Urechile pisicii Olga

Unul din foarte puținele motive pentru care parcă îmi pare un pic rău că am plecat din țară e că nu am apucat să cunosc pe viu mai bine anumite persoane. Să avem timp de pălăvrăgit, de ieșit, de alinat dureri și de împărtășit bucurii. Un astfel de om e Oana Dușmănescu (Shmeny printre bloggeri), pe care am citit-o prima dată întâmplător, prin 2009. În condițiile în care eu, din cauza hormonilor, am plâns cândva în hohote la un film pentru copii cu niște gâște sălbatice care nu mai ajungeau odată într-o anumită locație și omul rău vroia să construiască acolo un mall, mi s-a părut genial ca o necunoscută de pe net să plângă, din cauza hormonilor, la un film porno. A fost dragoste la prima citire, pentru că are același stil pe care îl iubesc și îl folosesc și eu: sincer, direct, fără broderii neimportante, scrie-așa-cum-vorbește-și-așa-cum-e. Cu mult umor, dar și mult suflet (greu de sesizat pentru necunoscători). În septembrie 2009 a născut-o pe Olga, 6 luni mai târziu i s-a publicat cartea "Urechile pisicii Olga". Dar să știți că întâi a fost pisica, apoi copilul.

Pentru că plecasem și nu apucasem să-i citesc cartea în țară, Oana mi-a trimis-o prin poștă, acu câteva săptămâni. Mă așteptam să-mi placă, dar nu mă așteptam ca Vulpea să se recunoască atât de tare în Pisica Olga! Și Vulpea s-a gândit cândva "e mai ușor să te iei cu toată lumea în piept, să sari în capul ei cu botinele și să dai cu barda în toate formele de realitate din jurul tău. Numai în adevărurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine îți stă în cale și nu poți zâmbi unui necunoscut. Faci salturi peste prăpăstii și te împiedici de un pârlit de papuc care îți miroase familiar. Înoți marea chiar de ți-a rămas un singur plămân funcțional și apoi, la țărm, te îneci într-o lacrimă". Și Vulpea se întreabă uneori "de ce nu am făcut niciodată pui? De ce mă apucă lacrimile când văd cerșetori și căței amărâți pe stradă? Mai ales în combinație. De ce mă apucă râsul atunci când mă gândesc la moarte? De ce, atunci când mă gândesc la moartea mea mă apucă totuși un regret, acela că lumea va fi mai săracă și mai lipsită de spiritualitate? De ce sunt atât de îngâmfată și atât de căscată în aceșași timp? De ce îl iubesc pe Motan? Nimic nu are dreptul să fie atât de golit de rațiune ca misterul acesta nedrept și care îmi încurcă viața cum știe el mai bine. De ce râd când ar trebui să plâng? De ce plâng când ar trebui să râd? De ce și de unde am impresia că sunt mereu greșită? De ce am impresia că sunt mereu specială?".

Pisica Olga umblă de nebună prin lume cu gândul la un Motan anume, dar de fapt călătoria e doar a ei. Se caută, se găsește, se pierde și se regăsește la final mai puternică, mai înțeleaptă. "Acum știu că a iubi este și rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, școlar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune și rele. Nici nu se mai pune problema să-ți asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferența apare când îți dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înțesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplătește. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregătește-te să sari în aer."

Oana a scris cartea asta așa cum scrie și pe blog, așa cum e și în viața reală: natural, sincer, fără broderii inutile, cu umor, din suflet. Citind, am avut senzația unei seri începute la o crâșmă, cu o mâncare bună, continuată într-un club cu dansuri pe bar, terminată spre dimineață, noi două ultimii clienți dintr-un bar sordid, unde poveștile nu mai pot fi decât dureros de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și bere pentru Oana.

Probabil nu întâmplător, eu cu Oana împărțim aceeași zodie berbecească ce ne face deopotrivă nebune, sincere, dure, turbate și incredibil de fragile. Eu pe 25, ea pe 26 martie. "Adevărul este că pe lumină sau nu, suntem atât de liberi cât ne permitem singuri să fim. Niciun vârcolac nu mănâncă luna de pe cerul nostru; noi însă o înfulecăm de multe ori dintr-o înghițitură fără să ne ștergem măcar la gură și după aceea ne mai și întrebăm, într-o stare de sinceră pierdere de sine, unde dracu a apărut".

