu îmi aduce amintiri urâte. Mirosul frumos era cel de la ea din cameră, după ce pleca la servici sau când se pregătea să meargă la o petrecere. O combinație superbă de pudră Caron, alte farduri, parfum Opium. După ce pleca, mă duceam în cameră și mă trânteam pe pat, închideam ochii și miroseam adânc.

Gusturile copilăriei mele sunt de cireșe pietroase și de prăjitură cu zaț de cafea. Iunie era luna perfectă, se termina și școala, se făceau și cireșele. Mă suiam în copac și pe acoperișul magaziei ca să le culeg, dar dura vreo câteva ore să umplu o găleată, pentru că înainte îmi umpleam până la refuz burta. Nu conta că nu erau spălate, numai bine, făceam rost de anticorpi. Cireșul acela nu mai e acum, dar amintirea lui rămâne foarte puternică. Prăjitura cu zaț de cafea e cea mai bună prăjitură din lume, făcută de mama. Destul de complicată, cu 3 foi făcute pe dosul tăvii, apoi o cremă cu lapte și făină și zahăr și nu mai știu ce în care la final pune 3-4 linguri de zaț de la cafeaua băută de dimineață. La final se glazurează cu un strat de ciocolată amăruie. O nebunie!

Copilăria mea sună a muzica de pe cele 3 casete Philips pe care le aveam în mașină când plecam cu ai mei în concedii. Celentano (24000 baci, Chi no lavora non fa l'amore, Storia d'amore, Il Ragazzo della via Gluck ), Abba, Adamo, Joe Dolan și mulți, mulți alții. Preferatele mele erau și sunt BZN și Tony Christie.

Weekendul trecut am fost la ai mei, mama mirosea frumos, făcuse prăjitură cu zaț de cafea, iar muzica tatei o ascult des, deci, sunt foarte fericită să spun că îmi trăiesc cu bucurie copilăria și la 32 de ani. Dragilor, ce miros, ce gust și cum sună copilăria voastră?

Leapșă curioasă și culori de toamnă

2010-10-04T23:34:00.008+03:00

Am furat de la Camelia, via Grapefruit, o leapșă care m-a amuzat foarte tare. Nu știu cât spune conținutul genții despre posesor (posesoare, mai bine spus), dar eu de când mă știu am fost mega curioasă despre ce au gagicele în geantă. Chiar și acum, prietenelor foarte apropiate, le spun că musai trebuie să cotrobăi pe la ele prin poșetă. Așa că mi-am vărsat și eu geanta și uite ce am găsit. Oare eu sunt o combinație halucinantă de copilaș cu jucării și muțunache, femeie responsabilă cu pilule, amazoancă cu briceag și chibrituri - Doamne ferește, să nu rămân prin pădure izolată și să nu mă descurc?

Dau cu mare plăcere și curiozitate leapșa mai departe tuturor doamnelor cu genți interesante, dar în mod special Tizei, Iuliei Mihai, Biancăi, lui Evergreen, Tomatei, lui iYli, Cristinei, Petronelei, lui Rontziki și Ninei.

Și pentru că weekendul ăsta am fost la ai mei, am adunat strugurii, mirosea atât de tare a toamnă, iar toamna nu înseamnă doar ploaie și gri, vă las cu niște tablouri.

Caut stăpân pentru două pisicuțe superbe

2010-09-30T15:00:00.004+03:00

Dragii mei dragi, am mare nevoie de ajutorul vostru. Din toate problemele de rezolvat înainte de plecare, una din cele mai importante e și una din cele mai delicate. Și eu și gagicu suntem mari iubitori de animale și avem pisici. Eu am reușit să-l dau spre adopție pe Miqui părinților mei, care mai au o pisică și doi câini. Dar acum căutăm un cămin pentru cele două pisici siameze ale lui. Didi și Zeka sunt frați, au aproape 4 ani, sunt castrați, foarte bine îngrijiți, foarte legați unul de celălalt, și de aici, foarte cuminți, pentru că își petrec timpul jucându-se împreună, nu făcând prostii. Amândoi sunt foarte iubitori, dar nu genul care ți se suie în cap, Didi mai îndrăzneț, Zeka un pic mai sfioasă. Nu își fac nevoile decât la tăviță, mănâncă doar croanțe, miaună foarte rar. Pentru că sunt atât de legați unul de celălalt, se joacă, mănâncă, dorm împreună, nu sunt bătaie de cap chiar dacă sunt lăsați mai mult timp singuri acasă, de aceea ne dorim să îi dăm pe amândoi împreună. Periați o dată pe săptămână, nu lasă mult păr. Noi când plecam în vacanțe trecea cineva o dată la două zile să le schimbe apa, să le pună mâncare și eventual să le schimbe nisipul. Dar nu am avut vreodată probleme cu ei, deși am fost plecați și 3 săptămâni.

