Cu Merry Christmas prin Viena

Pentru că azi m-am trezit brutal la 6 jumate, pentru că mi-am găsit maşina Frieda bocnă şi până s-a încălzit o idee mi-au îngheţat mucii lumânări, pentru că m-a luat şefa mea din plin cu treabă de la 8, pentru ca vine Boboteaza şi nu ştiu dacă am timp să-mi spăl toate hainele fără să mă bată Ăl Bătrân, sunt picată şi urâcioasă. Dar pentru că nu-mi place de mine aşa, câteva zile (săptămâni? luni?) voi trăi cu amintiri. Şi voi spune snob "când am fost eu la Viena...".
Nici nu plecasem bine din Viena astă vară, când deja decisesem: sărbătorile de iarnă tot aici. Dacă pentru vacanţa din iulie ne-am făcut planuri din mai şi am stat cu nodul în gat până cu 3 zile înainte de plecare (neştiind dacă mai plecăm sau nu, din cauze de taxă de poluare şi diverse pentru Frieda), pentru asta de iarnă am făcut planuri cu fix 4 luni înainte. Am rezervat camere, am făcut planuri de bătaie. Urma să plecăm 4, să se întoarcă 2, să vină încă 4. De Crăciun cu părinţii, de Revelion cu fratelo, Cati, Alina şi Pedro. Pe drum, prin octombrie, ultimii 4 nominalizaţi au renunţat. Am decis ca până la urmă să plecăm din 23 până în 31 decembrie, cu trenul, eu cu gagicul, mama Vulpe şi tata Urs. Totul a fost minunat până pe 14 decembrie, când feroviarii unguri au intrat în grevă. Şi când eram gata să ne luăm banii înapoi pe bilete, cu exact 5 ore înainte de plecare, greva a luat o pauză. Fugită de la servici, şoferul iadului până acasă, bagaje in 10 minute, luat gagic, lăsat Frieda la ai mei, gară, cuşetă. Go! Naşu ne-a zâmbit şi ne-a spus să avem grijă cu banii şi actele. Că la unguri sunt hoţi. "Hai, domle, e aproape 2009, suntem în UE. Se exagerează". Ne-am încuiat, totuşi, ne-am băgat portofelele în perne. Pe la 3 dimineaţa, în plină pustă ungurească, ne trezim cu uşa forţată şi cu zgomot de cheie care să deschidă de afară uşa. La aprinderea luminii şi perdeaua dată la o parte, ne-au făcut drăguţ cu mâna doi domni cu staturi de dulapuri. Şi dimineaţa ne-a confirmat naşul: au fost hoţi! Şi eu, care ma acrisem şi nu mai credeam în poveşti, zâne şi spiriduşi...
Viena ne-a primit după cum mă aşteptam. Cu braţele ei sobre deschise, cu metroul ei minunat, cu oamenii care îşi vedeau de ale lor. Mariahilf Hotel Pension s-a dovedit un cuibuşor tare drăguţ şi primitor, cu camere înalte şi ferestre mari, cu cea mai moale pilotă din lume şi cei mai zâmbitori recepţioneri. După cum îi spune şi numele, locaţia nu putea fi decât pe faimoasa Mariahilferstrasse, adică un fel de Mecca sau punct zero al shopping-ului vienez (în timp ce scriu, am un rânjet foarte satisfăcut pe figură, recunosc). Deşi nu vroiam (yeah, right!), am fost nevoită să mă bag la un shopping de urgenţă. În cele 10 minute de împachetat disperat, îmi uitasem 3 lucruri esenţiale: crema de faţă (extrem de necesară pentru ce a urmat), şosetele şi chiloţii.
După nici juma de oră în Viena, ne-am apucat de ceea ce, pe lângă gerul uscat, serios, pătrunzător şi de neclintit (deh, austriac care îşi face treaba eficient), avea să fie o constantă a celor 7 zile acolo: vinul fiert. Aveam scuza că era frig. Plus, că era tare bun. Şi mai venea şi în nişte căni superbe, de-ţi era mai mare dragul. Pe căni îţi luai banii înapoi, dacă vroiai. Şi dacă tot mi-a spus un amic, foarte superior si naţionalist, cum că e trădare de neam şi ţară să pleci de Crăciun de la tradiţionalele sarmale şi porcării, vă asigur că ne-am îngrăşat regulamentar şi cu wurştii absolut geniali, şi cu magnificul şniţel vienez (de viţel şi mare cât basca lui tataie, dar şi la fabuloasa sumă de 20 de euro bucata - e adevărat, într-o cârciumă de figuri şi de tradiţie, unde, slavă Domnului, a plătit tata Urs, că era ziua de Crăciun doar). Şi i-am regăsit cu veselie şi pe chinezii de astă-vară, doar că de data asta am ştiut ce vrem să comandăm. Şi pe turcaleţii cu mielul lor înmiresmat. De data asta am descoperit şi o cârciumă italienească foarte ok, cu preţuri normale, papa bun şi un chelner italian cu care ne-am regăsit rădăcinile, normal.
Luminile discrete şi de bun gust ne-au dat pe spate. Deci, se poate şi fără ţurţuti de prost gust.
În ziua de Crăciun am vizitat Stephans Dom, unde am fost la fel de copleşită. Iniţial m-am simţit puţin intrusă printre oamenii care cânta şi se rugau. Dar m-am gândit că Doamne Doamne ne ascultă rugile în orice limbă le-am spune.
De data asta am şi intrat la Karlskirche şi ne-am bucurat ochii de superba bijuterie. Pentru că exista un lift de sticlă şi apoi schele, i-am dat două palme fricii mele de înălţime şi am urcat până în vârful cupolei, la 72 de metri deasupra. Nu ştiu dacă de teamă, de încântare, de aer rarefiat sau de lumină, dar l-am simţit pe Dumnezeu mângâindu-mă pe creştet.
Într-una din zile ne-am decis să mergem până la Salzburg. Tot cu trenul. Superbele străduţe şi lumini au fost puţin umbrite de preţul piperat al biletelor (62 de euro de persoană dus-întors) şi de frigul şi mai profund ca la Viena. Dar a fost frumos şi nu ne-a părut rău.
De data asta am vizitat pe îndelete şi Belvedere. Şi ne-am clătit ochii cu tablouri frumoase şi interioare monumentale. Din păcate, nu am avut voie să facem poze. Dar mi-au rămas pe retină câteva din tablourile lui Klimt şi mai ales, Sărutul, pe care doream să-l văd de ani de zile. Dacă ar fi fost şi Copacul vieţii acolo, aş fi fost şi mai fericită.
Şi, bineînţeles, am făcut cumpărături. Multe şi frumoase. Mama Vulpe era în elementul ei. Bietul tata Urs era disperat. La un moment dat, a refuzat să mai vină cu noi, pe post de cuier pentru hainele şi genţile noastre. Dar ne-am descurcat oricum. And it was good, baby!
Pentru că la ei e obicei ca în noaptea de anul nou să dai porcuşori ca să ai noroc, peste tot era plin de animăluţe. De lemn, de plastic, de sticlă, coloraţi, mici, mari. Dar cum eu sunt de părere că norocul nu se cumpără, am rezistat eroic şi nu am dat nici un ban. Dar, uite cum se face, că ne plimbam agale, Răzvan dă cu piciorul în ceva care se rostogoleşte, iar eu, instinctiv, mă aplec şi culeg de pe jos. Şi ce să vezi? Un porcuşor mic de lemn, cu zâmbet pictat. Dacă n-ar fi strâns rahatul după câinii lor, mi-ar fi plăcut să calc şi într-unu din ăla, să fie cu supradoză.
S-a terminat prea repede. Pe 30 seara eram iar în tren, cu şi mai mare stres din cauze de hoţi în Ungaria. Mai tăcuţi. Cam apăsaţi. Gagicul cu 10 eurocenţi în buzunar. Eu cu 1 eurocent. Plus 1 ban găsit în tren. Şi un milion de poveşti şi amintiri, şi regrete "la noi de ce nu se poate?"
Am ajuns pe 31 pe la ora 3 după-amiază. Obosiţi, zgribuliţi, murdari şi sictiriţi. Dar fără incidente. Vorba naşului: "n-or fi şi azi hoţi, or sărbători şi ei revelionul".
După reîntregirea familiei şi trei sarmale, ne-am spălat, ne-am primenit, ne-am îmbrăcat frumos (sau cel puţin colorat) şi ne-am înfiinţat la Alina şi Pedro. În 10 minute eu deja cântam şi râdeam foarte tare (tot acasă e frumos să te îmbeţi, nu?). La 12 ne-am pupat cu drag şi spor, am băgat şampanie şi tort. Am aprins artificii şi ne-am hlizit la lumini pe cer. S-a mai terminat un an. Ba nu, a început unul nou! Hai să trăim cum ne place şi cu cine dorim!

