De ce am spus că încerc pe cât posibil să evit românii

Înainte de a-mi continua "serialul" despre diverse suedisme, fac un mic derapaj și îmi voi explica un pic comentariul de la textul anterior în care ziceam "încerc pe cât posibil să evit românii", ca să nu rămână neclarități.

Întotdeauna mi-a plăcut să am în jurul meu oameni interesanți, inteligenți, simpatici, cu care să am ce discuta, oameni cu care să am în comun opinii și pasiuni, oameni de la care să am ce învăța, pe care să-i admir. De ceva ani, cu riscul de a fi clasificată drept snoabă, fițoasă sau chiar "bitchy", am învățat să-mi limitez pe cât posibil contactele cu persoane care nu sunt așa cum am descris mai sus. La serviciu, la bloc, pe stradă, la magazine, pe internet, oriunde există oameni cu care nu am destule în comun și care nu îmi dau niciun motiv să îmi doresc să socializez cu ei, m-am limitat la a răspunde la un salut și un minim de alte răspunsuri, din politețe. Atât. Nu am timp, nervi și chef să fac mai mult.

Înainte de a pleca spre Suedia mi-am făcut temele încercând să aflu cât mai multe informații. Am găsit vreo două site-uri/forum-uri ale românilor din Suedia, dar din păcate, am găsit prea puțină informație și mult prea multe injurii, miștouri, comentarii agresive și jignitoare. Așa că mi-am găsit informațiile pe site-uri suedeza sau în engleză. În cele trei luni de când sunt aici am dat peste cei doi români care înjurau și spurcau, despre care am scris aici, la școală (la cursurile de suedeză) de două femei din România, care au vorbit și s-au hăhăit tare prima parte a cursului, după care au plecat la pauză că "s-au plictisit". Una din ele, în timpul unui schimb de întrebări și răspunsuri în suedeză "cum te cheamă? unde locuiești?" i-a spus în engleză, tare, unuia din colegi: "you live there? Uh! It's dirty, emigrants and blacks, right?". Tot ea, o femeie de 50 de ani, a venit la mine, s-a băgat între mine și colegul marocan cu care stăteam la povești, și m-a luat la întrebări și povești: "De când ești aici? Eu sunt de un an și ceva, am venit ca proasta, după unul, român care stă aici de 30 de ani, dar mi-am luat țeapă, că prostu nu are bani, că i-a băut. Dar io ca o cățea în călduri, am rămas aici. Dar sunt foarte dezamăgită, ăștia au case sărăcăcioase, nu ca în Italia. Și nici mașini cine știe ce nu au. Tu muncești?" Încă nu. "Păi, și din ce trăiești, fată?" Am fost tentată să-i răspund "din pornografie și droguri", dar m-am abținut. Din bani munciți de mine, din mașina vândută, din ce m-am împrumutat. "Știi, mie nu-mi intră deloc în cap suedeza asta, dar mă obligă prostu ăsta al meu. Că eu nu muncesc, că mă ține el, dar cică să știu și eu ceva. Dar e greu, sunt la cursuri din septembrie și nimic. Tu am văzut că înțelegi, te descurci, de câte luni faci?" Aaaam, de o săptămână?! "Mamă, fată, păi și cum te descurci? Cred că trebe să mă dau pe lângă tine, să am de unde copia și cu cine pălăvrăgi când ne plictisim". Aici nu m-am mai putut abține: Mă descurc pentru că vreau să învăț și pentru că sunt deșteaptă. Eu vin la școală ca să învăț, să trag cât mai tare să înțeleg și să vorbesc suedeză, nu să pălăvrăgesc. Hai să încheiem aici discuția, că deja intrăm prea mult în intimitățuri. "Dar cu mine poți vorbi, că sunt româncă, doar nu sunt străină". Pentru mine ești.
Aceeași persoană, crezând probabil că e amuzantă, i-a spus unui coleg chinez "China comunist, skit land". După care a făcut niște plecăciuni și a scos niște sunete gen "halahalahala". La pauză, colegul marocan cu care m-am împrietenit m-a întrebat foarte supărat dacă "that Romanian woman" e nebună sau doar proastă și inconștientă și nu realizează că un musulman ceva mai extremist ar fi putut să se simtă foarte jignit de gestul ei și să o aștepte la colț de stradă să-i dea în cap?

După ce am scris textul anterior, pentru prieteni și cei de acasă, fără intenții informaționale sau de alt fel, cineva de la la forumul de români Suedia.se mi-a recomandat acolo postarea. Din prima am fost luată la șuturi delicate de o persoană cu nume feminin:"as sugera romancei cu blogul care locuieste la Stockholm sa nu foloseasca termeni ca:''ca sa ma dau rotunda'' sau ''au un transport in comun dat in ma-sa'' deoarece cu scuzele de rigoare o trimetem cu Blog cu tot tot la Ma-sa si sa ne lase in pace, citim ca sa invatam ceva si nu sa ascultam prostiile altora". Pentru toate comentariile care au urmat, comentarii care nu erau de acord cu ea, a avut injurii, mitocănii, agresivități, mizerie din plin. Un alt comentator m-a certat că nu am scris că nu vine salvarea dacă ai probleme, că suedezii beau în weekend și vomită căzuți prin șanțuri, că se înghesuie în autobuze, că arabii sar bara de la metrou și nu plătesc, că e chiar nasol în Suedia!

Ca o primă concluzie, până în acest moment pot spune că nu e o întâmplare că nu vreau să întâlnesc români. Chiar nu simt nevoia. Îmi doresc să (re)întâlnesc oameni interesanți, inteligenți, simpatici, așa cum le simt că ar fi, din cele citite pe blogurile lor, pe Svea, Salmi sau Florina aici în Suedia. Pe oricare din cei din blog-roll-ul meu sau dintre comentatori, prin ce colțuri de lume ați fi. Dar nu pentru că sunteți români, ci pentru că simt că avem multe în comun și mi s-ar îmbogăți viața cumva.

La fel, pentru că am fost întrebată "dar prietena ta care te ajută acolo nu e româncă?", trebuie să spun că pe Adriana am cunoscut-o total întâmplător în vara lui 95, când am fost prima dată în Suedia, în vacanță. Era vecina și amica suedezului la care am stat eu și fratele meu. Ne-am plăcut din prima, aveam foarte multe în comun, a venit la mine și familia mea în vizită de vreo două ori de-a lungul anilor, ne-am scris, ne-am povestit, ne-am împărtășit de toate. Absolut întâmplător, Adriana e româncă. Dar m-am sfătuit cu ea legat de venirea aici pentru că e cetățean suedez care locuiește aici de 23 de ani și pentru că mi-e prietenă. Mă ajută și îmi e alături pentru că ține la mine și e un om deosebit, nu pentru că suntem românce. I-am cunoscut mulți prieteni cu care m-am împrietenit și eu, printre care și un cuplu de români, el de 20 de ani aici, ea de 10. Nici unul dintre ei nu și-a pus mâinile în șold să ne ia la întrebări de ce am venit aici, ce credem că o să facem aici, nici nu ne-au spus că e urât și greu în Suedia. Ne-am împrietenit și ne vedem din când în când pentru că avem lucruri în comun, ne simpatizăm, nu pentru că suntem români. La fel cum mă împrietenesc cu alți oameni, suedezi, marocani, canadieni, pakistanezi sau sud-americani. Pentru simplul și extrem de importantul fapt că avem în comun interese, păreri, pasiuni.

Am venit în Suedia pentru a-mi face eu, Lia Stoica, o viață și un viitor aici. Nu pentru a dovedi ce buni sunt românii, nici ca să caut alți români sau ca să mă feresc de alți români. Vreau în jurul meu oameni de calitate, de orice nație ar fi ei, iar "patriotismele" gratuite și fără valoare nu mă interesează. Sper sincer să fie ultima dată când mai vorbesc de români. Prefer să vorbesc despre oameni, personalități, prieteni.