Am primit cartea Oanei fix cu o lună înainte de ziua mea, dar nu puteam primi un cadou mai potrivit. Vă recomand cu căldură Urechile pisicii Olga. Unii veți trece indiferenți, alții vă veți regăsi, pe alții vă va schimba. Pe mine m-a făcut să regret că nu am apucat să o cunosc mai bine pe Oana, să ieșim la o cârciumă cu mâncare bună, apoi într-un club cu dansuri pe bar, ca să ne găsească dimineața într-un bar sordid, unde nu mai e loc decât de povești brutal de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și multă bere pentru ea. "Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obișnuință și plictiseală".

Drumuri

Cu toții știm că avem un drum în viață, mai predestinat sau nu, mai ales de noi sau mai puțin. Dar e drumul nostru. Unic și personal. Dar pentru că ne îndrăgostim, iubim, avem o perioadă senzația că drumurile nu mai sunt doar al nostru și doar al lui/al ei, ci s-au transformat în "drumul nostru". Că avem același drum. Experiența m-a învățat că doar ne place să ne păcălim (și asta nu e rău deloc), că de fapt drumurile astea două sunt doar o perioadă suprapuse cumva și doar extrem de puțini binecuvântați de soartă reușesc să meargă pe cele două drumuri suprapuse până la identificare până la destinația finală. Și chiar și acolo, unul dintre ei mai apucă să facă niște pași singur.

Am mers întotdeauna pe drumul meu fără să mă întreb prea des și prea speriată "oare unde mă duce?". Am fost mereu curioasă și cu ochii mari de încântare și am primit cu brațele deschise noi călători ale căror drumuri s-au intersectat o vreme cu drumul meu. Uneori drumurile lor mi-au adus gropi, noroaie, accidente, dar nimic mortal. Alteori, încă mică și trufașă, să arăt că EU conduc drumul, nu el pe mine, am insistat să forțez ne-ruperea celor două drumuri. Dar a fost ceva nefiresc, nu a adus nimic bun, că doar drumurile nu se lipesc cu super-glue. Am învățat cu timpul că ce ne e desenat pe hartă să ni se întâmple, se întâmplă, oricâte benzi suplimentare am construi ca să forțăm drumurile să se atingă, ele sunt doar în capul nostru, nu și reale.

Azi drumul meu a cotit definitiv într-o parte și al lui în alta. A fost una din cele mai frumoase călătorii ale mele. Nu sunt tristă că s-a terminat, sunt fericită că s-a întâmplat. Unde duce drumul meu și cu câte alte drumuri se va mai intersecta, va merge paralel sau va avea norocul să se suprapună, nu știu și nici nu vreau să știu. Voi descoperi cu timpul.
Ai plecat într-o zi tare frumoasă, cu mult soare, dragul meu. Și îți doresc din tot sufletul așa să-ți fie soare tot mereu.

Produsele românești preferate

Mă întreabă Cireașa mea preferată ce produse românești îmi plac mie și mă satisfac de le-am luat (sau le primesc) chiar și în străinătățuri. Hmmm. Păi, o să încep cu cele mai puțin diafane, dar extrem de folositoare: antinevralgicul (nici o altă învenție farmaceutică nu-mi ia cu atâta ușurință durerile de cap sau de dinți) și unguentul cu extract de gălbenele, bun la toate alea (răni, tăieturi, piele uscată, iritații).

La partea culinară, poate o să ziceți că sunt nebună, dar preferatul meu e(ra) pateul cu porcușorul albastru, antrefrig. Nu știu ce or pune în el (nici nu cred că vreau să știu), dar mie îmi place la nebunie, are gust de pateu de porc, nu de altceva. Din categoria delicatețuri, ador(am) brânzica Făgăraș produsă de Monor (și doar de Monor!). Dacă porcușor pot trimite ai mei fără probleme, mi-e teamă că brânzica se poate strica pe drum (face cam 4 zile până la Stockholm autobuzul). Dar reușesc ai mei să-mi trimită producții proprii de zacuscă și dulceață de cireșe amare (săru mâna, mami!) și de la cea mai tare cofetărie din București, Liliana de pe 1 Mai, fursecuri cu stafide. Dar mi-e așa o poftă de mini choux a la creme de acolo! Mmmmm!!!

