Cadouri, bucurii, un strop de magie

Oamenilor frumoși, cu mare bucurie vă spun că am reușit să ajung la toată lumea și fiecare copilaș a primit câte un cadou, cu jucării, dulciuri, mănuși, șosete, fructe, toate dăruite de voi. Cu cadourile la Chitila m-au ajutat Cristi și Andreea, la Săcele a dus 3 cutii mari cu jucării, dulciuri și hăinuțe Alexandra, cărora le mulțumesc din tot sufletul. În câteva zile am reușit cu toții să aducem multă bucurie, știți asta? Voi ați fost cam 70 de oameni darnici, iar copiii 280. Fiecare dintre voi a adus un strop de magie în viața a 4 copii. Poate nu vi se pare mult, dar vă spun eu, înseamnă enorm! Mă bucur extraordinar de tare că v-am cunoscut și că am reuși împreună să aducem bucurie și sper să fim alături și data viitoare. Vă mulțumesc!

Budimex - 30 de copii


34 copii la cămin și 40 în tranzit la Frații Maristi.


Fundația Macrina 22 de copii la cămin și 60 în tranzit (sunt din familii foarte sărace și ca să nu abandoneze școala, primesc ajutor de la Cămin, o masă caldă, hăinuțe, ajutor cu temele, apoi merg seara acasă). Am avut ajutor de la Cristi și Andreea, iar Raluca de la Bookblog a fost și ea Moș darnic și le-a adus copiilor o sacoșă maaare de cărți.






Chitila - 20 de băieți, 17 copii la familiile cu dificulăți pe care le-am cunoscut acolo.

Alina, Tanța, Andreea, Andrei la Zorleni, lângă Bârlad


Bianca și Vicky, la Valu lui Traian


30 de copii la grădinița din Săcele, grupa Dianei Szasz



Cei 4 copii ai familiei Crenguței.

În familia Ninei, au primit cadouri cu toții, dar în mod special păpușica de Ștefania, Dănuța, Florin și Iuliana. Vreau să vă reamintesc că Ștefania încă mai are nevoie de bănuți pentru a putea pleca pe 22 ianuarie la clinica Karlsruhe, pentru operația de esofag vitală pentru ea. Pentru mai multe detalii și contul în care puteți dona o sumă cât de mică, vă rog să intrați pe blogul ei.





10 copii la Casa Soarelui.


Micuțul Ovidiu, băiețelul familiei Florea.


Ursulețul Mihai Radu și cei 4 copii ai Anei, fata care stă cu mama lui Mihai.



Vă mulțumesc încă o dată, sunteți minunați!

Crăciun fericit, oameni buni!

Dragilor, m-am jucat de-a Moșul cu darurile de la voi, la copii, până acum vreo oră. O să revin cu poze, cu povești, cu emoții și bucurii. Acum abia aștept să ajung la ai mei, mi-e poftă de sarmalele mamei (pentru prima dată când nu am ajuns să o ajut la împachetat, dar cu motiv întemeiat, așa că m-a iertat), abia aștept să facem bradu, să vină Moșul, să fim cu toții împreună. Anul trecut a fost superb la Viena de Crăciun, dar mi-au lipsit enorm frate-meu, Cati și Mara. Anul ăsta îmi iau revanșa și voi petrece mai multe zile cu ei.

Vă mulțumesc din suflet că existați, că v-am cunoscut, pe unii (încă) doar din vorbe, pe alții și la față, sunteți niște oameni tare faini. Vă doresc tuturor sărbători minunate, luminate, cu bucurii, voioșie, relaxare, cadouri frumoase, cu cei dragi aproape. Să ne recitim și reîntâlnim cu bine, sănătoși și fericiți. Crăciun fericit!

Cum se bucură Vulpea de iarnă

Vulpea nu e mare iubitoare de iarnă. Chiar o detestă. Dar pe principiul dacă-i musai, cu plăcere, ca să nu mai vorbim de boala mea numită optimism şi văzut ceva drăguţ chiar şi într-un rahat de câine, să vă povestesc ce minunată e de fapt iarna. Totul a început săptămâna trecută, marţi. Când s-au pornit ninsoarea şi vâjul. Şi m-am trezit inconştientă, iresponsabilă, bucureşteancă bună de împuşcat, fără bocancii de iarnă la maşină. Frieda e o bomboană de maşină, aşa că nu mi-a făcut mari probleme în drumul spre o posibilă vulcanizare. În schimb blocajul de la Gara de nord în special, din trafic în general, da. Telefoane disperate de la Tata Urs, din juma în juma de oră "Şi la vulcanizarea de la Băneasă sunt zeci de maşini! Şi la aia de pe 1 mai! Tu pe unde eşti?" Tot la Gară, tată. Până la urmă am lăsat-o pe Frieda la Iulia şi pentru că sunt om de cuvânt şi spusesem că voi fi la Universitate, am experimentat mersul pe jos. Care face piciorul frumos, curul ferm şi faţa arsă de la viscol. Atâţia oameni faini au venit prin nebunia aia de vreme ca să aducă daruri, că am uitat de orice supărare.