Din păcate, chiar nu există posibilitatea să-i luăm cu noi la plecare, de aceea trebuie să le găsim cămin în următoarele două săptămâni. Dacă vă doriți iubirea, afecțiunea, drăgălășenia a două animăluțe cu adevărat speciale, vă rog ajutați-mă să ne găsim liniștea că Didi și Zeka au un cămin frumos. Nu e nevoie de mult spațiu, până acum au stat în apartament cu 2 camere, nu ne-am împiedicat niciodată de ei. Au nevoie doar de puțină afecțiune. La adopție vor veni însoțiți de toate cele necesare: tăviță, nisip, vase de mâncare și apă, perie, mâncare bună pentru cel puțin 6 luni. Cu speranța că voi găsi un stăpân pentru ei, vă mulțumesc că îmi sunteți alături. Aștept un semn de la voi sau de la oameni interesați.

Back in time

2010-09-28T17:10:00.005+03:00

Deși nu prea sunt eu genul nostalgiilor și al trăitului din amintiri, mi se întâmplă uneori să mă întorc cu mare plăcere la câte un moment sau perioadă din trecut. Ieri a fost o astfel de ocazie și nu mi-am imaginat că va declanșa atâtea zâmbete, emoții și rememorări de nebunii frumoase.

Printre pregătirile mele, m-am gândit că n-ar fi rău să am la mine nu doar diplomele de studii, ci și foile matricole, că se pare că se cer. De la facultate aveam, dar de la liceu nu. Am sunat frumos și am fost invitată ieri să o iau. Femeie de succes, adultă responsabilă, om cu credit la bancă și cu carte de muncă, mă dau jos din mașină în fața liceului unde mi-am petrecut, hăt de mult, 4 ani de studii. Am făcut doi pași în curte și brusc, m-am întors în timp. În toamna lui 1992, acum 18 ani, când începeam clasa a 9-a la Liceul cu predare în limba engleză (devenit între timp Colegiul Național bilingv) George Coșbuc. În iulie, când aflasem că am intrat la liceu nu apucasem să mă bucur, pentru că prietena mea cea mai bună de atunci nu reușise acolo, ci la alt liceu și despărțirea asta mă întrista foarte tare.

La 14 ani jumate eram o băiețoasă aparent fără scăpare, rockeriță, cu pleată în ochi, îmbrăcată în jeanși și tricou sau cămăși, culori cât mai închise. Am intrat în clasa de la etajul 1, lângă scară, U2 (uman). M-am așezat în ultima bancă, cel mai îndepărtat colț al sălii de clasă, nu ca să mă izolez, ci ca să fiu sigură că voi fi auzită în veșnicele mele comentarii și cârcoteli. Cu colega de bancă nu am avut vreo relație deosebită, dar cu cea din față s-a creat o legătură specială, care a depășit cu brio și momentele mai dificile și e la fel de puternică și acum. De draga mea Iulia e vorba.

