People - can't live with them, can't shoot them

Atenționare! Textul care urmează e foarte subiectiv, nu scris la nervi, ci pentru că îl consider necesar. Cei care se simt vizați sper să aibă înțelepciunea de a înțelege despre ce vorbesc, cei care se vor ofusca și bosumfla, problema lor.

Pentru cei care nu și-au dat seama încă, eu nu sunt o domniță prețioasă și grațioasă, diplomată și care preferă să mintă "delicat" ca să nu deranjeze vreun orgoliu, ci sunt dintr-o bucată, sinceră până la sânge, atunci când îmi place ceva o spun din tot sufletul, dar e valabil și atunci când mă deranjează ceva. Azi vorbim despre ultima parte. Așa cum micile bucurii de zi cu zi ne fac viața mai frumoasă, la fel și micile neplăceri ne pot strica o zi, o stare anume. Am mai spus-o și în alte ocazii, eu nu sunt omul care trimite sms-uri de sărbători și cu atât mai puțin mă bucură cele primite cu semnătură, semn clar al faptului că au fost trimise întregii liste de telefon. Ba chiar mă irită și mă jignesc. Dacă am ceva de urat, pun mâna și sun persoana în cauză. Așa că reproșurile cum că vai, eu ți-am trimis sms și tu nu mi-ai răspuns nu mă fac decât să mai tai niște nume de pe listele de oameni cu care socializam.

Că tot am ajuns la chestia asta. SOCIALIZARE. Eu aici includ cunoștințele de pe bloguri, oameni cu care m-am văzut de câteva ori la o cafea și o poveste banală, colegii de serviciu, vecinii de bloc. Oameni care îmi sunt simpatici și cu care din când în când schimb câteva cuvinte. Cu ei nu simt nevoia să bag din alea cu "vai, da, musai să ne vedem la o cafea!" când de fapt nu am vreo intenție și uit oricum după 2 minute. Ei, bine, dar ei nu uită! Și mă iau la șuturi! Că am uitat de ei, că nu mai comentez, că "nu mai știu mai nimic de tine de o grămadă de vreme". Păi, nici nu ai DE CE să știi! Pentru că socializarea înseamnă interacțiunea fiecăruia cu ceilalți, dar până la un punct. De la acel punct până la intimitatea individului nu au loc decât familia, iubiții, prietenii aceia speciali, 2-3, 5-6 foarte intimi, prieteni pe care îți permiți să-i suni și la 3 dimineața pentru un sfat și care nu te deranjează niciodată când îți cer ajutorul. Dar aceștia sunt puțini și rari, că de-aia sunt buni. Și prietenii ăștia nu îți reproșează că nu i-ai pus pe lista de preferințe în materie de bloguri și nici nu se răsfață cum că "lasă, că eu știu că totuși mă iubești puțin". Pentru că prietenii ăștia, împreună cu familia și iubitul/iubita, sunt singurii oameni pe care îi iubești cu siguranță. Pe ceilalți îi simpatizezi, îi accepți, cu ei SOCIALIZEZI. Din când în când, fără obligații sau supărări stupide.

Tot din zona virtualului mă dezgustă bărbații care încearcă să agațe gagicile prin comentarii libidinos-patetice pe bloguri sau pe facebook. Get a life! Una reală! Deși probabil de-aia sunteți penibili în virtual, pentru că în real sunteți la pământ. Dar ca să nu fiu rea doar cu bărbații, cel puțin la fel de jenante sunt femeile (oare cum de cea mai mare parte au maxim 25 de ani?) care își fac bloguri unde scriu despre câți bărbați au avut și tăvălit, după care se dau lovite că le comentează toți labagii și cretinii. Dar deh, ăsta e virtualul, un spațiu unde au toți loc. Mai nasol e când tu te ferești, dar insistă ei să dea peste tine.

Când am fost în Suedia, prin 95, am rămas impresionată de o chestie, printre milioane altele. Cel la care am stat cu fratele meu ne-a spus să ne facem în așa fel programul încât să nu vrem să facem duș după ora 10 seara, că nu e frumos, deranjează vecinii. De la mama am învățat că nu deranjezi oamenii în weekend între 2 și 6, că poate se odihnesc. În afară de cei cărora le spun eu că aștept un telefon de la ei pe la 3-4 sau Doamne ferește, de telefoane din alea rele, nu voi fi niciodată amabilă și simpatică dacă mă suni sâmbătă-duminică între 2 și 6 după-amiaza. Nimeni nu ar trebui să fie amabil, pentru că nimeni nu ar trebui deranjat. Azi am țipat la o amică pentru că deși îi spusesem că vreau să dorm, deși era duminică la ora 4 după-amiaza, ea m-a sunat. Cu riscul de a se supăra și de a nu-mi mai vorbi niciodată, nu îmi pare rău că am țipat. Pentru că nu doar că am fost trezită din somn, dar m-a deranjat lipsa de atenție la un detaliu.

Azi am văzut un lucru frumos, o stradă întreagă de oameni ieșiți să dea zăpada la poartă. Singura umbră a acelei străzi era în fața porții prietenei mele, unde trona un mare munte. Făcut de cei de la casa vecină, niște muncitori, care i-au blocat ei poarta ca să își lase duba într-o zi. Ei au plecat, dar muntele a rămas. Când am ajuns la mine pe stradă, uitasem complet de oamenii normali care își curățau trotuarul. Pentru că un imbecil sinistru, ca să-și scoată el Loganul albastru, a aruncat TOATĂ zăpada peste drum, pe 3 mașini parcate! Deși ar fi putut să facă un efort să o pună în spatele mașinii lui și în lateral. Să ne înțelegem, omul NU a plecat, doar și-a făcut el "gospodărește" curat, să moară de invidie ceilalți vecini că uite ce harnic e el. Cel mai nasol e că am văzut același comportament și la deja mulții proprietari de mașini cu numere de provincie care s-au mutat în gazdă la mine în bloc. Și pe bune, chiar aș fi vrut să fiu din aia care e tristă că provincialii îi fac în fel și chip pe bucureșteni, dar că au dreptate. Ghinion! Prost crescuții, nesimțiții, mârlanii sunt la fel, din orice oraș ar proveni.

Și ca să revin la din astea foarte personale. Ca de final. Eu când spun unui om că m-a dezamăgit, că nu îmi place cum se comportă, că s-a schimbat în rău, că nu îl mai simt aproape, o spun de-adevăratelea. Ca un fel de încheiere de relație. Încheierea la fel de sinceră ca și relația. Păi, atunci cum naiba de se înțelege de aici cum că eu mi-am vărsat doar un năduf și gata, o luăm de la capăt? Eventual la o cafea! Nu, frate, gata, final, end of story, chiar asta înseamnă! Și mă determini să îți spun "dispari, nu mai exiști" în față, nu mai e loc de insistențe sau de făcut pe niznaiul cum că nu s-a întâmplat nimic, că eu nu sunt o domniță prețioasă, diplomată, care nu spune lucruri în față ca să nu deranjeze.

Girls night out și Sherlock Holmes

Când m-am apucat eu de scris pe blog prin martie 2008, nu prea știam cu ce se mănâncă blogosfera, iar pe gagicele pe care toată lumea le știa de ani de zile le vedeam ca pe niște zeițe într-un turn de fildeș, prețioase, care în viața reală merg pe nori pufoși și nu bagă în seamă muritori de rând. Cu timpul am mai învățat și eu una alta, am cunoscut-o pe cea mai drăguță și amuzantă Cireașă din blogosferă și am realizat că da, ea umblă pe norișori pufoși, dar te invită și pe tine să călătorești alături de ea. Și uite așa m-am trezit invitată joi la o seară cu fetele și cu Sherlock Holmes. Când mă uit pe lista de invitate, numai una și una. Exact gagicele din turnul de fildeș!

Ca un făcut, mă apucă un rău și dau într-o criză de bilă de zile mari, de mă târam prin casă cu o singură dorință: să mor! Dar dacă de iubirea vieții mele Robert Downey Jr. puteam să dau oricând pe torrentz, cu așa blogerițe cucuiete adunate la un loc sigur nu m-aș mai fi întâlnit prea curând. Așa că am băgat medicamente, m-am ambiționat, am pus rictusul ăla bun pe față și țuști la Cinema City Cotroceni, sala VIP. Unde atmosfera era foarte relaxată, gagicele stăteau la taclale, ba un cico, ba o bere, ba chiar și un pahar de șampanie, ceva gustărele, că deh, dacă e VIP, e VIP. Din nefericire, eu m-am înfruptat doar cu apă plată și pastile.