De a doua zi, i-am tot testat limitele Friedei. S-o pupe fata pe bord de nebună ce e! Am sesizat că în situaţii din astea extreme, cu gheaţă, zăpezuri şi blocaje, parcă oamenii sunt ceva mai înţelegători şi mai amabili. În 5 zile, doar un isteţ cu gip s-a inserat în faţa mea cam brutal, fără semnal, fără nicio atenţionare. Noroc că la 2 km/h, în a I-a, nu e greu să frânezi. Ah, şi era să o uit pe vaca grasă şi blondă, cu bucle de tip sarmale, în Fiatul roşu, care a reuşit ieri să blocheze o stradă întreagă, pe ambele sensuri, pentru că ea vroia să meargă PE MIJLOC. Nu ştia nici să plece delicat de pe loc, prin zăpadă, ambala bietul motor de ieşea fum, iar ea, demnă, nu se mişca nici măcar un cm mai la dreapta, să poată trece şi alţii pe lângă ea. Dar se oprea din metru în metru şi aştepta să fie împinsă. Până şi eu i-am spus câteva de dulce, ca să nu mai vorbesc de cei doi taximetrişti şi de muncitorii dintr-o dubiţă, care au împins-o de vreo 3 ori.

M-am bucurat foarte tare că până acum nu am avut nevoie să fiu împinsă (pe cei doi băieţi entuziaşti care m-au împins la loc în şleaurile din care abia ieşeam încetişor, ei crezând că vreau să parchez, nu să ies, nu îi pun la socoteală). Dar ce bucurie să deszăpezeşti maşina cu făraşul de plastic, fără mănuşi! Vineri aveam câte o buba pe fiecare degeţel. Până sâmbătă făcusem o buba şi la gură şi la ochiul stâng. Perfect! Încă un motiv să mă alint şi să mă las drăgălită. V-am spus eu că e mişto iarna?

Duminică ar fi fost zi de zăcut şi uitat la filme cu Will Ferrell (apropo, dementul ăsta face cele mai tari comedii din lume!), fără scos nas la -10 grade. Dar am avut un feeling că Friedei nu-i e chiar aşa bine, deşi o lăsasem în loc de parcare amenajat, cu zăpada curăţată în jur. Aşa că l-am târât pe gagic afară. Nu, nu a reuşit să mă facă să explodez nici măcar faptul că băieţii deştepţi cu deszăpezirea nu gândesc nici măcar o secundă că ar fi cazul să îndrepte lama spre partea de stradă unde NU există maşini şi nu spre cea unde sunt câteva zeci de maşini frumos parcate ÎN LOCURI DE PARCARE. Faptul că am găsit-o pe Frieda îngropată într-un munte de zăpadă murdară şi îngheţată m-a făcut să experimentez alte chestiuni pozitive. Am socializat cu idiotul sinistru care şi-a făcut vilă în grădina blocului (tot aş vrea să aflu cum dracu a primit autorizaţii???) şi care vara scoate haznaua în stradă. M-am dus glonţ la el: aveţi o lopată cumva? "Hmmm, păi, mmm, să văd, nu ştiu" s-a uitat el urât la mine. Eu vă aştept aici, dumneavoastră căutaţi-o. Rânjit fasolea la el. Cu succes. Al doilea lucru pozitiv a fost bifarea încă unei activităţi cu gagicu: datul la lopată. Ah, şi ce bărbăteşte se încorda! Şi ce parcare de lux mi-a făcut! De îmi părea şi rău dimineaţă că trebuie să plec de acolo.

Trezitul şi ieşitul din casă la ora 7 dimineaţa, la -12 grade, ar trebui interzis prin lege. Părerea mea. Dar bucuria că porneşte maşinuţa la prima cheie: de nepreţuit! La plecarea de la birou am experimentat şi eu datul la lopată. Împrumutată de data asta de la băieţii de la benzinărie. Bucuria lor că o gagică sparge gheaţa şi ei se uită, de asemenea nepreţuită. Ce uşor poţi bucura pe cineva în ziua de azi!

După un drum anevoios până la capătul pământului (e, nu chiar, doar capătul Giuleştiului), cu maşinuţa plină de saci şi jucării, am căpătat şi eu un cado: o lopăţică din aia de spart gheaţa. De la renul Şerban, care m-a însoţit la familia din Giuleşti, de asemenea cu maşina plină. Mulţumesc, Şerban!!! Să mergi spre casă cu lacrimi în ochi pentru că nişte oameni pe care nu i-ai mai văzut niciodată te-au luat în braţe şi ţi-au zis din tot sufletul: "nimeni nu ne-a mai făcut aşa o bucurie vreodată, să fiţi sănătoasă şi fericită!" e de asemenea un sentiment fabulos.