Despre diverse suedisme

În cele 3 luni în Stockholm, am început deja să îmi fac o idee despre cum funcționează câteva chestiuni, aparent banale, dar de fapt foarte importante în viața mea de zi cu zi. Pe parcursul intergrării mele în societatea suedeză o să am o grămadă de povești de spus.

După cum v-am mai povestit, Stockholm-ul e foarte mare și întins, pentru că nu e doar un oraș cu centru și câteva cartiere, ci e un fel de "județul" Stockholm (Stockholms län), care adună toate cele 26 de municipalități (kommun). Noi stăm acum în Stockholms stad (adică kommuna Stockholm sau in the City ca să mă dau rotundă), iar la Adriana (și unde am stat în guest-houses, asupra cărora voi reveni) sau la sală mergem în Nacka Kommun. Ideea e că între diferite zone și kommune, poți face și câte o oră și ceva cu mai multe mijloace de transport. Așa că au un transport în comun dat în mă-sa. Foarte multe autobuze, metrouri, trenuri interurbane, ba chiar și bărci, ca să nu mai vorbesc de infrastructura rutieră (se merge pe autostrăzi mai mult decât pe șosele obișnuite). Toate informațiile despre cum și cu ce să ajungi din punctul X în Y se găsesc pe net, plus (cel mai important) orele la care fiecare autobuz ajunge în fiecare stație. Și pentru că nu ai întotdeauna netul la îndemână, în fiecare autobuz găsești o broșurică cu toate informațiile de pe net. În stații te pui pur și simplu la o mică (sau mai mare) coadă în așteptarea mașinii, iar la urcare se respectă întotdeauna ordinea în care ai venit în stație, chit că după tine au venit și bătrâni sau copii. Toată lumea urcă urcă pe la șofer (mai puțin mamele cu copii în cărucior, care urcă pe la ușile unde e și spațiul pentru cărucior), unde ți se verifică biletul, abonamentul sau arăți mobilul cu sms-ul care confirmă că ai plătit biletul. Nimeni nu urcă fără una din variante. La câte autobuze sunt, cred că ar fi nevoie de o armată de controlori dacă nu ar fi ăsta sistemul. Nu că, din educație, s-ar sui prea mulți fără să plătească. Pe drum ți se anunță următoarea stație și cine vrea să coboare apasă pe un buton. Nimeni nu coboară prin față. În cazul în care în stație sunt mai mulți oameni decât locuri pe scaun plus câteva în picioare, șoferul îți închide pur și simplu ușa în nas și tu rămâi jos. Ni s-a întâmplat și nouă o dată, dar un autobuz cu un traseu similar a venit în următoarele minute. Lecția învățată a fost că doar noi doi am vociferate și ne-am agitat, restul au acceptat mica neplăcere fără discuții. Pentru că ei știu că nu de nebun face șoferul asta, ci pentru siguranța pasagerilor. În concluzie, costă abonamentul vreo 70 de euro pe lună, dar te poți da cu zeci de autobuze, metrouri, trenuri interurbane și bărcuțe 24 din 24 (da, ei au și sistem de transport de noapte), în mod civilizat, logic și foarte rapid.

Vă ziceam că am stat în mai multe guest-houses până să închiriem. Care e treaba cu casele astea? Nu știu dacă există peste tot, în toate kommunele și la toate asociațiile de locatari, dar la Adriana în Nacka sunt din plin. Mai multe case și câteva blocuri cu 2-3 etaje alcătuiesc un gård (adică o grădină), o asociație de locatari. Și fiecare asociație are: o sală cu mașini de spălat și de uscat rufe, o sală de petreceri, unele și o saună, și o casă de oaspeți. Fiecare locatar are dreptul de acces și folosire a acestor locații. Ca să nu te înghesui cu musafirii tăi veniți din afara orașului, îi poți caza pentru maxim o săptămână în guest house, pentru 100-200 de coroane pe zi (11-22 de euro). Prețul e mai mult decât bun, ținând cont că vorbim de fapt de o garsonieră perfect utilată. Ai o cameră cu pat, canapea, masă, scaune, cuier, dulap, televizor, o chicinetă (plită electrică, mini-frigider, o chiuvetă, vase, tacâmuri) și o toaletă cu budă și duș. Ați văzut cum arată camerele aranjate de la IKEA? Ei, bine, exact așa sunt și aceste guest-houses. Uimitor de bine și logic utilate pentru un spațiu atât de mic. De fapt asta îmi place foarte mult aici, din câte case și apartamente am văzut pe interior, cât de bine este optimizat spațiul. La plecare, oaspeții au tot ce le trebuie pentru a face curat în urma lor. Ținând cont că noi am stat, în total, în 6 guest houses, cred că aș putea să-mi pun și experiența în curățenie la CV, nu?

Despre părțile pozitive ale suedezilor și societății suedeze în general sunt convinsă că o să mai am o grămadă de ocazii să vorbesc. Dar acum o să vă spun de câteva chestiuni nu neapărat negative, dar care pe mine mă dezamăgesc sau mă intrigă. Ei, bine, și suedezii scuipă pe stradă. Nu știu de ce mă așteptam să nu fie așa, probabil pentru că de atâtea ori m-am scârboșit de gestul ăsta la români. Mda. Și uite că și suedezii (ăia suedezi, blonzi și drăguți)scuipă pe stradă. Și mulți dintre ei își aruncă mucurile de țigară pe jos, ceea ce iar mă irită foarte tare. La început am fost șocată, acum după 3 luni mi se pleoștesc doar urechile, ca la cățeii supărați. Normal și ok nu o să mi se pară niciodată.
La capitolul bizarerii, nu reușesc să mă obișnuiesc cu stilul lor de a coborî din autobuz. Stau relaxați pe scaun, mașina ajunge în stație, oprește, se deschid ușile și abia când aproape se închid la loc îi vezi cum țâșnesc din scaune, eventual se lovesc de vreo bară sau li se închid în nas ușile (care se deschid imediat la loc) și se aruncă afară. La fel de “periculos” (pentru ei înșiși/ele însele) și ciudat mi se pare modul în care abordează ei frigul. Și la -10 grade afară, îi vezi fără căciuli, cu gâtul belit, fără un fular sau măcar cu o bluză nedecupată, gagicele cu fustițe și ciorapi din ăia subțiiiiri, dar cu niște mănuși uriașe de lână sau blană în mâini. Recunosc, sunt invidioasă că, deși au frunțile vineții, spre deosebire de mine bine încălzită de căciulițe, lor le stă perfect freza.

Pe finalul acestui lung prim episod despre realitățile vieții suedeze, trebuie să vă povestesc despre seriozitatea cu care tratează ei problema … filtrelor de la mașinile de uscat haine. Aici toată lumea care trăiește într-o mai mare sau mai mică aglomerare de case și apartamente are acces la mașinile de spălat și de uscat haine ale asociației de locatari. Când vrei să speli mai multe haine sau chestii mai mari în volum și nu te folosești de mașina de acasă, te pui frumos pe listă, din timp, șiai 3 ore doar ale tale când să speli și să usuci haine. În funcție de asociație, ai mai multe sau mai puține mașini, mai mari sau mai mici. Dar ce nu diferă în niciuna din locații este numărul de foi de hârtie pe care scrie maaare și un pic amenințător: să nu uiți să cureți filtrul de la mașina de uscat rufe! Poți să nu știi o boabă de suedeză, atenționarea aia cu filtrul mașinii de uscat haine o înțelegi imediat. Înghiți în sec, îți ștergi transpirația de pe frunte și nu te mai gândești la nimic altceva. Am spălat o dată în compania unei doamne în vârstă. Cu care m-am salutat politicos, dar nu am socializat. Când am scos din mașină rufele uscate, i-am simțit privirea în ceafă, severă. După ce m-a văzut că am curățat filtrul mi-a zâmbit cu toată fața. Deci, în Suedia ai probabil șanse să scapi de acuzația de crimă, dar cu siguranță ești aspru criticat și chiar exclus din societate dacă uiți să cureți filtrul uscătorului de rufe.