Mi-a părut tare rău că nu a fost timp (câteva ore bune, cel puțin, ar fi fost necesare) să ne cunoaștem cu toatele, dar a fost tare relaxant să realizez că fetele astea sunt miștoace pur și simplu, vesele, prietenoase, foarte simpatice, nu stau în turnuri de fildeș și nici nu și-au brodat pe piept locul de sus din zelist. Pe Cireașa și Lămâie le știam deja, sunt la fel de drăgălașe ca întotdeauna, pe Honeybunny am reîntâlnit-o cu mare plăcere (de altfel, am și stat una lângă alta și ne-am hlizit tot filmul, ba ne-am ținut și de mână când ne-am speriat de efectele cu împușcături), iar pe Irina Femeia simplă am realizat că o cunosc dintr-o vreme (slavă Domnului!) trecută. Îl mai cunoșteam și pe singurul domn acceptat la această întrunire, Cristian de la Cantina Socială, trimis de Tanti Jeni că ea nu putea veni. M-am bucurat tare mult să le cunosc personal pe Ciupercuța, e o dulceață de fată, pe Nona, faină și aprigă muiere, pe Anurim care e o haioasă și o pontoasă, exact pe gustul meu. Pyuric, despre care știam cât de pricepută și profi e, m-a uimit cu cât e de puștoaică, mă înclin! Pe Adina o știam de pe Hotcity și abia aștept să o cunosc mai bine la și alte evenimente, Raluxa e o dulce și face niște gropițe tare simpatice, iar Miruna Șiblondelegândesc e și mai frumoasă în realitate. Pe Nina am văzut-o mereu cu zâmbetul pe buze și cu aparatul la purtător, mulțumim pentru imortalizare! Îmi pare tare rău că nu le-am identificat pe Andressa, Maldita, Zappy, iar dacă am uitat pe cineva, vă rog să mă iertați, eram nemâncată, febrilă și pe medicație, ok?

Sala VIP e într-un mare fel, trebuie să recunosc. Cu niște fotolii de piele impresionante, care se dau pe spate, în față, ți se ridică picioarele, numai masaj nu ne-au făcut, m-am simțit ca un bebe la mama în brațe. Chiar mi-a trecut mare parte din rău.

Despre Sherlock Holmes ce să zic? Sincer? Guy Ritchie a făcut alte filme mai mișto. Nu știu exact ce nu mi-a plăcut, ținând cont că l-a portretizat pe Holmes mult mai tare ca pe personajul lui Doyle față de sutele de alte filme. Pentru că personajul lui Doyle nu e constipat, mereu curățel, cu grimasă și pipă și vorbește pe nas, așa cum l-am văzut cu toții în atâtea alte filme. Ci e nevrotic, singuratic, drogoman, dement, bătăuș, haotic, dezordonat, așa cum îl prezintă Ritchy. Robert Downey Jr. e perfect în rol, cu barba aia de 3 zile, cu cearcăne, cu pielea ușor ofilită, cu corpușorul lui micuț și bine legat (gagicele, recunoașteți că ați oftat puțin la scena cu el gol, legat de pat cu cătușe), istericos, agitat, mereu cu câte o buba de la vreo bătaie, numai bun de luat acasă, pus în pat să își doarmă beția, ca a doua zi să îi aduci ceai și pâine prăjită să se dreagă. Și Jude Law e bun în rolul lui de Watson, mereu în umbra lui Holmes, băiat de treabă, prieten de nădejde. Și imaginea Londrei industrializată și gri mi-a plăcut, dar până la un punct. Cred că asta e marea problemă a filmului, din punctul meu de vedere. E prea multă imagine pe calculator, iar scenariul are prea multe detalii (paranoia, magie neagră, masoni, parlament, amor, suferințe și bătăi, etc etc). Aș fi vrut să văd cățelul în mai multe scene, ar fi adus un plus filmului. De asemenea, personajul negativ ar fi trebuit să fie muuult mai bun, mai vizibil, mai diabolic. Una peste alta, Sherlock Holmes nu e ce mai bun film din lume, dar cu siguranță nici cel mai prost. Unora le va plăcea foarte tare. Eu rămân la ce a spus Cireașa: să se dea câte un Robert Downey Jr. să ajungă la toată lumea!

Deși după ce am ajuns aseară acasă am recidivat în așa hal că am chemat salvarea să-mi facă o injecție și zac de atunci în pat, ca o cârpă, trebe să vă spun că am petrecut o seară tare faină și abia aștept următoarea întâlnire. Weekend frumos tuturor!

Foto de la întâlnire aici.

Can you put a price on your dreams?

Ce susține Universul? Povestea. Povestea fără de care nu este nimic...

Când am auzit de moartea lui Heath Ledger acum 2 ani, m-am întristat profund, pentru că pariasem pe el că va face istorie. Îmi plăcea nu doar pentru mutrița lui și energia pe care o deborda, ci mai ales pentru felul în care juca. De la adolescentinul 10 Things I hate about you, la rolul dramatic din The Patriot sau cel zurliu din A Knight's Tale, apoi la controversatul rol din Brokeback Mountain și cel din Grimm Brothers. Băiatul ăsta era talentat, era bun, transmitea ceva. Și s-a dus, la 29 de ani ... Imediat după a apărut Batman-ul în care a jucat, foarte mulți au crezut că a fost ultimul lui film. Un rol fabulos, nebun, care m-a făcut iar să plâng că cei buni se duc.

2 ani mai târziu, prietenul Escu îmi spune entuziasmat că a văzut The Imaginarium of Doctor Parnassus. La el filma Ledger când a murit! Uitasem complet, așa cum uitasem un alt detaliu esențial: regizorul filmului era nimeni altul decât fabulosul Terry Gilliam! Însuși Magicianul. Nu o să vă povestesc filmul, nici nu aș ști de unde să încep. Pot să vă spun doar că am stat 2 ore cu ochii mari, ca un copil căruia îi arăți un magazin de jucării. Ledger m-a făcut să plâng iar de așa pierdere, cei trei care îi joacă rolul în anumite momente (Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell) sunt superbi, Christopher Plummer e un monstru sacru, iar Tom Waits, ah, Tom Waits! atât de demențial în rol de Satana, pe cât de demențial e în muzica lui.

Am citit câteva recenzii scrufuloase și pompoase, cum că mda, e mișto, jocul e tare, decorurile sunt de poveste, dar și Gilliam a ajuns la animație pe calculator, parcă scenariul șchioapătă pe alocuri, nu ni se explică fantasticul, povestea nu are un fir logic al narațiunii bla bla bla. Am stat eu și m-am întrebat, când a avut Gilliam scenarii clasice și comerciale? Când a făcut el filme cu narațiune simplă, cu expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii în ordine cronologică, punctul culminant și deznodământul? A făcut-o în Brazil? Sau poate în The Adventures of Baron Munchausen? O fi făcut-o în Fear and Loathing in Las Vegas, Brothers Grimm sau The Fisher King! Ca să nu mai amintesc de rolul său inegalabil în Monty Python.

De ce e Gilliam unul din regizorii mei preferați? Și filmele lui pe lista mea de plăceri? Tocmai pentru că nu sunt filme oarecare, bune, bine făcute, de înțeles pentru toată lumea. Ci sunt basme, în adevăratul sens al cuvântului. Cu personaje fabuloase, cu puteri supranaturale, cu întâmplări care nu trebuie explicate, ci doar acceptate. Basmele lui Gilliam au o idee de bază, cum că lumea e repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, de la începuturile lumii. În The Imaginarium of Doctor Parnassus lupta dintre Bine și Rău nu se dă în săbii, ci în pariuri. Așa cum Răul nu e neapărat cel mai rău, iar Bunul nu e cel mai curat. Și în cele din urmă, basmul nu e despre creaturi fabuloase, ci chiar despre noi. Fantezia noastră, puterea noastră de a crede, darul (sau blestemul) zeilor de a ni se permite să alegem.