Dar cireaşa de pe tortul fericirii mele mi-a umplut gura de dulceaţă aseară târziu, pe la 9, când am ajuns pe străduţa mea troienită şi ... Haleluia!!! un loc de parcare liber, aproximativ curăţat, chiar în faţa blocului! Loc liber aşa aproape de casă nu găseşti după ora 5 după-amiaza nici în zi de vară, d-apăi acum. Ah, Doamne Doamne must really love me! Chiar acolo, în zăpada îngheţată, m-am pus pe dansat. "Ce-i, donşoară, ai câştigat la loto?" m-a întrebat unul din cei 3 neni zgribuliţi care râdeau la mine, de pe trotuar. DA! La loteria mea de fericire, cu lucruri simple, un loc de parcare, o melodie la radio, o lopată, un zâmbet, fiecare împachetată frumos în hârtie colorată, cu fundă roşie.

Două detalii îmi umbresc din frumuseţea iernii. În primul rând, dacă mai aud un "White Christmas" sau "Let it snow" la radio, omor pe cineva. Cu dinţii şi cu mâinile goale. În al doilea rând, eu sunt de vină. Pentru că uit mereu principiul cu "niciodată să nu iei un laxativ şi un somnifer în aceeaşi seară", pornesc la drumuri eterne prin îngheţatul şi blocatul oraş, după ce în prealabil am băut 2 litri de apă, 2 căni de cafea, plus mâncat kile de mandarine. Eu nu am scrupule, pot pune oricând maşina pe avarii ca să fac un pipi între portiere, dar pe frigul ăsta mi-e teamă că-mi îngheaţă prăjiturica. Şi eu ce-i mai dau cadou gagicului de Crăciun???

Primele daruri, mai cu tristețe, mai cu veselie

Ieri, joi, am început să duc darurile la copii. Primul drum a fost tare trist, din păcate. La Oncologie, la Budimex. Atât de mulți ... Atât de mici ... Nu ai voie să plângi, să le arăți că te afectează suferința lor. Așa că am râs, ne-am jucat și m-am bucurat că măcar pentru o oră, cât am stat la ei, s-au bucurat, au alergat pe holuri, s-au jucat cu mașinuțele, cu păpușelele. 30 de cadouri, câte unul pentru fiecare, cu jucăria pe care și-o doreau: o mașinuță, Albă ca Zăpada, o păpușă blondă, un bebeluș în costum de fluturaș, un super-erou. Pachețelul lui Fabian, cu Spider-man, o să fie dăruit luni, cînd se întoarce la analize. Tare mi-aș dori să nu am cui duce jucării acolo ...









Azi a fost o adevărată aventură. Eu am dat la zăpadă de mi-am rupt spinarea, dar adevărata eroină e Frieda, care a mers, draga de ea, prin nămeți, prin șleauri, n-am accelerat-o, a băgat a I-a de i-a ieșit pe nas, dar am reușit tot ce ne-am propus: dus colete la poștă pentru Ana Maria, ursuleț și fata cu care stau și cei 4 copii ai ei, pentru Bianca și familia ei, pentru fam. Vasilache, lângă Bârlad, cu cele 3 superbe fete și băiețelul Andrei, apoi întâlnirea cu Mariana, care a adus din partea firmei Legend Com srl o donație impresionantă de carioci, creioane, caiete, prostioare pentru școală, următorul drum, și cel mai lung, la Asociația Fraților Maristi. 2 ore am făcut de la mine până la ei, dar am zâmbit tot drumul pentru că mi-am impus de la plecare că sutele de șoferi ieșiți pe nebunia de afară nu sunt nebuni care nu vor să meargă cu metroul, ci oameni buni care duc la rândul lor cadouri la copii. La Maristi m-au prins la înghesuială cei 34 de copii zurlii și am uitat și de nămeți și de trafic și de oboseală și am râs și m-am hlizit și m-am pupat cu ei. S-au bucurat tare mult de tot ce au primit (apropo, după cum vă spuneam, înseamnă enorm pentru ei să primească în mânuțele lor un cadou doar pentru ei, pentru că asta m-au întrebat de când am ajuns: și primim fiecare câte un cadou? Și eu?).




Copiii vă mulțumesc, chiar dacă nu știu exact cine sunteți. Ei știu că oamenii se gândesc la ei și le fac cadouri. Și tare se mai bucură!

Miercuri, ultima seară la Universitate :)

Și ultima seară la Universitate a fost la fel de simpatică, de amuzantă, de emoționantă și am plecat iar acasă cu Frieda plină până la refuz. Mulțumesc din suflet tuturor! Ionuț, baschetbalist la Dinamo, Mihai și Mihaela care au auzit de întâlnire de la radio Guerrilla, Mircea, Dragoș, Ana, Olimpia, Andreea, Marius, Cornelia Marmotzica, Paul (Slayer) și Diana, Ioana, Anca, Mihai, Adina, Tibi, Ana, Alexandra, Corina, Monica, Carmen, Mihai, Roxana, Tudor, Daniel si Denisa, Maria, Andrei, Oana și Bogdan, Kogy și Alina, Teodora, Silviana, Alina, gagicu și fotograful serii, Sorin. S-au mai adunat bănuți de la toți cei de sus, plus în cont de la Sonia Valentina și Răzvan Luca. În totalul totalului, 1240 lei.













