Alți pași, bucăți de viață, oameni și cutii

Ieri seară am pus în mașină ultimele pungi și cutii cu lucrurile mele de la apartament. Deși același mobilier, aceiași pereți, dintr-odată casa mea nu a mai fost a mea. Cu o pauză de 3 ani, cât am stat la părinții mei la casă și curte, apartamentul a fost căminul meu de când m-am născut. Acum fix trei ani îl terminam de renovat după gustul și plăcerea mea. Doar pereți colorați, mobilier puțin, raftul cu pisici de porțelan, dulăpioarele colorate și lada de zestre făcute de draga mea Cati, tonele de cărți. Casa mea. De două săptămâni adun și sortez, arunc și pun bine. Ce să iau cu mine departe, ce să las la mama în pod. Vineri l-am dus pe Miqui la ai mei. Aveam emoții, e un motănel ciudățel și bătrân, cu hachițe, dar foarte cuminte. Mara l-a luat la pupat și iubit din prima, a stat sub un dulap câteva ore, dar pe seară deja mâncase, iar noaptea a dormit când cu mama în pat, când la tata la picioare. Am bifat o reușită pentru care îmi făceam ceva probleme.

Am crezut că voi avea probleme cu hainele, dar alea deja nu mai sunt așa multe, 5 saci și gata. Dar să scormonesc prin milioane de hârtii, cursuri din facultate, facturi, contracte, să decid ce arunc, ce păstrez, a fost îngrozitor. Florile s-au împărțit între vecina și Iulia. Cărțile. Doamne, câte cărți am de citit! Și gata. Am încuiat ușa, am păstrat cheia, dar de acum voi mai merge acolo doar în vizită, sunând înainte, că așa e frumos. Ciudat, dar mult mai puțin traumatizant decât mi-am închipuit.

Miercurea trecută am mai bifat o experiență. Mi-am dat seama că am multe lucruri pe care ori nu le-am purtat, ori nu le mai port, dar sunt încă foarte bune, argintăreli, gentuțe, haine, ba chiar și un covor. Și mi-am chemat gagicele la un garage sale. Ca în străinătate. Le-am expus frumos, fiecare lucrușor cu povestea lui, iar fetele și-au ales ce le-a plăcut. Am stat de povești, la o limonadă și o salată de fructe, la hlizeli și momente emoționante cu Iulia iYli, Oana Shmeny, Ada, Rodica, Jane, Nina, Tiza Lia, Mika și Mircea, Roxana Evergreen, Dana, Oltița. Niște fete minunate, femei deosebite, prietenele mele. Am fost extrem de emoționată. Nu știu dacă am fost cea mai primitoare și atentă gazdă, dar aș vrea să știe că întâlnirea noastră a fost și este un moment pe care o să-l iau cu mine în suflet. Le mulțumesc că mi-au luat lucrușoarele, sper să se bucure de ele și să le facă plăcere să le poarte, jumătate din bani i-am dat deja pentru doi copii speciali din campania oamenidarnici. Pe care aș vrea să nu o uitați nici voi.

Am spus la revedere unei case, am viața materială în cutii și saci, mi-am vândut din lucrurile personale. Nu a fost ușor, dar nici așa dificil. A fost cumva .. ciudat. Experiențe și lecții. Oameni lângă mine. Emoție enorm de multă. Am un nod în gât și cuvinte puține și sărace. Mai e puțin.

Boala băgatului în seamă. Sau despre proști și frustrați de internet

Citeam zilele trecute la Simona Tache despre Prostul de internet. Ăla care ajunge aiurea pe vreun site, blog, forum și, pentru că simte că moare, că-i pocnește o venă (și hemoroidul e o venă) dacă nu se bagă în seamă cumva, bagă un comentariu de genul "slab! foarte prost! ești de cacao! e prima dată când te citesc,dar nu mai revin". Textul Simonei e personal, subiectiv, ceea ce mi se pare absolut firesc. Am dat afirmativ din cap la multe din idei. Dar mult mai relevante au fost comentariile. Vreo 200 și ceva amuzante, între comentatorii ei fideli, glume pe care ei le înțeleg, că scriu de mult în acea formulă. Dar au apărut, ca muștele atrase de gunoiul nearuncat, comentatorii la care, în parte sau total, se referă textul. "Cine ești tu, madam, să ne faci pe noi proști? Eu am 200 de clase mai mult ca tine. Ești fițoasă. N-ai cultură, n-ai inspirație. Ziariștii sunt de rahat oricum". Bla bla bla. Exact genul de ne-argumente la care se referă și autoarea când spune: "Dacă n-ai fi prost, ai da un altfel de feedback textelor pe care le citeşti. Ai dezbate ideile din ele, l-ai contrazice pe autor inteligent şi cu argumente şi alte lucruri de genul ăsta". Și mai mișto e comentatorul care apare din senin și începe să se ia de alți comentatori. Că sunt bugetari și n-au muncit în viața lor, că românii sunt de căcat că el stă în Anglia și știe mai bine.

Citind toate astea (deh, acum am timp să parcurg 400 de comentarii), mi-am adus aminte că am și eu, puse bine, o groază de comentarii pe care ticăloasa cenzuristă de mine nu le-a aprobat. De când moderez comentariile mă simt așa, un mic Ceaușescu, Mao, Bau-bau, Zmeul zmeilor, etc. Mă mir foarte tare că nu m-a acuzat încă nimeni de treaba asta cu "cenzura". Dar mă acuză de altele! Pentru că ei, comentatorii apăruți din senin, care ar muri de nervi și le-ar pocni hemoroizii dacă nu ar trage de mustăți o bloggeriță oarecare, ȘTIU mai bine, au vocație de dascăli, în plus, probabil că simt că are efect terapeutic pentru frustrările lor să se isterizeze și să jignească în virtual un necunoscut.

La un text de-al meu din 2008(!!!), o domniță îmi spune "Pacat ca ai "imprumutat" faza cu probatul rocheiei de mireasa si inrositul pielii din Sex and The City, fara sa spui ca-i de acolo". Nu mi-am adus aminte respectiva scenă, deși mă uitam la serial, dar am stat să mă gândesc: frate, nu poți să mai ai o aventură sordidă, nu mai poți să ai o dramă cu un prost, nu mai poți să faci iritație de la o rochie de mireasă, că sigur ai furat scena din Totul despre Sex? Eu cred că am destule întâmplări personale de povestit încât să nu fiu nevoită să fur din filme, desene animate sau seriale. Dar na, domnișoara știe mai bine decât mine că eu nu am pățit treaba aia acum 7 ani, înainte de nunta fratelui meu, după ce a insistat mama să probez rochia cumnatei mele. Nu, eu am furat, că nu am inspirație.

La postarea cu imaginea de pe desktop, un anonim mă ceartă că piratez Windows 7. "Scoate-l!" spune el delicat. Dragă anonimule, îmi pun cenușă în cap, sunt vai de mama mea la treburi din astea de calculator, programe, etc. Dar prietenul meu IT-ist e în concediu!!! Oricum, să știi că nu am mai folosit laptopul, acum folosesc un altul, unde nu a apărut încă treaba aia cu "This copy of Windows is not genuine".

Un alt anonim, la textul ăsta, unde am poze cu prietenii mei, îmi lasă un diagnostic: "cam ne-naturale rictusurile". Dap, eram constipați, dar să nu mai spui nimănui, ok?

Am primit o grămadă de invitații de link exchange, dintre care una mi-a plăcut că îmi asigura 5.000 de vizitatori pe zi, a doua îmi spunea "ești interesat de link exchange?". Mey, partea mea masculină ar fi zis da, dar latura feminină e mai pretențioasă și fițoasă și a spus NU hotărât. Apropo, dacă nu am spus de 10 ori până acum, nu am spus niciodată: chiar nu mă interesează trocul ăsta. Dacă îmi place un blog/site, îl adaug eu, altfel chiar nu văd rostul.

Dar de departe cel mai mișto comentariu a venit la textul despre respectul pentru ceilalți. Începe domnul (presupun că e purtător de boașe) nostru cu niște ironii de mare finețe. După care începe să mă ia la șuturi că eu am fost la concert la The Cranberries la Zone Arena, unde "stiai ca oamenii din cartier sunt deranjati de poluarea sonora de acolo? Ca au facut o tona de reclamatii degeaba? Stiai ca parangheliile de la Zone Arena incalca legea linistii si ordinii publice, la fel ca o paranghelie manelistica de altfel? Stiai ca nicaieri in lumea civilizata (aia reala, nu aia din capul tau de figurista) nu e posibil ca un concert in aer liber sa aiba loc intr-un cartier rezidential si in plus si pana tarziu in noapte? Dar asa e la romani, inclusiv la snobi din astia ca tine care se cred cu totul altceva decat cocalarii si pitipoancele standard. Nu-ti fa iluzii. Faptul ca ti-ai facut blog "sofisticat" nu inseamna nimic. Esti la fel de egoista, egocentrica si needucata precum vecinul cu bormashina". L-am citit de mai multe ori. La început chiar mi-a fost milă de bietul om, pentru că ai mei se luptă cu vecinul care are hotel și cârciumă cu nunți, botezuri, cumetrii weekend de weekend, de dimineașă până dimineață, de 3 ani de zile. Și degeaba. După care m-am gândit mai mult. Păi, ai mei se luptă cu patronul, administratorul, lipsa de legislație clară, dar nu-i ia la sulă, nu le desumflă cauciucurile și nici nu aruncă cu rahat peste gard pe mesele invitaților la respectivele petreceri. Pentru că, oricât de deranjant, oricât de zgomotos, NU E VINA INVITAȚILOR! La final nu mi-a mai fost milă, pentru că la cât e de idiot și frustrat, agresiv și jignitor TOTAL GRATUIT, ar trebui să îmi pară mie rău că se desființează Zone Arena. Și n-o să mai aibă bietul om de ce să arunce cu rahat pe bloguri. Deși, la cât de virulent și cu spume la gură e, sunt convinsă că o să găsească el și alt subiect.