Eu nu mai cred de mult în critici de film făcute de "profesioniști". Dar cred în dorința mea de a îmi ține mereu treaz copilul din mine, de a nu-mi pierde bucuria de a crede fără să caut explicații. Nu știu dacă o să vă placă Doctor Parnassus al lui Gilliam. Poate voi sunteți mai pretențioși. Sper doar să nu luați prea în serios, prea adult acest film. Ci să știți de la început că e un basm, e o fantezie, e o magie. Iar pentru copii nu există computer-generated imagery sau copaci de carton, ci câmpuri de ciocolată și caramel, păduri roz și animăluțe cu 10 picioare.

Într-unul din pariuri, Binele și Răul trebuie să strângă 12 discipoli fiecare. Argumentul Răului: fericirea falsă a ignoranței. Argumentul Binelui: puterea imaginației ce transformă și ne luminează viețile.

Mai presus de cuvinte ...

sunt emoții și sentimente pentru care nu există cuvinte. Finuțul meu, fiul meu spiritual, Mihai Radu.








Îți mulțumesc încă o dată dragă Ocserver că ți-ai rupt din timpul tău prețios, de duminică, alături de familie, pentru a mă duce cu mașina ta zdravănă pe coclauri și zăpezi, la Valea Plopului, la băiatul meu.

Blog de blog

Lume, lume, umblă prin blogosferă o frumoasă iniţiativă. Să ne nominalizăm favoriţii. Că au pana delicată, picurândă cu acid sau cu umor dulce/acru, că scriu de nebuni tone de texte care ne încântă, că dau pe afară de talente artistice de tip broderii, torturi sau cufere pictate, e tare fain că îi putem pune în ordine şi le arătăm aprecierea. Şi din sute, sper eu mii de nominalizări, numai bine reuşim şi noi blogerii care nu suntem mari vedete cu pene în fund sau puliticieni bântuiţi de flăcări şi miasme, să ne mai cunoaştem între noi. Toate detaliile despre concursul Blog de blog se află la Lucia Verona. Vă invit pe toţi să puneţi mâna să vă lăudaţi blogerii favoriţi! E foarte simplu, luaţi categoriile şi le completaţi, e voie cu mai multe nominalizări de categorie, dar puteţi şi să nu completaţi anumite categorii, puneţi bannerul pe blogul vostru, apoi pur şi simplu puneţi link-ul cu textul vostru la Lucia Verona la comentarii. Până la 1 februarie se fac nominalizările, apoi va fi votul. Aşa că puneţi mâna şi brodaţi!!!

1. Marele premiu - Pentru că-mi place ... că e neobosită de când am descoperit-o acu aproape 2 ani, pentru că are un umor fabulos, pentru că poate scrie despre absolut orice, dar evită politica pentru că pur şi simplu nu o interesează, pentru că deşi trăieşte din scris, reuşeşte să-şi găsească timp aproape zilnic să mai scrie o trăsnaie pentru cititorii ei care se bucură gratis de talentul ei. Cireaşa e marea câştigătoare a mea. Care tocmai ce s-a mutat în casă nouă de Cireaşă, de-aia am pus ambele link-uri.

2. Cel mai bun blogger dintre scriitori - Varanus.
3. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri - Antoaneta, Paul Gabor.
4. Blogul cu cel mai mult umor - Dush Rece, Marele Han, Groparu.
5. Cel mai bun critic literar - Dragoş şi ale sale chestiilivreşti.
6. Cel mai bun cititor - Karma Police.
7. Cel mai bun blogger dintre politicieni - Alina Gorgiu.
8. Cel mai bun politician dintre bloggeri - pentru că nu cred în politicieni pozitivi, nu aş vrea să jignesc nici un blogger.
9. Cel mai informat blogger - Şuţu, Moş Călifar, Dan Andronic.
10. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă - Zazuza, Rodica, Ada, Rhodos, Semafor, Neamţu Ţiganu (Neamţule, în sufletul meu eşti primul, dar na, doamnele ie doamne).
11. Cel mai gustos blog - Cantina socială, Florena's Cakes.
12. Cel mai bun blog al unui ziarist - Mihai Goţiu.
13. Cel mai bun blog anti-băsist (+ restul găştii, aş adăuga)- Jenikă.
14. Cel mai fericit blogger - Cristian Lisandru.
15. Blog de criză sau blogger crizat - cdmitroi.
16. Cel mai artistic blog - Vaca foarte Verde, Belle de Jour, Clarisa.
17. Cel mai bizar blog - ...
18. Cel mai bun traducător din română în română (pe baza unui test la care poate participa oricine, blogger sau nu) - Veronica A. Cara.
19. Cel mai bun comentator politic - Dan Şelaru.
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri - nu neapărat despre politică - Dan Şelaru.
21. Premiul Voltaire (Să ne cultivăm grădina) - Japonia-departe-aproape.
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri - Cabral.
23. Cel mai bun blogroll - Tomata cu scufiţă.
24. Cel mai bun blog de sport - Ovidiu Ioaniţoaia.
25. Cel mai schimbător blog - ...
26. Cel mai luptător dintre bloguri - the one and only Isabelle Loreley.
27. Cel mai bun blog de modă şi/sau vintage - Cati şi superbele ei picturi pe lemn Atash2Cat.
28. Cel mai activ blogger - Turnofftheglory, Viorica.
29. Cel mai prost blog - Mircea Badea (ştiu, sunt subiectivă).
30. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri - de departe Alin Pamflezistul!
31. Premiul "Pixelul albastru şi flacăra violetă" - eu i-aş mai spune şi categoria "Paranoia e în floare, nici în sulă nu ne doare" sau "Despre vomă, numai de bine" - Ciutacu.
32. Premiul de popularitate - Cireaşa şi noua ei casă.

Acum şi voi. Luaţi categoriile de la Lucia Verona, completaţi după bunul plac, stârniţi-i şi pe cunoscuţii voştri să îşi facă nominalizările, la final băgaţi linkul postării la Lucia. Hai că mai e timp, până luni 1 februarie.

P.S. Trebe să mă laud şi io şi să-i mulţumesc Pamflezistului că e primul care m-a nominalizat. Mă înclin.

A mai plecat un înger dintre noi ...

Nu am cuvinte de data asta, mă îneacă lacrimile și mă doare sufletul. Cosmina a plecat la cer. Cât de mult a luptat fata asta minunată, numai Dumnezeu știe. Cu o boală odioasă, cu sistemul sanitar nenorocit, cu complicații, cu atâtea și atâtea. Când am cunoscut-o astă-vară la spital la Budimex, zâmbea. În ciuda a tot și toate. Și s-a bucurat atât de tare că a primit o păpușică din aceea îmbrăcată în floare sau îngeraș sau albinuță. Și zâmbea și a doua oară când am văzut-o. Și am stat de povești, ca fetele. De Crăciun era atât de slăbită, prinsă în perfuzii, nu se putea ridica din pat. Dar cu toate astea mi-a zâmbit! Și s-a bucurat de încă o păpușică fluturaș. Și mama ei mi-a spus că a fost așa bucuroasă că a citit despe mine și oamenidarnici în revista Avantaje. Mă simt atât de neputincioasă ... Nu o voi uita nicicând, atât de veselă, de zâmbitoare, de luptătoare. Odihnește-te în pace printre îngeri, Cosmina ...

Buburuze și iubire - viața la 3 ani

V-am tot povestit eu de oaza mea de bucurie, de fericirea mea concentrată. Iubita mea, cea mai drăgălașă fetiță din lume, nepoata și fina mea Smaranda (Mara pentru toată lumea care o iubește), a împlinit 3 ani. De data asta a știut că e ziua ei, că vor veni musafiri să o sărbătorească, așa că a refuzat să doarmă după-amiază, a fost emoționată, s-a agitat ca un titirez. La 3 ani, Mara e înaltă, frumoasă, pletoasă, are câte un răspuns pentru toate, vorbește non-stop (asta e probabil dorința împlinită a tatălui meu, să apară în familie cineva care vorbește mai mult decât mine și mama, n-aș fi zis că se poate), îi place ursulețul Panda, recunoaște fără probleme valanu (Valule, numai la tine mă gândesc când o aud), cocodrilul, popotanul, saprele, calelemonul (varanul, crocodilul, șarpele, cameleonul, pentru cei neinițiați). A evoluat de la sunt ciumoasă la sunt șiumoasă. Își alege singură hăinuțele cu care vrea să se îmbrace, se uită admirativ în oglindă, face ceva fițe la mâncare, dar în rest e o dulceață de fetiță.