Mihai m-a ajutat foarte mult cumpărând 50 de kg de mandarine, clementine și banane. Am fost deja azi la Budimex (unde am dat și 150 lei și bonurile de masă), pun la poștă 4 colete mâine (pentru pupeze la Moldova - fam. vasilache și cei 4 copii ai lor, le-am trimis și 150 lei, pentru Bianca și ai ei cadouri și tot 150 lei, Anei Maria și finuțului 250 lei și cadouțe și Anei, fata cu 4 copii care stă cu Ana a mea și finuțul, dulciuri, jucării și 150 lei) și sper să reușesc să mă țin de fiecare minut de drumuri programat. Țineți-mi pumnii! Ce bani au mai rămas deocamdată îi țin bine pentru ianuarie, câmnd merg la Valea Plopului, poate se mai adună și reușim să le ducem și ceva de mâncare. Vă pupez pe toți și vă mulțumesc încă o dată! Cum am timp, pun și poze cu copiii :)

Later edit: m-am întâlnit în seara asta și cu Irina Crocoditza care mi-a adus 20 de pachețele gata pregătite :)

A doua zi (NEBUNĂ!!!) cu oameni darnici :)

Stimaţi telespectatori, când am făcut eu planuri pentru întâlniri şi dus de cadouri, nu am luat în calcul un detaliu esenţial: vremea. Şi am mai fost şi un şofer neatent şi inconştient care trebuie împuşcat, am tot amânat schimbarea cauciucurilor cu alea de iarnă. Şi uite aşa m-am trezit ieri ca o floare, blocată în trafic, patinând uşor. Am lăsat-o pe Frieda pe 1 Mai, la prietena Iulia, cu cauciucele de iarnă în portbagaj şi am plecat pe jos spre Universitate. Ca Ana lu Manole. Nimic nu mă putea opri. Dar recunosc, mă gândeam că oamenii sunt darnici, dar şi raţionali, aşa că nu vor veni pe nebunia aia de aseară. Primul care mi-a dovedit că e zurliu, dar are un suflet minunat, a fost Dan Şelaru. Care a venit să-mi ţină de urât. Şi cu gura până la urechi, au venit pe rând, cei mai mişto nebuni din lume: Florena, Alina, Andreea, Ioana, Simona, Adriana, Rebeca, Rodica şi buburuza ei îmbrăcată în galben, Bogdan Saturnianul, Adina, Cristina (e neobosită fata asta!) şi Costin, Oana şi Adrian, Alina şi Bogdan. Şi pentru că se adunase un trotuar de lucruşoare, am chemat cavaleria în ajutor: Manole şi Laura, plus cele două fetiţe, cu o maşină mare, caldă şi încăpătoare. Şi uite aşa am reuşit să aduc cu bine lucruşoarele acasă, ne-am şi distrat, trebuie să recunoaştem, iar Florena a făcut şi poze, ca să nu creadă cineva că minţim :)







Ce s-a adunat se vede mai jos. Pentru diseară, ultima seară de adunat lucruşoare, m-am responsabilizat şi i-am pus bocancii de iarnă Friedei, aşa că ne vedem la 6, la coada calului, la Univeristate, da? Pupez!

Prima zi de oameni darnici :)

Trafic, frig, strângeri de mâni, pupături, multe zâmbete, multe râsete, emoție, bucurie. Prima seară de la Universitate, din spatele statuii lui Mihai Viteazu a arătat cam așa:







Au venit plini de cadouri Ada, Cristina și Costin, Alexandra, VV și Ioana, Ajnanina, Misaki, Loredana, Viorica, Andreea, Rontziki, Ana, Tanti Jeni, Jean Claude, Carmen, Dan, Iulian (care a auzit pentru prima dată de oamenidarnici azi, la Radio Guerrilla, cărora le mulțumesc). Mi-au fost de mare ajutor cu mașinuța lor renii Mihaela și Oti. S-au adunat 520 lei pentru fructe și 250 pentru Bianca, ursuleț și fetele pupezele de la Moldova, de la toți cei de mai sus, plus Raluca, Valentina, Neamțu, Adrian, Cristian Pruteanu, Liviu. Și bonuri de la Mădălina, Cristina și Andreea. Tot azi am primit și ditamai coletele de la Isabela și de la Iulia. Vă mulțumesc, dragilor!!! Uite cam așa arată prima zi de adunat de la spiriduși :)


Pe mâine și poimâine seară, pe mai departe. Pupez!