Uite, sunt sigură că iar o să mă certați că bag în seamă tâmpiții. Dar na, și iei ie oameni. Eu mă amuz în ticăloșia mea. Pentru că, dacă la Simona comentariile sunt la liber și proștii au satisfacția că le apare comentariul, că le răspund alții, așa că își umflă suplimentar venele, la mine revin bieții de ei și mai frustrați, doar doar or vedea că li s-a aprobat comentariul și se pot băga și mai adânc în seamă. Ghinion de neșansă. În mica mea tiranie, am decis să las proștii de internet la ușă. Să pleznească hemoroizii în ei de supărare. Am zis!

Photo de aici.

Noi aventuri vulpeşti

Ultimele zile au fost pline de aventuri pentru Vulpe, de stau uneori şi mă întreb, ce m-aş face dacă n-aş trăi tot timpul aşa, cu sufletul în gât? Acum o săptămână realizez că s-a cam făcut timpul să îi schimb uleiul Friedei. Merg la mecanicul meu, liniştită. "15-20 de minute şi gata". După jumătate de oră, ies din sala cu aer condiţionat să merg în garaj, să văz ce şi cum. Toţi cei 5 mecanici prezenţi la serviciu, buluc pe Frieda. Capacul de la filtrul de ulei nu se dădea deschis de nicio culoare. Nici la mână, nici la şurupelniţe din alea scule, bieţii băieţi erau cu venele umflate pe gât de efort, capacul nimic. "Donşoară, nu vrea şi pace, trebuie să-l spargem. Dar asta înseamnă că lăsaţi maşina aici până aducem capacul". Ţinând cont că aveam un milion de drumuri de făcut şi de cărat saci cu diverse, am zis pas, lasă că o aduc după ce comandaţi capacul. Şi dacă tot e bal, hai să schimbăm şi toate filtrele. Când le aveţi pe toate, mă chemaţi şi aduc fata la cosmetică.

Tot fâţâindu-mă de colo colo, nu am putut să nu remarc traficul mult mai aglomerat decât în mod normal, ceea ce pentru perioadă de vară, fără elevi şi studenţi, cu oameni în concedii, pe mine mă bulversează. Cine sunt şi unde se duc sutele de maşini care blochează de la Podul Grant până în Militari traficul la ora 10 jumate-11 dimineaţa??? Acu două zile, după lupte seculare într-a-ntâia de vreo jumătate de oră pe 800 de metri, ajung în cheiul Dâmboviţei, pe la Regie. Liber! Doar o maşină de stropit strada îmi bloca zborul. Accelerez, depăşesc, frână bruscă. Un miliţian disperat în mijlocul străzii mă trage pe dreapta. Îi zâmbesc larg, cu toţi dinţii şi cu tot decolteul şi recunosc, da, am băgat viteză, am vrut să depăşesc, mă grăbesc la serviciu. Îmi ia actele, merge la maşina lui, de unde se întoarce un altul. Râdea, dar parcă nu era râsul lui. Îi clipocesc şi lui graţios, îmi recunosc încă o dată greşeala, dar îi povestesc şi cum în 9 ani de zile nu m-a oprit niciodată poliţia de cuminte ce sunt. Îmi dă actele: "aţi recunoscut, nu aţi sărit la bătaie sau cu gura mare, cum se practică mai nou, aşa că aveţi noroc: nu era aparatul pornit când aţi trecut, aşa că nu s-a înregistrat viteza". Vai, domnule poliţist, ce veste bună îmi daţi! Mai ales că eu de vineri nu mai am salariu, care şi aşa era de 2 nasturi şi un scuipat, mă faceţi foarte fericită. "Da, domnişoară, vă cred. Că şi nouă ne-au tăiat salariul şi abia ne mai descurcăm, că am un copil de 1 an şi rate la bancă". Îl înţeleg dând din cap, mă uit în ochii lui şi spun senină: "e bine că ne înţelegem, că eu bani de şpagă nu aveam oricum. Vă mulţumesc, spor la treabă!". Şi plec liniştită mai departe.

Ieri mă sună de la service că au venit toate filtrele şi capacele. Era deja 2 şi ceva. Eu convinsă că nu vor termina, ei promit să încerce. Închid frumos maşinuţa, plec spre casă (apartamentul meu de unde mai aveam de luat una alta). Pe la 6 fără 10 mă sună cum că da, abia azi e gata maşina. No problem. Iau sacoşele, chem un taxi, plec relaxată spre casa Iuliei. Ajunsă în poartă relizez că legătura de chei de la ea e bine merci în portiera Friedei. Adică la service-ul din Militari. Care acum era închis. Vulpea-prinţesă, cu rochiţă lungă, sandale, lasă toată domnia de-o parte şi încalecă poarta. Cu succes. Problema mai complicată a fost la casă, unde o singură fereastră era un pic rabatată. Prin nişte operaţiuni demne de profesionişti, reuşesc să strecor mâna (slavă Domnului că măcar încheietura e subţire!) ca să mişc mânerul. Pisica Scarry a considerat că e o jucărie nouă şi mi-a sărit pe mâna şi aşa rebegită şi m-a smotocit un pic. Ca legile lui Murphy să funcţioneze perfect, mai făceam şi pipi. Reuşesc să deschid parţial fereastra, încalec cu greu pervazul înalt şi mă arunc în casă. Găsesc cu greu al doilea rând de chei, după care fug afară să anunţ vecinii de obicei foarte vigilenţi să nu sune la 112, că năluca albastră sunt eu.

Mă liniştesc un pic şi realizez că trebuie neapărat să mai fac un drum. Aşa că decid să scot (mai pe înserat, să se mai ducă traficul) la plimbare nava spaţială a Iuliei, numită generic Honda Civic. Am fost fascinată de cât de repede am ajuns la 80 la oră, eu nedorind acest lucru. Dar recunosc, mi-a plăcut. Cel mai drăguţ a fost, în schimb, faptul că am gsit eu un buton cu care am închis uşile, dar când să mă dau jos, neam de am mai reuşit să deschid portiera. Şi uite aşa stăteam ca proasta în scaun, gândindu-mă cu groază cum ar fi să ies şi din maşină tot pe geam. N-a fost cazul, că am găsit botonul.

Azi e ultima zi de serviciu. Simt deja cum mă eliberez. Am aflat că se vor da zilele următoare şi nişte bani din urmă, la care nu mai speram. M-au sunat şi băieţii de la service că e Frida gata. Să fie toate astea datorită faptului că am pe mine o rochiţă foarte drăguţă pe care, mi-am dat seama prea târziu (eram deja în taxi), a făcut Scarry un pic de pipi, de noroc aşa?

Ce-a speriat-o pe Vulpea urbană

De când mă ştiu, cu excepţia a vreo 3 ani, am stat întotdeauna la bloc. Acum doi ani şi ceva scriam cum că zi de zi mă trezesc cu o durere de cap relativ uşoară, dar iritantă şi mă culc noaptea cu ea, după caz, mai intensă sau insuportabilă. Nu din cauze de natură medicală. Şi atunci, mă întrebam eu, cine e durerea mea de cap, de unde vine şi ce caută ea în viaţa mea? Păi, în primul rând, dacă aş da o scurtă strigare pe geam "băăăă, cine îmi dă şi mie o gaură (la propriu, nu la figurat)?", m-aş trezi la uşă cu cel puţin 12-15 personaje înarmate cu o bormaşină: "a mea are diametru de găurire de 16 mm la beton şi 12 la oţel", "da' a mea are numărul de percuţii de 40.000 rotaţii/min!", "a mea are şi placă rotativă de perii pentru o putere mai mare şi o durabilitate mai ridicată a periilor colectoare". Din exces de zel pun pariu că s-ar alinia la uşa mea şi vreo 2-3 neni cu flexu', polizorul unghiular sau cu ciocanul rotopercutor. Strigarea aş putea să o fac de la 8 dimineaţa până pe la 11 noaptea, zi lumină/noapte întuneric, rezultatul ar fi garantat. La mine la bloc, la gagic la bloc, zi de muncă, weekend, ecoul celor X bormaşini, combinat cu flex, ciocan şi polizor îmi garantează durerea de cap de zi cu zi. Aia primară, cu care îmi încep ziua.

Peste care vin in forţă claxoanele, motoarele de Dacii tigăi şi scutere de rahat, tobe sparte sau jiglere înfundate. Am mai spus-o de câteva ori, Bucureştiul începe să semene tot mai mult cu New York-ul ăla din serialele şi filmele poliţiste, unde sunetul de fundal e întotdeauna o sirenă de salvare sau poliţie. Urletul sinistru al sirenei a devenit un sunet obişnuit şi banal al cotidianului, mai ales că am biroul la intersecţia a două spitale mari. De oameni bolnavi nu spun nimic, oricum mă înspăimântă numărul salvărilor. Da' de miliţieni şi jandarmi, câte dracu de misiuni au aştia pe zi??? Sau dau drumul la sirenă ca să ajungă mai repede la şaormăria din Dristor? Oricare ar fi răspunsul la întrebările mele retorice, un lucru e sigur: durerea mea de cap se acutizează şi începe deja să comunice cu mine: "ding ding ding! ce faaaci? nino ninoooo! vrrrrrruuuuum!!!" "Ştii, îmi spune durerea, îmi place să stau cu tine, eşti simpatică. Nu îmi dai cu pastile, nu mă duci la doctor. Ciocolata neagra, îngheţata sau muzica pe care o asculţi să te relaxezi şi mă trimiţi la culcare îmi plac". Păcat că îngraşă îngheţata şi ciocolata ...

La plecarea de la birou, alte claxoane şi scârţâit de frâne. Acasă, durerea mea de cap se distrează relaxată cu bătaia ăleia de deasupra în parchet şi a vecinei de dedesupt de şniţele. Dum dum dum, pac, pac, pac, tan tan tan. Se bagă în seama şi eternele bormaşini. Şi flexul. Şi sirena. Un adevărat Bolero de Ravel.