Au venit să o sărbătorească 10 prieteni, între 5 și 1 an, a primit numai jucării haioase și hăinuțe frumoase, au țipat, au chiuit, au râs, s-au alergat, unul nu a scâncit măcar, așa că a fost o petrecere reușită. Când a văzut tortul minunat făcut de drăguța de Florena (pe care vi-o recomand cu mare căldură pentru idei năstrușnice de torturi) a făcut ochii mari și a strigat: WOW! Buburusaaaaa!!! Normal, fiecăruia i-a trebuit câte o albinuță, noroc că erau destule. La plecarea lui Ștefan, care are aproape 5 ani și e o nebunie de copil, am aflat cu stupoare că el și Mara sunt îndreptățiți să se pupe pe gură pentru că "suntem soț și soție acum". Și Mara a confirmat. Ba chiar au și un copil (nu știu dacă Ștefan știe și de asta), pentru că Mara își legăna păpușa și ne-a spus că "fata mea face nani".

Mi se pare superb cum ne putem deja înțelege, facem puzzle-uri împreună, mă anunță țipat: "Liaaaa, fac pipi!!!" și fugim repede la baie unde face la toaletă, ca un om mare. Vine și mă ia în brațe, mă pupă și îmi spune Te iubesc, Lia! E obrăznicoasă uneori, dar reacționează imediat când îi explici de ce nu e frumos ce face. E îndrăgostită de Mutulică (ceilalți pitici nu sunt așa interesanți), iar la întrebarea pe cine iubești mai mult, pe Ștefan sau pe Pedro (prietenul nostru de 33 de ani, iubirea ei de când se știe) ne-a blocat cu răspunsul: "iubesc amândoi. Altfel".



Mara are 3 ani. O viață cu urși panda, Mutulică, zânuțe, iubește în felul ei și e cea mai iubită fetiță din lume. Sper să nu se grăbească să crească, să rămână plină de magie, să fie cuminte așa, un pic, să fie zurlie, să facă oamenii să zâmbească, să-i facă fericiți. Și să fie toată viața iubită și fericită. La mulți ani, Mara!

Despre turci numai de bine

Ca de început de săptămână canicular de geroasă, vă invit la o cârciumă unde nu vă puteţi încălzi instalaţia cu o tărie, dar puteţi degusta nişte cărniţă de oaie sau tot felul de sălăţuri de să vă lingeţi deştele. La Idomemoş Turkish Specialities Restaurant. Mai pe larg şi cu mai multe detalii fotografice de bălit pe RestauranteRomânia. Boftă bună, măi!

Proud to be gay friendly

Când terminam facultatea de jurnalism, am avut de făcut o lucrare de licenţă. Şi mi-am ales o temă nefăcută până atunci, care a însemnat studiu, documentare, alergătură. Dar şi multe critici, sprâncene ridicate şi profeţii de genul "cu aşa o mizerie o să-ţi pici diploma". Dar n-am picat-o, deşi am trezit din somn membrii comisiei de examinare. Despre ce era vorba? Despre dreptul la viaţă privată, despre deontologie jurnalistică, despre legi discriminatorii într-o societate care se doreşte democrată, despre înţelegere, toleranţă şi cunoaştere versus stereotipuri, abuzuri şi îngustimea minţii. Titlul lucrării: Argumente pro şi contra homosexualităţii. Anul de graţie 2001, luna iunie, data 15 (ziua susţinerii lucrării). Ce se întâmpla încă la acea dată? În România, la 11 ani şi jumătate de la căderea comunismului (măcar în teorie), era încă în vigoare "faimosul" art. 200, care spunea că "Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani". Problema era de nuanţă şi se abuzase de ea din plin înainte de 89. Art. 152 din Codul Penal spunea că "în public" înseamnă şi "în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane". Şi uite aşa, dacă făceai amor la tine în dormitor, cu perdeaua trasă şi cu pereţii de bloc pe care îi ştim cu toţii cât sunt de groşi, erai pasibil de puşcărie.
Ca un fapt divers, la 22 iunie 2001, art. 200 a fost abrogat. M-am amuzat eu cum că ce tare sunt, prin lucrarea mea a picat, dar în acelaşi timp mi-am pus şi întrebarea: ce naiba aş mai fi susţinut dacă era abrogat înainte de examenul meu?
La 9 ani de când am scris acea lucrare, îmi dau seama că mare parte din ea ar fi de actualitate şi acum. Din păcate.

În 2001 mă şoca afirmaţia unui prieten: "violul homosexual ar trebui pedepsit cu cel puţin dublu de ani faţă de cel asupra unei femei" (atunci erau trecute separat în codul penal relaţiile sexuale prin constrângere cu o persoană de sex feminin şi cu o persoană de acelaşi sex, dar aveau aceeaşi pedeapsă, de la 3 la 10 ani). Şi îmi explica părerea lui cum că "îţi dai seama ce traumatizat rămâne bărbatul violat?". Păi, şi femeia??? "Nu-i acelaşi lucru, până la urmă deşi cu ceva violenţă, e ceva firesc, lăsat de natură". Din poziţia unei femei care a fost la un moment dat la un vârf de sulă de un viol în toată regula, am încercat să-i explic că nu e nimic natural sau firesc într-un viol, asupra unei femei sau a unui bărbat, ar trebui pedepsit oricum mult mai aspru. În 2010, acum câteva zile, o amică declară convinsă: "nu îmi pot imagina ceva mai oribil decât să se dea la mine o lesbiancă". Dar să se dea la tine un bărbat pe care îl găseşti neatrăgător? "E, până la urmă e ceva firesc, chit că nu îmi place, scap eu cumva de el". În continuarea discuţiei un el a spus că dacă s-ar da unu la el i-ar sparge faţă. "Nu că aş avea ceva cu ei, dar să stea naibii în lumea lor, cu păcatele lor cu tot". Asta cu păcatele m-a dat pe spate, trebuie să recunosc. Le-am stricat tuturor distracţia şi am încheiat discuţia pe acest subiect când i-am întrebat: "şi dacă ar trebui să rămână în lumea lor şi cei care şi-au înşelat partenerul de viaţă, şi cele care au făcut un avort, şi cei care au făcut rău din cauza invidiei, şi cei care au spălat în zi de sărbătoare, fiecare dintre noi în ce lume ne-am duce?".

Spre deosebire de mulţi cunoscuţi ai mei care au păreri foarte clare despre gay deşi nu au cunoscut vreunul declarat, eu am lucrat cu un gay, am locuit cu un gay, am câţiva prieteni foarte buni gay. Cel cu care am lucrat era foarte ambiţios şi muncitor, auto-didact şi foarte citit, puteam aborda orice temă de discuţie cu el. De când se ştia simţise atracţie pentru bărbaţi, avea o relaţie solidă de 4 ani de zile, iar părinţii lui erau convinşi că atunci când o să dea de o fată de treabă o să-i treacă şi o să se însoare şi se va vindeca. Singura mea problemă vizavi de el era legată de convingerile lui politice. La bărbatul gay cu care am locuit nu m-a deranjat faptul că flutura din mâini când vorbea, nici că avea un iubit mai frumos decât permite legea, ci faptul că lăsa colacul la wc ridicat şi că nu strângea firimiturile după ce mânca (ca orice bărbat care se respectă, nu?). Şi el simţise de copil o atracţie (chiar dacă nu conştientizată de la început) deosebită pentru băieţi, trecuse prin multe frământări şi nelinişti, avusese relaţii sexuale şi cu femei, dar nu însemnaseră chiar nimic pentru el. Mama lui ştie că e gay şi îl iubeşte pentru că e copilul ei pur şi simplu.