Piept de raţă şi bloguri cado

Vulpea zilele astea va fi turbata maimuţă, deci va da pe aici pe fugă, cât să mai vadă cum face Neamţu mişto de ea şi să pupeze înapoi drăguţii. Dar nu pot să vă las aşa, cu mâna goală, nu de alta, dar mi-e că uitaţi repede de mine şi n-aş vrea asta :)
Ca o dezintoxicare înainte de Crăciunul cu sărmăi, porci zburători şi piftii, vă invit cu mare plăcere într-un loc unde vă puteţi înfrupta cu ... piept de raţă, muşchi de vită cu sos dulce sau frigărui de miel la grătar, în iaurt şi mentă. Locul e relaxant, mâncarea deosebită, preţurile ... pe măsură, dar măcar o dată merită. Cârciuma cu pricina e Museum şi am scris două vorbe trei minciuni aici.

Pentru cine doreşte şi pofteşte un domeniu plus un pachet de găzduire timp de 1 an, domnul Escu se joacă de-a Moş CrăciunEscu şi face două cadouri de acest fel. Temele de gândire sunt foarte simpatice (De ce mi-aş face blog? Libera exprimare înseamnă doar drepturi sau şi obligaţii? sau Moş Crăciun: magie, prostie sau moş desuet?), iar la final, pe 23 ianuarie, voi avea ingratul dar incitantul rol de Crăciuniţă care va desemna unul din cei doi câştigători. Al doilea va fi scos din urnă de superba Ada. Toate detaliile concursului pot fi găsite aici. Daţi şi voi mai departe, până-n fund la taxatoare.

De final, sper să mă ţină balamalele (mult mai puţin amorţite de când am descoperit o magică pomadă Puterea ursului şi ... plasturii antireumatici chinezeşti) să ducem la bun sfârşit frumosul proiect cu oameni darnici moşi Crăciuni, eu vă aştept la Universitate după cum ne-am înţeles. Vă pupez cu drag şi spor!

see more Lolcats and funny pictures

Vulpea lovită în aripă, dar optimist-zâmbitoare

Când te loveşte tristeţea fiţos-filosoafă şi din sfere înalte superior emoţionale dai câte-un oftat metafizic, ce te poate aduce brusc şi irevocabil cu picioarele pe pământ? În cazul meu, o sinistă criză de reumatism. Nu romantism, să ne-nţelegem.

Vulpea suferă de când era ea pui de această chestiune extrem de dureroasă, din cauza unor gâlci cu stafilococi şi alte alea, nedescoperite ca cauză a durerilor de nenumăraţi doctori foarte pricepuţi, timp de mulţi ani. Până pe la 25, când gâlcile au fost extrase, iar partea dorsală a curului a fost ciuruită de Moldamin timp de vreo 2 ani de zile. Şi uite aşa, în ultimii 4 ani, am zburdat ca o căprioară, aducându-mi aminte că viaţa nu-i chiar un tort cu frişcă doar pe la câte-o nuntă, unde de la ţopăit pe tocuri prea mult mă mai lovea câte o durere în genunchi.

Până miercuri seara, când, probabil şi din cauza ridicatului de ceva saci cu lucruşoare, plus frig umed, ca să nu mai spun de pedeapsă pentru tristeţile mele aberante, lighioana reumatism, total lipsită de romantism, a lovit din plin. Şi nu doar la genunchi sau la coate, ci la fiecare încheietură şi oscior şi degeţel al fiinţei mele. După o noapte nedormită şi o zi de ieri odioasă, când cu greu am putut ţine două foi în mână, când mânuitul schimbătorului de viteze şi al volanului mi s-au părut cele mai dureroase manevre din lume, am sunat în disperare de cauză pe prietena Iulia, posesoare de mamă doamna doctor, pentru analiză şi răspuns la problemă. Băi fierbinţi cu sare. Bun. Îmbălsămat cu diclofenac pe la încheieturi. Mda, naşpa, mirosul ăla îl asociez cu mămăi bătrâne uşor mucegăite, dar asta e, ne sacrificăm. Musai să reîncepi o serie de injecţii cu moldamin. NUUUUUU!!!! La auzul acestei informaţii, bucile curului meu s-au strâns incredibil de tare. Stai, că alea le faci tu mai încolo, acum, pentru criză ia pastiluţele X.

Când ţi se spune să nu iei anumite pastile mai mult de Ţ zile, când ai un lung şir de afecţiuni pe care dacă le posezi e mai bine să eviţi pastiluţele X, când vezi scris mare "acest medicament NU e un narcotic", dar la contraindicaţii spune cum că mai bine nu te sui la volan după ce ai consumat pastiluţa, realizez că ai dat lovitura! Genul ăla de pastiluţă care îţi ia cu mâna orice fel de durere, mai fizică sau mai metafizică, despre care dacă am ştii şi am putea pune şi mâna pe o reţetă, am lua zi de zi.

Am luat prima pastiluţă "verde închis, cu formă de măr" pe la ora 6 seara. Şi m-am întins puţin la tv. M-am trezit uşoară şi zâmbitoare pe la 9. Nu mă mai durea nimic! Îmi trecuse orice tristeţe şi m-aş fi pupat cu toată lumea. M-am uitat şi la antena3 şi la realitatea şi am râs. Ca să fie totul complet şi perfect, am băut şi două căni de vin fiert, cu un prieten. Realitatea a căpătat cu totul alte valenţe. Am dormit ca un pui, neîntoarsă, iar dimineaţă aproape m-am trezit cu plăcere.