Pentru că deocamdată am atât de mult timp la dispoziție încât gătesc aproape zilnic și pentru că oriunde ai locui aici, foarte aproape de tine e un loc de plimbare superb, vă las cu câteva imagini grăitoare ale împrejurimilor și câteva farfurii cu papa bun.

To be continued

Primul revelion suedez. Party&after-party

Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, mă așteptam ca trecerea dintre ani să fie ceva mai mult simbolic, nimic special. Asta până ne-a spus Adriana că de Revelion prietenul ei Olle (pe care îl știam și eu din tinerețe, fusese chiar și la noi acasă, în România, acum 100 de ani) vine din Brazilia, unde lucrează acum, cu logodnica braziliancă, și organizează party la sala de petreceri de la asociația de locatari a Adrianei (o să revin cu detalii legate de guest-house, party house, din astea). Și că suntem și noi invitați. Acum câteva săptămâni vorbeam de petrecere și aflu ca Olle caută pe cineva care să facă după petrecere curățenie, muncă plătită, normal. Și ținând cont că noi ne tot agităm să avem o ocupație, am zis de ce nu noi? Dacă mai luăm și bani, cu atât mai bine. Că îmi aduc aminte cât șmotru am făcut la ai mei acasă, după cele vreo 10 petreceri organizate acolo, și nu m-a plătit nimeni pentru asta.

Toată ziua de 31 decembrie a fost anostă, ușor irita(n)tă, nu prevestea nimic bun. Dar la ora 8 seara am fost invitați la părinții Adrianei la o masă bună, cu somon și curcan, vin roșu sec și buuuun, ceva povești și pupături și urări cu ai mei pe skype. La 10 jumate eram la party. Vreo 40 și ceva de oameni, suedezi, brazilieni, englezi, români, un sârb, o asiatică, o amestecătură pestriță, veselă, relaxată. Oameni simpatici, petrecăreți, vorbăreți, am socializat la greu, am dansat, am băut și am mâncat. La 12 noaptea toată lumea s-a bulucit afară, să vedem artificiile. Ghinion de neșansă! S-a pornit un viscol și o vijelie, de nu vedeai nici în fața ta. Dar a curs șampania, ne-am pupat, am cântat și am continuat distracția înăuntru. Și ca să vezi cum e cu natura asta, după nici jumătate de oră totul era calm, nici un fulg de zăpadă nu mai cădea, ceața și norii se împrăștiaseră, cerul era senin, iar valea unde ar fi trebuit să dăm artificiile se vedea în toată splendoarea. Din păcate, nu mai aveam artificii.

Am băut toate națiile de băuturi, vin italienesc, franțuzesc, spaniol, sud-african, șampanie, un dubios alcool finlandez (un fel de țuică), caipirinha, dar acum mă așteaptă toți cu o palincă de care le-am tot povestit și i-am făcut curioși și pofticioși. Trebuie să aștept să vină ai mei din țară cu ea, că puritanii de la Atlasib nu permit să fie trimis prin poșta lor nici măcar un litru de alcool.

Pe la 4 și jumate dimineața petrecerea s-a cam spart, iar noi ne-am apucat de partea mai dură: curățenia. Cel mai mult mi-a luat să adun și să spăl toate vasele. Mașina de spălat funcționa foarte bine, dar o încărcătură ia 20 de farfurii, 2 vase mai mari și 20 de pahare și durează cam 40 de minute. Iar eu aveam vreo 100 de farfurii și vreo 200 de pahare diverse (de tărie, vin, apă, bere, șampanie). Așa că am combinat, mașină cu spălat de mână. Au fost multe de strâns, de măturat, de spălat, dar am avut nevoie de "logistică" cu gunoiul. Pentru că nu puteam face saci mari, că la tomberoanele foarte mari ne-ar fi fost imposibil de ajuns, iar la ghenă trebuiau băgate doar chestii mici. Ca să nu mai spun că toate sticlele de sticlă (și nu puține) au trebuit duse la reciclat, la tomberonul care se afla la vreo 300 de metri distanță. Așa că bietul gagic a făcut ceva drumuri prin zăpada proaspăt căzută. Pe la 9 și ceva ne-am trezit și cu sora-noastră-cea-zurlie Adriana, care nu a putut să doarmă de grija noastră, draga de ea. Am finalizat treaba împreună și la 10 dimineața plecam spre casă. Au fost 5 ore de muncă solicitantă (cu siguranță nu avem de gând să facem o cariera din asta hihihi), dar după atâtea luni în care teoretic nu am făcut nimic, a fost incitant efortul, ca să nu mai spun că și banii (cam cât aș fi câștigat acasă într-o săptămână la vechiul job) sunt primii câștigați aici, deci trebe să fie cu noroc, nu? Am rămas și cu câteva sticle de vin, și ținând cont că alcoolul nu e chiar ieftin aici (e chiar un fel de valută forte hihihi), aș putea spune că suntem și mai câștigați.

Pe drum spre casă am văzut că deja utilajele de deszăpezit își făceau treaba, autobuzele veneau în program normal, deși pe stradă era destul de pustiu, drumul și orașul mi-au părut așa de familiare, că am avut un sentiment de ... acasă foarte plăcut. Și deși obosită și nedormită, am ieșit pe balcon, m-am uitat în zare, m-am gândit că ce mi se întâmplă e un început de drum și o aventură incitantă, frumoasă, vor fi și hopuri, vor fi și lacrimi, dar mă simt atât de vie, de deschisă la noi experiențe, încât abia aștept să se întâmple. Am început anul alături de oameni simpatici, dar mai ales de oameni speciali (Adriana, Clairton, Geta, Bratoi sunteți cei mai cei!), alături de gagic (din păcate, răcit copt momentan), mâncând bine, bând din belșug, muncind din greu, dar și câștigând primii bani, așa că de acum înainte, the sky is the limit! A început 2011!

La mulți ani! Fiți fericiți!

Acum vreo săptămână m-am apucat de scris un text, așa, o recapitulare a anului 2010, dar neavând net, nu am postat. Când am recitit acum câteva minute am strâmbat din mutră, ca și cum aș fi gustat ceva îngrozitor de amar. Și tocmai mi-am dat seama că anul 2010 nu a fost așa îngrozitor, job de rahat, șef de și mai mare rahat, vară prea călduroasă și prăfoasă, bani tot mai puțini, decizia (deloc ușoară) de a o lua de la capăt undeva necunoscut, cu o limbă necunoscută, cu griji, cu așteptări, cu dor. Pentru că eu nu am fost niciodată omul jumătății goale de pahar, ci omul bucuros că mai are și o picătură de apă în pahar când îi e sete.

Pentru mine 2010 a fost, de fapt, anul în care am realizat câți oameni minunați am în jur, mai reali sau mai virtuali, cât de multă lume îmi dorește binele, câți oameni mă iubesc. A fost anul întâlnirilor și al reîntâlnirilor cu oameni care, într-un fel sau altul, mi-au schimbat viața în bine. Cu un gest, cu un zâmbet, cu o strângere de mână, cu o îmbrățișare, cu simpla lor existență.

Am cei mai minunați părinți din lume! Iubiții mei Gigi și Doina. Și o familie superbă. Fratele meu Cristi, draga mea Cati, adorabila Mara, verișoara mea Roxi și nepoatele mele Andreea și Alexandra, mătuși sufletiste. Prieteni adevărați, oameni superbi: Iulia, Mircea și Mika, Cristina, Claudiu, Camil, Alina și Pedro, Mihai, Nick.