Pe unul din prietenii mei gay un preot nu a vrut să-l împărtăşească după spovedanie şi i-a spus să nu se mai întoarcă la el în biserică. Un altul i-a spus să vină zilnic să se roage, ca să se însănătoşească. Acum se roagă acasă.
Prietenii mei gay îmi sunt prieteni nu pentru că sunt gay, ci pentru că îmi sunt aproape la bine şi la greu, pentru că împărtăşim idei comune, pentru că putem vorbi câte în lună şi în stele, pentru că ţinem unul la altul şi nu ne facem rău. Eu îi respect pentru că sunt deştepţi, buni şi de succes profesionişti, pentru că ajută copii săraci, pentru că sunt mândri de ei şi de viaţa lor, pe care şi-o trăiesc aşa cum le place, muncind, plătind taxe, iubind, suferind, dansând, fiind buni şi loiali prieteni.

Eu şi gagicul meu, heterosexuali amândoi, mergem de multe ori în cluburi mai pe faţă sau nu declarate a fi cluburi de gay. Pentru că ne place muzica, atmosfera relaxată (nimeni nu încearcă aici să-şi dovedească bărbăţia provocându-l pe gagic la bătaie doar pentru că are multe tatuaje şi e bine făcut pentru că merge la sală, nimeni nu se uită urât, nimeni nu are nicio treabă cum dansezi sau cum te mişti, ceea ce în alte cluburi am păţit şi nu o dată). Mă deranjează vizual travestiţii prea ţipător aranjaţi în egală măsură cu paţachinele cu sâni mult prea la vedere şi buze mult prea umflate. Altfel, nu mă deranjează chiar nimic.

Nu voi cita din halucinantele comentarii pe marginea homosexualităţii văzute pe site-uri, bloguri şi forumuri. Nici despre amestecarea în aceeaşi oală, din prostie, ignoranţă şi neştiinţă, a homosexualităţii, pedofiliei, zoofiliei. M-am obişnuit deja cu ideea că e mai uşor să dai aiurea din gură decât să te documentezi sau să-ţi vezi de treaba ta şi de parul din ochiul propriu. Dar nu pot să nu mă amuz amar de comentariile pline de ură şi îndemnuri de "ar trebui castraţi, închişi în spitale de nebuni, ar trebui omorâţi din faşă" sau afirmaţiile cum că "cu toata deschiderea mea spre civilizatie si minoritati de orice fel le urez din tot sufletul salutari fierbinti (adica arza-i-ar focul in traducere libera) si tot odata un calduros :Hi siktir tz-ai dracu pe pidosnici" venite din partea unor persoane care se bat cu cărămida creştinismului în piept. Parcă ştiam că esenţa creştinismului este iubirea, toleranţa, înţelegerea, iertarea şi nu judeca pentru a nu fi judecat. Dar se pare că am citit şi învăţat de la ai mei prea puţin.

La fel de pueril aberante mi se par şi teoriile conform cărora dacă li se permite homosexualilor căsătoria civilă este în pericol perpetuarea speciei. Da, de-aia a fost un gol de oameni în istorie, că la greci şi la romani erau ceva banal relaţiile homosexuale.

Despre atitudinea BOR nu spun nimic, dezaprobarea comes with the teritory. Oricum, de când reprezentanţii BOR s-au luat de mâini cu reprezentanţii aberanţilor de la Noua Dreaptă mărşăluind pentru "normalitate", instituţia mi-a devenit şi mai puţin credibilă. Dar în acelaşi context, am un mesaj şi pentru comunitatea gay din România. Atâta timp cât o să acceptaţi din umbră, dând dezaprobator din cap doar în intimitatea casei voastre, ca un grup de câteva zeci de paţachine travestite grotesc, care îşi pun poalele în cap la tv pentru show şi audienţă, să vă reprezinte ca şi comunitate în Gayfest, să nu vă supăraţi şi întrebaţi de ce se vorbeşte urât, cu scârbă, intoleranţă şi stereotipuri stupide despre gay.

Ce-am vrut să spun cu textul ăsta? Nimic special. E doar o declaraţie, o poveste despre mine. Care iubesc bărbaţii şi femeile pentru ceea ce sunt şi fac, nu pentru culoarea pielii, numărul de ani de studiu, credinţele religioase sau preferinţele sexuale, ci pentru că sunt oameni. Şi, cu bune şi rele, eu iubesc oamenii.

P.S. Fotografiile ataşate acestui text (mulţumesc încă o dată minunatului meu prieten fotograf Mircea, care mă surprinde întotdeauna cu instantaneele lui) nu sunt doar o dedicaţie pentru dragul meu Neamţu Ţiganu căruia îi place ochii mei negrii care ie căprui. De mai bine de 17 ani mă tund foarte scurt şi primesc tot felul de comentarii (cum ar fi cel cu "de ce te tunzi aşa scurt, că nu e normal, femeile trebuie să aibă părul lung"). Dar cel mai frecvent comentariu, că tot am vorbit de stereotipuri aberante, e: "te tunzi aşa că eşti pe invers?" Mă tund aşa pentru că îmi place, mă prinde şi mă reprezintă. Pentru că nu cred în idei de genul "aşa se cade" şi în conformism. Şi sunt al naibii de mândră de asta.

Mâncatul de căcat şi ura de clasă - sporturi naţionale la români

Ca mulţi dintre voi, probabil, petrec destul de mult timp citind diverse pe net: revista presei, bloguri, forumuri. Că vreau că nu vreau, ajung de multe ori să citesc şi comentariile. Trebuie să recunosc că cea mai mare "distracţie" de la astea porneşte, nu neapărat de la subiectul articolului. De curând, când am povestit de războiul meu cu RDS, am primit primul comentariu din viaţa mea de bloger de tipul "proast-o, tâmpit-o, spalămă". Normal, era anonim. În acelaşi timp, o grămadă de vizitatori (unici le zice?) ajunşi de pe un forum softpedia. Ce-o fi asta? Acolo, pe un topic intitulat "nesimţire rds", mulţi oameni povesteau ce probleme au ei cu această firmă şi serviciile oferite. O anumită persoană dă link către postarea mea. Şi de aici încep întrebările mele. Eu dacă ajung întâmplător pe un blog, site, forum unde nu sunt "de-a casei", nu prea simt nevoia de-a mă băga în seamă, decât în cazul în care chiar e un subiect fierbinte pentru mine şi simt că un comentariu al meu ar aduce o contribuţie la şirul discuţiilor. Dar ca să mă apuc să spun autorului sau altor comentatori "bă, eşti prost, nu-i aşa!" nici nu mi-a trecut vreodată prin cap, chiar dacă sunt total de altă părere. Dar pe mine nu apelativele "proastă, isterică, nefutută, sigur nu e sănătoasă cunosc genul ăsta de muieri" m-au amuzat, ci sfaturile preţioase primite. Gratis, presupun. "e pulbere articolul ala. fata aia nu intelege ce e ala program? rezilierile se fac intre 1-5 pentru a nu mai fi facturat. daca reziliezi intre 5-15 se factureaza si luna in curs". Mda, doar că isteţul respectiv nu ştia că aceste "reglementări" cu privire la date erau pentru cei cu contracte noi, pentru contractul meu vechi puteam să reziliez până pe 15 ale luni, aşa cum menţionasem în text. Dar cel mai mişto a fost creierul luminat care mi-a transmis "Ai pe situl rds.tel toate orarele de la casierie şi contracte de la toate punctele de prezenţă. Mai citeşte dacă nu e un efort prea mare". Când eu mă plângeam că NU AM NET! După cum mă aşteptam, la câteva click-uri distanţă am aflat că anonimul care mă scuipa şi la mine acasă şi pe forum era un biet angajat al minunatei companii RDS. Of, oare cum o fi să ai creierul aşa de spălat încât să ajungi să muieşti aiurea oameni pe care nu îi cunoşti doar pentru că au probleme cu firma la care lucrezi şi despre care ştii cu siguranţă că nu e chiar un exemplu de perfecţiune?