Photo gallery Viena

La mulţi ani!

La mulţi ani, oameni buni! Să ne ajute bunul Dumnezeu să fim sănătoşi şi să fie 2009 anul cel mai bun din cele ce-au trecut şi cel mai puţin bun din cele ce vor urma. Să fim fericiţi, liniştiţi, să avem în fiecare zi motive de râs şi de bucurie, mult soare în suflete, să iubim şi să fim iubiţi, să ne plângem mai puţin şi să mulţumim mai mult, să avem alături oameni dragi şi să oferim bucurie şi dragoste celor ce au nevoie. La mulţi ani!

Sărbători minunate!

După o săptămână de groază, în care mi-am setat creieraşul că NU mai plecăm la Viena de Crăciun pentru că sunt feroviarii unguri în grevă, tocmai am aflat că peste 5 ore îmi pleacă trenul! Cică greva a luat o pauză. Sperăm să ţină pauza până după 31 decembrie, ca să ne şi întoarcem liniştiţi.
Vă doresc numai lucruri minunate să vi se întâmple, iar în caz de cele rele, să treceţi cu uşurinţă peste. Să vă aducă Moşul cadouri multe şi frumoase, să vă bucuraţi de cei dragi şi să vă prindă noul an cu buzunarele pline, cu fericire şi iubire în suflete, cu zâmbet pe faţă şi oameni buni alături. Sărbători fericite şi să ne revedem cu bine. La mulţi ani!

Libertate şi nebunie

În vremuri de greaţă şi frustrare socială, când mi se face dor de ducă, recitesc cu mare drag şi poftă două cărţi minunate. Îmi revine zâmbetul, pofta de viaţă, nebunia şi mă simt liberă.
Prima este Breakfast at Tiffany’s, cu uluitoarea Holly Golightly Călătoarea. Deşi teoretic ştiu povestea şi şirul narativ, de fiecare dată găsesc încă ceva, nedescoperit până atunci, la personajul acesta fabulos de la care niciodată nu ştiu la ce să mă aştept. Frumuseţea ei ieşită din canoane, naivitatea ei delicioasă şi umorul plin de duh, contrabalansează perfect tristeţea ei adâncă. Şi tocmai de-aia îmi vine să o iau în braţe şi să o pup. Găsesc senzaţional cum o vindecă pe ea de „dracii roşii” sau „the mean reds” o vizită la Tiffany’s. De câte ori citesc descrierea acestor „draci”, îmi identific şi eu momentele de anxietate mult mai rea decât frica sau teama. „Nu, tristeţea te apucă atunci când te îngraşi sau când plouă prea mult. Eşti trist, pur şi simplu. Dar dracii roşii sunt oribili. Eşti îngrozit şi transpiri ca naiba, dar nu ştii de ce ţi-e frică. Ştii că ceva rău de va întâmpla, doar că nu îţi dai seama ce”.
Există două momente care sunt speciale pentru mine. De Crăciun, Holly îi face cadou naratorului acea cuşcă scumpă, dar foarte frumoasă, despre care el îi povestise cândva. „Promite-mi că nu vei pune niciodată o creatură vie în ea” îl roagă. Şi al doilea moment, în drum spre aeroport, când îi spune taximetristului să oprească maşina, pe străzile Harlemului, cu motanul ei fără nume în braţe. Şi pe care îl lasă să plece. „E un mic neajuns că nu are un nume. Dar nu am niciun drept să-i dau eu unul, trebuie să aştepte până va aparţine cuiva. Noi nu ne aparţinem unul altuia, el e independent şi tot aşa sunt şi eu”.
Povestea lui Holly e cumva parte din mine. Bucata aia care nu-şi găseşte niciodată locul, care umblă de nebună, colindă în căutarea unui loc de care să aparţină. Dar în acelaşi timp, şi teama de a mă lega prea tare de ceva anume, ce m-ar putea face să-mi pierd libertatea.
Pentru mine, cartea şi filmul, deşi amândoua fantastice, sunt două lucruri diferite. Fiecare cu personalitatea ei. Deşi Holly Audrey Hepburn e mai presus de umilele mele cuvinte, Holly din carte e altceva. O fetiţă speriată (chiar fetiţă, ţinând cont că are 19 ani), nesigură pe ea, dar bravând nebuneşte într-o lume dementă şi haotică.
Din punctul meu de vedere, cartea, spre deosebire de film, are sfârşitul corect. Când am văzut filmul, nu citisem cartea încă. Cu toate astea, finalul dulce şi drăgălaş nu îmi părea veridic. După ce am citit şi cartea, m-am întrebat de multe ori, oare Capote ce-a crezut despre finalul filmului? I-o fi plăcut sau s-o fi înfuriat?
Pentru două replici din multe altele, Holly rămâne unul din personajele mele preferate: „Dacă aş avea banii ei, aş fi mult mai bogată decât ea” şi „E de prost gust să porţi diamante înainte de 40 de ani. Şi chiar şi atunci e riscant. Diamantele arată bine doar pe femeile chiar bătrâne ... riduri şi oase, păr alb şi diamante. Abia aştept!”

A doua carte de căpătâi în vremuri de restrişte ... Zorba Grecul. Cel mai profund om simplu, cel mai viu, care-şi trăieşte viaţa fără ruşine, viclenie sau măşti, fiecare moment din plin. Nu doar bucuria, ci şi lacrimile, furia, foamea, gândurile sau veşnicele întrebări. Ce lucru simplu e fericirea: un pahar de vin, castane coapte, sunetele mării. Şi tot ce ai nevoie pentru a simţi asta acum şi aici e pur şi simplu o inimă. Nu am, din păcate, destule cuvinte să explic ce înseamnă Zorba pentru mine. Aşa că voi cita din memorie. Mi-a rămas în cap când dă cu piciorul într-o piatră şi-i spune povestitorului: „Şefu, ai văzut? La vale, pietrele prind iar viaţă”. Sau modul în care defineşte el orele, de parcă el le-ar fi creat. „Ziua e bărbat, noaptea e femeie”. Şi veşnicele lui întrebări. Ce e o femeie? De ce mor oamenii? Cine a făcut stelele?
Văduva e omorâtă animalic, Bubulina moare, mina se prăbuşeşte. Şi toate astea duc la esenţa filosofiei lui Zorba: trăieşte ca şi cum ai muri peste câteva minute. „Ce maşinărie ciudată e şi omul! Îl umpli cu pâine, vin, peşte, ridichi şi din el ies suspine, râse şi vise. Ca o fabrică!”
„O să-ţi spun un secret, Alexis, nici cele şapte poveşti ale raiului, nici cele şapte ale pământului nu sunt de ajuns pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu. Dar inima unui om Îl poate cuprinde. Aşa că fii foarte atent, Alexis, să nu răneşti niciodată inima unui om”.
Dacă Breakfast at Tiffany’s cartea şi filmul sunt, după părerea mea, două lucruri minunate, dar altceva, Zorba cartea şi filmul fac un întreg. Se completează, deşi nu lipseşte nimic niciunuia. Zorba e uimire în faţa vieţii, e muzică şi dans, e puterea de a vedea aceleaşi lucruri în fiecare zi ca şi cum ar fi văzute pentru prima dată. Zorba e viaţă pur şi simplu. Şi de-aia îmi bate inima mai tare şi îmi fuge sângele de nebun.
„Ce-ţi lipseşte? Eşti tânăr, ai bani, sănătate, eşti un om bun, nu-ţi lipseşte nimic. Nimic, la naiba! Cu excepţia unui singur lucru – nebunia! Şi când asta lipseşte, şefu ...”.