Amintirea jobului se rezumă, de fapt, la multe figuri de oameni buni, care fără să mă cunoască foarte bine mi-au urat toate cele bune la plecare, care și acum mă întreabă de sănătate și îmi doresc să-mi fie bine. Și îmi mai amintesc de fumatul pe scări și poveștile cu Raluca, Mirela, Daniela. Tot de la jobul ăsta cunoscuți Violeta și Sorin, care au depășit de mult stadiul de colegi și s-au transformat în prieteni.

După cum am mai spus-o, blog-roll-ul meu nu e o simplă înșiruire de alte bloguri, ci o listă frumoasă de prieteni, de oameni pe care îmi place să-i citesc, să-i cunosc din scris, oameni care îmi faceți onoarea de a mă citi, de a-mi comenta. Și mai sunt și cei care îmi spun o vorbă bună deși nu au blog, nu îi cunosc la față, dar care îmi transmiteți energii pozitive. Mă înclin în fața voastră a tuturor și vă mulțumesc din suflet că existați.

În 2010 m-am revăzut la cafele și povești, cu mare mare plăcere și drag, cu oameni cunoscuți cu un an înainte. Varanus, draga mea Tiză, Jane-cea-cu-părul-scurt, Adina, Rhodi, Ada, Misaki, Ocserver, Marmotzica, Crocoditza, Mary VV și Dan (aș fi vrut tare mult să o am și pe Tetris alături la cafele), Viorica, Jane, Rontziki, Escu, CdMitroi, Saturnianul. Aș fi vrut tare mult să apuc să mai beau o cafea împreună cu Rodica, Irina, Lav, cu Oana (și o salată la Cafeneaua actorilor?), cu draga mea Iuliana, cu Miju la Sibiu.

Am ieșit la filme și bârfeturi și răsfățuri de gagice cu Sana, Ciupercuța și multe alte domnițe minunate. Am stat la povești și papa bun cu Teodora, Bogdan și fetițele lor minunate, cu Silviana și Adi, cu Găbița și Radu, prietenii gagicului, care m-au adoptat și pe mine fără rezerve. Ca și toți ai lui.

În 2010 am cunoscut și fața în față (că ne mai știam din scris), câțiva oameni cu adevărat speciali, pe care îi simt aproape de sufletul meu oricâte mii de km ne-ar despărți: Antoaneta, Paul, Zazuza, Nina, Oana, iYli, Evergreen, Nenea, Tomata Andreea, Zully. Tare mult mi-aș fi dorit să-i întâlnesc și pe Jenikă, Clarisa, pe Ginuța, Angela, Iuliana, Virtualkid, Flavius, Bianca, Lupul Alb, Karma, Petronela, Păpădie aurie, Mimi care se miră, dar cel mai mult și cel mai mult, pe iubitul meu Neamțu Țiganu. Dar timpul nu-i pierdut, nu-i așa? Sper ca în curând să le cunosc și pe deja suedezele Salmi și Svea.

În 2010 am reîntâlnit-o pe Adriana, cunoscută acum 15 ani, în prima mea vacanță în Suedia. De data asta m-a așteptat pe peronul gării din Stockholm, pentru a se transforma pe loc în înger păzitor și prietenă de suflet.

La sfârșitul lui 2010 mi-ați dovedit, mult peste așteptări, că sunteți oameni darnici, cu suflet mare și ați făcut mulți oameni amărâți fericiți de sărbători. M-ați făcut cel puțin la fel de fericită.

Pentru 2011 îmi doresc sănătate, putere și energie, că restul se fac ele, încet încet, cu răbdare și încredere. Îmi doresc tare mult ca ai mei să fie sănătoși, să ne revedem curând cu bine. Vouă tuturor vă doresc să aveți mai multe motive să zâmbiți, mai puține griji care să vă încrețească fruntea, mai multă liniște și pace în suflete, bucurii de la cei dragi, iubire multă de dat și de primit, mai multă răbdare și înțelegere. Vă mulțumesc că existați în viața mea, mă faceți un om tare bogat. La mulți ani! Fiți fericiți!

Toate bune și frumoase vă doresc!

Mai e un pic și se încheie un an ciudat, agitat. Pentru mine a fost un an al închiderilor de capitole și a deschiderii de drumuri noi. Simt că 2011 va fi un an de referință, foarte important pentru mine. Am ceva emoții, dar și bucuria lucrurilor noi. Cel mai important, mă simt vie, plină de energie și de putere.
De Crăciun va fi pentru prima dată când nu voi fi alături de ai mei, dar grație tehnologiei ne vom putea vedea și auzi pe skype. Și vom fi alături de familia Adrianei, care ne-a primit alături de ei necondiționat, cu căldură și mult drag.
Mă simt privilegiată și atât de recunoscătoare lui Dumnezeu, oamenilor din jurul meu.
Vă doresc din tot sufletul să vă bucurați, să vă găsiți clipa de liniște și fericire, să fiți sănătoși, puternici, să iubiți și să fiți iubiți.
Crăciun fericit și, dacă nu mai vorbim până atunci, un An nou mai bun, așa cum vi-l doriți! Vă pupez!

De prin hățișurile emigrării suedeze

După cum mă așteptam, deși nu prea tare, după prima lună de miere (aia ușor inconștientă, când te simți cumva turist și totul e minunat) a venit luna primelor realități.

Încă din prima zi aici, noi ne-am depus la Skatteverket (Taxe și impozite și evidența populației) cererea pentru numerele personale (CNP-ul nostru sau personnummer la ei). Fără aceste numere nu exiști. Nu te poți băga la școală, nu te poți angaja, nu poți deschide un cont în bancă, nu poți să-ți faci un abonament la telefon sau la o sală (pentru abonamentele noastre la super gym-ul unde mergem a garantat draga noastră româncă-suedeză Adriana, altfel nu le luam). Am dat copie după pașaport, asigurare de sănătate (cardul european), extras de cont cum că avem ceva bani să ne întreținem o perioadă, cât ne căutăm de muncă, și cel mai important, declarația Adrianei că stăm la ea, pe banii ei, până găsim job. Foarte amabilă, funcționara ne-a spus că durează 2-4 săptămâni maxim. După 2 săptămâni, am fost să întrebăm care e mersul. Iar foarte amabil ni s-a spus că trebuie să așteptăm 4, că atunci sigur primim un răspuns. Am mai lăsat de la noi câteva zile și după fix 4 săptămâni și 5 zile, neprimind niciun semn că mai trebuie să aducem ceva, dar neprimind nici numerele, m-am dus să văd ce și cum. O doamnă foarte drăguță a căutat în calculator și foarte intrigată îmi spune: ”Au trecut 4 săptămâni, totul pare în regulă cu actele voastre, TREBUIA să primiți un răspuns, așa că neapărat sunați mâine la doamna X care se ocupă de dosarele voastre”. Și sun. Următorul dialog este 100% exact, doar că l-am tradus din engleză.
Bună ziua, am și eu dosarele ăsta și ăsta, care e statusul, de ce nu am primit răspuns? ”Ăăă, păi, o să primiți săptămâna asta”. Zâmbesc în telefon, mulțumesc, dar am inspirația să întreb dacă e totul ok. ”Ăăă, păi, trebuie să-mi mai aduci asigurare de sănătate”. Poftim?! Păi, am depus-o de atunci! ”A, da, o am aici. Ăăăă, da, trebuie să-mi mai aduci dovada că ai bani să te întreții”. POFTIM??? Păi, ți-am adus extras de cont! ”A, da, am aici”. Pauză apăsătoare. ”Da, mda, mai trebuie o declarație de la persoana la care stați că vă poate întreține și pentru ce perioadă”. Păi, a dat-o deja! ”Mai trebuie. O să trimit prin poștă o hârtie cu ce mai am nevoie”. Și trimiți azi? ”A, nu, poate zilele următoare”. Doamnă, a trecut deja termenul indicat chiar de voi, avem nevoie de personnummer ca să ne înscriem la școală, să găsim job. ”Nu-i ușor de găsit job, dar nu ai nevoie de personnummer”. BA DA! ”Da, eu trimit prin poștă, așteptați”. Te mai sun să te mai întreb de status. ”Nu mă mai suna niciodată!”. Blocată, șocată, sufocată, o sun p Adriana care la început a crezut că am înțeles eu greșit. După jumătate de oră mă sună înapoi, în aceeași stare de isterie ca și mine. ”Aia e nebună! Nu știe ce are de făcut! Foarte senină mi-a spus că ea a avut altă treabă și nici măcar nu s-a uitat la dosarele voastre. După cum vorbea, chiar cred că avea o problemă la cap. Dar mâine sun la Skatteverket și mă plâng de ea și cer să vă mute dosarele la altcineva”. M-am simțit brusc înapoi în România. Nu-mi venea să cred și nici nu vedeam vreo rezolvare. Dar, spre deosebire de România, la jumătate de oră după ce Adriana a sunat și a spus situația, a sunat-o înapoi chiar șeful cel mare de la Skatteverket și și-a cerut scuze pentru neplăceri și i-a promis că totul se va rezolva cât mai rapid, i-a dat numărul lui personal, în caz că mai sunt probleme. Și în fix 8 zile aveam personnummer. Asta se întâmpla acum 10 zile.