Noaptea târziu, dau să leşin în pat. Durerea mea de cap bate darabana cu degetele. Se cam plictiseşte. Dar nu pentru mult timp! Noroc că sezonul de împerechere la pisici e deschis de prin aprilie până în octombrie, că altfel nu ştiu cum m-aş descurca doar cu alarmele maşinilor care nu se mai opresc că stăpânii lor imbecili şi cretini şi nesimţiţi şi mârlani nu catadixesc să iasă pe geam să o oprească pentru că "e doar un câine, dragă, daca era hoţ ştia deja să taie contactele, tu culcă-te la loc, la un moment dat o să se oprească". Până o să pornească iar.

Povestea de mai sus era foarte reală acum doi ani, la fel de reală şi zilele trecute. Doar că de câteva zile nu mai stau la bloc, ci m-am mutat la draga mea Iulia, la căsuţă, pe nişte străduţe mai izolate, cu case. Şi pentru prima dată, am dormit singură acolo. Am adormit cu televizorul pus să se închidă singur. În prima noapte, m-am trezit panicată, pe la 2. Ceva nu era în regulă. Am verificat uşa, m-am uitat pe geam. Am deranjat pisica. Am adormit cu greu la loc, cu sentimentul că se întâmplă ceva, dar nu-mi dau seama ce. A doua noapte la fel. Ziua am stat acasă, bolind cu ficatul în braţe, aţipind din când în când. Dar senzaţia de ceva ciudat nu mă părăsea. Aseară am lenevit pe canapea, dar am stat cu urechile ciulite. Şi la culcare, am închis televizorul. Întuneric spart doar de o geană de lumină de afară, câţiva greieri cârâitori. Şi atât. Şi atunci m-a lovit. Senzaţia stranie este ... liniştea! Şi lipsa durerii de cap. Încă trei zile şi nici măcar sunetul alarmei de la telefon nu mă va mai agresa, măcar pentru o perioadă. Mi-a înflorit deja un zâmbet larg pe toată faţa, doar la gândul.

Leapşă cu muzici

Am găsit mai de mult o leapşă foarte simpatică pe care am furat-o de la Neliniştitu', dar nu ştiu cum m-am luat cu altele şi aproape că uitasem de ea. Dar pentru că în ultima vreme mă mai liniştesc din nebunia cotidiană doar ascultând muzică, realizez că îmi pică la fix să o fac acum, e ca o pauză de relaxare.
Leapşa constă în a răspunde la întrebări prin titluri de melodii ale muzicienilor favoriţi:

Eşti femeie sau bărbat?
Brown eyed girl - Van Morrison

Descrie-te!
Who's gonna ride your wild horses? - U2

Cum te simţi?
Rebel yell - Billy Idol

Descrie locul unde trăieşti în prezent.
Where the streets have no name - U2

Dacă ai putea pleca undeva, unde ai pleca?
(Rumba de) Barcelona - Manu Chao

Modalitatea favorită de a călători:
Ride the lightning – Metallica

Prietenul cel mai bun?
Julia - Chris Rea

Tu şi prietenul tău cel mai bun sunteţi:
Relax, take it easy - Mika

Cum este vremea?
Road to hell - Chris Rea

Perioada favorită a zilei:
Night comes on - Leonard Cohen

Dacă viaţa ta ar fi un show TV cum s-ar numi?
Master of puppets - Metallica

Ce înseamnă viaţa pentru tine?
Desert rose - Sting

Relaţia ta:
Ring of fire - Johnny Cash

Frica ta:
House of fire - Alice Cooper

Care e cel mai bun sfat pe care-l dai?
Be yourself - Audioslave

Gândul zilei:
Dreaming my dreams - The Cranberries

Motto:
La vida tombola - Manu Chao

Dau mai departe cu mare plăcere leapşa oricui îşi doreşte să ia o pauză de haos, să se relaxeze, să se umple de muzică.

N-avem cu cine

Citesc de câteva zile tot felul de chemări la luptă, apeluri la reacţii şi normalitate. Deşteaptă-te, române!!! Deşi diferite, deşi nu neapărat 100% de acord cu toate ideile, m-am simţit aproape de toţi autorii, chiar dacă se cam bat cap în cap unele concluzii. Eram chiar entuziasmată. Până am aprofundat problema. La cele 5-6 texte cu idei, păreri, reacţii, strigăte, furie există vreo 225 de comentarii (fără răspunsurile autorilor). Din punctul meu de vedere, reprezentative pentru moduri de gândire româneşti.

Primul e Moise Guran, care face calcule şi concluzionează: "interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară". O reacție normală, firească, furioasă, ba chiar disperată. Și de înțeles. Dar haideţi să fim măcar o dată în viaţă sinceri şi să acceptăm că "fentatul statului" nu e un sport care se inventează acum, ci e un mod de viaţă şi de adaptare de cel puţin 20 de ani încoace. Cu toţii am lucrat la patron unde am luat bani la negru şi minim pe cartea de muncă, unii am fost patroni şi am făcut pe dracu în patru să băgăm tone de benzină şi frigidere şi calculatoare pe "cheltuieli". Pentru unii bani nu am dat sau nu am cerut factură ca să nu mai plătim taxe la stat. Deci, la un stat care pune tot mai multe taxe, noi ne-am daptata şi l-am fentat din ce în ce mai tare. Nu suntem noi vinovaţi de asta, dar nici chiar inocenţi. Dar într-adevăr, este dreptul omului de a se apăra. Buuun. Cele 20 de comentarii au dat-o în politică, drept de vot, cacao cu lapte. Nimic concret. Nici un Iancu Jianu.

Tot legat de taxe şi impozite multe şi aberante vorbeşte şi Vlad Petreanu. Care completează şi cu un exemplu din State, The Tea Party, o mişcare de protest a cetăţenilor împotriva taxării excesive. Un exemplu oarecare, nu un model. Cu toate astea, din cele 80 de comentarii, mai mult de jumătate se leagă exclusiv de faptul că mişcarea din State e de rahat şi că Sarah Palin, lider de opinie a Tea Party, e o tâmpită sau, ca răspuns, că Tea Party nu e de rahat şi Sarah Palin nu e tâmpită. Unii chiar nuanţează şi se bat în surse de informare mai puţin "manipulante": Fox News sau New York Times. Mai sunt câteva comentarii de "aşa e, ai dreptate, mama lor de hoţi". Şi câteva cu "tu lucrezi la mogul, mai lasă-ne". Foarte constructive. Un singur comentariu spune "breeee, aţi luat-o pe arătură, omul ăsta vrea altceva să ne spună". Ghinion de neşansă. Restul comentariilor sunt scuipături la adresa lui, "bine, bă, că eşti tu deştept". La care răspunde până la urmă și el pe măsură.

Arhi deschide alt subiect. După 20 de ani de politicieni nenorociți și incapabili de ceva bun, miliarde de taxe și impozite, involuție, omul zice că vrea să emigreze, pentru o viață normală pentru copilul lui. Asta e soluția lui. Aproape 100 de comentarii. Un sfert sunt simple laude, pornite de la oameni care probabil nu sunt capabili să aibă o părere a lor. "Bravo, Arhi, e cel mai bun text al tău!" Eu nu cred că e cel mai bun text al lui, dar e un text de bun simț al unui om care 20 de ani a stat cu picioarele înfipte în realitățile României, nu vorbește din ce spun alții și i s-a luat și gata, plecarea e soluția lui. Alt sfert de comentarii îl înjură că e frustrat sau îl ironizeaza că normal că-și permite să plece, că doar câștigă bani din blog (se simte de departe oftica celor care bagă din astea și mi se par foarte triste, pe orice blog, site sau discuții reale le-am găsit, oftica pe faptul că altul ar putea să o ducă mai bine, să câștige mai bine) sau cu replicile astea la fel de celebre în micimea și frustrarea lor "și ce-o să faci acolo, bă? o să plângi după Românica, o să fii slugă la străin, o să-ți dai cu pumnii în cap". Plus alea cu lașitatea celor care pleacă. Ultimul sfert de comentarii sunt muieli între comentatori.

Teo se întreabă dacă e posibil un Tea Party Românesc. La fel, nu vorbește de "platforma-program" sau măsurile cerute/luate de cei din acea mișcare, ci de rezultat: o ieșire din amorțire, acțiuni sociale care au luat amploare și au ajuns să influențeze real politica americană. Adică, o mișcare socială reală, un semn de sănătate al societății. Teoretic, spune Teo, și în România ar exista condițiile pentru apariția acestei mișcări. Și mai dă și niște soluții. Comentariile nu sunt agresive sau injurioase, dar le simt să sunt la nivel de intelectuali care teoretizeaza la o tartă cu somon și un cocktail la o terasă cu umidificator din ăla la modă.

Foarte serios și interesant scrie și Ionuț Oprea, care "vrea o țară în care...". Aici apar și primele comentarii raționale, dar lipsite de entuziasm, în schimb cu un aer de fatalism: "Acum nu mai văd nici o metodă eficace de a îndrepta lucrurile" sau "vorbărie multă, degeaba, din păcate".

Draga de Nina scrie cel mai frumos text. Pentru cei ce s-au hotărât să rămână aici. Din punctul meu de vedere, un mesaj superb, care pe mine chiar m-a mișcat și în care m-am regăsit. Be the change you want to see in your country, a adaptat ea local un slogan atât de faimos al lui Mahatma Gandhi. Chiar primul comentariu spune atât de multe, atât de sec: "proastă decizie". Se continuă cu oboseala de a mai crede și de ce să fac eu ceva când alții nu fac.