Criză de fiere politică

Când eram copil, mergeam cu ai mei la circ. Prima dată, deşi era frig şi mirosea ciudat, am făcut ochii mari. M-am entuziasmat. Aveam impresia că fac parte din ceva mare. Şi important în viaţa mea de copil naiv. A doua oară, m-au speriat îngrozitor clovnii. Şi am plâns. Dar m-am dus şi a treia oară. Pentru că am închis ochii la clovni, dar mi-au plăcut leii. A patra oară, deja trecuse ceva vreme, vedeam altfel lucrurile şi nu mă mai entuziasma mai nimic. Stăteam în primul rând şi vedeam toate detaliile. Clovnii erau dacă nu înspăimântători, cel puţin trişti. Leilor li se vedeau coastele. Şi răgeau dintre gratii. Acrobaţii aveau cearcăne. Şi era frig şi mirosea urât. Peste toate astea, au venit nişte hipopotami. Şi unul m-a scuipat. Direct. Un scuipat mare, greu şi concentrat. După care mi-a întors imensul cur şi s-a pişat. S-a întors la ceilalţi hipopotami şi şi-au văzut de ale lor. Am plecat cu ură în suflet. Umilită. Şi n-am mai mers niciodată la circ...
În 1996 am votat pentru prima dată. 18 ani. Entuziasm şi naivitate. În 2000 am votat de frică. Cu scârbă. În 2004, deja nu mai credeam în spiriduşi şi zâne. Dar vroiam PSD-ul jos. Să dispară. Să nu mai văd rânjetul de hienă a lui Iliescu. Şi sictirul lui Mitrea. Şi aroganţa lui Năstase. La referendum, când s-au făcut acele alianţe de tip anus contra naturii PNL+PSD, UDMR+PRM doar ca să-i pună pumnul în gură lui Băsescu am spus că trebuie să fie ceva acolo. Că nu degeaba mitocanul, specialistul în gafe, hăhăitul naţiunii şi i-a ridicat pe toţi în cap. Am votat NU şi am aşteptat să se întâmple CEVA.
În campania asta am văzut iar circ. Grotesc. Paiaţe sinistre aruncând cu rahat una în alta. Ei cu ei. Noi cu voi. Ei hoţi, noi fete mari. Tactu-i prost şi mă-ta-i curvă. Ba pe-a mă-ii, băăă, vierme! M-am dus pe ceaţa, din sânul familiei calde, doar ca să pun ştampila. Nu ca să iasă unii, ci ca să nu iasă alţii. Nu m-am mirat că s-au bătut cu cărămida în piept că i-au votat 30% din 30%. Mă aşteptam.
Dar, recunosc, în secunda în care i-am văzut cum îşi dau labele păroase, cum şi-au dat cu parfum peste căcatul de pe faţă, cum şi-au pus miere pe limbile otrăvite, n-am mai putut. I-am văzut înşiruiţi, paiaţe deşirate cu rictus de hienă, javre costelive avide de ciolan, pe post de lei, jivine sinistre cu limbaj de lemn putred pe post de negociatori, cu marele circar odios în frunte. Şi s-au transformat toţi în hipopotami băloşi. Care s-au uitat cu ochii galbeni direct în ochii mei. Şi m-au scuipat direct între ei. Un scuipat mare, greu şi concentrat. După care s-au şi pişat pe mine şi pe toţi ceilalţi. Şi ne-au întors curul mare şi s-au apucat de bălăceala lor. Ei cu ei. Noi, vai de noi.
Şi nu m-a apucat greaţa. Nici lehamitea. Ci o reală şi oribilă criză de fiere. Şi am vomat în jeturi. Şi am avut spasme. Şi am crezut că o să mor. Nu mai puteam vorbi. Tocmai când le doream fiecăruia dintre ei câte o criză din asta, am găsit nişte versuri, ale unui om dus prea repede (Marcel Hârjoghe), care spunea, tocmai la 1977:
A fi porc - nu-i lucru mare.
Poţi fi porc: porc prin născare
Sau, de n-ai obraz subţire,
Poţi fi porc prin devenire.
Iar câine - la fel: sadea
Când te fată o căţea,
Sau când simţi neîncetat
O nevoie de lătrat.

Dar să fii un porc de câine
Asta nu poate oricine...

P.S. Ştiţi cât mai costă un transplant de ficat? Caut unul nesimţit, nepăsător, fără conştiinţă, fără mândrie, fără alte dorinţe în afară de slănină, ţuică şi mujdei.

De weekend cu finalizare precoce

Mă pregăteam după weekend să scriu vijelios şi plină de ură. Despre grotescul spectacol de la tv. Când primesc una mult mai bună, părerea mea. Acum câteva zile, aflu de la atotştiutoarea Cireaşă cum că vine Ziua Orgasmului. Şi că dacă ne punem cu toţii riguros pe treabă, de atâta energie degajată, o să se învioreze planeta. Şi o să se cureţe râurile şi mările de murdărie. Şi o să înflorească pomii la timp şi cu belşug. Ca un făcut, sâmbătă toată ziua n-am văzut decât emisiuni despre cât de sănătos e să faci amor regulat (hmm, oare expresia asta e un pleonasm?). Că trăieşti mai mult şi mai bine, că rânjetul de pe faţă nu aduce riduri, ci din contră.
Ca o nebună ambiţioasă, m-am făcut că am uitat de nebuniile de vineri seara şi de sâmbătă dimineaţă. De data asta era vorba de o misiune, nu doar aşa, un moft. Aşa că m-am înarmat cu farmecele de rigoare şi m-am înfăţişat nudă şi crudă în faţa gagicului. Cu privire de militant Peace Cor. La care a trebuit să renunţ, pentru că l-am speriat. Şi nu poţi opri poluarea cu partenerul speriat, nu? "Dar nu vrei să mâncăm ceva înainte?" Cuuuum??? Planeta se zbate în chinuri şi tu te gândeşti la mâncare? Oaaaaaaac, făceau burţile hămesite. Mai bine aşa, cu ele pline, ne ia somnul. Şi dăi, şi luptă. Şi oh şi uh. Şi daaaa. Se zgâlţâie pământul. Se holbează soarele printre norii grei. Se opresc leii din răgetele lor sălbatice. Căprioarele şi iepuraşii ciulesc urechile. Se aprinde veioza de pe noptieră. Deşi nu era băgată în priză. Domle, o treabă bine făcută îţi aduce satisfacţii multiple, ce mai încoace încolo! Măcar doi-trei pomi o să înflorească şi datorită nouă la primăvară. Şi doi-trei peştişori o să găsească o bulă de oxigen în plus în apa murdară a oceanelor.
Mâncăm satisfăcuţi nişte slăninuţă cu ceapă roşie. Şi brânză nedegresată. Şi ouă cu gălbenuş portocaliu. De la găini adevărate. Festin pe măsura productivităţii muncii.
Azi îmi încep ziua mult mai relaxată. Parcă nici nu mai am aşa mult de muncă. Mă duc la Cireaşă să-i spun că mi-am îndeplinit planul. Ea se bucură pentru mine. Şi îmi spune să mă pregătesc şi pentru duminica viitoare. Nu de alta, dar atunci e The Big O Day! Păi, ce să fac Cireaşo, dacă entuziasmată de aşa perspective de salvare a planetei n-am mai fost atentă şi la dată? Şi, între noi fie vorba, ce, mă face pe mine o dată sau alta?