A doua zi am purces la următorul pas, care deși nu obligatoriu, mi-ar fi ușurat din identificatul pe aici: obținerea unui ID card. Tot de la Skatteverket. Unde aflu cu stupoare că același pașaport din 2008 cu care primisem personnummer (cel mai important lucru de avut aici, mă repet), nu e bun pentru ID card, îmi trebuie pașaport biometric! Așa că pentru moment am renunțat, că oricum nu e ceva extrem de important acum.

Dar, din păcate, adunate una peste alta, am căzut în butoiul cu negativism. Am avut câteva zile în care mă sufocam, eram mereu cu lacrimile în gât. Durase mult și aiurea cu numerele alea, nu puteam să iau ID card, nu am găsit încă job, nu ne-am apucat de școală...aaaaa, panică! Gata, totul era deja ratat, un eșec.

Și-au mai trecut câteva zile, în care am vorbit cu cei de acasă. Și-au mai pierdut câțiva job-ul, foștii colegi de serviciu sunt disperați cu banii tăiați și condițiile mizerabile, din toți cunoscuții mei (oameni cu studii superioare, cu creier, tineri, cu potențial), doar unul și-a găsit un job nou. Și brusc mi-am adus aminte de planurile de dinainte de plecare, pe puncte și timpi estimați. Găsit chirie – cel mai urgent; luat numere personale pentru a funcționa legal și oficial – cât mai rapid; apucat de școală – cât mai repede după numerele personale; găsit job – e nevoie de timp, 2-4 luni; să ne ajungă banii 3-4 luni. Ce s-a întâmplat în 2 luni: am găsit unde să stăm până acum, din 27 decembrie ne mutăm pentru cel puțin 6 luni într-un apartament drăguț, central, cu chirie bună; mai cu ceva întârziere, am obținut personnummer; am fost zilele trecute la școală, ne-am înscris, așteptăm confirmarea când în ianuarie încep cursurile (plus am aflat informații că se pot face tot felul de cursuri de formare profesională, gratis); nu am găsit încă job, dar decembrie nici nu e vreo lună bună de așa ceva, oricum noi aplicăm la ce găsim; am făcut calcule de bani, am trăit foarte ok 2 luni și ne mai ajung cel puțin încă 3-4, iar de acasă ar trebui în curând să ne vină o chirie, o datorie, ceea ce ar însemna măcar bani de chirie și transport lunar. În caz de Doamne ferește, ai noștri ne pot ajuta de acasă, dar nu vrem să ajungem acolo. Peste toate astea, Adriana și ai ei ne-au primit ca pe niște membri ai familiei, ne încurajează, ne ajută cu o vorbă, cu un telefon, cu o informație, și asta înseamnă enorm.
Așa că una peste alta, nu sunt toate roz, dar sigur nu sunt negre. Deși m-am lovit de birocrația din administrație, la bancă unde mi-am deschis cont am fost servită impecabil, la magazine găsești întotdeauna produse bune și dacă nu e promoție la carne și fructe aici, e sigur la următorul magazin, distanțele sunt mari, dar orarul autobuzelor e sfânt și oricât de aglomerat ar fi, nu s-a întâmplat vreodată să stăm în picioare, deși ninge de vreo 3 săptămâni ai întotdeauna pe unde să mergi decent și civilizat. Eu am primit un mega compliment la magazinul de băuturi alcoolice, mi s-a cerut un act să dovedesc că am mai mult de 20 de ani. Ha! Apropo, să elucidăm un pic misterul poveștilor cu alcoolul de neatins de scump ce e. În cârciumi da, un pahar de vin e între 7 și 12 euro, de exemplu (nu mă întrebați de bere că nu consum, dar tot așa, e scumpă pentru noi, dar când ai salariu îți permiți din când în când o ieșire), dar la magazinul de alcool (unde găsești tot ce-ți dorește inimioara) am luat o sticlă de vin roze spaniol, din 2008, foarte bun, cu 6 euro și ceva, iar o sticlă de vin roșu de colecție, din Chile, din 2007 (cadou pentru cineva) a fost 12 euro. Nu e ieftin, dar nici să nu te poți apropia.

În rest, trebuie să spun că cea mai tare investiție a fost și este abonamentul de 200 de euro pe un an întreg la gym. Pentru că la cât gătesc aproape zilnic, nu avem activitate, eu am lăsat și mare parte din țigări, aș fi pus multe kile pe mine deja. Dar drumul până la sală, activitatea de acolo (spinning, box, abs&ass, tras de fiare, ba chiar și dansuri africane), drumul înapoi spre casă, prin zăpadă și aer curat, chiar ne mențin în formă. Ca să nu mai zic de sănătatea mintală. Aici am realizat că da, sunt o ciudată, mie chiar îmi place iarna! Asta frumoasă, cu zăpadă multă și albă și curată, cu frig care îmi face obrajii roșii, cu peisaje de vis și poveste.

Despre românii de aici nu pot spune încă prea multe, deși deja am avut câteva experiențe care mi-au format o părere, din astea extreme. Cei ca Adriana și familia ei, veniți de mulți ani aici, care sunt suedezi mai mult decât onorabili și cei care au pornit pe acest drum de mai mult timp, ca Svea și Salmi, sau de mai puțin, ca noi, care vrem să le facem pe toate frumos, pas cu pas. Și extrema cealaltă: cât așteptam la Skatteverket să vorbesc de actele noastre, în acea mulțime de oameni (emigranți din toate colțurile pământului, care vorbeau în șoaptă și stăteau în banca lor) au apărut doi indivizi care vorbeau taaare românește. Doi jmecherași de cea mai proastă calitate, cu dinți stricați, trening de firmă Abidas, care vorbeau numai în dezacorduri și spuneau taaare cum ar f..e-o pe aia, cum i-ar da o m..e lu ailaltă, uite-l pe ăla ce față de bou are, moamă ce i-aș f..e în gură pe indienii/arabii/chinejii ăștia de căcat, proștii ăștia de suedeji, etc. Nu de teamă, nu de nimic, doar de scârbă totală, venită din rărunchi, nu am putut să le adresez nici măcar o înjurătură. Dar m-a marcat faza. Ca peste două zile să văd la știri (a naibii întâmplare, nu mă uit niciodată, că nu înțeleg, nici de atentat nu am aflat decât a doua zi de la Adriana) ceva cu Polis, mâini întinse la metrou, o hârtie pe care am descifrat din suedeză 23 rumänska utvisas.