Peste toate astea, concret, am trăit următoarea situație: la mine la serviciu, în ultimele 8 luni, am ajuns să fim umiliți la propriu de o conducere abuzivă și de cățeii-lachei ai conducerii. Ni s-a modificat ilegal statutul ca instituție (nu s-au încălcat decât vreo 3 legi și mai multe obligații asumate de statul român în fața UE). Am fost manipulați, ni s-au vândut gogoși fără hârtii oficiale văzute de cineva, ne-am trezit restructurați și pe alte încadrări fără o hârtie sau un act adițional, ni s-au tăiat salariile la jumătate în baza a ... nu se știe ce în aprilie, acum și cu 25%. M-am trezit că în cartea de muncă s-au operat modificări fără să fiu anunțată sau fără să mi se comunice în baza a ce (pentru cei care nu știu, asta e o treabă ILEGALĂ). Avem dreptul la un rest de bani, despre care ni s-a spus oficial că îi vom primi în iulie, că sunt prinși în bugetul aprobat, cu toate astea, nu ni se dau banii că nu vrea X sau Y director economic. Am trimis acum o săptămână un email cu semnalarea acestor ultime abuzuri către 200 de colegi. Că e cazul ca în ceasul al 90-lea să avem o reacție, că oricum nu mai avem nimic de pierdut, că trebuie să fim solidari, să comunicăm între noi cum trebuie, nu la nivel de bârfe pe holuri. Că nu cerem nimic aberant, ci drepturile noastre, că acei bani există și trebuie să-i primim. Mă așteptam, în naivitatea mea, ca măcar 20-30 de oameni să dea un reply all de întărire a mesajului meu. A fost unul singur. În rest, pe holuri, șoptit "am citit mailul tău, bravo, e foarte tare". Sau telefoane date colegei mele de birou: "ce a apucat-o pe Lia?". Sentimentele trăite au fost foarte ciudate. Furie, neputință, tristețe, dezamăgire. Și nu reușesc nici acum să le înțeleg (non)reacția. Frică de pierderea unui job pentru care oricum ești plătit în nasturi? Lehamite? Amorțeală? Lipsa instinctului de a lupta pentru drepturile tale? Toate la un loc, cel mai probabil. Zilele trecute am fost întrebată de ce mă mai agit, că oricum eu plec în foarte scurt timp. Pentru că eu așa consider normal! Pentru că nu am acceptat niciodată abuzuri fără să ripostez, pentru că nu accept să stau meduză flască când îmi sunt încălcate drepturile, pentru că merg până în pânzele albe să-mi caut dreptatea, pentru că până să se dea o decizie judecătorească la procesul pe care l-am pornit cu toții, avem dreptul și obligația de a ne lupta și singuri. Pentru că nu avem voie să plecăm capul învinși, dar să ne ducem acasă să ne plângem. NU.

Chiar sunt convinsă, cu riscul să deranjez mulți oameni, că am ajuns în situația actuală pentru că am dat întotdeauna înapoi, că am luat prea repede poziția ghiocel, că am plecat prea ușor privirea. Din 90, în loc să ne lăsăm scuipați și agresați de țigani, trebuia să le dăm o zmetie peste ochi, așa cum a făcut mama mea, la metrou, cu niște țigani care scuipau semințe pe jos. Țiganii au tăcut speriați, dar oamenii de pe scaun i-au sărit în cap că dă în niște copii. Am auzit de prea multe ori căcatul cu "e, la stat sunt privilegii, concedii de 3 săptămâni, la privat se muncește fără concediu". Nu, frate, anormal nu e concediul de 3 săptămâni la stat, ci abuzul patronilor, pentru că nu cunoaștem codul muncii, nu știm să ne cerem dreptul la odihnă, dreptul la demnitate. Și am acceptat asta din 90 încoace. Pentru că ne e frică să riscăm, nu știm să vorbim cu avocați, să dăm în judecată, să ne apărăm drepturile de oameni. Nu știm să ne vedem de treaba noastră, de ce putem face noi și de ce parcela noastră. Pe noi ne freacă grija altora. Știm să săpăm, să bârfim, să pupăm cururi. Trăim cu româneștile zicale "să moară și capra vecinului", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "mâine poate fi mai rău", ca să nu mai zic de nemuritoarea Mioriță din care se învață la școală filozofii și simboluri mărețe. N-avem sânge în coaie să ne apărăm direct, în fața agresiunii, dar ajungem acasă unde ne căcăm pe noi "moamă, ce i-aș fi zis, ce i-aș fi făcut". Românii per ansamblu ăștia sunt. Cei cu coloana dreaptă, cu dinții strânși și cu pumnul ridicat, care riscă un culcuș călduț (pentru care se plătește cu umilințe și abuzuri) pentru dreptul la demnitate, cei care chiar sunt schimbarea pe care și-o doresc la țara lor sau care aleg să plece în altă parte pentru că e de datoria lor să caute mai bine, sunt excepții care întăresc regula. Și cu mândrie și îngâmfarea pe care abia aștept să mi-o reproșați eu ȘTIU că sunt o excepție.
Pentru cei care spun resemnați că nu ai CE să mai schimbi, le spun cu convingere că nu ai cu CINE să schimbi. Amin!

P.S. Pentru cine își dorește să afle cum sunt eu schimbarea pe care mi-o doresc, să-mi dea un mail și îi explic. Pentru cine dorește să mă scuipe de sus că sunt lașă și voi împinge tăvi prin străinătate, să mă pupe în cursul serii.

Dreaming my dreams with you

Când am auzit, prin primăvară, că o să vină în concert The Cranberries, am zâmbit cu emoţia amintirilor din adolescenţă. Pentru că acea superbă etapă a vieţii mele poartă, printre altele, amprenta Dolores O'Riordan şi The Cranberries. În 94, pe la 16 ani, am auzit pentru prima dată Linger. Şi lumea mea muzicală n-a mai fost la fel. Ieşeam din perioada rock, lanţuri, plete şi haine negre, care nu mă mai reprezentau foarte bine, îi iubeam deja pe cei de la U2, dar simţeam nevoia unei trupe cu care să mă identific mai tare, şi ca muzică, şi ca imagine. Când i-am văzut şi mutriţa lui Dolores, băieţoasă, dar totuşi feminină şi delicată, freza inconfundabilă, am ştiut că am găsit ceea ce căutam. Între timp, în 16 ani de zile, tunsoarea scurtă, scurtă şi culorile aprinse au devenit o "marcă" şi a mea. Primele trei albume, "Everybody else is doing it so why can't we", "No need to argue" şi "To the faithful departed" le mai am şi acum, pe casete audio. Şi tot ele mi-au rămas cele mai aproape de suflet, deşi am multe piese pe care le iubesc şi de pe următoarele albume. Prima mea iubire adolescentină şi copilăroasă e legată de One a lui U2. A doua mare iubire, prima relaţie serioasă, poartă acordurile The Cranberries şi " I can't be with you". Când am auzit prima dată Zombie am căzut în genunchi în faţa televizorului şi am plâns, simţeam că mă sufoc. Parcă nici Orion sau One de la Metallica nu mă "loviseră" atât de puternic.

În '95, când am fost la Stockholm, am ratat la câteva zile concertul The Cranberries şi a fost o mare dramă, pentru că la realitatea din ţară a acelor vremuri, nici nu visam să ajungă şi la noi prea curând. Acum 7 ani, când am auzit că s-au despărţit, am avut cumva sentimentul că am pierdut din adolescenţa mea ceva ce nu avea cum să se mai întoarcă. Până acum câteva luni, când am aflat că vin The Cranberries în concert la Bucureşti. M-au apucat emoţiile. Am acum 32 de ani, copila din mine ar mai putea face faţă unui astfel de concert? Au trecut atâţia ani, Dolores are şi ea aproape 40 de ani, 3 copii, dacă o să mă dezamăgească? Eram ca la ideea de reîntâlnire cu colegii din liceu: emoţionată de gândul revederii, cu amintirile de atunci, dar cu teama că se va discuta despre scutece, criză şi credite. M-am mai trezit şi că să cumpăr bilet ar fi însemnat un efort financiar greu de făcut pentru vremurile odioase pe care le trăiesc, aşa că m-am băgat pe la tot felul de concursuri, în căutarea unei invitaţii. Dar pentru că sunt o norocoasă şi cu siguranţă trebuia să ajung la acest concert, am câştigat nu unul, ci două bilete (mulţumesc Hotcity, mulţumesc Mediafax)!

Şi uite-mă ieri, la braţ cu Sabbra, Anto şi Ioana, la Zone arena, gazon B. M-am întâlnit cu multă lume cunoscută, cu Teodora, cu Nona, cu Alice şi m-am bucurat tare mult să găsesc şi la ele acelaşi entuziasm şi emoţie pe care le trăiam şi eu. La 9 fix s-au auzit primele acorduri. Şi am văzut primele mâini în aer. Şi-a apărut bucăţica aia mică de Dolores, cu făţuca ei drăgălaşă, cu rochiţă şi bocanci, cu freza aia zburlită, băieţoasă, puternică, feminină şi delicată în acelaşi timp. Şi cu vocea aia a ei, doar a ei, pe care o pot recunoaşte dintr-o mie. Neschimbată, cu o forţă de care stai să te întrebi unde are pitica asta atâţia plămâni. Şi cu dansul ei inconfundabil, mişcări stângace şi amuzante, de păpuşă pe sârmă. Băieţii au fost la locul lor, cu treaba lor minunat făcută, în jurul frumoasei nebune.

Au fost pe rând, Analyze, Animal Instinct, Dreaming My Dreams (pe care mi-au dat lacrimile de emoţie), Linger, Wanted, Just My Imagination, When You’re Gone, Switch of the Moment, Desperate Andy, Time Is Ticking Out, Can’t Be With You, Ode To My Family (de câte ori ascult melodia asta realizez cât de mult îi iubesc pe ai mei şi că fără ei n-aş fi nimic), Free to Decide, turbata Salvation, Ridiculous Thoughts, Zombie (pe care am simţit-o în piept la fel de puternic), Put Me Down, Still Can’t, Promises, Dreams. Aş mai fi vrut să fie şi No need to argue, Joe, I just shot John Lennon, Forever yellow skies, Will you remember, Cordell sau Waltzing Back, dar poate data viitoare.

Dacă acum doi ani am trăit concertul vieţii mele alături de Manu Chao, acum mi-am retrăit adolescenţa frumoasă, nebună, de neuitat. Pentru o oră şi jumătate am uitat că trăiesc unele din cele mai urâte, triste, agitate şi aberante zile din viaţa mea, şi am cântat din toţi plămânii, am plâns, am râs, am dansat, am fost fericită, puştoaică de 16 ani, cu păr zburlit de 3 cm, cu ochii vii şi poftă de viaţă, cu planuri măreţe, cer senin şi oameni frumoşi în jur. I'll be dreaming my dreams with you ...