Vulpea, Frieda şi bărbaţii cu mănuşi

Mă gândeam zilele astea că am cam neglijat-o pe Frieda. Şi ea, săraca, e aşa iubitoare şi drăgălaşă în fiecare zi. Aşa că am decis ca azi să fie ziua ei. De dus, de plimbat, de răsfăţat. Dar cum întotdeauna e un spirit rău care îşi bagă coada, am început ziua cam prost. Am coborât încântată, cu noul accesoriu 3-în-1 de la gagicu Moş (gluga cu fular şi buzunare încorporate - sunt convinsă că nu vă închipuiţi, dar e bestială chestia). Am găsit-o pe Frieda gătită toată, plină de floricele şi steluţe. Iar eu, ca un bărbat din ăla idiot care în loc să zâmbească şi să-i spună două vorbe frumoase nevestei care s-a aranjat şi s-a coafat şi arată bine, intră în casă şi începe direct să urle că a avut o zi de căcat la servici, încep să mă isterizez la ea: "Păi, bine, fată, eu întârziu la birou, traficul e de rahat, am o grămadă de treabă, şi ţie îţi arde de parbrize îngheţate?" Cotrobăi ca o nebună. Normal, nu am racletă. Nu găsesc ca sculă de ajutor pentru gheaţă decât o iconiţă cu Doamne-Doamne şi o copertă de CD de carton. Doamne ajută! Iau coperta (cu Nicu Alifantis pe ea) şi încep să hârjâi gheaţa. Descopăr pe capotă, probabil scris în mâzga de cu seară P**A. Acum, în gheaţa formată, arată ca un logo. Mare. Încep şi înjur. Ridic privirea, în dreapta mea, un tânăr cu o faţă foarte importantă. Palton regulamentar. Şapcă din aia pe care un băiat de maxim 30 de ani nu ar trebui să o poarte decât peste încă 20. Că abia atunci aduce eventual prestanţă. Mănuşi de piele fină. Hmmmm. Sculă ultra-profi, cu coadă lungă. Racleta turbo-diesel. Pufăie superior la mine. "Bine că sunteţi voi deştepţi, cu scrisul vostru, cu racleta şi mănuşile voastre de piele". Plec deja cu privirea de ucigaş sub gluga virginal de albă.
... Ora 16. Ca să o îmbunez pe draga de ea, o lăsasem dimineaţă la magazinul de pantofi pentru Friede. Să-şi facă de cap. Lăsasem şi cheile. Mă şi gândeam la toate nebuniile. Merg să o recuperez. Apare domnul pantofar. Care începe să îmi explice ce bocanci buni i-a dat Friedei. Ce performanţe. Bla bla. Cât costă. Hai să facem factura. Eu nu auzeam nimic. Rămăsesem blocată. Vulpe blondă la vulcanizare. Domnul avea în mâini nişte mănuşi grosolane. Foarte murdare. Negre funingine. Şi gesticula senin cu cheile mele în mână. "Mi-aţi murdărit vulpea de la chei!" A fost tot ce am putut spune. Am plătit furibundă. Omul se uita la mine blocat la rândul lui. Cred că replica asta nu i-o spusese nimeni până atunci. O găsesc pe Frieda urcată pe un trotuar de tip deal, cu o bordură foarte înaltă. Şi cu un BMW băşit extrem de aproape de curul fetei mele. Sub privirile rânjite ale unor tineri care se întrebau probabil, când o să pufnesc în plâns, îi scot dintr-o lovitură etichetele lipite de noii bocanci (tâmpitul ăla cu mănuşile lui oribile nu ştia că o doamnă nu merge niciodată cu eticheta lipita de talpa pantofilor), mă sui frumos la volan. Vărs o lacrimă pe ascuns pentru vulpea murdară. Şi cu mare grijă, sigură ca bisturiul unui chirurg strălucit, o scot pe Frieda din încurcătură şi pornesc în trombă pe lângă băieţii dezamăgiţi că nu au văzut sânge. Ce bucurie! Ce zbânţuială! Ce frumos luăm curbele, câtă siguranţă. Parcă o simt şi mai înaltă. Îmi plac ghetele astea noi. Poate o fac pe Frieda emo şi o las încălţată aşa şi la vară.
Ajungem şi la benzinărie. Un băiat amabil sare să-mi pună motorină. Când să plec, îmi bate în geam: "Donşoară, nu vă merge lumina pe dreapta. Trageţi-o în parcare şi vi-o pun eu imediat". Mi se opreşte motorul de emoţie. Vai, cu faţa aia de molâu, nu l-aş fi crezut în veci capabil de aşa o ofertă îndrăzneaţă. Oare cât mă costă? Mă conformez roşind. "O şurubelniţă aveţi?" Doamne fereşte, cine mă crezi??? "Bine, aduc eu scula mea". Ahhh, devine tot mai obraznic. Frieda dovedeşte încă o dată ce înseamnă să fii nemţoaică. Complexă. N-aş fi crezut că pentru schimbarea unui amărât de bec, trebuie să deschizi juma de maşină şi 7 şuruburi. Plus altele. La un moment dat, domnul meu îmi spune: "Puteţi să mă ajutaţi? Că îmi alunecă mâna". Şi îmi întinde o mănuşă înfiorător de jegoasă şi slinoasă. Să i-o scot de pe mână. Am avut senzaţia că pun mâna pe un ciorap bine murat într-un bocanc de rocker. Genul care se lipeşte de perete şi cade cu tot cu tencuială. Cu o scârbă vizibilă, scot manuşa. care normal, se întoarce şi rămân degetele înăuntru. Ca să dreg busuiocul, cu două degete sclifosite, aduc la forma iniţială scârbavnica mănuşă. Testăm. Se aprinde beculeţul. Dau omului de o ţuică fiartă şi-un cârnat. Plecăm spre casă.
La lift, dau nas în nas cu un vecin pe care nu-l suport. Sentimentul cred că e reciproc. De îngrămădeală, îi cade o mănuşă la picioarele mele. Hmmmm. Should I take this personal?

Analiză blondă de întâmplări recente

Dragă jurnalule, sunt eu. Cum care eu? Blonda ta preferată. Iubita lui Ţuţi. N-am mai scris de mult pentru că am fost foarte ocupată. De când Ţuţi e deputat şi nu doar un simplu membru de partid, am mult mai multe responsabilităţi. A trebuit să-mi găsesc un salon unde manichiura nu e un rahat de 2 milioane. Şi vopsit şuviţe plus tratament costă cel puţin 10. A trebuit să dau o tură şi pe la Milano, să-mi împrospătez garderoba. Sunt altele pretenţiile şi aşteptările. În plus, a trebuit să mă pun şi eu la punct cu politica asta, că doar mi-am schimbat poziţia în societate. Cică au fost alegeri. Şi s-au găsit câteva milioane de proşti să şi voteze! Hahaha! Eu eram la Paris. Cu treburi, ştii tu. Încep şi eu să fiu mândră că sunt româncă. Suntem un neam de învingători. Cel puţin aşa am văzut la televizor. După care n-am înţeles de ce nu s-a întâmplat nimic. Toată ziua filme. Scenarii peste scenarii. Multe mi s-au părut simpatice. Ştii că mie îmi plac filmele porno cu scenariu. Din toate reieşea că iar e Băselu mare păpuşar. Apropo, că mi-am adus aminte. Am de ceva vreme o dilemă. Şi nu, nu aia a caprei. La cât de jmecher şi umblat pe mări şi ţări e Băselu ăsta, de a dat la rame pe unde a vrut ştremeleagu lui învârtoşat, cum i-o fi supt-o de măiastru Nuţi de l-a făcut să o dea la o parte pe Pufulica? Că nu părea prea periculoasă, aşa grăsuţă şi cu taioraşe din alea de fată de pension.
Aşaaa, ce-am mai văzut zilele astea. Ah, da. Bad fashion taste. Măi, nea Tăriceanu, te dădeai de mare manechinuit la Apaca şi apari cu cravata aia de cacao??? Oi fi vrut tu să dai o limbă în cur lu tolomacu ăla de Geoană (apropo, mai du-te, fată, şi tu la un peeling, la un solar, că arăţi de parcă numai vata în nas îţi mai lipseşte), dar nu te mai da rotund cu cravata ta de la Berlusconi, că a trecut de mult sezonul lui. Acum fashion statement-ul de sezon e Sarkozy. Ţăranule! Am mai văzut-o şi pe misa aia de Roberta Anastase. Cu dupiesurile ei din revista Femeia. Cu părul ăla de zici că i-a murit stilistul şi nu poate să treacă peste durere. De ţoapa de Nuţi nu mai zic nimic. Atât poate. E deja tot mai clar că bărbaţilor ajunşi sus le plac boarfele. Că astea cu clasă îi inhibă şi castrează. Şi Ţiţi al meu, când m-a cunoscut era director de firmă, modest. Mă plăcea în rochiţe primăvăratece, pastelate. După aia, când a ajuns la partid, a cotit-o spre costume de menajeră perversă. Acum mi-a făcut cado un costum de latex animal print şi o cravaşă. O fi gay. Impotentu dracu. Deh, cam toţi sunt. Mi-au spus fetele. De unguri nu zic nimic. Bine, Marko ar putea să facă ceva cu vocea aia din nas. Că ştie toată lumea că accentual e la mişto. Sună ca naiba. O fi de la gulaşu prea condimentat. Sau de la băţul în cur că poate nu mai prind şi acum scaun cald, de cherestea fină?
Mi-a plăcut că în afară de nemuritorul Iliescu, şi-a mai dat cu părerea şi o altă relicvă a copilăriei mele. Alt dandy expirat. Petrică Roman le-a spus liberalilor să strângă din buci. Pardon, din dinţi. Cu demnitate. Că cică “un partid în Opoziţie este uzat numai dacă este un partid fără istorie, un partid de adunătură”. Eu îmi aduc aminte de PNL când ajunsese pe la 5% deşi era la putere. Şi ce de adunături a adunat de atunci.
Şi ajungem la marea mea problemă. De ce naiba, dacă tot au rămas doar patru la masă, nu s-au combinat ei să facă o majoritate de 100%? Să se integreze toţi în absolut. Eu sunt total împotriva opoziţiei şi a violenţei. De ce să-i lase pe bieţii liberali singuri de partea cealaltă? Că oricum o să fie linişte şi o să se pună batista pe ţambal (am învăţat expresia asta de la un lăutar de la Golden Bliţ) şi toată lumea o să trăiască criza cuminte la locul lui. De ce sunteţi răi? Vă place vouă să-i vedeţi pe Crin sau pe Bogdănel cu mucii lumânare la nas şi lacrimile înnodate în barbă? Apropo de lacrimi. Că sar dintr-una în alta. După un premier prea delicat şi uşor gay (chiar, ce-o mai face badigarda aia de-i apăra curu în perioada aia), după un altul constipat şi cu celulită (i-am văzut eu la mare colacii puhavi atârnaţi peste chiloţi), altă variantă decât mortăciune ăsta cu vocea lui sacadată de te plictiseşti până scoate două fraze, cu figura aia de mă apucă frigiditatea mai tare ca atunci când îl apucă pe Ţiţi dorul de misionar, nu puteau găsi? O variantă mai macho aşa, un Mitrea cu mustaţa lui virilă pe oală, un Berceanu cu barba lui neglijentă atent tunsă prin tifon, un Mazăre bagabont aşa, cum le place fetelor. Lipsă de imaginaţie.
Pffff, hai că m-am plictisit. Mă doare neuronul şi mi se zbate un ochi de cât am gândit. Mă duc cu fetele la Bamboo. Mai aflu şi eu una alta. Ce-a mai scos Armani. Cine o să fie ministru. Cât mai e kilu de Hermes Birkin.