Dar au trecut aproape 24 de ore şi, ca în cazul sexului (domnilor, sper că ştiţi că şi în cazul celei mai spectaculoase partide de sex, efectul pozitiv asupra doamnelor trece, că femeile se desfut în 24 de ore), s-a dus efectul. Tristeţile nu mi-au revenit, dar mă dor iar ascuţit încheieturile mâinilor şi genunchii. E.T. go home! E.T. go home! Unde se află pastiluţele verde închis, cu formă de măr şi efect de relaxare.

În concluzie, ca să-i răspund Neamţului Ţiganului care se întreba în versuri din Mioriţa ce-i cu mine, da, Vulpea deghizată în blană de mioară e uşor bolundă, dar a scăpat de tristeţi şi angoase, aşa că nu mor caii când vor câinii. Şi ca să nu uitaţi cumva, luni, marţi şi miercuri vă aştept între 6 şi 7 seara la Universitate, în spatele statuilor, ca să fim spiriduşi şi Moşi Crăciuni pentru copii. Chit că vin în cârje sau cu cadru metalic, voi fi acolo. Am timp în weekend să mă tratez, diseară cu o ţuică fiartă, mâine cu un grătar la tata, duminică o leneveală totală. Ceea ce vă doresc şi vouă. Weekend fain!

P.S. Textul de mai sus e musai să fie tratat cu relaxare şi umor, nu, nu mă droghez (încă), sunt (încă) responsabilă de toate activităţile şi acţiunile mele şi dacă nu mai sunt tristă nu înseamnă că nu mai plec din ţară, în termenul stabilit :) Doar că am realizat că tristeţea face riduri, umorul, ironia şi uneori cinismul, mai puţine.

Sursa foto aici.

De ce ești supărată, Lie?

Ce faci, Lie? Ce-i cu tine, parcă nu eşti în apele tale, nu mai zici mai nimic, nu mai comentezi, nu tu o glumă, eşti supărată? Ei, măi Lio, şi tu acum. Nu sunt supărată, dar sunt al dracu de amărâtă. A înnebunit lumea sau m-am prostit eu? De unde atâta ură şi atâta patimă? Mi-a zis la un moment dat cineva tare drag mie că nu mai e vremea de haz şi miştouri. Aşa e, dar mie mi-a sunat ca o sentinţă de moarte pentru umorul meu. Care n-o fi fin, dar e al meu şi mi-e drag, că mă scoate din rahat de multe ori. Şi după ce s-a dus umorul la culcare, a urmat relaxarea firească. Aia cu care îmi permiteam mereu să comentez orice, chiar când nu eram de acord cu ce spunea interlocutorul. Care relaxare s-a crispat toată la vederea virulenţei nu neapărat a textelor, cât a răspunsurilor date celor care nu aveau aceeaşi părere: "băăă, eşti mov/verde/portocaliu/căcăniu! Dacă îţi permiţi să mai comentezi la mine, te şterg şi te banez!" sau "voi, ăştia nostalgici comunişti ar trebui să muriţi!". Am căutat cu disperare echilibrul, obiectivitatea, sânge rece: frate, suntem în căcat, pe X şi clica lui îi consider mortali, aşa că votez cu Y, care are şi el clica lui, dar mi se pare mie mai ok. Ghinion de neşansă!
Cei care i-au arătat cu degetul pe Videanu, Berceanu i-au uitat pe Mitrea, Dan Ioan Popescu. Panaramele de Udrea şi Ritzi cu ce or fi mai jegoase decât madam Stănoiu şi Puwak? "Românii au acum şansa de a scăpa de Iliescu, Năstase, Vanghelie, Hrebenciuc, Mazăre". Da, ca să rămână liniştiţi cu Berceanu, Prigoană, Pinalti, Boureanu. Moamă, ce i-a dat Băselu la gioale lu Geoană la dezbatere!!! Băă, ce de căcăt s-a făcut Băselu la dezbatere!!! Al nostru e campion! Ba al nostru, bă, coaie prăjite, vă rupem picioarele! Și noi vă scuipăm și vă dăm o karată!

Băi Lio, au ajuns oameni cu scaun la cap, pe care îi știam faini și raționali, să îi facă pe unii șansa la democrație și pe alții stindarde anti-comuniste! S-au bătut și înjurat în simboluri și bieți morți. La unii mi s-a părut chiar că am văzut urme de sânge la gură. Mi s-o fi părut. Poate erau doar spume.

Și s-a dus lumea la vot, Lio. Unii să salveze neamul de dictator, ceilalți să salveze neamul de plaga roșie. Și s-au bucurat de ziceai că au câștigat la loterie. Unii prematur. Ceilalți ca proștii, cum că "cine râde la urmă, râde mai bine". Or fi râs până le-au rămas doar lacrimile? Acum se bat în fraude și contestații. Bine că celelalte merg bine, că n-avem decât grija asta. Unii se bat în piept ce grozav e învingătorul lor, care a câștigat în ciuda mogulilor și atacurilor. Eu aș zice că tocmai datorită. Că românu e milos, când vede copiii că dau cu pietre în șobolan, dă un șut în cur copiilor, ce mai contează că șobolanul i-a ros prin cămară și i-a îmbolnăvit copiii?