Leapșa cu desktop de weekend

Pentru că petrecem foarte mult timp, și la muncă și acasă, în fața monitoarelor, e indicat să ne încânte privirea cu imagini frumoase, nu? Și când ai nevoie de o secundă de pauză, ca să ieși din tabele, word-uri, exceluri și grafice odioase, dai click pe minimize și te bucuri măcar de imaginea de pe desktop. Eu cel puțin așa fac. Și pentru că în ultima vreme parcă numai de subiecte apăsătoare, probleme și supărări am dat, tare m-a bucurat că și Rontziki și Belle mi-au pasat o leapșă drăguță: cum arată desktopul meu?

Păi, acasă am laptopul care mă încântă cu florile mele preferate (fotografia primită cadou de la Mihaela).

Iar la servici o am pe iubita mea Mara, când era mai mitituță (imaginea surprinsă de dragul meu prieten Mircea, care face cele mai frumoase portrete).

Sunt tare curioasă cum arată desktopul vostru, dar în mod special aștept să preia leapșa pe Ada, Sabbra, Evergreen, Croco, Bianca, Zazuza, Marmotzel, Iulia-Diana, domnișoara cu șoaptele, și pe domnul Ocserver (că mi-e dator hihi).

Toate astea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, să vă bucurați de imagini și oameni frumoși și să zâmbiți mult.

Later edit: pentru că iubesc atât de mult floarea-soarelui, am foarte multe fotografii, dintre care multe primite de la alţii. Şi uite aşa am făcut o confuzie. Poza de mai sus e de la Mihaela, iar cea de la Lupul Alb a fost pe vechiul calculator şi e cea de mai jos, cel puţin la fel de frumoasă, nu?

Despre agresiune şi respect

Din hlizeala noastră pe tema coloratului, m-a pus pe gânduri comentariul lui Dani, care spune aşa: "toată lumea ar trebui să înţeleagă că, indiferent de gradul/felul în care cu toţii suntem mai mult sau mai puţin satisfăcuţi (material, financiar, sexual virtual, etc), chiar trebuie să avem măcar un pic de grijă să nu ieşim în lume cu mutre întoarse pe dos, să nu le stricăm zilele celor din jurul nostru, să nu fim acri, ciufuţi, îmbufnaţi, isterici, invidioşi, bârfitori, să fim normali şi pe cât posibil umani". Adică, să îi respectăm pe ceilalţi, nu? Că eu asta am înţeles. Eu chiar cred că nu e nimeni dator să ne suporte mutrele sau nervii cauzaţi de probleme personale. În schimb noi datorăm celorlalţi respectul de a nu-i transforma în victimele reacţiilor noastre neplăcute, mai ales când nu sunt implicaţi direct. Dar deja astea sunt fineţuri.

Nu ştiu dacă e o chestie românească sau a vremurilor pe care le trăim sau poate chiar faptul că locuiesc într-un oraş mare, înghesuit, aglomerat, fără reguli şi pedepse, dar simt pe pielea mea şi din ce văd în jur cum lipsa de respect pentru cel de alături e din ce în ce mai acută. Nu contează că e trecut de 10 noaptea sau e pauza de odihnă, afişată la avizier cu litere mari, întotdeauna există cel puţin un nesimţit care dă cu bormaşina sau ciocanul pe creierii şi liniştea vecinilor. Uşa de la lift e trântită în duşmănie parcă şi la 6 dimineaţa şi la 1 noaptea. Iar pereţii sunt subţiri şi sari din somn cu inima bătând tare. Obsesiv, de fiecare dată când păţesc asta, îmi aduc aminte de treaba aia din Suedia, unde deşi nu scria nicăieri, oamenii nu făceau duş după 11 seara, să nu-şi deranjeze vecinii. Am păţit de nu mai ştiu câte ori să vin cu bagaje în mâini şi să mi se închidă uşa de la bloc sau de la lift în nas deşi fusesem văzută. E proastă creştere, lipsă de respect.

Am crescut cu o expresie care mi-a zgâriat întotdeauna urechile: ai grijă ce spune lumea! "Lume" care ştie tot ce mişcă fiecare pentru că stă cu ochii holbaţi pe geam, cu urechea pe uşă sau pe perete, se hrăneşte şi trăieşte cu bârfe şi nu are nici măcar un dram de respect pentru viaţa şi intimitatea celorlalţi. Vecina care ştie că ai venit târziu, cu un bărbat acasă. Colega care vorbeşte şoptit, uitându-se în dreapta-stânga, că X s-ar fi combinat cu Y, iar Z are un copil deşi nu e măritată. Am detestat întotdeauna lumea asta şi nu m-a interesat niciodată ce are de comentat. Dar nu am cum să nu fiu uneori afectată de mizeriile astea şi de lipsa de respect arătată tuturor, fără discernământ. Şi ajung şi la cele mai iritante întrebări de zgândărit intimitatea mai ales a unei femei: "tu nu te mai măriţi?" de parcă măritişul ar fi cireaşa de pe tort, şi "dar tu când faci copii?". Am mai spus-o şi o repet de o mie de ori. Mai ales treaba cu copiii este o lipsă de respect şi consideraţie pentru acea femeie. Dacă a ales să nu facă copii (încă sau niciodată), e alegerea ei. Dacă a pierdut sarcini sau chiar nu poate concepe, e extrem de dureros şi urât să se pună această întrebare, mai ales de către oameni care nu sunt din cercul apropiat de cunoştinţe al persoanei în cauză. Cu toate astea, nimeni nu pare să se gândească la detalii. Ei dau cu bâta în baltă, ignoră ideea de intimitate a persoanei şi întreabă "da tu când ai de gând să faci copii?". Odios!

În ceea ce priveşte relaţionarea de conjunctură (la magazin, ghişeu, poştă, bancă, etc), s-a creat un lanţ al slăbiciunilor. Clientul se gândeşte din start că va fi tratat cu sictir şi uită de ideea de respect faţă de persoana din faţa lui, după care aşteaptă să se reacţioneze urât ca să aibă motiv să ceară respect că deh, e client, persoana de pe partea cealaltă la fel, e de la început convinsă că toată lumea ar trebui să fie vinovată de faptul că ea/el e prost plătit(ă) şi munceşte foarte mult şi sare direct la beregată. Prin acelaşi tip de logică, am auzit deja de prea multe ori povestea cu "eşti plătit din banii mei să-mi faci/să-mi oferi asta, mă comport cum vreau eu". Cel mai "amuzant" a fost un domn la bancă, s-a înfipt direct la o tanti de la ghişeu nervos foc că toţi din bănci sunt nişte tâmpiţi. Când tanti l-a rugat să fie amabil, domnul a replicat urlând "eu nu am timp de amabilităţuri!". V-am povestit de multe ori de experimentul meu transformat între timp în obişnuinţă. Zâmbesc şi sunt amabilă de la început, la orice ghişeu, în faţa oricărei vânzătoare sau funcţionar. Consider că aşa mă respect în primul rând pe mine, apoi pe cel din faţa mea. În ultimii doi ani, cu extrem de puţine excepţii, mi s-a răspuns respectuos sau în cel mai rău caz neutru, dar nu agresiv. Şi trebuie să recunosc că sunt impresionată şi mă simt tare bine.

Mă irită groaznic stilul ăsta de băgat în sufletul omului, de suflat în ceafă la o coadă. Uitatul pe vizor sau de după perdea, când vin acasă. Bormaşinile şi uşile de lift trântite în miez de noapte. Mă deranjează oamenii care insistă să te întrebe "da' ce ai? de ce eşti supărat? dar hai spune-mi" nu pentru că îşi doresc să te ajute (cei care ţin la tine şi vor să îţi fie alături te întreabă ce faci, te întreabă dacă te pot ajuta şi îţi spun că sunt aproape dacă ai nevoie, după care te lasă în ale tale), ci pentru că îi roade curiozitatea şi nu îţi respectă intimitatea. Mă simt abuzată şi simt cum îmi este călcată în picioare din ce în ce mai des zona mea personală şi intimitatea. Şi nu reuşesc să înţeleg de ce, de ce nu se poate să-mi fie respectate. Singura mea soluţie e să fiu cât mai antisocială posibil. Pentru că nu-mi doresc să reacţionez agresiv şi, din păcate, e singura metodă prin care îi faci pe nesimţiţi să înţeleagă. De fapt, nu vor înţelege oricum, dar măcar se dau doi paşi în spate. Şi apoi te vorbesc de rău.

Nu ştiu, repet, dacă lipsa de respect a oamenilor pentru ceilalţi e ceva românesc, bucureştean sau din cauza vremurilor pe care le trăim. Dar acum simt cel mai acut aceste agresiuni. Şi am obosit. Învăţ despre o limbă şi o cultură diferite de ce am trăit şi trăiesc. Şi m-am blocat ca proasta în două chestiuni: cel mai mare preţ se pune pe intimitatea şi spaţiul personal al fiecăruia şi ţi se mulţumeşte pentru că ai mulţumit. Şi stau şi mă gândesc: dresată într-o societate care se pişă pe intimitatea şi spaţiul personal al celorlalţi, cu căcaturi de genul "românii sunt prietenoşi şi săritori, străinii te lasă să mori pe stradă", întotdeauna în gardă, dar şi întotdeauna prinsă pe picior greşit la agresivităţi şi invazii, cum aş reacţiona într-o lume în care ţi se mulţumeşte pentru mulţumesc şi pe nimeni nu freacă grija cu cine ai venit acasă, când te măriţi sau faci copii? Mi-e teamă de sechele.

Despre necesitatea coloratului pe timp de criză

Preambul: De teamă să nu mă certe Neamțu Țiganu că vorbesc cu fu, pu și pi, m-am gândit să fur o scenă (una din puținele amuzante) din Sex&The City prima serie, când fetele vorbesc în voie despre sex cu un copil de față, schimbând cuvântul cu unul mult mai copilăros. La fel și eu, în loc de "a (se) f**e" voi folosi "a (se) colora".