Dar noi vrem să fim parte din prima categorie. Vrem să învățăm, să tragem, să ne luptăm și da, chiar cred că merită agitația și stresul și nesiguranța și panica primelor luni, pentru ce va urma. Știu că vor mai fi zile urâte, ciudate, lacrimi (nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să plâng mâncând sarmale, dar uite că am făcut-o, după ce m-am bucurat că ne-a ajuns coletul de acasă, cu sarmalele mamei), dor, dar există și o certitudine pe care nu mi-o pot explica, cum că într-o zi va fi foarte bine și de acolo mai departe tot așa. Vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și încurajări, înseamnă enorm. Sper să vă placă iarna mea frumoasă. Vă pupez

Să fie și la ei Crăciun!

Dragilor, anul trecut ne mobilizam și ne întâlneam "la statui, la Universitate" (ca să ne aducem aminte, dați un ochi aici, aici și aici). S-au adunat multe jucării, hăinuțe, dulciuri pentru nu mai puțin de 280 de copii.

Anul acesta nu sunt așa aproape de Universitate, dar parte din gândurile mele și inima mea e acolo. Și chiar dacă momentan nu pot decât să trimit câțiva bănuți Ninei și Biancăi, vă invit încă o dată să fim Oameni darnici Moși Crăciun pentru câteva familii cu copii, familii care își duc cu greu existența, și asta deși muncesc, luptă și nu vor să cedeze. Asta e, unii sunt mai norocoși ca alții. Știu că nu sunt cele mai luminoase vremuri, că toată lumea e afectată de greutăți, tăieri de bani, dar mai știu și că sunteți oameni cu suflet mare și cald și că mai ales acum, de Sărbători, vă doriți să faceți un gest frumos pentru cineva care chiar are nevoie.

După cum vă spuneam și de Paște, toți cei din listă sunt oameni cu care eu am vorbit, la telefon, chiar față în față, sau pe mail/mess, le ştiu poveştile şi durerea. Unii sunt oameni simpli, de la ţară, alţii trăiesc dramele vremurilor actuale. Nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă să le pice din cer. Cu toţii, fără excepţie, vor să muncească, fac nişte eforturi uneori supranaturale pentru a putea aduce acasă la copii o bucată de pâine. Mulţi sunt din zone defavorizate, cu mult şomaj şi multă sărăcie. Şi se bucură enorm pentru un kilogram de zahăr, un litru de ulei, nişte conserve, biscuiţi, ceva dulce, un kilogram de mălai, făină, orez, săpun, şampon, pastă de dinţi, tampoane, pampers. Eventual, dacă există, 2-3 hăinuţe potrivite vârstei copiilor. Aici vine partea în care eu vă rog mult să mă ajutaţi şi pe mine: din lista de mai jos, poate unii dintre voi pot trimite un colet direct uneia dintre familii. Nu e dificil deloc! O cutie de carton, pus în ea maxim 10 kg, lipită bine cu scotch pe margini şi legată cu sfoară ca să fie uşor de cărat. În stânga sus adresa expeditorului, în dreapta jos adresa destinatarului. La poştă completaţi un formular. Şi prin servicii de coletărie se poate şi mai uşor. Din câte știu, la poștă un colet de max 10 kg costă cam 10 lei, prin coletărie maxim dublu. Şi de acum înainte puteţi “adopta” această familie, aşa încât o dată la 1 lună jumate – 2 puteţi să le mai daţi o mână de ajutor. Vă rog mult să-mi daţi un mail sau un comment cu familia căreia îi trimiteţi, ca să pot ţine şi eu o mică evidenţă.

Fam. Velichea - Bianca are 17 ani și jumătate, suferă de o boală cumplită, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, are nevoie de creme de masaj, medicamente care să-i mai atenueze durerile de mușchi, cosmeticale, dar și hăinuțe sau încălțări. Vicky are 12 ani și e o fetiță superbă, veselă și foarte inteligentă, înaltă și slăbuță. De ele au grijă cu multă dragoste și sacrificii părinții lor. Adresa: Localitatea Valu lui Traian, Str. Credinței nr. 9, Jud. Constanța. Telefon: 0727.275.667/0241.230.317

Fam. Dumitrașcu - Nina Dumitrașcu e o femeie senzațională, o luptătoare și un om deosebit. Are 4 nepoți mici: pe cea mai drăgălașă ființă din lume, Ștefania, o fetiță de 1 an și jumătate, care s-a născut fără o bucată din esofag, operată în Germania cu succes, dar are nevoie de alimentație adecvată, medicamente, hăinuțe; Maria are 6 luni și e o dolofană și o haioasă; Dănuța are 6 ani jumate și e o fetiță tare cuminte, fratele ei Florin care are 9 ani. Dacă vorbiți la telefon cu Nina, poate unul din băieții ei mari ar putea veni în oraș, ca să nu mai trimiteți prin poștă. Oricum, adresa e: com Copăceni, str. Principală nr.963,jud Ilfov, tel. 0763.998.823.

Babalac Alexandra - mama tânără de 20 de ani, slăbuță, 36 la pantofi (si ea poate fi ajutata cu haine), are o fetita de 2 ani jumătate, Denisa. Str. Munci, bloc 5, scara 2, ap 24, Uricani, jud. Hunedoara.

Vasilache Rodica - 3 fete-cucuiete de 11 ani jumate, 13 ani jumate şi 15 ani jumate şi un băieţel de 3 ani. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina – 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Și un băiețel de 2 luni (născut în octombrie).Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Moldovan Cornelia – 4 fetiţe de 11, 9, 4 ani si 2 luni (fetita nascuta in octombrie 2010). Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara, Tel. 0732.866.319.

Aur Daniela – 2 băieţi de 5 ani jumate şi 15 ani jumate. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Radu Crenguţa – 2 fete de 4 şi 15 ani, 3 băieţi de: 5 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 9 ani şi 17 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Tănase Laura - mama lui Andrei, un bebe de 9 luni care din păcate suferă de varus equin bilateral. Laura îl crește singură și nu îi mai poate asigura strictul necesar. Are nevoie de cărucior, hăinuțe, jucării, ce are nevoie un bebeluș. Tel. 0721300246.

Strîmbu Liliana - are în plasament familial 4 copii, două fete de 16 și 18 ani și 2 băieți de 10 și 12 ani. Băieții suferă de Deficit statural sever prin deficit de GH, Hipotrofie ponderala, Anemie Carentiala SDR Hiperkinetic, și din păcate nu sunt dezvoltați, arată ca niște copii de 5-6 ani. Adresa: str Laborator bl 26 apt 6, Copșa Mică, jud Sibiu. Tel: 0746.494.199.

Ștefan Florina - are 4 fete, școala generală și liceu. Sunt din Comuna Dobrosloveni , jud. Olt, Sat Resca, str. Principala nr. 53, tel. 0249530915.

Guicin Ionela - are 4 copii minori care învață foarte bine, dar pentru că vremurile sunt cum sunt și zona în care trăiesc (Valea Jiului) e de o sărăcie cumplită, fără locuri de muncă, are nevoie de ajutor cu haine, rechizite, ceva de mâncare, încălțări. Adresa: str Progresului nr 1 pe 5, localitate Petroșani, jud Hunedoara, telefon: 0732816920.