Vulpea critic de artă

Am primit azi o provocare. Majoră. “Ia, isteaţo, tu care le ştii pe toate, scrie acu dacă mai poţi”. Vai, cum! Vulpea analist politic, Vulpea şoferiţă, Vulpea aspră dar severă, romantică sau melancolică. Credeam că le-am atins pe toate. Ei, bine, nu. M-am trezit goală şi virgină în faţa următorului subiect: scrie o poveste despre unul din cele 5 tablouri ce pot fi văzute în perioada asta la Galeriile de artă Artmark şi cu povestea ta poţi participa la concursul organizat de Dgeneration. Poţi câştiga 500 de euro. Până să văd exact despre ce e vorba, m-a ameţit premiul. Deh, plec la Viena şi acolo fericirea exprimată în vin fiert, wurşti şi haine reduse se cumpără cu euro.
Aprofundând subiectul, Vulpea materialistă a fost copleşită de Berbeaca ambiţioasă care vrea să fie bună în toate. Şi chit că nu e expert, are totuşi o părere. Şi în orgoliul meu nemăsurat, am zis dacă tot e să vorbesc pentru prima dată în viaţa mea despre artă, let’s make it big. Şi am decis să nu vorbesc despre un tablou. Ci despre toate 5! Chit că nu câştig banii ăia (ce, mă fac pe mine 500 de euro? Aaammm, cam da).

Melancolia lui Pallady m-a făcut să pufnesc nervos. Să dau un şut în fund motanului. De draci. Măi, nene, ce-i cu femeile astea? Păi, cu aşa coc de tăntică, sâni plaţi şi şolduri late, aş sta şi eu şi mi-aş boci de milă şi m-aş gândi la băiatul slab cu ochelari fund de sifon de la Contabilitate pe care l-am ratat că s-a băgat pe fir boarfa aia de la Bibliotecă, cu fustele ei îndrăzneţe, de i se văd genunchii când merge. Păi, bine, măi, femeie, nu sunt destule reviste glossy din care să te inspiri? Du-te şi tu la un gym, la un spa. Fă un filmuleţ porno şi pune-te pe youtube. Să vezi atunci ce o să mai curgă ofertele de n-o să mai ai timp nici să silabiseşti me-lan-co-li-e. Asta e pentru fete bătrâne, cu goblenuri şi dulceţuri pe foc. A trecut vremea lor. Acum găina bătrână nu mai face supă, ci se despoaie pe afişe, militează pentru cauze nobile şi se laudă obsesiv cu potenţa mult mai tânărului iubit. Tu unde naiba trăieşti? Eeeee....

Despre Păunii privitori, cu ce aş putea începe? Păi, în primul rând, figura centrală mă duce cu gândul la o ... ceva anume. Cu mulţi ochi. Languroşi. Cu gene false. Din alea aplicate separat. Doar la colţul extern al ochilor. Ceva anume cu mai mulţi ochi??? Hmmm, asta da viziune! Îmi şterg interpretările pornografice din cap şi îmi amintesc de copilărie, când băgam nasul prin gardul de la vila aia din Neptun, unde se plimbau prin curte semeţi păuni. Şi ce oooh-uri şi uuuu-uri când unul dintre prinţi îşi deschidea lenos bogăţia de coadă! Vroiam şi eu pe vremea aia să fiu frumoasă ca un păun. Dar când am aflat ce minte mică şi goală au frumoşii ăştia, am decis să cer zânelor să mă facă mai urâţică, dar cu măcar 3-4 neuroni în cap. Să nu se plictisească. Şi mi-am mai adus aminte de basul ăla şmecheros şi funky din piesa celor de la Red Hot Chilli Peppers, Apache Rose Peacock. “You won’t believe what I’ve seen, sitting on a sack of beans”. Pam pam! Mi-aş vedea peretele gol din sufragerie împodobit cu Păunii ăştia. Bine, cu ei pe perete mi-aş vedea şi sufrageria ceva mai mare. De vreo 4-5 ori mai mare? Cam aşa. După care mi-aş pune un tapet de mătase. Ultima fiţă.

Eeee, şi ajungem la tabloul meu favorit. Portretul unui contabil, al lui Corneliu Baba. Pe care, dacă aş dori să nu mai fac sex niciodată şi nici să nu mai am vreodată vreun instinct sexual, mi l-aş pune în dormitor, în faţa patului. Ochii ăia atât de viu de severi şi dezaprobatori. Sprâncenele alea stricte. Gura strânsă până la refuz. M-aş trezi noaptea transpirată, urlând: Am fost rea! N-am rezolvat toate problemele la matematică. Şi nici nu mi-am plătit toate impozitele! Merit să fiu pusă la colţ. Pe coji de nuci! Vă stă foarte bine cravata, domnule! Ca să îmi treacă tracul şi stresul în faţa unui domn interlocutor dominator, m-a învăţat o prietenă să mi-l imaginez în desuuri de damă. Roz. Cu Hello Kitty. Hehe, ce ziceai, frăţică? Du-te, mă, cu taxa ta radio-tv de plătit retroactiv! Şi cu radicalii tăi. Tatae!

Coloana lui Horia Damian mi-a blocat imaginaţia pentru câteva secunde. Sunt o limitată. Dacă spun eclatant, mirobolant şi fantasmagoric, primesc vreun punct? După care m-a lovit. Iniţial am crezut că e o p**ă semeaţă şi falnică, dar s-a dovedit a fi o puţă ofilită, cu ejaculare precoce. Este silueta premierului cu care ne tot ameninţă Băselu de atâta vreme! Dreaptă, cu maxilarul strâns, cu vorba sacadată. Proiectată pe o mare combinaţie de interese pentru popor şi bunăstarea neamului. Idilic, nu mai există putere şi opoziţie. De ce să nu se bage toţi la guvernare? Să se pupe pe gură în prime-time. Năstase cu Boc. Tăriceanu cu Berceanu. Marinescu cu madam Ciocu-mic. Cu limba. Marko Bela cu Mitrea. Prigoană cu Vanghelie. Nuţi cu Daniela Popa. În ciocolată. O mare de consens şi înţelegere, pace şi prietenie. O mare gri-şobolan. Cu tente rozalii. Şi miros de pucioasă.

Am ajuns şi la Ţărăncuţa lui Grigorescu. Putea lipsi? Până să văd ochii strălucitori şi vii, zâmbetul abia schiţat, buzele cărnoase şi sfioşenia ascunsă sub mândria spatelui drept, am văzut preţul. Atât mai costă o ţărăncuţă în vremurile noastre? Mai bagi 8.000 de euro în nişte silicoane de firmă, câteva milioane bune în epilat de mustăţuri şi alte tufişuri. În peeling şi scrub nu trebuie să investeşti mult. Are piele fină şi frumoasă. De cât lapte a băut direct de la ţâţa vacii, de pe câmp. O înveţi să nu răspundă la întrebarea „unde aţi făcut ultima dată dragoste?” cu „în fund”. Îi pui o rochie Armani pe ea. Şi o lansezi. Model de urmat pentru alte ţărăncuţe. Şi după ce îi faci o cultură, să afle şi ea că geanta nu se poartă pe cap, îi cumperi un tablou de Grigorescu. Să vadă şi ea de unde a plecat. Şi ce departe a ajuns, nu-i aşa?

Am terminat scurtul, dar frumosul periplu. Mi s-a făcut poftă acum să şi ating uleiurile. Să le miros. Să devină şi mai tari în mine senzaţiile. Dar mi-e teamă că o să pună domnii de la Artmark bodyguarzii pe mine. Şi ar fi păcat să încheiem relaţia aşa brutal de cultural.

Despre curve şi alţi demoni ...