Dar să trecem peste subiectivul meu exemplu neimportant. Zilele trecute citeam un interviu cu o scriitoare de origine română, plecată în State prin 80 şi ceva. Care doamnă Domnica Rădulescu a scris o carte, "Trenul de Trieste", care a luat ceva premii mai mult sau mai puţin relevante în SUA. Bravo ei! Nu am citit încă această carte, dar recunosc că m-am bucurat de succesul ei. Nu m-am simţit mai mândră că sunt româncă, bla bla, ci m-a bucurat o informaţie pozitivă. În interviul oferit în Adevărul, doamna Rădulescu povesteşte despre experienţa ei în comunism, câte ceva despre statutul de emigrantă. La un moment dat afirmă două lucruri: că a fost îngrozită şi ruşinată de români cănd a aflat de execuţia Ceauşeştilor. "Cred că a fost un act de răzbunare, nu de justiţie, un act care a afişat un nivel îngrijorător de sălbăticie umană". A doua afirmaţie: "sunt îngrozită de creşterea fanatismului religios şi dogma, şi de faptul că o carte ca cea a lui Dan Puric Cine suntem, pe care eu o văd puţin peste un manifest pro fascism, are foarte mulţi cititori de toate categoriile de vârstă, de faptul că îndoctrinarea religioasă este tot mai des învăţată în şcoli şi evoluţionismul tot mai puţin. De unde asemenea dispreţ faţă de ştiinţă? Sunt mâhnită de faptul că oamenii dintr-o ţară care a suferit atât de mult din cauza îndoctrinărilor şi a spălării în masă a creierilor acum caută noi modalităţi de control asupra populaţiei în loc să construiască o nouă societate bazată pe principii democratice autentice". Cât de de acord am fost cu afirmaţiile acestei doamne, nu voi spune acum, că am în cap alte idei care să-mi aducă comentarii agresive şi scuipaţi (un text viitor, trebuie să aveţi răbdare). Pe mine tot comentariile m-au făcut să ridic uimită din sprâncene: "Cel mai grav aspect este altul. Distinsa dna ne marturiseste cu fair-play ca Dan Puric este in viziunea ideologica a dumneai ...pro-fascist. E drept, spune ceva mai subtil ceea ce un filosof care peroreaza despre ingeri da infruptandu-se printre rechini si identificand mereu "legionari" , bineinteles, ca ...Dan Puric. Voi fi foarte cinic. Privind chipul distinsei scriitoare democrate nu stiu de ce o vad standu-i foarte bine cu un chipiu si cu oaresce grade pe umar dar , noblesse oblige, sub acoperire. Ca dna colonel , si complet conspirata , iar sta foarte bine" ("iar sta" este ad literam). "Produs tipic NEW AGE ,semidoct si furios ca oamenii aleg sa creada in Dumnezeu". "Rusine tanti ca te dai mare cu o carte dar ai fugit cum fug tiganii de organele de politie asa ai fugit tu din romania!". Oare câte generaţii trebuie să mai dispară pentru a le trece atâtor frustraţi complexele de inferioritate de genul "voi n-aţi suferit mâncând salam cu soia, aşa că nu aveţi dreptul să spuneţi nimic"? Şi cât timp se va mai scuza un act de barbarism atroce (e adevărat, comis de unii care aveau de ce să-i închidă gura lui Ceauşescu, dar atât de aclamat de oamenii de rând) cu replica "tu nu ştii, că ai fugit ca laşul"? Mai bine am realiza că avem în ADN trădatul conducătorilor şi omorârea lor. Cât despre criticatul lui Puric, de când naiba a devenit neadularea lui şi criticarea lui egale cu blasfemia??? Că deja concepţia asta devine şi mai aberantă şi mai periculoasă decât efectul de narcotic eliberat în masă.

Tot la capitolul ură socială, găsit ţapi ispăşitori pentru nefericirea şi frustrarea neamului, am rămas uşor înspăimântată să văd comentarii de la articole despre bugetari. Ăia, mulţi, prea mulţi, supradimensionaţi. O problemă reală, total de acord. Dar, bugetarii luaţi cu totul, clasă social-profesională, au ajuns, pentru mulţi freacă duda pe net, să fie identificaţi strict cu tantile de la administraţiile financiare care îşi freacă ness-ul. Cum vă sună: "mai crapati, ai dracu imbuibati, pe care ii tinem in carca. bugetarii sunt vinovati de distrugerea locurilor de munca si in general a economiei. Poate ca nici nu constientizeaza gravitatea faptelor sale... la fel cum multi ofiteri nazisti nu au inteles cit de mult rau fac". Sau "N-am spus ca nu depuneti un efort...si cel care taie frunza la ciini depune un efort si hotul depune un efort si violatorul depune un efort, s.a.m.d!". Ca să nu mai vorbesc de "Bugetarii sunt cancerul României! Ar trebui sa fie dati cu totii afara sa vada si eu cum e. Noi care ne rupem carca la privati ii tinem pe ei in puf. Sa dispara dracu toti!". Ca o mică paranteză: în cei 12 ani de când prestez activităţi profesionale diverse, am avut ocazia să experimentez cam tot. Am dat meditaţii pe bani serioşi fără să plătesc un leu de impozite şi taxe. Am lucrat la multinaţională pe salariu minim pe cartea de muncă şi 2 contracte de drepturi de autor, deci, iar nu pot să spun că s-au omorât să dea cu impozitele la buget. Apoi la firmă de apartament unde luam o parte din bani oficial, dar a doua jumătate era în mână, fără hârtii, contract, taxe, impozite. Am avut şi srl-ul meu de buzunar şi lucram prin contract de prestări servicii într-un lanţ al slăbiciunilor foarte bine pus la punct: clientul mare dădea o parte din bani pe hârtie, oficial, o parte la negru, cei care mă subcontractaseră pe mine la fel, o parte oficial, pe factură şi chitanţă, restul la negru. Iar eu îmi băgam toate cheltuielile posibile pe firmă ca să nu mai plătesc decât un minim de taxe. Normal, pentru un stat care îţi pune numai beţe în roate şi pumnul în gură, e firesc să cauţi portiţe de scăpare. De doi ani jumate lucrez la stat. E pentru prima dată când mi-am văzut fluturaşul şi mulţii bani pe care eu ca angajat şi angajatorul îi dăm la bugetul de stat. Deci, ca o concluzie a parantezei, doar ca angajat la stat şi mai nou bugetar am simţit că într-adevăr am contribuit la buget. Dar în creierul gol şi înfierbântat de la atâta uitat la tv al comentatorilor pe net, această schemă nu există şi nici nu poate fi concepută. Că românul nu stă să gândească, să analizeze, ci trăieşte în evul mediu unde mereu se găseau vinovaţi care trebuiau arşi pe rug. Şi se mai crede şi Sisif cu Românica în cârcă, dacă nu ar fi EL să plătească pe bugetari, EL singurul care munceşte...fi-mi-ar scârbă!

Nu pot să nu revin la oftica şi ura şi voma asupra celor care au reuşit ceva frumos, în ciuda faptului că s-au născut în România. Scriitoarea de origine germană, născută şi trăită o perioadă în România, Herta Muller, ia premiul Nobel. În orice ţară normală din lumea asta i s-ar fi făcut o statuie. Dar la noi ... Hehe, când sunt atâţi docţi şi intelectuali de marcă ce ne reprezintă cu atâta succes pe plaiuri străineze, cum să i se permită doamnei Muller să strălucească? "daca nu traia in Romania, nu facea scoala in Romania, inclusiv facultatea, pe gratis, in Germania nu ajungea scriitoare, era o muncitoare intr-o fabrica BMV, eventual o vanzatoare intr-un butik. Romania, chiar comunista, a scos-o din mocirla unui sat obscur si a promovat-o in lume! Veci, nu ajungea ea, in Germania sa faca facultate, sa scrie, sa traiasca din scris. Daca ea nu ar fi fost contactata pentru a fi recrutata de contraspionajul roman, zacea in anonimat, la fel ca altii". Deci, băi, nene, să fie clar! În toată lumea asta occidentală de căcat, nu există şcoli şi universităţi ca în Românica! Şi de-aia nu au ei decât muncitori şi negrii pe plantaţie de sunt obligaţi să-şi cumpere scriitori din Românica, să-i ademenească printr-o ciocolată şi un o coca-cola. De altfel, se şi vede că nivelul cultural şi profesional românesc e muuult peste orice şi-ar închipui vreodată străinii proşti. În aceeaşi nota de rupţi în cur cu aere de prinţi, spune un alt erudit: "Premiul Nobel nu este de loc nobil. Acordarea sa seamana cu a premiului Eurovision pentru muzica usoara,se face prin negocieri intre tarile bogate si puternice. Daca Herta Muller ramanea in Romania nu ar fi luat nici un premiu international, pentru ca Romania nu este nici bogata, nici puternica. Noi avem sau am avut scriitori mult mai valorosi,Marin Sorescu,Nichita Stanescu,Adrian Paunescu,Eugen Ionesco,Emil Cioran,Mircea Eliade,Mircea Dinescu.Acestia au opere valoroase. Herta Muller este o frustata,care le-a spus nemtilor ceeace doreau ei sa auda,o critica nemiloasa a comunismului romanesc,care nu a fost mai rau ca cel din germania de est". După cum era normal, comentariul a fost completat de un altul: "bravo Florin,asa e! Nu stiu cum se face ca, pe plan international, obtin rezultate remarcabile doar cei care ne denigreaza ca natie,popor si tara". Ah, "popor", "naţie", "ţară"! Ce cuvinte mari! Eu i-aş propune doamnei Muller să facă o critică blândă a comunismului românesc, în acelaşi timp să povestească despre holdele de aur ale câmpiilor româneşti, de românul frate cu natura, de ospitalitatea şi prietenia poporului român, că va lua cu siguranţă 3 Nobeluri, 2 Oscaruri şi 3 trofee Floarea-din-Grădină!