M-a impresionat în mod deosebit un mesaj disperat, de la o tânără care are nevoie de ajutor:
Mă numesc Gheorghe Andra Georgiana, am 18 ani și sunt în clasa a XI a la Liceul Teoretic Zimnicea. La vârsta de 3 luni am fost diagnosticată cu Beta thalasemie Majora și de atunci fac transfuzii din 2 în 2 săptămâni la Centrul de Hematologie din București. Dar virusul care îmi salvează viața m-a infectat cu hepatita C. Momentan fac tratament cu Interferon și Ribavirina, dar pentru creștere fac Genotropin care costă 250 lei lunar. Pentru eliminarea fierului fac Desferal pe care-l primesc gratuit dar la care folosesc apa distilata care costă lunar 300 de lei plus câte 3 seringi pe zi. Pe lângă toate acestea am nevoie de vitamine, hepatoprotectoare, metoprolol și multe alte medicamente pentru întreținerea funcțiilor vitale. Veniturile familiei mele nu mai pot acoperi aceste datorii,suntem in pragul disperarii. Nu avem ce mânca, ce îmbrăca, lemne pentru încălzit și bani pentru cărțile și pachetul de la școală. Vă rog, vă implor să ma ajutați cu ce puteți. Sunt necăjită, săracă și bolnavă, dar îmi doresc să merg în continuare la școală, să am o viață cât de cât normală pentru vârsta mea. Am nevoie si eu de un sprijin de orice fel: haine, mancare, cărți. La pantofi port 36/37, la imbracaminte port mărimea S, iar la pantaloni port 25/26. Eu m-am măsurat în talie și am cam 70 cm. Am 1,50 înălțime și 38 de kg, sunt slabă și micuță. Mulțumesc mult de tot pentru cei care vor să mă ajute și multă sănătate tuturor! Adresa mea este: Bulevardul Eroilor, bl. 4, sc. A, ap. 5, cod poștal 145400, Zimnicea, jud. Teleorman. Telefon: 0729953145.

Dragii mei, eu vă mulțumesc anticipat pentru orice gest și efort veți face, sunt convinsă că veți aduce multă bucurie celor mai puțin norocoși ca noi. Vă rog să scrieți aici, la comentarii, pentru ce familie decideți să trimiteți pachet, ca și ceilalți să vadă. Preluați și pe blogurile voastre și dați mai departe, să ajungă la cât mai multă lume. Vă mulțumesc!

Ce cărți sunt

Pentru că de vreo săptămână și ceva anumite lucruri din viața reală se precipită, se blochează, eu sunt în așteptări cu stomacul strâns, nu sunt în cele mai relaxate și amuzante stări ca să povestesc. Și nici nu vreau să încarc pe nimeni. Dar ca să știți că sunt sănătoasă voinică și nu am dispărut în viscolul care bate pe la geamurile mele stockholmeze de miercuri încoace și nici nu m-a făcut stană de piatră gerul de -10 grade noaptea, uite că o să postez rezultatele a două teste foarte simpatice, pe care le-am găsit și la Rontziki, și la Tomata, și la Rodica.

Ce cărți mă reprezintă?

You're A Portrait of the Artist as a Young Man!
by James Joyce

A lapsed Catholic and classic overthinker, you are besieged by rapidly expanding contemplation of the world around you. While people often think you're making things up, you're really just talking about yourself. This navel-gazing makes you remarkably self-aware, though some of those you know will accuse you of being stuck-up or even narcissistic. This may be why you hate quoting other people. But it may also be because you think all perspective is subjective, which is ultimately why you can only speak for yourself.

Take the Book Quiz II
at the Blue Pyramid.

You're Watership Down!

by Richard Adams
Though many think of you as a bit young, even childish, you're actually incredibly deep and complex. You show people the need to rethink their assumptions, and confront them on everything from how they think to where they build their houses. You might be one of the greatest people of all time. You'd be recognized as such if you weren't always talking about talking rabbits.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Le-am citit pe amândouă, mulțumesc profesoarelor de engleză din liceu care ne-au arătat ce înseamnă literatură britanică și americană. Și parcă mi se și potrivesc descrierile, ce ziceți? Dacă despre Potretul lui Joyce presupun că știe mai toată lumea, îmi permit să vă spun două vorbe despre Watership Down (sinceră să fiu, nu știu traducerea românească, am citit romanul în original). A avut asupra mea cam același impact pe care l-a avut Ferma animalelor lui Orwell. Fabuloasă transpunerea demenței, fricii, terorii, tiraniei, dorinței de supaviețuire, de libertate a oamenilor în personaje animale. Întâmplător sau nu, ambele au fost transpuse pe peliculă, în filme de animație. Și cărțile și animațiile fabuloase. Dar nu pentru copii, deși ar putea părea așa.
Animal Farm - varianta originală din 1954.
Watership Down - trailer - varianta originală din 1978.

Foarte interesante testele, mulțumesc gagicelor că m-au inspirat, vă pupez și sper să ne citim cu bine cât de curând.

Leapșă cronologică de viață

Am primit de la coana Cireașă o leapșă foarte drăguță, un fel de contabilizare a celor mai interesante (sau nu) momente ale vieții mele de Vulpe.

Până pe la 2 ani chiar nu am vreo amintire, dar mi-a povestit mama că la aniversarea a 2 ani aveam frumoasa rochiță roșie croșetată (păcat că e alb negru poza) și că în timp ce ei conduceau musafirii la lift, eu am scurs paharele de băutură. Un început bun.

La 4-5 ani eram mare gagicăreasă. La grădiniță eram în gașcă cu Bogdan, Tudor și Radu. Eu stewardesă, ei piloți.

La 6 ani dădeam spectacole în fața mătușilor, cu un deodorant în loc de microfon. Repertoriul era compus exclusiv din Strada Speranței la parter. Tot atunci mă apucam de antrenamentele de tenis.

La 7 ani, ca să aducă ceva grație în viața mea, ai mei mă dădeau și la cursuri de balet. Vara aveam spectacol la Teatrul Național, așa că au fost 4 ani superbi.

La 11-12 ani eram o bătăușă și o băiețoaică, cu toate astea, eram foarte bună la școală și mergeam la olimpiade.

La 13 ani, la o petrecere unde ajunsesem că frate-meu e cu 5 ani mai mare, și pentru că aveam deja cele necesare pentru a părea adolescentă, m-a sărutat pentru prima dată un băiat. Eu am amețit, el a fugit ca împușcatul când a aflat câți ani am.

La 14 ani eram roackeriță. Cu plete, haine negre, șprițuri, rebelă fără cauză. M-a ținut vreo 3 ani.

La 14 ani jumate mă îndrăgosteam pentru prima dată.

La 15 ani sufeream pentru prima dată din dragoste. Și-mi intra în sânge U2.

La 16 ani, în vacanța de vară, lucram la mare, în magazinul de haine al vărului meu. Deși nu cred că am fost cea mai bună afacere pentru el, pentru mine a fost cea mai bună experiență de până atunci.

La 16 ani jumate mă tundeam scurt. My own personal revolution.

La 17 ani ieșeam prima dată din țară. În Suedia. Nu mi-am dat seama atunci cât de tare mi-a schimbat vacanța asta viața.

La 19 ani intram la facultate. Din cauza unui băiat, nu am vorbit 3 ani cu prietena mea cea mai bună, Iulia. Nu-mi pare rău de relația cu el, deși nu s-a terminat chiar cel mai frumos, dar tare îmi par erău că am pierdut 3 ani cu Iulia.

La 22 de ani eram a party queen. Și deși am mai avut relații serioase, nu am mai uitat de mine și de distracția cu mine, cu prietenii mei, niciodată.

Tot la 22 aveam casa mea (bine, a părinților, dar stăteam singură), câștigam din meditatii la engleză o grămadă de bani.

La 23 de ani am terminat facultatea și m-am angajat oficial, cu normă întreagă. Și viața n-a mai fost amuzantă de atuni. Ha!

La 25 nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, deși mă așteptam. A, ba da. Dacă aș fi spus Da, aș fi fost măritată.

La 27 mi s-au întîmplat cele mai multe. Mai întâi am trecut printr-o perioadă odioasă, pe alocuri suicidală, urâtă. După aia, prin vară, am avut parte de multă nebunie, distracție, amor, fericire, concentrate în 4 săptămâni. În toamnă mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Și mi s-a îndeplinit dorința. Și de atunci nu mi-am mai dorit niciodată nimic, de teamă.

La 29 am trecut iar prin ceva haos. Am rămas fără slujbă, fără bani, cu casa în renovări, dezamăgită de un el. Dar tot atunci m-am (re)descoperit ca om și femeie.