Voi ce produse românești preferate aveți?

Ce vroia Vulpea să fie?

Dacă tot mi-am reamintit adolescența nebună, de ce n-aș merge și mai în spate, în copilărie? Că tot am primit o leapșă tare simpatică de la Tetris: Ce visam în copilărie să mă fac când voi fi mare?

În primul rând, prima chestie cu "când o să cresc mare vreau să" am scos-o din mine pe la 4 ani cred. Când îmi doream să am țițe mari ca mamaia Eugenia și să fumez ca verișoară-mea Roxi și ca mătușă-mea Nuți. Slavă Domnului, prima parte nu s-a materializat (or fi sânii mari mișto de admirat, dar sunt convinsă că nu e ușor de trăit cu ei), a doua s-a împlinit și am dat și pe dinafară. Pe la 5-6 ani vroiam să fiu Corina Chiriac și dădeam spectacole grandioase în sufragerie, cu un deodorant BAC pe post de microfon. "Strada Speranței" era favorita mea. Tot atunci am răcit foarte tare și a trebuit să facem (eu și frate-meu) injecții și dureau cumplit. Fiind în perioada agresivă și dură a personalității mele, mi-am dorit să mă fac doctoriță când o să fiu mare, ca să pot face injecții dureroase altora. Profesoară nu mi-am dorit să fiu, deși m-am jucat de-a una, dând note mici celor 3 păpuși din dotare (le scriam pe marginea foilor Atlasului Geografic, că arăta ca un catalog).

Pe la 7-8 ani deja dădusem la o parte păpușile și eram fascinată de mașinuțe de fier și Lego (adus din DDR de ai mei), plus fotbal pe hol cu mingea de tenis (remember, fratelo?) și tenis cu piciorul în fața blocului. Mă visam mare sportivă. Dar nu tenismenă (că tot făceam tenis), ci hockeistă!

În clasa a 4-a știam clar ce vreau să mă fac când oi crește mare: karatistă! Vă aduceți aminte de serialul unguresc Linda de pe bulgari? E, Linda vroiam și eu să fiu și mă comportam ca atare prin curtea școlii, unde îi umpleam de respect și noroi pe băieți, aruncând cu picioarele în aer.

A urmat dragostea la prima vedere a unui camion Tatra. Și asta mi-am dorit cu ardoare: să ajung șofer de Tatra! Încă îmi mai doresc să conduc cândva un camion.

Din seria ce nu mi-am dorit niciodată să fiu, nu am visat niciodată (știu, sunt dubioasă rău cu treaba asta) să fiu mireasă. Chiar și în jocurile copilăriei cu vară-mea Cristina "de-a fata și de-a băiatu" (ne gospodăream, aveam genți, mergeam la muncă, ne certam, etc), eu eram întotdeauna băiatu. Iar la țară, la Veneția, cu vară-mea Mihaela, ne jucam "de-a mireasa și de-a nașa" (în traducere a accentului ardelenesc de atunci "de-a mnireasa și de-a nănașa"), iar eu eram întotdeauna nănașa (ea avea o perdea pe cap, eu aveam flori de plastic urâte în păr).

Mă uit acu înapoi la ce am scris și mi-am amintit și mă întreb ce fel de fetiță am fost și eu și cât de disperată o fi fost biata maică-mea cu așa prințesă delicată la ușă?

Dau cu mare drag și curiozitate mai departe leapșa Sabbrei, lui iYli, Tomatei, lui Shmeny, Marmotzicii, Adei, lui Rontziki, lui Evergreen, Ginuței, Angelei, lui Salmi, Ninei, Adamutzei, Ralucăi, Cameliei.

Ce m-a găsit chiar și în Suedia?

Cu un cer gri și jos, zăpadă pe trotuare, minus ceva grade în termometre, am și uitat că azi e 1 martie, că în România aș fi primit mărțișoare, floricele. Nefiind de genul meu ciudoasă sau ofticoasă, nici măcar nu m-am amuzat răutăcios că și la București e frig, din contră. Aș fi vrut să-mi spună măcar prietenii și ai mei că e cald și frumos și soare și vine primăvara, măcar acolo.