Criză, șomaj, disponibilizări, măsuri economice imbecile, inundații. Un haos sinistru care ne-a atins pe toți într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar am realizat că nu mă ajută la nimic să stau să mă plâng sau să vorbesc despre toate astea. Deja o fac prea mulți. Și tot degeaba. Și atunci despre ce să vorbesc? Păi, am stat și m-am gândit eu cum fac față nebuniilor din jur? Și mi-am dat seama că tot mai des, când sunt întrebată cum de mai am zâmbet pe față, răspund, printre altele (din ce în ce mai puține), "mă colorez bine". Dacă acum 1 an - 2 povesteam de petreceri, ieșiri din București la grătare îmbelșugate, nunți, botezuri, cumetrii, concedii prin străinătățuri, acum învăț să îmi văd de viață cu aproape un sfert din banii de atunci. În primul rând, îmi plătesc facturile cât mai repede, să nu se adune, nu mai fac datorii nici de câțiva lei, gătesc mai des acasă, am mai tăiat din țigări și vreau să le tai de tot, nu mai intru în magazine ca să nu fiu tentată (și așa am prea multe haine și papuci). Și colorez. Cu gagicu, firește. Care știe și el ce mult înseamnă să îți colorezi femeia cum trebuie, să nu o lași prea mult că se decolorează și nu vrei asta, și mai ales, ce zâmbitoare și relaxată e, drăguță, atentă, iubitoare.

De ceva vreme tot mai multe doamne din jurul meu s-au transformat în scorpii isterice cu gura pungă și sprâncenele adunate a furie. Și se vede. Și nimic nu e mai nociv și mai periculos pe lumea asta ca o femeie isterică, rea, furioasă. Cu riscul de-a părea misogină, trebuie să vă spun că am găsit o singură explicație pentru situația asta: doamnele nu sunt colorate. Unele nu sunt colorate de multă vreme, altele nu sunt colorate cum trebuie. Și e păcat. Pentru că mai ales acum, pe timp de criză, coloratul este o metodă simplă, eficientă și ieftină de relaxare atât de necesară tuturor. Și domnii suferă din cauza lipsei de colorat, dar ei devin morocănoși, se închid în ei, rar îți sar în beregată cum fac femeile.

Deci, doamnelor, câteva vorbe. Da, e criză. S-au tăiat banii, s-au tăiat și joburile, concediul în Croația rămâne un vis frumos, sandalele alea din vitrină sunt superbe și v-ar sta minunat deși nu vă trebuie și oricum nu aveți cu ce să le cumpărați. Dar asta nu înseamnă că odată ajunse acasă nu puteți să zâmbiți galeș și cu subînțeles, asta în cazul în care aveți cui. Cât ar fi de obosit și de stresat, bărbatul vostru va reacționa imediat. Pentru că lipsa banilor și criza nu sunt motive să vă refuzați coloratul! Nu va dispărea rata la bancă și nici sabia de deasupra capului de la job, dar ce zâmbet frumos veți avea! Și în trafic nu o să mai ieșiți pe geam urlând la boul care v-a tăiat fața, și nici la birou nu se vor mai gândi colegii să vă pună tranchilizante în cafea.

Doamnelor singurele le spun doar atât: nu mai stați încruntate și plânse cu bolul de chipsuri și cutia de înghețată așteptându-l pe Făt Frumos. Că el nu există, e însurat sau e gay. Dar e plin de multe alte personaje, nu neapărat de poveste, dar sigur din realitate, care ar fi bucuroși să exerseze cu voi arta coloratului. Care dintre voi, înainte de măritiș sau relație serioasă, nu a avut măcar o aventură de o noapte, mâna sus. După care stați jos, nota 2. Bine, astea până-n 25 de ani sunt iertate, dar să nu se mai întâmple. În cazul de față este un lanț al slăbiciunilor. Sunteți singură, necolorată, încruntată, istericoasă, cine dracu să vrea să vă ia la colorat? O aventură de o noapte poate readuce zâmbetul și încrederea și uite așa pot apărea și interesații. O singură observație: deși uneori (rar) o aventură poate duce la ceva stabil, scoteți-vă asta din cap când porniți la vânătoare. Mai bine o surpriză plăcută decât o dezamăgire premeditată.

Domnilor, să nu credeți că voi scăpați. În primul rând, nu mai generalizați. Nu orice femeie încruntată și cu ghearele afară e neapărat necolorată. De cele mai multe ori e mult mai rău, e colorată prost. Și aici e vina voastră. Pentru că unii dintre voi vă închipuiți că simplul fapt că aveți un creion bine ascuțit în dotare ar trebui să le facă pe femei să simtă că au primit darul lui Doamne Doamne. Trebuie să știi să tragi liniile cum trebuie, să combini culorile armonios, să te chinui să nu ieși din contur. După care, o fi alb cu negru o combinație clasică, dar uneori o pată de mov sau turcoise poate da o notă aparte unui tablou. Să vă vând un pont: când gagica vă tot refuză, ba că o doare capul, ba că se gândește la facturi, nu e pentru că nu mai vrea să coloreze. Ci nu mai vrea să coloreze prost, că e mai frustrant decât să nu colorezi deloc.

Dragilor, criza se va adânci. E toată lumea convinsă. Putem să ne reducem din cheltuieli, să ne lăsăm de fumat, să nu ne mai uităm la știri. Dar zâmbetul pe față și un minim de relaxare (în general) gratis doar coloratul eficient le poate aduce. Așa că deschideți-vă larg cărțile de colorat, ascuțiți-vă creioanele și sfidați criza. Că până la vacanțe prin străinătate, pantofi noi și gadgeturi de ultimă oră mai e.

Shrek and the (Far Faraway) City with a touch of Braveheart

N-am idee de unde ştiu Hotcity şi Cireaşa exact când am eu nevoie de o pauză de relaxare, dar le iese de fiecare dată. Aseară am primit invitaţie la avanpremiera Shrek 4 - Forever after. Dacă pe primul l-am iubit, al doilea mi-a plăcut, iar al treilea m-a dezamăgit, am mers la numărul 4 cu bucuria unei ieşiri din programul haotic, dar şi cu teama că nu o să-mi placă. Ei, bine, m-am înşelat la partea negativă. În primul rând, a fost o încântare să mă reîntâlnesc cu fetele: Cireaşa, Ciupercutza, Ruxandra şi Pietricel. Hlizeală, papa delicios, popcorn, suculeţ şi inevitabil ochelarii pentru 3D. Da, fiţele mele se extind. De la plimbat doar cu maşina pentru că transportul în comun îmi pute (la propriu), la filme la sala VIP cu scaun de milioane, acum la IMAX la 3D. Oare o să strâmb din nas dacă mă mai scoate cineva la Scala?

Să ne întoarcem la Shrek. Care s-a maturizat, e familist, are probleme de om normal: rutina. Deşi nevasta îl iubeşte, cei trei copii sunt drăgălaşi, prietenii îi sunt mereu aproape, oamenii îl stimează, el e frustrat că ce flăcău (recte căpcăun) era odată, ce ursuleţ de pluş banal a devenit. Şi la nervi şi supărare spune că ar vrea să fie iar ce-a fost odată, căpcăun înspăimântător, liber de contract şi obligaţii, nu soţ de Fiona şi tată de copilaşi pişăcioşi şi urlători. Pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti că ţi se poate întâmpla, în scenă intră infamul Rumpelstiltskin (vă aduceţi aminte din poveştile fraţilor Grimm de piticul ăsta iritant şi rău care îţi îndeplinea dorinţe dar îţi cerea în schimb lucruri care pe termen lung ţi-ar fi distrus viaţa). Rumpel îţi dă o stranie senzaţie de deja-vu, pentru că seamănă perfect cu un funcţionar de bancă de la care iei un credit. La început e mieros şi drăguţ şi îţi oferă luna de pe cer, te convinge să semnezi, după care iţi ia şi pielea de pe tine pentru că nu ai văzut condiţiile scrise cu litere miiiiici.

Şi uite aşa Shrek al nostru primeşte o zi de hălăduială fără griji, dar se trezeşte că preţul plătit înseamnă o lume în care nimeni nu-l cunoaşte şi care arată foarte rău. În lumea lui Bizzaro Shrek (fanii Seinfeld şi Superman ştiu despre ce vorbesc), în loc de rege şi regină, palat frumos şi săteni drăguţi şi zâmbitori avem la conducere pe ticălosul Rumpel şi gaşca lui de vrăjitoare rele, palatul kitchos şi sătenii rupţi în fund, căpcăunii nu sunt prieteni cu oamenii, ci au fost goniţi în subterane într-o mişcare de Rezistenţă care aduce aminte de Mel Gibson şi Braveheart. Donkey e slugă la vrăjitoare, prăjiturica aia drăguţă se luptă în noroi cu biscuiţi fioroşi pentru a mai face şi el un ban cinstit, Fiona e şefa dură a armatei de căpcăuni, femeie acrită de atâta aşteptat după iubire, iar luptătorul Puss e un pisoiaş supraponderal răsfăţat şi puturos. În realitatea asta paralelă întunecată, Shrek trebuie să îi recucerească pe rând pe Donkey, Puss şi mai ales Fiona (dacă nu o pupă cu iubire până la răsăritul soarelui, adio Shrek). Treabă nu aşa de uşoară. Lupte, răsturnări de situaţii, şuturi în gură de la aspra, dar severa Fiona, finalul nu vi-l spun că stric toată distracţia.

Filmul nu m-a dezamăgit. Am zâmbit, am râs, m-am emoţionat, m-am relaxat. 3D-ul începe să-mi placă tot mai mult. Dar dacă nu v-aţi dat seama încă, Shrek nu mai e un film de desene animate pentru copii, ci s-a transformat într-o poveste de viaţă reală pentru adulţi. Pilde, poveţe, alegeri, dragoste, familie, priorităţi, frustrari. După cum spuneam şi în titlu, o combinaţie de frământări de genul celor din Sex and the City cu bătălii din Braveheart într-un desen animat 3D. Din păcate, Shrek nu mai e acelaşi personaj spumos, cu replici pe măsură. E un pic cam trist şi ... banal. Dar din fericire, Donkey (Eddy Murphy e genial chiar şi doar prin voce) şi Puss (şi aici, vocea lui Banderas e de milioane) sunt în continuare plini de gaguri, replici, faze care te fac să râzi cu gura până la urechi. Umorul se reîntoarce în Shrek 4(după semieşecul cu seria 3) şi chiar dacă nu reuşeşte să atingă nivelul primei părţi, e cumva o întoarcere "la origini".