La 30 de ani m-am apucat de blog și uite așa am cunoscut, în timp, niște oameni foarte faini.

La 31 de ani începeam să adun hăinuțe pentru copii săraci. Și se năștea oameni darnici.

La 32 de ani am renunțat la jobul care nu îmi mai făcea decât rău, mi-am închiriat casa, mi-am lăsat mașina părinților, mi-am împachetat o geantă mare și un rucsac și am plecat de nebună în Suedia. Am ajuns acum o lună. Încă nu s-a întâmplat mare lucru, dar nici să mă întorc nu-mi trece prin cap. E incitant, e interesant, e cu un pic de adrenalină. Cu siguranță e un capitol abia la început.

To be continued ...

Dau mai departe leapșa cronologică Petronelei, Iuliei Mihai, Cristinei, Marmotzelului, lui Salmi și cui mai dorește și mai poftește.

Ce ne mai omoară copiii

Aș vrea să scriu mereu doar de lucruri frumoase, amuzante, să pun poze luminoase, colorate și spectaculoase. Dar uite că nu se poate întotdeauna. Prietenei mele Karma Police i-a murit acum o lună o nepoată, după ce a consumat minuatele și legalele droguri de la magazinele de vise - Spice shop. Și încă mulți alți copii au murit și mor din cauza mizeriilor. Pentru că legislația legalizează aceste morți. Acum vreo doi ani scriam de vicii și control. Acum vreau să vă atrag atenția asupra articolului publicat de Karma, despre prafuri legale care ucid mai repede ca heroina și cocaina. Pentru că e nevoie de conștientizarea acestor lucruri, pe lângă legislație.

Fundița roz și controlul de rutină

Unul din primele lucruri pe care le-am cumpărat de când am ajuns în Suedia e o fundiță roz. ACEA fundiță roz. Pentru că și plecată pe Lună, nu doar în altă țară, voi continua să mă ocup de oamenidarnici, mă voi implica în campanii umanitare, de conștientizare a anumitor pericole. Cancerul la sân și cancerul de col uterin sunt niște boli nu doar cumplite, ci și perfide și ticăloase, pentru că îți dau semne clare (durere) când e deja aproape prea târziu. Nu doresc nici unei prietene, amice, femei să treacă prin gândurile celor câteva zile până am ajuns la primul control, prima ecografie la sâni. Nici nu vreau să îmi închipui ce simte femeia căreia i se pune diagnosticul odios.

M-a emoționat foarte tare filmul făcut de prietena mea Evergreen, în campania inițiată de Avon. Mi-aș dori tare mult să priviți cu atenție, să înțelegeți că nu e de joacă sau de glumă, să mergeți la cele două controale anuale: la sâni și la col. Domnii mei dragi, pe voi vă rog să vă susțineți iubitele, soțiile, prietenele să meargă la control, da? Și pentru că vreau să o susțin pe Evegreen să mai facă filme frumoase și deștepte, vă rog să vă faceți cont (durează 30 de secunde, trebuie să vă autentificați prin linkul primit pe mail) și să o votați. Pentru că merită, și ea, și mesajul ei.

Dragele mele frumoase și minunate, avem timp pentru orice, muncă, prieteni, cafele, teatru, relaxare, copii, iubire. Vă rog din suflet, găsiți-vă timp și pentru controlul de rutină. Ca să rămână de rutină. Vă pupez!

Poze de liniște și frumos

Luna de miere încă nu s-a încheiat, așa că deocamdată vă arăt părțile frumoase ale începutului nostru aici.



Și pentru că afară tocmai a început o viscoleală cu fulgi și vânt puternic, mă grăbesc să vă arăt că suedezii au și toamnă. Plimbarea a fost făcută în "spatele blocului", ca să zic așa, adică într-una din pădurile superbe pe care le poți găsi foarte aproape sau relativ aproape de orice cartieruț stockholmez. Enjoy!

Printre picături

Aș vrea să văd mutrele ofuscaților de ce voi scrie mai jos. De fapt, nu aș vrea, că, sinceră să fiu, dacă înainte nu mă atingeau prea tare, acum nu mă mai ating deloc. Dar știu că vor fi mutre, că doar cunosc marfa ...

Am plecat din țară de 3 săptămâni. Am avut și concedii mai lungi de atât în afara țării. Dar ce chestie și creierul ăsta al nostru, cum știe el să se seteze mai bine ca un calculator super-performant. Că eu știu că nu sunt în vacanță acum. Și știu și că nu umblă căței cu covrigi de gât (în coadă îmi sună urăt) pe aici. Și că o să am de tras. Și o să-mi fie dor de mama și de tata și de Mara și de Iulia și prieteni. Dar mai știu și că de la graniță am simțit cum mă ușurez cumva, parcă era cumva mai liniște în urechile mele.

Printre picături de net am citit (deh, boala grea, trece greu) articole, statusuri de facebook, postări pe blog cu subiectul Adrian Păunescu. Ultimele clipe, moartea unui om. Poet, politician, controversat. Ai mei nu le prea aveau cu Cenaclul, dar am ascultat zeci de melodii superbe, versuri profunde. "Rugă pentru părinți" mă tulbură, e prea mult, e ca la înmormântările ortodoxe, unde ritualurile și obiceiurile nu fac altceva decât să adauge durere celor care au pierdut pe cineva drag. Dar versurile de la Nebunul de alb, atât de dragă mie melodie, sunt tot ale lui Păunescu. L-am văzut ca politician în zeci de discuții, i-am analizat discursurile, n-am fost de acord cu multe din părerile lui, dar am apreciat că era unul din puținii coerenți. Nu m-a afectat în niciun fel că i-a scris ode lui Ceaușescu. Dumnezeu să-l ierte!

TV-uri nu am avut cum să urmăresc și nici nu aș fi făcut-o, dar îmi pot închipui. Dar am văzut ceva articole, cum s-au trezit toți luptătorii împotriva comunismului să-l umple de rahat pe Păunescu acum, că e mort. Doamne, cu câtă ură! Cu câtă furie și vomă. Dar cel mai tare mi-au sărit în ochi istericalele de doi bani ale unor personaje îl acuză pe mort de pupat curu lu Ceaușescu și de "distrus vieți" (?!), când ei abia dacă se născuseră în anii 80!

Sâmbătă am fost la masă la "familia adoptivă", părinții Adrianei. Sunt plecați din țară de prin 88 parcă. Adriana era un copil. Și o văd acum, cu o anumită emoție și nostalgie pe față, cum pune un disc (vinil) cu Cenaclu Flacăra! "Asta înseamnă pentru mine România, copilăria mea acolo. Ai mei au venit cu discurile astea, pe care acolo le ascultau cu prieteni lor". Tatăl ei mi-a spus că au mers la Cenaclu în tinerețe, era ceva special. A făcut și multe urâte, dar nu i se pot anula cele bune și frumoase. În plus, cine are căderea de a-l judeca? Mda, așa gândește un român care a fugit de comunism și care a învățat de la străini decența și să-și vadă de viața lui și ale sale.

Tocmai am realizat că e greșit, profund greșit să-i doresc (așa cum am scris-o de atâtea ori) moartea lui Iliescu. Deși am atâtea argumente pentru ceea ce cred cu tărie, că e vinovat de atât de multe. Dar e greșit! Nu mă voi bucura, nu voi pune statusuri la facebook, să-l judece cine are căderea. Mi-am adus aminte când și de ce m-am decis să plec din țară. Câți m-or fi crezut atunci că o să și fac ce spun? Unii m-au certat cu drag că plec, când e nevoie de oameni ca mine în țară. Alții mi-au spus cu ură și spume la gură că mai mult de împins tăvi nu o să fiu capabilă să fac în altă țară, că și acasă eram o mediocră. După doar 3 săptămâni, mă simt din ce în ce mai ușoară. Și parcă e mai liniște în urechile mele.

A doua săptămână de Stockholm

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!