Și am venit acasă un pic obosită (mă reobișnuiesc cu 8 ore de muncă haha!), frig de care m-am săturat o idee, gânduri urâcioase prin cap, vroiam să dorm și să uit de toate. Și ce găsesc pe jos, exact când intru în casă? (că am deschizătura pentru poștă în ușă). Tocmai din USA! De la Adamutza, care mă știe doar de pe blog. Ce-am făcut eu să merit așa un gest frumos, nu știu, dar am fost atât de fericită, că brusc s-a luminat cerul, din zăpada de pe balcon au ieșit timid câțiva ghiocei, iar ziua a prins culoare. Dragă Adamutza, îți mulțumesc din suflet, m-ai făcut fericită! Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, colorată, fără astenii și isterii, cu oameni buni alături, cu oameni frumoși în viața voastră.

God gave Rock and Roll to me

De când mă știu muzica mi-a fost cea mai bună prietenă, de copilă când ascultam la ai mei Beatles, Joe Dolan, Celentano, Abba sau Amalia Rodrigues. Și am trecut prin multe etape muzicale, pe unele le consider superficiale (Modern Talking pe la 9-10 ani), pe altele iubiri pe viață, U2 de exemplu.

Dar cea mai profundă, nebună, reală, frumoasă, vie etapă muzicală a fost și rămâne între 13 și 19 ani, când Vulpea a fost mare rockeriță. Totul a început în clasa a 7-a, când m-am împrietenit cu Alexandra. Făceam amândouă tenis, mie îmi plăceau Skid Row, ei Guns'n'Roses, ne-am îndrăgostit împreună de Metallica. Și noi două zurle ne-am împrietenit cu gașca de la bloc, Dan "Enstein", Cătălin, Dragoș, "Mânuțe", Radu, apoi Mișu, frate-meu. Cumva în paralel, unite doar la vreo 2-3 petreceri, era gașca formată în jurul Ralucăi, colegii din "Caragiale" și nu numai: Dan "Dinozauru", Vlad, Gavrilă, Ana, Marina, iar frate-meu. Primele bețiveli în spatele blocului, la Cheia în tabără, în Cișmigiu la "Mai bine lasă", în Romană la "Grădinița", înainte să se facă minunatul Mcdonalds acolo. Primele gagicăreli, primele șuturi date și primite în fund, primele dramolete. Primii pumni ridicați spre cer cu lacrimi furioase și neputincioase, de ce Cătălin a trebuit să moară la 18 ani de cancer? Primele vacanțe la mare fără ai mei, la camping-ul din Olimp, după care în 2 Mai și Vamă. Primele concerte din viața mea, Phoenix, Iris, Celelalte cuvinte. Urcat în duba poliției și luat două peste spate pentru simplu fapt că eram îmbrăcați ca rockerii, duși și la secție că "mucoasa aia cu părul în ochi are gură cam mare". Da, aveam plete!

Am retrăit ieri toată perioada asta fabuloasă, am râs și m-am emoționat, mi s-a făcut dor și am fost fericită că am avut ocazia să trăiesc astfel de întâmplări, pentru că la job una din colege a pus radioul pe Bandit Rock. Puțină vorbărie, puține reclame, în rest 100% muzică rock adevărată, tare, care îți pompează cu mai multă putere sângele în inimă. Și mi-am adus aminte ce rebeli eram și cum toți oamenii mari ni se păreau împotriva noastră, politica era de rahat, nebunia primilor ani 90 când am ascultat Rage Against the Machine. Și de petrecerile cu Săniuța, vin ieftin, plete și capete bâțâite când am auzit Painkiller. Și de cum tăceam cu toții, închideam ochii și ne bătea inima în gât și plângeam că "a murit Burton" când au dat Orion. Și m-am amuzat amintindu-mi de mișcările noastre combinație de rockerițe dure și de Nimfete de 14-15 ani pe The Jack. Ah, ce pupături și smotoceli fără finalizare pe Hold on to my heart sau pe Angie!
Nici nu știu când au trecut 8 ore de muncă, ce oi fi vorbit cu colegii, știu doar că m-am umplut de o stare de bine, de adolescență trecută dar nu degeaba, de dor și oameni. Draga mea Alexandra aș vrea să fie bine, să zâmbească iar ca la 14 ani, să treacă peste încercarea grea cu care se luptă zilele astea. Iar frate-meu și Cati aș vrea să știe cât de mult îi iubesc și îmi lipsesc. La voi m-am gândit când am ascultat ce-i mai jos. Pentru voi, pentru toți cei care ați simțit și mai simțiți rock.