Cu toată dorinţa mea de a nu generaliza, de a încerca să găsesc explicaţii pentru anumite ieşiri, de a nu eticheta, am ajuns la saturaţie. La o scârbă cronică. Nu mai înţeleg nimic! Nu mă mai amuz, nu mai pot privi cu indulgenţă. Pentru că nu mai e vorba de cazuri izolate, ci de adevărate fenomene în masă. Oare nu se sufocă de atâta căcat îngurgitat? Oare nu le crapă în cap o venă de atâta ură? Dacă s-ar face Olimpiada mâncătorilor de rahat, a frustraţilor, a complexaţilor, a neîmpăcaţilor cu trecutul, istoria şi destinul lor, am fi campioni absoluţi, la toate probele. Cei mai tari din curtea şcolii ...

P.S. Există un aspect pozitiv în toată scârba asta: orice contraargument adus plecării mele din ţară este anulat imediat de eterna scârbă. Pe această cale ţin să mulţumesc populaţiei României că mă ajută să-mi văd de viaţă.

Ciorbă, sos&rock'n'roll!

Stimaţi telespectatori, dacă tot au trecut sărbătorile cu porcării, dar n-a venit încă nici primăvara cu sălăţuri şi cure de slăbire, vă invit virtual (şi vă recomand să mergeţi punctual) la o cârciumă mai altfel. Pentru amatorii de rock şi beţii aferente, numele The Jack nu mai e un mister, sunt convinsă. Doar că mai nou, pe lângă şpriţuri, votci şi concerte, se poate şi mânca. Şi chiar bine şi ieftin. Despre cum e cu puiul Iron Maiden vă invit să citiţi şi să băliţi pe RestauranteRomânia. Aşa că, în loc de sex, drugs& rock'n'roll, noul slogan e ciorbă, sos and rock'n'roll! Enjoy!

Prima leapșă din 2010 și un cado pentru Vulpe

Ca de început de an aşa, am fost lovită de o leapşă de care m-am tot ferit la un moment dat, dar uite că nu se mai poate. În plus, până la finalizarea analizei blonde (ei, bine, da, am resuscitat ironia şi umorul detaşat, cel puţin pentru o vreme), nici nu am altă inspiraţie. Aşa că până la urmă, a picat la fix. Via Rodica. Zice leapşa asta luuuungă:

1.Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:

“pe malul opus al Tamisei, putând găzdui" - Ghiduri turistice - Londra

2. Fără să verificaţi, cât e ora?
16:20

3. Verificaţi!
16.10 (mda, mă cam grăbesc să plec acasă)

4. Cum sunteţi îmbrăcat(ă)?
Jeans,pulover roz pal (sau roz prăfuit sau roz cenuşă-de-trandafiri, după cum spun cunoscătoarele de culori), chiloţi cu buline albastre şi roşii, şosete cu Snoopy şi cizme

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
La grădina mea din Farmville, pe Facebook (încâ puţin şi îmi înfloresc trandafirii şi levănţica!)

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului?
Nino-nino! o salvare şi alt zgomot stradal. Plus şefuţa mea haioasă care îl ceartă pe un nene la telefon.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Aş spune eu ceva măscări apropo de ieşit, dar mă abţin. De Revelion, party, dans, antren.

8. Ce aţi visat ieri noapte?
Că nu trebuie să mă duc la servici. Pardon, asta visam cu ochii deschişi, la 7 fără 15 când a sunat ceasul. Visele de-adevăratelea nu mi le mai amintesc.

9. Când aţi râs ultima dată?
Acu câteva minute, mi-am reamintit cu şefuţa mea scene din Seinfeld.

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii în care sunteţi?
Geam care separă biroul meu de alt birou, cărămizi din alea de sticlă mată pe un alt perete, un tablo cu iarnă, un tablo cu coş cu flori, un ceas odios.

11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Un Apple gagicului

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Love Guru, cu Mike Myres. Very funny :)

13. Aţi văzut ceva neobişnuit astăzi?
Nope, acelaşi căţel drăgălaş cu picioare scurte care dă din coada lungă ca o elice când mă vede, aceleaşi mutre posace şi îngrijorate, aceeaşi fleaşcă mizerabilă pe străzi. Dar am auzit de ceva neobişnuit: ciocolată cu fructe de mare!

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Uşor tâmpit, aparent irelevant, dar amuzant în felul lui (cred că ţine de răspunsuri).

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă!
Prima dată când întâlnesc un om, mă uit din prima la dinți. Dacă sunt foarte avariați, am mari șanse să nu îi mai dau mari șanse să-mi placă. Știu, sunt stricată la cap. Deh, mama și frate-meu sunt tehnicieni dentari, am crescut printre dentiști, e un fel de defect profesional prin simpatie.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba despre o fetiţă?
Maia

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Andrei

18. V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
O, da.

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?
Un banc bun.

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?
I-aş întoarce în timp pe chinezi cu vreo 20 de ani şi i-aş bloca acolo.

21. Vă place să dansaţi?
Dancing is my middle name.

22. George Bush?
Junior? O mare greşeală. Genetică, umană, politică.

23. Ce aţi văzut la televizor ultima dată?
Sex and the city filmul. Extrem de dezamăgitor!

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să primească acest chestionar?
Nu îmi permit să impun nimic nimănui, aşa că să-l facă cine doreşte şi pofteşte.

Și drept cadou întârziat de la Moșu, am primit un foarte drăguț premiu de la Zazuza! Pe care îl dau mai departe tuturor, pentru că de-aia sunteți în blog roll-ul meu și vă vizitez de câte ori am ocazia, pentru că îmi place tare de voi și de ce spuneți și scrieți. Sunt câteva bloguri proaspăt descoperite pe care îmi doresc să le menționez în mod special, pentru că sunt o surpriză foarte plăcută și veșnic o bucurie: Misaki, Semafor, Rodica, Music for the masses, Cantina socială, dragul meu prieten Stewardezul, Evantaiul Mauriciei, Zuza Zazuza.

Ce și cum fu, de final și de început

Goana după cadouri, ajuns la toate destinațiile propuse, mama, tata, brad, cadouri, mâncare bună, multă, somn, leneveală, zile libere fără plată, muncă în zile libere fără plată, sarmale, party, revelion, sarmale, somn, back to fucking work again. Obositor. Sărbătorile, cu toate frumusețea lor, sunt foarte obositoare și năucitoare. Vin în fugă, trec prea repede și ne lasă amețiți.

Pe 23, căutând un cadou, am mai bifat o umilință care mi-a întărit convingerea că da, e momentul să dau o pauză orașului și țării. În plin centru, km zero, la 4 zile de la ninsoare, în 100 metri de trotuar am intrat la propriu până la genunchi în bălți noroioase și înghețate. Nu se puteau ocoli, nu se putea ghici adâncimea. Mi-au dat lacrimile de frustrare și neputință. Ceea ce pentru mine e inacceptabil. Numai bine, după aia ne-am văzut cu niște oameni tare dragi, care locuiesc nu la Berlin sau Viena, ci la mai apropiata Budapesta. Cu criză, cu greutăți, aveau cu totul alte fețe. Zâmbeau natural și râdeau firesc și sănătos.