Și ăștia de cred că au pierdut ceva, spre deosebire de ăia care cred că au câștigat ceva, au pus și etichete, știu ei că numai bețivii, interlopii, țiganii, maneliștii și agramații l-au votat! Treaba asta scrisă chiar de cineva care spune că "hoarda portocalie va chefuii și Băsescu va sărbătorii". Și au găsit și vinovați: mârlanii plecați afară! Huo! Să le rupem picioarele! Să le interzicem dreptul de a vota! Să nu-i mai lăsăm în țară!

Și au mai găsit vinovați. Cei care nu au mers la vot. Să li se ardă un semn distinct pe frunte! Să se știe! Să fie arși pe rug! Și eu ce fac, Lio? Că pentru prima dată de când pot vota, din 96, NU m-am dus la vot! Nu de lene, nu de lehamite, nu de lipsă de responsabilitate civică. Ci pentru că, spre deosebire de 2000, când de frică m-am făcut vinovată de votarea lui Iliescu (pe care tare mi-l doresc mort, măi Lio!), acum nu mi-a mai fost frică decât de mine. Că aș putea să mă fac vinovată de a alege între un mariaj, într-o colivie aparent de sticlă, cu un moș libidinos căruia nu i se mai scoală, dar care mă forțează să-l stimulez oral în fiecare seară și să-i mai și spun că îl iubesc și un viol în grup, zi de zi, pe drumul de la muncă acasă. Și n-am putut să-mi găsesc nici scuza "măcar îmi dă un blid de mâncare" și nici "măcar așa mă mai fute cineva și pe mine". Și uite așa sunt vinovată, Lio. Aștept să fiu scuipată între ochi. Că prin lipsa mea la vot am futut destinul țării.

Am ajuns la situația ciudată ca nu ai mei, care își doresc de mult să mă vadă plecată într-un loc mai bun, nici situația de căcat pe zi ce trece mai împuțit, ci ura și exaltarea oamenilor faini să mă facă să decid: da, în maxim un an, sting lumina. Și pentru că tot sunt o paria că nu am votat, îți dau o dedicație, Lio, ca să se știe că îmi plac țiganii cum cântă, îmi sună mie bine la ureche cum sună limba rusă cântată și îmi doresc să fiu un veșnic Wanderlust. Deh, din țigănie și circ, tot mi-a intrat ceva în sânge.



Măi Lie, tu chiar ești supărată! Nu sunt supărată, Lio, sunt doar tristă. Și hotărâtă. Dar chiar nu sunt supărată pe nimeni. Deși alții sigur sunt. Și pe mine. Hai, să ai grijă. Stingi tu aragazul și eu lumina, ok?

Ursulețul finul Vulpii

Am fost azi la Ploiești cu tata, șofer de încredere, să-i scoatem din spital pe Ana Maria, frumoasa de la Valea Plopului, și pe Mihai Radu, finuțul ce urmează să fie botezat de Vulpe în ianuarie. Vreau să uit cât mai repede poveștile din maternitate(4 ore de lăsat să urle, în travaliu, cu dilatație maximă, pentru că doamnele asistente și doctorițe aveau de discutat despre schimbarea culorii de păr și făceau cafele), faptul că am stat alături de 8 femei care abia născuseră, tăiate, cusute, palide, 1 oră și ceva să așteptăm să aducă doamnele copiii să poată pleca (toate actele erau deja făcute, doar bebeii trebuiau luați). Cum stăteau cele 8 femei? În picioare, pentru că nu existau în holul de așteptare scaune. Vreau să uit că am dus-o pe Ana Maria aproape târâș pentru că i se infectaseră cusăturile iar în spital, pentru că nu a băgat în buzunar, nu au avut antibiotic pentru ea. Vreau să îmi aduc aminte doar de o oră și ceva drum până la Valea Plopului, cu ursulețul dormind liniștit la mine în brațe, de zâmbetul fericit al Anei și de îmbrățișarea ei la plecare: da, acum suntem familie.

Fata aceasta de 21 de ani, abandonată de mamă la 4, crescută cu indiferență și fără pic de afecțiune de tată și de o mamă vitregă, și-a luat viața în mâini la 17 ani, când a trebuit să abandoneze școala ca să muncească, să aibă din ce trăi. Tatăl băiețelului s-a speriat atât de tare de sarcină și a fost atît de laș, încât Ana Maria a decis: mai bine mamă singură decât cu bărbat fără coaie. La Valea Plopului are un minim de îngrijire, acum împarte o căsuță cu o altă mamă cu 4 copii. Cu o săptămână înainte să nească mergea 16 km la Văleni, să-și dea teza la română. Pentru că VREA să-și termine liceul, își DOREȘTE să meargă mai departe, ȘTIE că poate orice își propune, pentru ea și puiul ei.