... ca să parafrazez titlul unei cărţi dragi mie (că Povestea târfelor mele triste era luat :p). De ceva vreme, mă tot lovesc de cuvântul ăsta. Am mai scris cu ceva timp în urmă pe tema asta. Mie curvele adevărate îmi sunt cumva simpatice. Nu "prostituate", care sună cumva politically correct, un fel de rrom în loc de ţigan. Aşa cum nu-i nimic rău, cred eu, să spun ţigan, aşa şi curvele sunt curve. Că îşi fac meseria de voie de nevoie, că iau mai mulţi sau mai puţini bani, că stau pe banii vreunui boşorog, că fac filme pornache, e treaba lor. O fac cu gura, curul şi, ma scuzaţi, pizda lor (n-am găsit altă rimă).
Ce m-a făcut pe mine să scriu despre conceptul de curvă, e că sunt bulversată, fraţilor. Sunt bombardată cu informaţie diametral opusă. Şi nu mai ştiu încotro să gândesc. Citesc la un domn serios şi foarte traficat(nu, nu caut trafic şi mă autopromovez cu link-ul ăsta, dar mi se pare corect să dau sursa, nu?), Arhi, foarte furios pe două bloguri de aşa-declarat curve, cum că "voi chiar aveţi impresia că noi ăştia, puţintel mai spălaţi, avem timp să credem că toate curvele debordează de filozofie, inteligenţă şi şcoli înalte?" Am zâmbit la expresia "noi ăştia mai spălaţi". O dată pentru suficienţa asta în general masculină, a doua oară pentru că s-a întâmplat să cunosc o curvă veritabilă care în ciuda meseriei ei atât de infierată, avea una din cele mai curate şi dichisite case (unde se şi producea), iar ea era tot timpul aranjată, chiar şi când se ducea la piaţă. Şi a crescut doi copii absolut ireproşabil. Politicoşi, amabili, simpatici, tot timpul bine îmbrăcaţi şi aranjaţi. Au făcut şcoală, au meserii cel puţin decente. Ceea ce nu aş putea spune despre multe femei "cinstite", conţopiste pe la vreo administraţie sau angajate de multinaţionale. Şi am mai cunoscut o curvă. Frumoasă, tânără, absolventă de Filologie. Care scria nişte poezii superbe. Şi pentru că din salariul de profesoară (o făcuse întâi pe asta) nu putea să-şi întreţină fratele minor şi mama la pat, făcea sex cu domni doritori şi generoşi. Nu se scuza, puţini ştiau asta. Dar îşi asuma activităţile.
Ce m-a uimit mai mult decât opinia foarte clară, aspră, dar severă a domnului mai sus numit, au fost comentariile la articol. "Asta am citit pe curvette:
“foloseste subjonctivul imperfect in exprimarea orala!” Cand o curva va fi in stare sa pronunte aceste cuvinte (nu am pretentia sa si inteleaga ce spune) eu o sa fiu popa si o sa ma prostituez in acelasi timp si o sa apar si in Can Can, ca o sa ma filmez singur si le trimit realizarea pe adresa “redactiei”. Păi, amica mea absolventă de Filologie îl invită pe respectiv să facă ce a promis şi îl roagă şi să îi spună el care e verbul care poate fi, în funcţie de context: tranzitiv, copulativ, personal şi predicativ. Hai, că-i simplu. Şi comentariile continuă. Mai feministe, mai agresive, mai la mişto. Cel mai tare comentariu a fost de departe "Pe mine mă enervează că recunosc că sunt curve". Păi, ce-ai vrea, frate, să spună că sunt asistenţi sociali? Mda, păi, ar putea.
Multe poveşti zilele astea. Şi comentarii pe măsură. Mihaela Rădulescu e "curvă împuţită" pentru că aşa vrea poporul. Din punctul meu de vedere, e doar penibilă pe banii ei. Olimpica porno e călcată în picioare şi arsă pe rug. Asta după ce şi-au făcut toţi ziariştii "veritabili" rating şi audienţă, plimbând-o ca pe urs de pe prima pagină la toate televiziunile. Apropo, mi-a plăcut tare mult sloganul găsit pentru Academia Caţavencu de De ce după publicarea "senzaţionalului" reportaj cu olimpica porno. "Săptămânal de puţe mici" pentru că "Cititorii noştri sunt mai erecţi decât ai lor". Ce m-a scârbit peste măsură, în schimb, a fost comentariul unuia dintre autorii marelui reportaj (nu-i dau link, deşi e f citit, că aşa vreau eu), care se mândrea că subiectul a fost prezentat cu totul altfel decât în Cancan "unde e prezentat total aberant". Şi se scuza că "unde e scris senzationalist, n-am scris io. Unde e cu umor, e io". Sictir!
Într-o primă concluzie, curvele sunt naşpa. Rele. Huo! Unde e romantismul, feminitatea?
Eeee, şi vine partea a doua. Primesc zilnic sfaturi de pe site-uri de gagice. Le deschid o dată la 3 luni. Şi tocmai acum, a venit rândul lor. "69 sfaturi de la o prostituată de lux - Nu a fost uşor… prostituatele talentate, cele de la care ai ceva de învăţat, nu se găsesc la toate colţurile de stradă. Ce să faci, unde să pui sau să bagi mâna, unde să nu şi alte câteva sfaturi picante aflate direct de la profesionişti". Păcat că sunt cam alergică la lucruri picante, că altfel m-aş fi aruncat ca o nebună pe articol. Deşi ştiu că prostituatele, adică curvele sunt nişte terminate, că aşa mi s-a spus mai sus. Dar curiozitatea femeiască ... "Decorează camera în culori porno. Este dovedit ştiinţific că nuanţele precum roşu, violet şi albastru stârnesc pofta de sex". Deci, am o sufragerie pornografică şi nu eram conştientă de asta! La naiba, până acu ştiam că albastrul calmează şi relaxează. Bine că îmi mai fac şi eu o cultură cu site-urile astea. "Cum să faci sex ca un bărbat?" Cu p**a sculată, a fost primul meu răspuns. E, bine, nu despre asta era vorba. Trebuie să ne gândim, noi femeile, mai mult la organul nostru, să îl facem mai egocentrist aşa, cum e organul lor. Să ne scoatem gândurile negative din cap, ca ei (deşi în ultima vreme am întâlnit mult mai mulţi bărbaţi depresivi şi îngânduraţi decât femei). "Pretinde că eşti un bărbat. Între două activităţi prin casă mai include şi câte o sesiune de masturbare, fără toate pregătirile alea prealabile". Domnilor, e adevărat că între o sesiune de Counter şi un meci vă masturbaţi??? Doamne fereşte! Sper că vă spălaţi pe mâini înainte, că ştie toată lumea cât de mizerabilă e tastatura. "Confruntarea finală: clitoris vs vagin". N-am avut nervi pentru articolul ăsta, că eu detest violenţa de orice gen. Oricum, presupun că finalul a fost un adevărat punct pe punctul G. "Burlacii miliardari din oraşul tău" - un top al domnilor neînsuraţi, numai buni de vrăjit de domniţe virginale şi devreme acasă. "6 tehnici de masturbare: tu cum o faci?" Bine şi eficient. "Swing-ul: sex sau muzică?" Mie îmi place rock-ul şi Periniţa la nuntă. Se pune?
Am obosit. Sincer, căutam un articol romantic. Feminin. Delicat. N-am găsit. Dar sunt mult mai bulversată ca la început. Cum rămâne cu curvele, până la urmă? Le ardem pe rug? Sau ne apucăm şi noi de aprofundat problema?