4 luni ...

... de când mi-am sărutat ultima dată părinții, fratele, cumnata, nepoata, prietenii pe obraz, nu prin skype. 4 luni de când am spus la revedere țării în care m-am născut și am crescut ca să mă nasc în altă țară. Sunt la nivel de bebeluș, învăț primele cuvinte și fac primii pași. Mai cad, mai plâng, mă mai bâlbâi, dar merg înainte cu o curiozitate, o energie și o pasiune care îmi fac inima să bată de parcă aș avea 10 inimi. 4 luni în care am trăit sfârșitul unui alt capitol din cartea vieții mele. Încă o rană care se cicatrizează nu ca să mă urâțească, ci ca să îmi fie parte din mine, din ceea ce sunt, să-mi îmbogățească personalitatea.

4 luni de când nu m-am tuns și încă nu am cedat. Și tot atâta timp de când nu am mai ieșit din casă fără ceva pe cap. Norocul meu că ador căciulițele. Un prim weekend "ca acasă", vineri seara am gătit niște paste pentru prieteni, Alina și soțul ei suedez Pierre, am stat la băute și povești până la 4 dimineața, sâmbătă am petrecut cu 2 cupluri de români (Simona și Vali, Dana și Octavian) care trăiesc aici de 10-20 de ani și cu Adriana și Clairton, am discutat de la politică la familie, de la sport la sex, am dansat pe muzică disco, braziliană și ... Romica Puceanu, am fost încurajată și îmbrățișată sincer și cu simpatie.

Acum 3 săptămâni, în drum spre școală, am simțit pentru prima dată "ce frumos e orașul meu!". Acum 2 zile, venind cu trenul interurban, am trecut podul care se află la câteva sute de metri de apartamentul unde stau și mi-am spus fără să mă gândesc prea tare "am ajuns acasă".

Mâine e prima zi la primul meu job aici. 90% muncă fizică, restul ceva hârțogăraie. O să pot merge și la școală, nu în fiecare zi, dar nu renunț. Probabil mulți nu vor înțelege bucuria cu care vreau să fac o muncă fizică (voi detalia după ce voi avea despre ce vorbi), mi s-a spus deja "dar tu aveai un statut în România!". Dar îmi ajunge că înțeleg eu, că mă bucur eu.

4 luni de când am început o altă viață. 4 luni care s-au simțit ca 4 zile și ca 4 ani. Îi spuneam unei prietene dragi ieri "Ideea e că trec prin niște schimbări personale care nu au legatura doar cu limba sau țara, ci cu mine, în profunzime. Și simt că sunt în stare de cocon momentan, dar simt că e de bine, că renasc, că mă regasesc și mă cunosc iar. E greu să descriu tot prin ce trec, dar momentan trăiesc pur și simplu tot ce mi se întâmplă ca pe noi experiențe, noi lecții, sunt cu ochii larg deschiși și urechile ciulite". Și dacă nu v-ați dat seama până acum, sunt fericită! Pentru că am alături de mine pe omul care mă iubește cel mai tare, care are întotdeauna grijă de mine și mă protejează, care se bucură cu mine și îmi șterge lacrimile. EU. Vă pupez!