Insula de normalitate și frumos a vieții mele ne-a primit cu brațele deschise pe 24. La fix să îl așteptăm pe Moșul. Cu brad frumos, miros de sarmale și prăjituri și brațe calde și iubite. Mama Doina, tata Gigi, fratelo Cristi, sora mea de suflet Cati, adorata mea Mara, cel mai drag din lume Răzvan. Invitat special, best friend Stewardezu. Mi-a adus Moșul lucrușoare frumoase și decisiva geantă superbă de voiaj pe care mi-o doream de mult, dar nu știam ce aș fi putut pune așa multe în ea. Acum știu.
Mutrița și glasul Marei când l-a descoperit pe iubitul ei Mutulică și celelalte jucării sunt o amintire ce mă va destinde și mă va relaxa multă vreme de acum înainte.

Masa de Crăciun e mereu o încântare, dar și o provocare. Țuica fiartă întotdeauna doar o încântare. Dorința Marei de a dormi de după-amiază cu Liaaaaaa, de neprețuit. Fiecare detaliu și una peste alta, Crăciunul pentru mine înseamnă familie. Iubire. Fericire.

Din păcate, din cauze de vreme și program schimbat pe ultima sută de metri, n-am mai putut să mergem de revelion la Rhodos și frumoasa cabana de la Păltiniș. Și uite așa am ajuns cu gagicu, Iulia și Claudiu la party într-un club.Așteptările mele erau modeste. Au fost depășite cu succes și ne-am distrat de minune. Mulți din cei prezenți în club Folies erau gay. Mi s-a reconfirmat a mia oară că oamenii ăștia chiar știu să se distreze, fără inhibiții stupide și cu o poftă de viață extraordinară. Eu am fost șoferul de servici, dar nu am simțit lipsa alcoolului, am dansat toată noaptea, ba chiar am făcut și un număr special cu Iulia pe boxe (ce amintiri cu dansuri pe bar mi-au revenit!). La 6



dimineața am plecat cu greu spre casă, numai bine ca să-l culegem și pe Stewardezul din drum, total întâmplător apărut în cale (bietul de el aștepta de 20 de min un taxi care să nu-i ceară 500 de mii pe un drum de câțiva km). Cu toții ne-am destrăbălat la Iulia cu sarmalele construite cu mare talent de mama ei. Apropo, nu mi-am făcut norma de sarmale încă. Vorba Iuliei, sper că anul ăsta să fie așa cum a început: o petrecere kinky.

Prea repede m-am întors la serviciu. Care din păcate nu mai e amuzant de multă vreme. Trezită brutal la 6 jumate, înghețată bocnă după 20 de minute de cioplit la Frieda, m-am trezit de tot la realitate când am crezut că biata mașinuță se va rupe în bucăți în craterele imense de la Piața Charles de Gaules. Fratele meu, cu ce au dat ăștia prima gheață și zăpadă, cu grenadele??? Și cu ce o să dea a doua gheață, cu bombe?

2009 a fost un an frumos. Dificil pe alocuri, fabulos prin altele. Mi-am îngropat frustrări, mi-am depășit limite, mi-am descoperit fațete noi. Am cunoscut oameni superbi și sunt mândră că sunt pe lista lor de prieteni. Am fost bucuroasă și fericită, punctual, mult mai mult ca în alți ani. Pentru 2010 îmi doresc să fiu și mai tolerantă, să zâmbesc și să râd și mai mult, să iubesc mai frumos și cu mai multă pasiune, să nu mă supăr din prostii fără valoare. Îmi doresc să mă las de fumat și să beau zilnic măcar o cană de suc proaspăt stors (trăiască prietenul și colegul de apartament Stewardezu care a achiziționat robot de stors fructe). Musai trebuie să mă ocup mai mult de mine și de sănătatea mea, degeaba am vrut să ignor mici probleme, ele insistă. Vreau să citesc mai mult, să învăț limba țării unde vrem să plecăm, să pornim în marea noastră aventură cu bucurie, fără frustrări și fără regrete, să fie un pas înainte, nu o fugă. Îmi doresc tare mult să nu mai încerce cineva să mă ia de bună, deci proastă, ca să nu mai fiu nevoită să îmi arăt fața dură și nemiloasă. Îmi doresc să cunosc în continuare oameni frumoși, să întăresc legăturile cu cei deja în viața mea. Îmi doresc să știe Iulia că și la 80 de ani, băbuțe nebune, va fi prietena mea cea mai bună și unul din cei mai importanți oameni din viața mea. Hai să avem 2010-le pe care ni-l dorim, să trăim așa cum vrem și cu cine ne place!

Bilanț de Vulpe la final de an

Ca de sfârșit de an așa, în loc de bilanț, primesc o leapșă cu tente narcisiste și auto-pupătoare-pe frunte de la conu Jean Claude. Cum că dacă mi s-a întâmplat să recitesc vreo postare de anul ăsta și să zic: "Hai să-mi bag picioarele! Ce bună sunt!" Ei, bine, v-am spus de la început că eu mă iubesc și sunt foarte încântată de mine și de produsele mele în carne, blană, fulgi, ouă și vorbe spuse și scrise, așa că da, normal. Am recitit diverse scriituri ale anului 2009 și m-am râs de una singură sau m-am emoționat sau mi-am spus "fată, ce tâmpită ești tu cu supărările tale!". Deci, nu am doar texte mirobolante, ci și multă sinceritate și texte care mă emoționează în continuare, în ciuda faptului că eu cred despre mine că dacă mă tai nu curge sânge. Și dacă doriți și voi să (re)vedeți cam ce mi s-a părut mie că mă caracterizează drept o Vulpe talentată și bună la vorbe ticluite, să facem o listă (criticile, roșiile moi și ouăle stricate aruncate la final vă rog). Apropo, poate îmi puneți și diagnosticul: schizoid-paranoică ce trece repede de la o stare la alta sau Vulpe complexă care prezintă multe aspecte?

De când am dus în martie câteva hăinuțe și niște dulciuri la primii copii, nu mi-aș fi închipuit vreodată că ce va urma va lua asemenea proporții. De câte ori mă întâlnesc cu cineva care are lucrușoare pentru copii, de câte ori merg la copii și ori de câte ori scriu despre asta, sunt atât de emoționată, că mi se pune nod în gât. Toate textele despre copii, despre oamenidarnici mă fac să îmi joace lacrimi de fericire și emoție în ochi, dar acesta rămâne cel mai important parcă.

Trecând în cu totul alt registru, printre preferatele mele sunt poveștile cu Frieda (din astea de zi cu zi, dar și aventuri extreme și probleme de sănătate) și relația mea cu cu Bucureștiul (agitată, nebună, pasională).

La categoria pamflet îmi ador Analizele blonde, fiecare în parte pentru câte o năzbâtie. Vi le reamintesc doar pe cele mai recente, aici și aici.

Dintre cele mai sincere și personale texte le-am ales pe cele despre Vulpe la 31 de ani, despre superba mea nepoată Mara, despre my best friend Titi, despre fratele meu, bunicii mei și dorul meu veșnic de ei, dar și despre gagicul minunat și felul nostru de a face lumea să întoarcă privirea. Ca să nu mai spun de declarația mea de iubire pentru bărbați.

E o listă lungă zic eu (deși aș mai fi adăugat la ea). Păi, modestă nu voi fi nicicând, se înțelege. Eu mă bucur cel mai tare de altceva. De minunata invenție numită blog. Datorită căreia mi-oi fi dezvoltat eu talentele literar-artistice, dar care m-a ajutat mai ales să-mi fac o listă senzațională de prieteni noi. Oameni faini, mai tineri, mai înțelepți, mai sensibili, mai zurlii, alături de care să mă bucur, să mă plâng, să râd și să fiu fericită. Tuturor la un loc și fiecăruia în parte vă doresc să aveți bilanțuri de care să fiți mândri, să priviți cu simpatie în spate și cu încredere în față. Să avem parte de un an mai bun, în ciuda perspectivelor. Doamnelor și domnilor, minunații mei, mă înclin cu drag și mult respect. Să ne revedem și recitim sănătoși. La mulți ani cu voioșie!