Pentru mine fata asta este cel mai puternic, mai minunat și mai optimist om pe care l-am cunoscut vreodată. Sunt onorată să fiu nașa copilului și mândră să fiu prietena ei. Senzaționale lecții de viață.

Mie mi-a adus Moș Nicolae un ursuleț. Și sunt tare fericită :)

Iar despre mâncare, păi nu?

Ei, bine, da, nici azi nu voi scrie despre politică, dezbateri, bălăcăreli și dezgust. Pentru că refuz asta. După cum spuneam și ieri, în ciuda a tot și toate, viața de zi cu zi poate fi și relaxantă, amuzantă, apetisantă. Mâncarea. Potolul. Haleala. Un rău necesar vor spune doamnele mereu la dietă. O necesitate vor spune domnii care dacă nu mănâncă 3 kg de carne pe zi devin anemici. Pentru mine mâncarea e o plăcere, o aventură, mereu o curiozitate. Sarmalele mamei sunt cele mai bune. Nimeni nu făcea păpară cu pescuți din ăia mici mici ca tataie Ioane. N-am mâncat nicăieri prăjituri ca cele făcute de mătușa mea Cornelia. Plăcerea de a găti e din familie, clar. Eu m-am aventurat în domeniu pe la 16 ani, când am rămas stăpână pe moșie și i-am spus mamei că mai bine îmi lasă bani de ingrediente decât să-mi gătească de câte ori venea să vadă ce mai fac. După o lună de mâncat numai cartofi prăjiți, deh, visul oricărui adolescent, am realizat că gătitul îmi poate oferi mult mai mult. Și mi-am adus aminte cum face mama supă de pui, cum călește legumele pentru tocană și am încercat și eu. Și n-a fost rău. Cu timpul am crescut, am descoperit mirodenii necunoscute până atunci (am avut o perioadă obsesivă curry), rețete noi, fructe de mare, gusturi neobișnuite dar geniale (dulce-acru, de exemplu), am trecut peste problemele legate de carnea de oaie și am ajuns să ador o pastramă bună. Mersul la cârciumi e invenție minunată, dar nu voi uita niciodată să gătesc acasă. Și uite așa săptămâna trecută m-a stârnit Zazuza cu o ciorbă. Care arăta cumva cunoscut, dar avea ciuperci! Trebuia încercată. Normal, nu voi fi niciodată capabilă să mă țin strict de o rețetă, așa că am mai improvizat. Și pe lângă ceapă, morcovi, țelină, cartofi, ciuperci și șunculiță, am pus și niște scăricică afumată. Și la final am bătut zama groasă cu smântâna, că mi-era lene să pun în farfurie de fiecare dată. Măghiran am pus și eu, dar neavând ceapa de tuns de care povestește ea, la final am adăugat niște tarhon. Deh, slăbiciune ardelenească. Și ardelenind puțin ciorba, normal că a mers de minune cu ceapă roșie. Felul doi a fost simpluț, dar eficient: piure de cartofi cu tocană aită, de care am mai povestit eu. Pentru mine a fost o masă reușită. Mormăielile mmmm gagicului au fost confirmarea. Coană Zazuza, să trăiești!

Curioasă voi fi mereu. De rețete altfel, de combinații aparent ciudate, de mirodenii puternice. Dar mereu, la un moment dat, mi se va face dor și poftă de aromele și colesterolul oferit de mâncarea ardelenească. Care dacă nu-i la mama, e la cârciumă. De exemplu la Bistro Villacrosse, un loc tare drag mie. Sper să vă placă și vouă.

P.S. Dacă aveți vreodată poftă de o ciorbă de fasole cu afumătură și o varză a la Cluj de să mâncați până nu vă mai puteți ridica de la masă, dați un semn. Gătesc cu mare plăcere. Și dau și o pălincă sau o țuică fiartă. Vă aștept!

Un minut de relaxare

Am primit o dedicaţie de la minunata Belle de Jour. Câteva imagini superbe, oferite cu drag, pentru o stare de normalitate. Eu sunt în general un om care zâmbeşte şi se bucură mult, dar de vreo două zile, în ciuda a tot, eu mă simt ca în filmuleţele alea (filmate nu ştiu cum) în care cineva stă relaxat şi zâmbeşte, iar în spatele şi prin faţă îi trec haotic într-o agitaţie nebună oameni grăbiţi. Primesc multe semnale entuziaste legate de darurile pentru copii, ai mei sunt bine, iar ieri la ora 18 s-a născut Mihai Radu, finuţul meu de la Valea Plopului. 4 kg 100, născut pe cale naturală, şi el şi mămica sunt bine şi abia aştept să-i văd. Pentru mine asta e normalitatea. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Cu drag, o dedicaţie pentru fiecare. Pentru un minut de relaxare şi un zâmbet, ăla bun, de sărbătoare, ok?