O dedicație specială

Mă tot întreabă prietenii, cunoscuții, de ce nu scriu mai des pe blog, despre ce și cum fac și simt în aventura mea. Hmmm ... Sincer, dacă aș scrie zilnic, ca într-un jurnal, ori ați ameți voi de schimbările de ton, ori ați crede că sufăr de multiple personalități, una mai nebună ca alta. Pentru că azi sunt îngândurată de una alta, mâine, deși sunt -10 grade afară, iese soarele și e un cer superb, poimâine mă năpădesc gândurile, după care îi aud și îi văd pe ai mei pe skype, vorbesc cu prietenii dragi, mă duc cu Adriana la sală și stăm la hăhăieli ca fetele. Azi am senzația că nu am învățat nimic până acum la cursurile de suedeză, mâine iau ca pe o victorie personală că după o lună de studii am putut să-i spun poticnit profului că pe vremea comuniștilor au suferit intelectualii, că e o diferență astronomică între socialismul suedez și cel de tip sovietic sau că scriitorii mei preferați sunt sud-americanii (a fost amuzant să ne dăm seama de titluri de romane în suedeză, eu gândind în română, spaniolă și ceva engleză - trebuie să recunosc, nu știu titlurile lui Marquez sau Llosa în engleză, dar am făcut flotări logice) sau că am vorbit vreo 7-8 minute în suedeză cu vânzătorul libanez de la magazinul de tabac. Azi afli de acasă că cineva e bolnav sau supărat, mâine îmi râde Mara pe skype și îmi trimite pupici, ai mei sunt veseli și îmi spun povești amuzante. O să dezvolt curând subiectul, dar trebuie să vă spun că viața luată de la zero e foarte palpitantă, incitantă, plină de surprize, mai plăcute sau nu, lacrimi de bucurie, de tristețe, de frustrare sau fericire, dar nu regret decizia luată nici măcar o secundă.
Și pentru că am primit azi o dedicație de la un om tare simpatic, o dau și eu mai departe. Vă pupez!

P.S. Dacă nu știți ce să faceți de papa în weekend, revin cu rețete ușoare, rapide și bune pe Mala Hierba. Aveți o ciorbă de salată, un pui cu sos de roșii și o salată de fructe. Poftă bună!

Confesiuni la lumină de glob de discotecă

Ca să mai iau o pauză de suedisme, am primit un fel de leapșă de la Evergreen, pe care mă grăbesc să o execut. Cică să povestesc de vreo 7 secrete sau chestii mai puțin obișnuite din viața personală. Hmmm. Secrete așa întunecoase și sordide chiar nu am, dar poate o să râdeți de mine (sau o să vă șochez) că:

1. În clasa a 10-a m-a lăsat corigentă la latină diriga (care era o simpatică, de altfel), ca să nu zic că am trecut prin liceu fără o corigență. Mi-a fost dragă în continuare. În a 11-a m-a lăsat corigentă ăla de mate, ofticat că nu am vrut să-i cumpăr o culegere deși spusesem că dau la ASE. L-am urât din tot sufletul și m-a ambiționat de devenise o luptă personală. Nu l-am mai avut și în a 12-a, nu m-am mai pregătit pentru ASE, dar tot am luat 10 la bac.

2. Am avut o perioadă în care mă obseda câte o melodie tâmpită câte o zi întreagă. O fredonam în cap de simțeam că înnebunesc. Până am început să cânt "peste" obsesie Stand by me. Și uite așa dispărea obsesia.

3. În adolescență și prima tinerețe (15-22 de ani) obișnuiam să merg des în Club A sau alte cluburi underground. Și îmi plăcea, dacă se stârnea câte un mic scandal, să dau cu pumnul. La propriu. De vreo două ori am lovit la "bijuteriile familiei". Nu aș mai face asta decât în caz de apărare.

4. Când sunt agitată, mă scobesc în nas și m-am specializat atât de tare, că nu își dau seama ceilalți când fac asta, chiar dacă sunt în fața lor. Ha!

5. Am scris un fel de roman autobiografic despre bărbații din viața mea: tata, fratele meu, iubiți, aventuri de o noapte, străini care mi-au marcat cumva existența. Nu am terminat-o încă, dar poate la un moment dat o voi publica. Fiecare capitol are numele unei melodii anume, reprezentative. Ar ieși un cd mișto.

6. Nu suport să beau ceai, am senzația că sunt bolnavă. Și îi consider un pic snobi pe cei care vor să meargă "la un ceai, la o ceainărie superbă". Dar e buba la mine la cap, știu.

7. Mai ales când eram copilă, dar și acum, dacă aveam o vânătaie sau o rană, o tăietură, îmi plăcea să apăs, să simt că mă doare. Întotdeauna am zis că mai bine să suferi decât să nu simți nimic, că e semn că ești viu.