Chiar dacă nu eşti mare fan Shrek, eu zic că merită să îţi iei soţul/gagicu, soţia/gagica la film, pentru o oră şi ceva de relaxare simpatică. Sinceră să fiu, eu nu aş duce-o pe Mara la el, că nu îmi pot închipui ce i-ar amuza pe copii la Shrek 4 (faţă de prima parte, care pe ea a amuzat-o peste măsură). Dar s-ar putea să mă înşel, ei oricum văd altceva, înţeleg alte mesaje. Aşa că vă rog să-mi daţi de veste cum le-a plăcut copiilor voştri filmul, că sunt tare curioasă.

Weekend fain!

Dancing with myself

Oare de ce aproape fiecare om şi întâmplare din viata mea sunt legate de o anumită melodie, de o anume muzică? Aproape fără excepţie. Si nu există doi oameni (cu unica excepție a celor două minunate, Iulia și Maggie) sau două întâmplări care să împartă aceeaşi melodie. Niciodată. Nu-mi pot închipui cum aş putea trăi fără muzică, mai cuminte, mai nebună, mai nouă sau mai veche. Tata e Celentano şi Enrico Macias cu "La femme de mon ami", mama Julio Iglesias şi Anthony Queen cu "I love you", frate-meu Metallica și Malaguena Salerosa din Kill Bill, Cati e Zucchero "Baila Morena", Mara e zbânţuială pe Crazy Loop "Mm ma ma". Iulia e Cher și Dark Lady, iar de noi cele 3 mușchetare, eu, Iulia, Maggie mă leagă muzica arăbească, singurul cd pe care l-am luat cu noi la Paștele petrecut la Snagov sau Cesaria Evora ascultată pe plaja din Vamă. Băieţii de la servici mă disperau cu Cargo, prima perioadă din Club A, adolescenţa spre prima tinereţe, e James şi "Lose control", a doua parte din Club A, mai aproape, când la muzici era Mircea e "Face a la mer" a celor de la Les Negresses Vertes. Copilăria mea e "O bătrână într-o gară" sau Tony Christie "Sweet September" sau Joe Dolan și "Lady in blue". Prima dragoste e One a celor de la U2, a doua dragoste e The Cranberries "I can't be with you". Și apoi Halo, după aia Rita Pavone și Cuore, apoi Matia Bazar și Vacanze Romane, după care Nebunul de alb. Primele bețiveli rockărești sună a Skid Row, Metallica, Maiden sau Judas Priest. Iubirea mea e Manu Chao, bucuria mea e Manu Chao, tratamentul meu pentru liniște mentală e Manu Chao.

Ritmul inimii mele e o melodie, parcă dansează și ea. Când sunt veselă și nebună, dansez pe baruri și pe mese, în ploaie sau în mijlocul străzii, îmi urlă sângele în mine, când sunt tristă si melancolica, carnea mi se strânge de sunetul chitării. Am facut și fac dragoste cu muzică în urechi și ascult melodii cu dragostea în minte. Muzica inseamna dans, mai tot timpul. Oare de ce se uită oamenii la mine ca la o nebună când mă mișc în dans pe stradă sau la volanul mașinii? De ce nu încep și ei să zâmbească și să se miște pe ritmul muzicii din capul meu? Am auzit de atâtea ori "dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni". Eu dansez singură ca și cum m-ar vedea o lume întreagă!
Cand sunt singură, cu prea multe adunate, ascult Vivaldi. Doamne, ce îmi fac viorile alea! Arcușul taie în mine, de afară înauntru și din interior afară, îmi țin răsuflarea, ca să nu pierd nici o notă sau chiar mi-o pierd de tot și nu respir, până amețesc. Nu sunt o cultă, nu recunosc prea multe arii sau bucați clasice și celebre, dar viorile astea ale lui Vivaldi.... De ce plâng întotdeauna când le-aud? De ce mă dor atât de tare și cum de durerea asta mă face să fiu atât de vie, să trăiesc atât de tare, de intens și de imens? E un anumit pasaj care mă face, de fiecare dată, să urlu, literalmente, de atâta viață. TRĂIESC! Și plâng. Și mă curăț.

Imensă invenție muzica asta. Îmi ține sângele în mișcare, îmi unge rotițele, mă bucură, mă face să iert, să uit, să râd. Mă spală și mă curăță. De mizeria oamenilor, de răutate, de scârbă, de lehamite. Da, scriu mai rar în ultima vreme, vorbesc mai puțin, răspund la mai puține telefoane. Puțini sunt oamenii care nu iau personal atitudinea mea ușor antisocială (Iuliana, draga mea dragă, când voi putea aduce energie pozitivă puiului tău, vei fi prima pe care o voi vizita; Mircea, pe tine abia aștept să te văd; Ada, Croco, frappe-ul nostru nu se topește; Cristina, limonada e la rece, da? Tizo, Ocserverule, îmi revin eu de-o cafea și o înghețată, cât de curând și știu că voi aveți răbdare cu mine). Familie, gagic, Iulia, Stewardezu. Atât. În rest, nu simt nevoia să văd mai pe nimeni. Nu e ceva personal, nu-mi mai reproșați asta, că știți că fac gesturi radicale. Nici măcar din politețe nu mai pot accepta o invitație la o bârfă, când gura mi-e mută, lipsită de spontaneitate, simțurile (auto)amorțite ca să nu urlu de nebună pe stradă, gândurile adunate grămadă într-un cap prea mic. Am obosit de oamenii cărora dacă le spui că ai o bubă ei îți răspund că au 3. Sunt sătulă de semne de viață doar când au nevoie de un serviciu. Mi-e greață de la atâta răutate gratuită, meschină și proastă. Refuz să răspund cu aceeași monedă, așa că m-am retras, am făcut doi pași în spate și îmi ascult muzica. Cine înțelege bine, cine nu ... ghinion de neșansă.

Me llaman el desaparecido
Cuando llega ya se ha ido
Volando vengo, volando voy
Deprisa deprisa a rumbo perdido
Yo llevo en el cuerpo un motor
Que nunca deja de rolar
llevo en el alma un camino
Destinado a nunca llegar
Cuando me buscan nunca estoy
Cuando me encuentran yo no soy
El que esta enfrente por que ya
me fui corriendo mas alla...

Centrul vechi - ce mireasă putea fi, ce curvă a ajuns

De când mă știu, pentru mine centrul vechi a însemnat București, parte din mine și identitatea mea de bucureșteancă. Copil fiind, înainte de 89, plecam cu mama de la serviciul ei (policlinica din Beldiman) și mergeam la magazinul Victoria, la magazinul mare de pantofi vizavi de Banca Națională (acum e sediu BCR), la magazinul 3 ursuleți, pe Lipscani de unde își cumpăra ghemuri de lână, ațe și nasturi (am și acum niște pulovere și căciulițe superbe făcute de ea) sau la cinematograful Doina, unde am văzut 101 dalmațieni și alte filme de desene animate. După 90, zona Lipscani s-a umplut rapid de tarabe cu blugi și țoale vândute de țigani bișnițari, dar și de zeci de magazine cu rochii de mireasă. Mergeau și micile magazinașe de meșteșugari ceasornicari, cizmari, bijutieri.

În plină adolescență, prin 92-93, am descoperit și viața de noapte a centrului vechi, în Club A, pe str. Blănari. Apoi Backstage și Fire pe Gabroveni. Underground-ul mergea de minune. Tot pe atunci au început să se vadă dărăpănăturile, câinii maidanezi, gunoaiele neridicate, șobolanii. Și țiganii aciuați ilegal prin casele de altădată, din ce în ce mai zgomotoși, agresivi, deranjanți.

În 95 am ieșit prima dată din țară, m-am îndrăgostit la prima vedere de Gamla Stan, centrul vechi al Stockholmului, și mi-am dorit să am așa ceva și acasă. După ce am văzut și agitația de zi și relaxarea boemă de noapte pe Vaci Utca în Budapesta, eleganța discretă a teraselor și străduțelor vieneze sau centimetru lângă centimetru de istorie superb întreținută în Praga, am știut că Bucureștiul are nevoie ca de aer de un centru vechi aranjat, cochet, cu magazinașe, bistrouri, cafenele și terase. Anii facultății tot prin zonă mi i-am petrecut, zi de zi băteam străduțele murdare, mă uitam cu tristețe la vitrinele prăfuite, rochiile de mireasă kitchoase, geamurile sparte, fațadele tot mai năruite. Dar speram, ascultam dezbateri la tv, arhitecți, specialiști, primari. "Centrul vechi va reînvia" era cel mai arzător slogan.

Ca un bărbat tânăr, îndrăgostit de o adolescentă prea fecioară, am așteptat cu răbdare dureroasă ca fecioara mea să crească, să se maturizeze, ca să o iau de mireasă. După ani de degradare și gunoaie, acum câțiva ani am început să văd schimbarea. Market 8, Amsterdam Cafe, picături de apă proaspătă în oceanul de mizerie. Am trecut cu stoicism și peste gropile și șanțurile și podețele extrem de periculoase pentru picioarele trecătorilor. Ca bărbatul din poveste, care se gândea că fata lui feciorelnică e la facultate, să învețe. La fel și eu, speram.
Anul trecut deja Smârdanul arăta superb. Dale noi pe jos, felinare, câteva terase frumoase, cu ceva spațiu între ele, atmosferă boemă. După ce l-am auzit în primăvară și pe marele primar în viață spunând cu asprime cum va avea el grijă de zona veche, am spus că gata, anul ăsta punem de nuntă! După câteva zile, seri și o noapte petrecute în zonă, pot spune că adolescenta noastră fecioară s-a maturizat rapid la facultate: se fardează strident, și-a pus silicoane, are fusta puțin sub cur, a devenit curva facultății, ba se mai duce și pe bani cu moși libidinoși.