Dirigă ne-a fost rârâita, cea mai colorata, cea mai aspră dar severa, cea mai sufletista Magistra, profa de latină. Clasă de 29 de fete și 3 băieți, a avut ceva de luptă cu noi. Pe mine m-a lăsat corijentă în trimestrul doi din clasa a X-a, ca să nu zic că am făcut liceul și nu am avut o corijență. Nu i-am purtat pică niciodată, din contră, chiar am iubit-o. La engleză (7 ore pe săptămână) le am și acum în minte pe Cristiana Faur, pe Corina și pe Melinda, care ne teroriza că de câte ori spuneam "Can I go to the toilet?" ea ne răspundea "Yes you can, but you may not". Și pe cei doi profi de istorie, Mogoș și ah, îmi scapă numele, i-am iubit. Profesori în adevăratul sens al cuvântului, nu doar turuială de ani și bătălii, ci povești interesante, spuse cu har. Fiind clasă de uman, materiile de real nu mi-au lăsat decât două amintiri: un cretin de profesor (să mor de-mi mai aduc aminte numele) care m-a lăsat corijentă pentru că nu am vrut să-i cumpăr niște culegeri și am refuzat să fac pregătire cu el (eram în a XI-a și atunci vroiam să dau la ASE) și profa din clasa a XII-a care îmi spunea că voi pica BAC-ul din cauza matematicii pentru că nu veneam la pregătire (între timp renunțasem la ideea cu ASE-ul, dar îmi mergea capul la matematică). A fost plăcut surprinsă când i-am spus că am luat 10 la BAC la mate. La rusă am avut o doamnă tare blândă, păcat că era complexată că e profesoară de o limbă străină pe care nu o mai plăcea nimeni (eu făcusem din clasa a V-a, la franceză nu am putut să mă mut că profa era foarte dură și eu eram puturoasă) și ne-a lăsat de capul nostru (copilăros și prost la acea vârstă) și uite așa am ieșit după atâția ani de rusă fără să știu să leg două cuvinte. Păcat. Și îmi mai aduc aminte de profa de română din XI-XII. Doamna T., așa o poreclisem. O superbitate de femeie, elegantă, cultă, din altă lume parcă. Deși am avut cele mai mici note de la ea, am învățat enorm tocmai datorită ei.

Dar cei 4 ani de liceu au fost mult mai mult. Teme, lecții, note, drame și fericire, dar și prietenie, primele iubiri, primele suferințe și lacrimi, chiulitul în bar la Anita sau la merdenele, mai târziu la cafeneaua de la Cinematecă, dormitul pe la Iulia, cu junk-food de la Mac, bețiveli cu Martini și nopți pierdute cu jocuri de canastă, excursiile pliiine de nebunii la Predeal, Bușteni, Gura Diham. La 16 ani și ceva, imediat cum am început clasa a XI-a, m-a apucat nebunia și de la plete lungi m-am tuns periuță. Câteva zile nu m-a recunoscut nimeni. Eu m-am apucat de fumat abia în clasa a XII-a, dar până atunci îi țineam la mine țigările Iuliei, să nu o prindă ai ei. Kent lung. 4 ani superbi.

Când am intrat ieri pe ușa din față, a profesorilor, am avut senzația că fac așa, o mare nebunie și rebeliune. Parcă nu-mi venea să cred că nu țipă la mine nici un profesor și eu nu o zbughesc chicotind pe scări. Era liniște. Am bătut la ușa secretariatului, îmi bătea atât de tare inima! Am recunoscut-o pe una din cele 3 secretare. Acum cu părul alb, dar cu aceeași țigară în colțul gurii și aceeași voce răgușită ca acum 15 ani. Mi s-a părut așa ciudat că mi s-a spus "așteptați afară că vă chem eu". Nu "așteaptă, măi fată!". Am admirat cu mândrie panoplia de diplome și cupe căștigate pe la olimpiade și concursuri, pe vremea mea abia era la început. Cât eram pe hol s-a sunat și brusc totul a prins viață. Profi grăbiți spre cancelarie, pâlcuri de copii mai mari sau mai mici (școala are și clase 5-8). Doar alt stil de haine și frizuri, în rest, aceleași figuri ca acum 14-15 ani. Puștoaicele elegante, feminine, care vor să pară mai mature decât sunt. Nonconformiștii "neînțeleși" care fredonau melodii "necomerciale". Chiulangii care interogau pe toată lumea dacă a zis profu ceva de ei. Tocilăreii care discutau despre lecții. Disperații care fugeau să apuce să tragă un fum în spatele școlii. Am fost realmente impresionantă că din atâția puști nu am văzut nici măcar o figură care să-mi displacă, nu tu pițipoance în devenire, nu tu mutre și ifose. Copii frumoși, cu personalitate, zâmbitori. Copii ca noi.