Mi-ar plăcea să citesc curiozități și ciudățenii despre voi, așa că luați cu încredere leapșa!

Care e treaba cu emigratul?

Pentru că am primit multe mesaje legate de experiența emigrării, pentru că o trăiesc direct și cunosc multe alte cazuri de oameni care au trăit sau trăiesc această experiență a emigrării, m-am gândit să pun pe hârtie câteva impresii și păreri personale. Tocmai pentru că sunt foarte personale și subiective, nu am pretenția că vorbesc despre adevăruri absolute și sunt convinsă că reacțiile vor fi diferite. Poate unii se vor recunoaște, alții vor considera că spun prostii, unii își vor pune întrebări, alții vor fi indiferenți. Am împărțit experiența emigrării în mai multe capitole: economic, social, psihologic-sentimental.

Cu partea economică voi porni de la un comentariu primit acum vreo lună: "zi-mi eu de exemplu cum m-as putea descurca intr-o tara straina, fara ajutor? vorbesc 3 limbi straine la un nivel destul de bun, as fi in stare sa invatz si altele, dar pe mine cine ma poate ajuta? parintii mei n-au posibilitati, si in romania ma sufoc din toate punctele de vedere de la economic la cultural.. de ex. vin in suedia, cu maxim 300 de euro in buzunar, ce pot sa fac? in suedia sau in orice alta tara din ue...pt k toata lumea spune, ah eu am emigrat, dar am plecat cu mii de euro din tara:d eu n-am casa mea, n-am bani etc etc.asta nu e un comentariu rautacios, vreau doar sa mi dai un sfat, unul care chiar sa ma ajute cu adevarat, pentru ca simt, ca tu esti o persoana de treaba". Trebuie să recunosc că în primă fază am vrut să răspund un pic răutăcios, pentru că am perceput mesajul ca fiind superficial, imatur și naiv în același timp. Dar cine sunt eu să judec? Așa că răspund acum, foarte serios: drumul spre o viață mai bună, mai liniștită, mai civilizată, un salariu mai bun, etc. (motivele clasice ale celor care se gândesc la emigrare) începe cu o investiție sau cheltuială de bani. Drum, cazare, mâncare pentru o primă perioadă de timp până începi să câștigi bani. Chiar și cei care vin pe un anumit job (prin firme de recrutare) trebuie să aibă un minim de bani la ei. Cred că sunt extrem de puține cazurile (probabil super genii, mega cercetători sau creiere, oricum personaje ieșite din comun) în care ești atât de dorit în acea țară încât ți se pun la dispoziție din start job, casă, masă, bani de buzunar pentru tine și eventuala familie. Dacă nu ai rude sau prieteni foarte apropiați care să te găzduiască o perioadă (deși eu nu sunt pro acest ajutor, n-aș putea să stau pe capul cuiva mai mult de câteva zile), ai nevoie de un loc unde să stai. Pentru că sistemele sunt diferite de la țară la țară, e neapărat nevoie să încerci să îți aranjezi încă din țară. De exemplu, în Suedia poți închiria la prima mână, de la companiile (care sunt cam de stat) care dețin apartamente/case, dar pentru asta ai nevoie cel puțin de personal number suedez (și de mai multe altele, pe care le poți obține doar dacă ești deja în Suedia), sau la mâna a doua, de la proprietari/chiriași la stat care subînchiriază. Dar și pentru asta, în cele mai multe cazuri, ai nevoie să dovedești că ai un venit sau mulți bani în bancă. Deci, pentru un prim început, ai nevoie de bani! Dacă nu ești refugiat dintr-o zonă cu războaie sau sărăcie extremă, nu îți dă nimeni casă și bani așa, doar pentru că vrei tu să emigrezi la ei în țară. Limbi străine vorbesc foarte mulți și e musai să înveți limba țării unde mergi, dar nu îi impresionezi cu asta încât să îți pună la dispoziție slujbe. E tot treaba ta să dovedești ce știi să faci, să cauți, să trimiți zeci, sute de cv-uri, să nu te lași bătut de primele refuzuri.
Ca o primă concluzie, dacă te înhami la așa un drum, în afară de multă informație, ai nevoie de bani. Și nu puțini. E treaba fiecăruia cum se descurcă să facă rost de ei. Părerea mea personală, poate dură sau suficientă, e că dacă în România, dacă ai să zicem peste 25 de ani, după școală și ceva ani de muncă, nu reușești să pui la un loc niște bani din economii, vândut mașină sau alte bunuri, împrumutat - nu vorbesc de milioane, dar de un minim de câteva mii de euro - atunci nu știu dacă emigrarea e pentru tine. Și, ca idee, ai o problemă de supraviețuire și adaptare și în România, în altă țară, cel puțin la început, cu siguranță nu e mai ușor ca acasă. Din acest punct de vedere, al găsitului de job, câștigatului de bani.