Am fost vineri după-amiaza cu drăguța de Tomata, venită în vizită de la Timișoara, și Ciupercuța, pe Smârdan. La ora 6 deja găseai cu greu un loc la o terasă, dar încă se putea respira. Am fost literalmente șocată să văd câte baruri cu terase au răsărit, ca ciupercile după ploaie. Majoritatea foarte frumoase, cochet aranjate, elegante. Dar atât de înghesuite, că nu sesizai când se termină una și când începe cealaltă, ca să te așezi la o masă trebuia să deranjezi pe toți cei din jur, scaunul tău se lovea de cel din spate și din lateral, chelnerii se strecurau cu tăvile pline pe deasupra capetelor clienților, ca să te ridici deranjai iar pe toată lumea și inevitabil dădeai cu capul într-un colț de umbrelă. Dar poveștile cu cele două fete minunate au reușit să-mi îndepărteze primele umbre din sufletul meu.

Pe la 11 noaptea, tot vineri, cu gagicu, Iulia și Claudiu, am plecat de la o cârciumă să bem un frappe în centrul vechi. Știind că nu e voie cu mașina în zonă, am lăsat-o frumos pe a noastră la Tribunal. De departe intrarea în centrul vechi părea un câmp de bătălie. Credeam că s-a întâmplat ceva. Mașini claie peste grămadă, o șpagă la băiatu și ți se ridica frumos bariera. Și uite așa, sub privirile impasibile a vreo 10 jandarmi și din ăia cu ordinea publică, jmecherii cu mașini scumpe își putea înfige bolizii în șanțurile zonei pietonale. Agitație infernală, pițipoance care își rupeau gâtul în figuri pe tocuri de 12 prin gropile și dalele desprinse, de la fiecare terasă altă muzică, hărmălaie. Am găsit cu greu o masă liberă după ce am trecut de cel puțin 20 de terase. Urlam unii la alții ca să ne înțelegem, meniul a venit cu greu, comanda tot cam așa. Prin toată frunicăraia aia au trecut bârâind puternic 3 băieți cu motoare. Băiatul care strângea mesele, din cauze de aglomerație, a dat cu tava de pământ și a umplut de cioburi și de respect mesenii. Nu-mi dau seama dacă am plătit mult sau normal, pentru că am plecat chiauni de la masă. În clubul din subsolul barului cu terasă se dăduseră bașii la maxim și totul se resimțea la suprafață. Am ieșit prin str. Franceză, unde se continuau în același stil, sufocate una de alta, terasele. Am dat de o clădire aproape căzută, pe care era un semn de "monument". Am vrut să văd despre ce e vorba, dar mi-a fost teamă că balustrada de fier forjat ruginit care atârna la balconașul de deasupra intrarii să nu cedeze chiar atunci. Am plecat spre casă năuci, bulversați, obosiți, dezamăgiți, cu un gust extrem de amar. De curiozitate, am trecut cu mașina și pe bulevardul Decebal și pe la Dorobanți. Mda, toată protipendada de fițe, bășini și aere s-a mutat în centrul vechi.

Sâmbătă la prânz, o altă întâlnire cu oameni frumoși. Paul, Anto, Mikka au stat la taclale și povești și hlizeli cu mine și gagicu. Tot în centrul vechi. Mai aveam un dram de speranță, poate că ziua ... De data asta am găsit și terase aproape goale, peste tot sprițere din acelea cu apă, împotriva caniculei. Dar aceeași înghesuială sufocantă, iar la lumina zilei combinația de baruri cu aer franțuzesc sau englezesc, scaune comode cu perne moi, ruine de fațade și clădiri, magazinașe cochete lângă vitrine dintr-o epocă de tristă amintire, câini vagabonzi, tomberoane uriașe pline de gunoi, șanțuri și dale lipsă, balconașe putrezite care sfidează gravitația, toate la un loc dau un rezultat dulceag grețos cu tente de dramatic și amărăciune. Nu am pozat noaptea, probabil nici nu aș fi putut de câtă înghesuială era, iar ziua am evitat să imortalizez cele mai urâte imagini. Le-am preferat pe cele frumoase, dar au mai fost scăpări.

Deși sunt încă în picioare și frumoase câteva din clădirile mele preferate din București (CEC-ul, biblioteca, Banca națională, Mănăstirea Stavropoleos, Biserica rusă), deși știu că voi mai merge ocazional la un frappe sau o salată în zonă, mă simt furată. Și în mine a murit ceva.

Vulpea urbană ba călare ba pe jos

Pentru că prea trăiam eu relaxată de ceva vreme, duminică am experimentat un moment de adrenalină cu maşina pe care, sinceră să fiu, nu mi-l doream foarte tare. Dar din cauza drumurilor superbe din București, probabil nici nu e de mirare că la câteva luni se mai întâmplă ceva. Nu am rămas chiar fără frâne (probabil ăsta e următorul nivel). Am virat frumos dreapta şi, când să bag în viteză, mi-a luat-o băţul la plimbare! Am bâţâit de câteva ori, se mişca schimbătorul meu de viteze de la dreapta la stânga şi de sus în jos pe o rază de vreo 30 de cm. Nu ştiam dacă să mă panichez sau să mă amuz. Cu mare grijă şi atenţie, am reuşit să găsesc viteza a doua şi am ajuns încetişor la ai mei în poartă. Domnii casei au pus un diagnostic provizoriu "s-a rupt ceva, dar nu schimbătorul propriu zis, că altfel nu mai intra deloc în nicio viteză" şi mi-au comunicat fără drept de apel: laşi maşina aici, vine mecanicul când o putea. Şi uite aşa am fost aruncată, iar, în vâltoarea transportului în comun. După cum am mai spus, îi admir enorm pe cei care merg zi de zi cu metroul sau RATB-ul. Nu cred că îi face cuiva plăcere treaba asta, dar pe mine mă indispune teribil.

În tramvaiul 41 am experimentat iar contactul foarte intim cu oameni lipicioși, deși nu era neapărat cazul să ne atingem. Era aglomerat, dar nu peste măsură. Dar există un anumit tip de oameni care nu au idee de zona personală, de minimum de intimitate chiar și într-un spațiu public. În schimb era înfiorător de cald. Tramvai modern, cu platformă pentru urcat cărucioare, scaune comode, dar nicio urmă de aer condiționat. În schimb, în intervalul a 4 stații, am primit oferte de cumpărat plasturi, ziare și reviste vechi la prețuri de neegalat și șervețele. Plus un cerșetor care ne-a inoportunat pe toți cu mișunatul și jălaniile lui că nu are picioare. Își ascunsese atât de prost picioarele întregi, că până la urmă l-a luat la șuturi un nene și s-a dat rapid jos. În următorul mijloc de transport, autobuzul 620 care mă ducea în zona zoster Laromet (un fel de Bronx, Rahova, Ferentari, dar cu mai puține blocuri), am ținut strâns de geantă și oriunde m-am învărtit, tot nu am scăpat de duhoarea de la 3 personaje absolut dezgustătoare. Am ținut bine de geantă pentru că se fofilau printre noi 3 băeți, NU țigani, care operau delicat pe la portofele. La un moment dat, se suie doi țigani. Spălați, îmbrăcați decent, tinerei. Se salută cu doi blonzii, genul ăla de mărlănași de cartier. Unul din blonzi aruncă un ambalaj de biscuiți pe geam. Țiganul: "de ce arunci, bă, pe geam, nu e destul de murdar afară?" Blocaj total. Ca și cel căruia i se adresase, eu am crezut că face mișto. "Ce-ai, bă, ești din ăla ecologic hăhăhă?" Țiganul se încruntă: "Da, mă, sunt. Ție nu ți-ar place să fie curat pe jos? Io când am fost pe-afară am văzut că e curat și dacă aruncai ceva te ardea ăia de nu te vedeai. Și a început să-mi și placă să fie frumos și curat". Blondu l-a luat la înjurat. Eu am rămas cu un nod în gât: țiganul îi dă lecții de decență unui român și ăsta îl înjură. Mi-a sărit repede nodul când m-am trezit pipăită de o idioată care i-a zis prietenei ei: "ia, uite, fată, ce desen are tipa asta pe spate!" Pentru că era prea cald să fac mișcări bruște și violente și mai ales pentru că fac un experiment de ceva vreme, nu mai reacționez la primul impuls (ăla care mă facea să înjur, să reacționez agresiv), ci respir adânc și sunt calmă, m-am întors și i-am spus că nu e normal și civilizat să pui mâna pe un om pe care nu îl cunoști. S-a înroșit la față și a bâguit: "da și io sunt femeie, nu mă luam de tine". Recunosc că logica ei m-a amuzat un pic. "Iart-o că e proastă" a chicotit cealaltă, "da' e de-adevăratelea?". Nu, e fals. Și m-am dus mai încolo. Dar dintr-odată toată lumea se holba la mine. Și era așa de cald...

Mi-am recuperat-o pe Frieda cu bucuria unui copil care deschide cadouri de Crăciun. Mai face ea figuri, trebuie să îi fac revizia care mă va rupe cel mai probabil la buzunar, dar răcoarea aerului condiționat, cd-urile cu Manu Chao, cafeluța și țigara consumate la bord, ce-aș putea să-mi doresc mai mult? Să nu mai fie atâția demenți în trafic? Să nu mai fie așa de aglomerat? Mi-aș dori o utopie, așa că mă întorc la experimentul meu cu "serenity now" (fanii Seinfeld știu despre ce vorbesc). Nu mă mai enervez rău în trafic, pentru că oricât de tare aș țipa sau înjura, istețul sau isteața nu va învăța nimic, iar eu mă voi trezi cu o durere de cap. Las pe toată lumea să se bage, să schimbe banda și zâmbesc. Ador figurile uimite. Iar pe ăia care mă claxonează de nervi îi ignor. Și ca să-mi fie relaxarea și mai mare, gătesc aproape zilnic. Și în viața reală și în vizită pe la alții. De exemplu, la Tanti Jeni la Cantină, unde am construit o varză călită de lins degetele!