N-am stat mai mult de 15 minute acolo, dar s-au simțit ca 4 ani minus vacanțe. Nu m-am simțit nicio secundă bătrână, din contră, chiar am avut senzația că aș fi putut intra într-o clasă de a XII-a, de exemplu, și ar fi urmat să fiu întrebată "cine e eleva nouă?". Am plecat zâmbind atât de larg, încât zâmbetul nu mi-a dispărut nici acum de pe mutră. O singură întrebare mai am: oare când o să ne pună teza la română?

Mici agonii și ușoare extazieri

2010-09-22T00:14:00.002+03:00

Când am spus gata serviciului, aveam fantezii cu "abia aștept să nu fac nimic!". Și eram invidiată de toată lumea. Ei, bine, a trecut fix o lună de atunci și sunt epuizată de cât nimic am de făcut! N-am apucat încă să am ziua aia în care să simt că îmi crește mușchi de pădure sub cur de zăcut în canapea. Dar măcar nu mă mai trezesc în fiecare dimineață la 7 fără 15 și cu asta mă simt deja extrem de câștigată.

M-am gândit eu săptămâna trecută că ar fi cazul să-mi închei de tot socotelile cu locul de muncă. Credeam că e o formalitate. Greșit. Ideea de "lichidare" e mult mai profundă decât îmi imaginam. "Faci hârtie de încheiere de comun acord, o semnează șefu mare, după aia la Resurse sumane de unde iei hârtie de lichidare, după care la Administrativ să lași ce ai pe inventarul tău altcuiva, apoi iei semnături de la persoanele astea cum că au luat ele lucrurile, după aia la doamna X care să semneze că nu ai cărți de la bibliotecă, penultimul drum la Financiar care să semneze că s-au încheiat socotelile, la final iar la Resurse umane de unde vei lua cartea de muncă". Amețisem oricum la simpla înșirare, dar când am realizat și că e vorba de fix 8 drumuri între 3 sedii (unul în Armenească, unul la Cotroceni și al treilea pe Calea Victoriei), aproape m-a luat cu leșin. Norocul meu e că am niște colege foarte drăguțe care și-au lăsat din treburi ca să mă ajute să rezolv cât mai repede și nu s-au supărat pe mine că le-am stat pe cap. Oricum, am avut senzația că mă ocupasem acolo 3 ani de ceva foarte important, gen trezorerie, la câte hârtii și semnături am avut de luat.

La BCR m-am dus să-mi închei cu overdraft-ul, cu cardul. Am așteptat 40 de minute (erau 12 persoane înaintea mea care revizuiau contractele de credit) ca să ajung la un consilier, dar, după cum i-am și menționat, doamna care m-a ajutat a spălat imaginea de rahat pe care o aveam despre BCR, serviciile lor și angajații întâlniți până acum. Cu hârtii, cu explicații, a durat totul 3 minute. Azi m-a și sunat să-mi confirme că totul e rezolvat, deși nu mai era treaba ei.

Pe de altă parte, la BRD, unde m-am dus să văd și dacă sunt schimbări în contractul meu de credit, dar și să îmi schimb data limită de plată a ratei lunare, am dat de o donșoară extrem de blondă, și la propriu și la figurat. Cu contractul am scăpat repede, dar când am întrebat de schimbarea datei pentru rată a clipit des și mi-a spus "mmm, costă 50 de euro". Ce? Care e serviciul, munca, activitatea, efortul care se depune ca să fie cuantificat în suma asta de bani? "Ăăăă, atât costă". Unde scrie asta? "În reglementările noastre". Păi, vreau să văd. "Ăăă, nu știu exact unde, dar atât costă". Bun. Și dacă depășesc data limită cu 2-3 zile, ce se întâmplă? "Păi, e 20 de lei". Ce? Penalizarea? Păi, e fixă, nu un procent? "Ăăăă, nu știu să vă spun". Domnișoară, pe biroul tău scrie consilier, ce știi tu de fapt? "Știți, e 5 fără 10, noi la 5 terminăm programul". Răspunsul ei m-a bulversat, așa că am plecat, chiar refuz să mă mai enervez.