Viaţa la curte

Deşi mai toată ziua povestesc de grătare la curte şi plăceri naturale, ţin să fac o precizare: viaţa la curte nu e pentru mine. Eu sunt o Vulpe de apartament. O fi frumos cu flori şi pomi, cu alt aer şi grătare, dar la partea cu strâns de vie, îngrijit grădina, udat florile, reparat gard, s-a stricat boilerul, nu merge hidroforul sau s-a umplut haznaua spun un hotărât NU. Să trăiască apartamentul! Dar dacă există ceva la curte ce bate de departe blocul şi m-ar putea face să las cutia de chibrituri, vecinii gălăgioşi, bătaia în ţeavă şi liftul scrijelit cu măscări, este varietatea spectaculoasă de animale prezente la curte. Chiar şi la o curte de pe şoseaua de centură. Unde e praf şi gălăgie şi trafic sinistru.
De când a început familia să stea acolo, am avut câini. Mai mici, mai mari, mai maidanezi, mai de rasă. S-au remarcat dintre ei câţiva, unii duşi din păcate în Raiul căţeilor. A fost Biţă, un maidanez costeliv şi răguşit, de o duritate înspăimântătoare cu necunoscuţii, dar de o căldură ireală cu cei dragi. Ne-a apărat cu destoinicie până pe la 20 de ani. N-a avut stăpân, a avut oameni dragi, pe mine, frate-meu, mama, şi un prieten şi un egal, pe tata. Pe tata l-a aşteptat să vină din delegaţie, pentru a-i linge mâna pentru ultima dată, înainte să moară cuminte, pe pragul de la intrare. A mai fost şi Sheeba, corcitura de shnauzer salvată de frate-meu de la nişte beţivi care o băteau. N-a existat vreodată un câine cu atâta dragoste şi atâta bucurie pentru stăpânii ei care o mângâiau. Şi a mai fost şi Teddy, cea mai
drăgălaşă căţea din lume. Nebună şi cuminte, jucăuşă şi serioasă, iubitoare şi alintată. Şi fiind Airedale Terrier, o vânătoreasă de excepţie. Puii vecinilor, şobolanii ticăloşi. Pe toţi ni-i aducea pe prag, draga de ea. Ne pupă şi ne latră acum doi băieţi. Oscar, fiul demn urmaş de nebunii şi drăgălăşenii al lui Teddy şi Athos, combinaţie senzaţională de Mastino Napoletan şi Labrador, 90 de kile de muşchi, candoare, iubire şi bale.
Pisicile nu au stat la noi niciodată. Nici noi nu am fost prea pisicoşi, dar nici ele nu au simţit nevoia să rămână. Până acum un an jumate. Când în peisaj a intrat un ghem de blană, o adevărată maşină de tors şi de alintat. De care s-a îndrăgostit iremediabil, nepoată-mea. Şi ce îmbrăţişări, ce tăvăleli, ce smotoceli! Aşa că Pisi a rămas. Şi a mai adus şi un motan frumos negru. Cu care a făcut şi pui. Care au fost daţi mai departe. Voodoo la Alina şi Pedro. Latif la Claudia.
Au mai trăit prin curtea noastră găini şi raţe, cocoşi şi chiar un porc, dacă îmi aduc bine aminte. Frate-meu are şi acum 5 broaşte ţestoase. Mari şi zurlii. Care vara stau într-o vană mare, la soare. Iarna se înghesuie într-un acvariu şi o muşcă de degetele grase pe nepoată-mea.
Şi au trecut prin curtea noastră multe alte animale, mai mult sau mai puţin obişnuite. Şarpele subţire şi verde de la colţul casei. Pe care îl căutăm în fiecare primăvară, să fim siguri de belşug în familie. Cârtiţele, care cât ar fi de drăgălaşe cu lăbuţele lor mici şi roz, n-aş putea spune că-l bucură cu prezenţa prea tare pe tata, care îşi vede straturile de vinete şi ardei răscolite şi surpate. Ciocănitoarea turbo-diesel care tocăie vară de vară pomii din grădină. Aricii drăguţii care îi isterizează pe căţei cu mersul lor încet şi ţepii lor duri. Porumbelul care şi-a făcut culcuş la geamul camerei de sus şi ne-a înnebunit cu găinaţul lui pe alee. Dar l-am iertat. Că era atât de alb şi de frumos! Şi mai vine vara, în liliacul din grădină, o privighetoare. Şi te trezeşti dimineaţa la 5 în cântecul ei. Doar că în loc să te superi, îţi ţii respiraţia de emoţie, ţi se umple sufletul de fericire şi îl vezi pe Dumnezeu zâmbind.
Te-ai gândi că, odată cu frigul şi cu iarna, activitatea se răreşte. De unde! Cu mama în bucătărie, ţuşt, printre picioarele noastre, un şoricel cât o monedă de 50 de bani, cu o coadă lungă lungă. Nu ştiu ce m-a uimit mai tare. Cât poate fi de drăgălaş un animăluţ care poate face atâtea stricăciuni sau detaşarea cu care mama mi-a spus "au fost mai mulţi, dar au mâncat grâul. Ăsta cred că e ultimul". Noroc că nu era şi tata în bucătărie. Pentru că el, ca orice bărbat care se respectă, s-ar bate cu ursul sau cu 5 bodyguarzi, dar ar da ochii peste cap a leşin dacă ar vedea monstrul de 2 cm. Tot la capitolul surprize, când am coborât în pivniţă după murături şi Frâncuşă, am dat cu ochii de un cărăbuş mare şi gras. Şi de o broască mică. Ţop ţop de colo colo. Dar cel mai mare şoc l-am avut văzând în faţa casei un superb fazan! Cu gât verde şi coadă roşie. De unde o fi apărut??? Şi unde o zbura, bietul de el?
Ce mă bucură foarte tare pe mine e că cea mai drăguţă maimuţică din lume, Mara, trăieşte înconjurată de aceste animăluţe. Pentru ea animalele nu sunt doar de pluş şi catifea. Şi nu are probleme să sape cu mânuţele în pământ şi să dea de o râmă, şi râde şi se gâdilă când primeşte un pusică de la căţei, şi o iubeşte şi o strânge în braţe pe Pisi, şi aleargă după coco prin curte, fie ei porumbei, vrăbiuţe sau orice altă pasăre care se odihneşte pe la noi prin curte.
E greu la curte. Cu legat de vie, săpat la roşii, plivit buruienile. Dar câtă veselie în lătratul căţeilor şi mieunatul mâţei, câtă agitaţie în alergatul şoriceilor, câtă pace în zborul porumbeilor şi în cântul privighetorii ...

Lucruri şi obiecte frumoase frumoase

M-am tot lăudat cu dulapurile şi oglinzile mele făcute de Cati. Cumnata mea. Draga mea. Ea tot făcea diverse prin casa ei (senzaţional de frumoasă şi caldă) şi prin curtea lor (mare şi cu multe flori). Până i-am spus că eu m-am săturat de lucruri de serie şi cadouri made in China. Aşa că s-a apucat serios de treabă. Pentru că are talent şi imaginaţie. Şi iubeşte ceea ce face. Şi mă uimeşte de fiecare dată. Şi pe cei care îi văd şi îi cumpără lucrurile. Suntem în faceri cu site-ul care va fi frumos frumos. Dar până atunci, dacă vreţi să vedeţi, să cumpăraţi şi să faceţi cadouri altfel şi deosebite, vă invit şi eu cu drag pe blogul ei unde găsiţi cam tot ce a lucrat până acum (deşi are încă milioane de idei). Vă aşteptăm!

Blogul de lucruri frumoase

Moşul meu

Pentru că, deh, e în trend şi de sezon, mă tot gândesc şi eu de câteva zile la Moş Crăciun. Nu mică mi-a fost mirarea azi dimineaţă, când am văzut că însuşi primarul nostru nevotat de mine încă mai crede în Moş „pentru că el a însemnat pentru mine o salvare. A rămas simbolul omului care are dreptate şi cu care m-am consultat şi mi-a dat mereu sfaturi bune”. Ce m-a înspăimântat puţin la Oprescu n-a fost faptul că la vârsta şi morga lui mereu acrită mai crede în Moş. Şi nici că primeşte sfaturi de la el (deşi, după ce acţiuni are, cred că Moşul cam face mişto de el când îi dă sfaturi). M-a speriat ideea că de fapt, Oprescu e puţin diliu şi vede înmiit. Pentru că ne-a ameninţat cu venirea pe străzi a 4000 de Moşi Crăciuni! Moşul lui Oprescu o avea personalitate multiplă?
Dar destul cu întrebările mele civice. Să revin. La mine, normal.
Nu ştiu de ce, în Moş Nicolae n-am crezut niciodată. Poate şi pentru că ameninţarea cu băţul (dacă nu am fost cuminte) nu mă speria deloc, eu fiind tot timpul o fetiţă rea şi cu gura mare care şi-o lua pe coajă la ordinea zilei. De asemenea, eram şi o fetiţă drăgălaşă şi simpatică, aşa că primeam mai tot timpul dulciuri. Aşa că alte bomboane sau nuiele nu puteau veni decât de la mama şi de la tata.
În schimb, Moş Crăciun (nu Gerilă, pentru că ai mei au fost părinţi inconştienţi şi cărora le plăcea să trăiască cu adrenalina la maxim şi ne-au povestit întotdeauna că moşu care ne aduce cadouri e Crăciun) m-a fascinat întotdeauna. Din cauza lui am un semn mic pe obraz. Că m-am suit pe la vreo 3 ani pe un scaun să pun o steluţă în brad, special pentru el, şi am căzut. Iar mama, când să mă prindă, m-a zgâriat cu unghia. Pe la vreo 5 ani, când a venit la mama la servici, m-am îndrăgostit de el. Pentru că, deşi avea barbă albă, avea ochii verzi (ca şi colegul mamei, Cristi, care îmi aducea bomboane Cip şi îmi promisese că îmi va lua pantofi cu toc când o să cresc). Şi a observat şi că am freză ca Mireille Mathieu (ceea ce pe mine m-a dat pe spate). Mă credeţi pe cuvânt că şi acum îmi aduc aminte că am primit cadou o paletă de plastic cu o minge şi două portocale?
Peste încă vreun an, am văzut că Moşul umblă cu ghete ca ale lui Ciri, prietenul nostru de familie. Şi mai vorbea şi rârâit şi făcea poante ca el. Clar, pe an ce trecea, Moşul îmi era tot mai drag.
Prin clasa a IV-a, nişte tîmpite de colege îmi spun zeflemitor: "Moşul nu există. Părinţii ne dau cadourile. Doar copiii proşti mai cred în el". Furibundă şi cu capul arzând, am ajuns acasă. Şi în seara aia i-am pândit pe ai mei non-stop. Nimic. Şi ne-am pus la masă. Cu toţii. Când am ieşit din bucătărie, am găsit bradul aprins şi cadourile sub el. A doua zi, ce le-am mai zis colegelor ... "Proaste sunteţi voi, de-aia nu mai vine Moşul la voi. La mine chiar a venit". Şi acum îmi aduc aminte cât de tare îmi bătea inima de fericire.
Că părinţii cumpărau cadouri, am înţeles în scurt timp. Dar asta nu a anulat niciodată venirea lui Moş Crăciun, să ne înţelegem! Pentru că, deşi ştiam deja din noiembrie ce mi-a cumpărat mama (oricât de bine le-ar fi ascuns), cadourile ajungeau întotdeauna inexplicabil sub brad. Şi avea întotdeauna alt farmec când le găseam acolo. Aşa că altă explicaţie nu am găsit. Decât că le pune Moşul când ceilalţi nu se uită. Nici măcar de când m-am apucat eu să cumpăr cadouri nu am găsit altă explicaţie. Pentru că, deşi sunt mai tot timpul conştientă de mine, am pe 24 decembrie seara o tulburare majoră. Pentru un minut, uit de mine. Şi de atâta bucurie şi fericire şi ghiduşie, mă transform. Intră în mine un spirit vesel. Şi gras. Cred că de-aia nu mă apuc de slăbit înainte de Crăciun. Să nu se sufoce Moşul în pielea mea în minutul ăla. Toată lumea se aşează la masă. Prima sarma din oala care a fiert şi ne-a înnebunit toată ziua. Un pahar de vin roşu. Şi o felie de cozonac. Apoi, invariabil de atâţia ani, eu fug de la masă. Şi ce să vezi! Beculeţele sunt aprinse şi a venit Moşul! Dacă aş putea aduna energia datorată fericirii şi bucuriei când deschid cadourile, sunt convinsă că aş putea ţine un bec mic aprins un an întreg. Până la anu, când vine iar Moşu.
Pentru mine, Moşul nu e îmbrăcat în roşu, ca ăla inventat de Coca Cola, care a prins la public mai ceva ca Che Guevara. Nici nu are faţă. E doar zâmbet, bucurie, familie, iubire.
Anul ăsta, pentru prima dată în vaţa mea, Moşul va veni de două ori. O dată când voi fi cu ai mei părinţi şi gagic la Viena. Şi a doua oară, câteva zile mai târziu, când o să reunim familia cu fratelo, Katy şi Mara. Vă daţi seama că anul viitor o să pot ţine aprins un bec cu dublu număr de waţi? Oare o să rămân copil prost toată viaţa? Tare mi-aş dori ...