Un amestec de sentimente extreme, lacrimi și bucurie, mi-a provocat faptul că am luat un radar săptămâna trecută. Din prostie personală, că știam că prin zona aia pun radar. Chit că m-a durut puternic să dau bani pe amendă, mi-am dat seama că încep să fiu occidentală pentru că mi s-a părut firesc să plătesc pentru greșeala mea și mi s-a umflat pieptul de mândrie când i-am văzut și întâlnit pe polițiștii care trăgeau pe dreapta pe TOATĂ lumea (jeep-uri, bmw-uri, fițe sau oameni de rând ca mine). 4 polițai ca în filme, drepți, bine făcuți, politicoși, extrem de fermi. O domniță a insistat să iasă din mașina ei frumoasă, deși i s-a repetat să stea la volan, și a început să se isterizeze în drum: "buey, tu știi cine e tata???". Răspunsul a fost calm: "Dar dumneavoastră știți cine sunt eu?". NU. "Agentul constatator care vă scrie amenda pentru depășirea vitezei".

Din categoria extaz a fost și schimbarea permisului de conducere în din ăla european. Drumul în Piperă e un adevărat off-road, dar ca să depun actele și să-mi facă poza a durat 5 minute, după 3 ore, așa cum mi se spusese, și fix 1 minut de stat la coadă îl aveam frumos, cu mine hologramă, în mânuțe. Multe ghișee, nu mai mult de 2 persoane la fiecare, personal amabil și rapid. Deci, yes we can!

De când cu începerea școlii și blocarea traficul, am preferat ca multe drumuri să le fac cu transportul în comun și foarte multe pe jos. Că, vorba aia, mersul pe jos face fundul frumos. Am văzut și pozat (despre asta pe larg în curând) foarte multe zone din București. E chiar păcat că ne-am obișnuit să vedem doar urâtul și uităm să mai ridicăm și privirea. O grămadă de clădiri superbe, cu personalitate, cu istorie. Două enorme bube are orașul ăsta: traficul și oamenii. Despre trafic nu mai zic nimic, e nevoie de soluții reale și serioase. Dar oamenii ... Of! 1 din 10 oameni întâlniți pe stradă, că eram la Unirii, Universitate sau pe Dacia (deci în zone centrale), scuipă cu nonșalanță, meduze scârboase, pe trotuar, în fața celorlalți. L-am reținut pe domnul care a scuipat liniștit în dreapta lui, deși eu veneam din spate. Când i-am spus că m-a scuipat pe papuci mi-a răspuns, tot el iritat:"dar eu de unde să știu că ești în spate???" Dar e normal să scuipați pe trotuar? În plin oraș? "Aoleo, oi fi din aia umblat prin țări străine, cu fițe în cap!" Nu mai avea rost să-mi răcesc gura. Dar fata drăguță, frumos îmbrăcată, pe care o ținea iubitul tandru de mijloc, care a întors capul și a tras ditai scuipatul pe trecerea de pietoni, m-a șocat. În prostia mea trebuie să recunosc, chiar m-a marcat. Tot restul zilei m-am gândit la ea și gestul ei. Păcat.

Ieri am fost la ai mei, să o ajut pe mami la curățenia de toamnă. Nepoată-mea a stat lângă mine și a făcut și ea curat. Dar cel mai important, mi-a cântat din repertoriul personal, variantă personală de interpretare: "Vulpe tu mi-ai furat gâsca, dă-mi-o înapoi!" și "Într-o nu ştiu care seară, Într-un nu ştiu care sat, Sub un nu ştiu care pat, Mititel cât un cercel, stă pitit un șoricel". Niciodată nu mi-a fost așa de drag să fac curat.

Dom'le, scriu eu rar, dar și când mă apuc! Dacă ați ajuns până aici vă mulțumesc, sunteți niște eroi. Ca să vă relaxați și să vă aduceți aminte de copilărie, vă las cu melodia. Pupez!