De weekend prelungit

Entuziasmată de ideea unui weekend prelungit, mi-am concentrat multă treabă şi alergătură în zilele săptămânii. Aşa că vineri seară, după o tradiţională masă la libanezii de la Domenii (de câte ori merg acolo mă fascinează contrastul dintre mâncarea bestial de gustoasă care nu mi-a făcut niciodată probleme ulterioare şi atmosfera lugubră, afumată şi aparent extrem de neigienică), m-am pregătit pentru trei zile libere. Plină de voioşie, am adormit ca un prunc.
Sâmbătă am fost revoluţionară. Ca o mică Che Guevara la începuturi, am spus un NU hotărât cumpărăturilor, ca un protest anti-consumerism. Deşi sâmbăta e ziua în care îmi refac şi eu stocul de diverse. De data asta m-am abţinut mândră. Şi am mâncat ce am găsit prin casă (ceva carne congelată din care a ieşit un sos foarte bun pentru paste), am molfăit pâine uscată, am clătit bine borcanul cu resturi de ness, am fumat chiştoace, m-am spălat pisiceşte cu o cojiţă de săpun. Şi am supravieţuit. Portofelul meu mi-a mulţumit. Dar recunosc, pe seară leşinam de poftă de ceva dulce. Un pic de ciocolată neagră, o bomboană, un ecler. Dar m-am ţinut tare. Deşi m-am dus la culcare ca un copil pedepsit. Bombănind cu lacrimi în ochi.
Duminică agitaţie mare. Drumuri de făcut. De la gagic din Băneasa la ai mei, de la ei în Militari să votez. E, bine, da. Am ales să îmi exercit dreptul şi obligaţia de a vota (într-un fel sau altul) pentru a-mi putea permite şi pe mai departe să cârcotesc şi să-mi dau cu părerea. Să scuip şi să înjur. Am pornit de la ai mei ca o Ana lu Manole. În ciuda sfaturilor părinteşti că "nu merită". În ciuda ceţii absolut îngrozitoare. Nimic nu m-a oprit. Am gonit cu 20 la oră, cu nasul lipit de parbriz. Când am ajuns la secţie, credeam că s-a terminat totul. Aşa linişte era. I-am şi speriat pe oamenii ăia care dormitau pe mese.
Pe seară, iar drum. Ceaţă şi mai deasă. Dar la Alina şi Pedro era cald şi bine. Şi papa bun. Şi căţeluşă de 4 luni şi 20 de kile. Care în capul ei e pui şi vrea în braţe. În 2 minute am văzut la televizor mulţi învingători. "A ales poporul". Am scuipat (deşi nu era televizorul meu) şi am ţipat la ei: "bă, suli blegi şi opărite, poporul a ales să meargă la ski sau s-o frece pe-acasă! Cu 30% din 40% ar trebui să vă faceţi o groapă în pământ şi să vă ascundeţi în ea, nu să vă bateţi cu cărămida în piept. Huo!" Am mai avut nervi pt 2 minute de limbi în cur de felicitare pentru "domnul preşedinte Geoana" de la lăbile alea de la Antena3 (cu ne-analistul lui peşte Mircea fucking Badea, un fel de moţul la căcat în toată povestea aia). După care am trecut la desene animate şi poveşti. Pe drumul înapoi m-a apucat un fel de atac de panică din cauze de ceaţă compactă în care ne-am afundat fără scăpare. Dacă păţesc ceva? Şi nu-i mai văd pe ai mei. Şi nu mai apuc să-i dau cărniţa lui Miqui. Şi nu mai apuc să mănânc niciodată îngheţată de ciocolată. Şi nu o să aflu cine face guvernul şi cine va fi premier. Asta de la sfârşit am băgat-o de la mine. De umplutură.
Luni, 1 decembrie. Mă emoţionez sincer când aud imnul. Da, pentru mine Deşteaptă-te, române chiar înseamnă ceva. Mă emoţionează şi băieţii frumoşi în uniformă. Ceaţa de peste paradă numai bine dă o notă de mister. Şi brusc îmi aduc aminte de "experimentul" meu de acum câţiva ani. De care am uitat pentru că a dat roade. Atunci mi-am promis să zâmbesc şi să fiu foarte drăguţă cu toate funcţionarele publice (la poştă, la romtelecom, la bancă, etc). Recunosc, atunci când mi-au tăiat cablul, nu am putut zâmbi. Nu îmi place să fiu falsă. Dar în rest, zâmbesc. Se pare că am un zâmbet frumos şi molipsitor. Pentru că am primit zâmbete înapoi. Mai timide, mai uimite, mai ştirbe. Dar le-am primit. Şi aducându-mi aminte de asta, mi-am promis şi acum să găsesc în fiecare zi motive să nu înjur ţara şi românii. Să nu mă mai uit doar la the big picture. Ci să văd şi detaliile mărunte. Să nu mai înjur cei 3-4 nesimţiţi care îmi taie calea. Să nu mă mai enervez. Pentru că mă doare capul. În loc, să mă bucur că m-a lăsat unul să trec. Pentru că asta mă face să zâmbesc recunoscătoare.
Îmi asum riscul de a fi luată de optimistă până la prostie. De a fi luată peste picior. Şi de a suna patetic pentru unii. Dar aşa mi-a venit mie, în plină zi de bătaie pe ciolan, să mă gândesc că ţara asta nu e făcută doar din politicieni şi mârlani în trafic. Ci şi din oameni simţiţi, care îţi cedează trecerea cu "riscul" de a ajunge la stop cu 10 secunde mai târziu. Şi de tăntici la magazin care, după ce le mulţumeşti şi le zâmbeşti, îţi urează "să fii sănătoasă, drăguţă". Şi de sportivi care în ciuda tuturor, câştigă medalii. Şi de pompieri şi soldaţi care îşi pun viaţa în pericol. Din simţ al datoriei şi al responsabilităţii. Şi de bătrânei despre care noi ăştia tineri nu ştim. Care refuză medalii. Ca să nu fie ipocriţi. Şi fac asta nu pentru spectacol şi nici pentru noi. Ci pentru ei şi integritatea lor morală. Vreau să caut şi lucruri şi oameni frumoşi în ţara asta. Pentru că m-am săturat şi mi-e silă să fiu sătulă şi să-mi fie silă. Pentru că înainte de a aştepta de la alţii, trebuie să ofer eu. Sunt nebună, nu-i aşa? Şi cam naivă. Aşa să-mi rămână numele!

P.S. Mi-am adus aminte de o vorbă a unui ilustru anonim: râsul e ca un ştergător de parbriz. Nu opreşte ploaia, dar te ajută să mergi mai departe.