Partea socială poate părea mult mai ușoară, dar mie nu mi se pare. Pleci dintr-o țară unde oamenii, cu motiv sau fără, categorisesc alți oameni foarte ușor. Și de prea puține ori în mod pozitiv. Chiar și cei mai decenți și liniștiți dintre noi am mai scăpat chestii de genul: "ai naibii jidani, ciori, indieni/pakistanezi puturoși, arabi nebuni, e plin de chinezi, poponari", etc. Noi suntem obișnuiți să facem glume cu tentă rasistă, fără să ni se pară ceva greșit, ca să nu mai vorbesc de forumuri pline de comentarii de genul "nu și-a terminat Hitler treaba". Eu pun asta pe de-o parte pe faptul că nu avem experiența trăitului cu mulți imigranți, cu alte culturi (nu vorbim de conviețuirea de sute de ani cu minorități, deși nici aici nu o ducem prea bine, nu?), cum există în majoritatea țărilor vestice, pe de altă parte pe faptul că românii cam suferă de un sindrom de superioritate (sunt alb, european, deștept, știu de toate). Și te trezești dintr-odată înconjurat, la metrou sau în autobuz, de negri, arabi, indieni, asiatici. Stai la aceeași coadă pentru acte cu ei. Ai exact același statut ca și ei: emigrant. Dar să vezi cum e când ei sunt deja integrați, vorbesc limba, au slujbe, iar tu ești de fapt inferior lor cumva. Așa că o primă lecție care trebuie învățată e cea a respectului pentru fiecare om, cu religia, cultura, culoarea pielii sau apartenența sexuală. Bancurile cu "un arab, un evreu, un indian, un poponar și o blondă proastă cu țâțe mari" sunt de evitat și să nu se aștepte cineva să primească prea multă înțelegere de la suedez, neamț sau danez pentru simplu fapt că cel care le face e alb și european, eventual bărbat cu sânge latin și fierbinte.

Al treilea capitol e extrem de important pentru mine. Și cred că de prea puține ori luat în considerare când se fac planurile de emigrare. Știm de la început că ne va fi dor de părinți, de prieteni, dar ne gândim oare că odată ajungi într-un oraș nou, o țară nouă, altă cultură și educație, nu o să ne simțim bine acolo? Pur și simplu, nu "simțim" orașul, cultura, educația, stilul. Uiți că ai plecat dintr-o țară unde călcai pe trotuar pe rahați de câine, că îți rupeai mașina în gropi și mureai în trafic, că te scuipau mârlanii pe stradă, și îți lipsesc cafelele cu fetele, berile cu băieții, grătarele cu prietenii în weekend. Și adaugi toate acestea faptului că nu găsești din prima job, că încep să se termine banii, așa că nemulțumirea crește. Cunosc un caz al unui om care a plecat dintr-un aproape iad de situație în țară, s-a dus într-o țară unde în timp putea ajunge departe. Dar s-a întors pentru simplul fapt că "răul" în care trăia îi era familiar, era răul lui.
Și ce faci când pleci cu cineva (iubit(ă), soț(ie), partener), dar unuia pur și simplu nu-i place și nu simte că ar vrea să facă eforturile inevitabile primelor luni de emigrare? Te trezești că stai mult mai mult timp împreună cu acea persoană și că micile coșuri de acasă se văd acum prin lupă ca niște adevărate furuncule. Vorbești pe net cu prietenii, dar nu îți mai permiți, la prima ceartă, să ieși pe ușă să fugi la o cafea cu o prietenă sau o bere cu băieții și să-ți verși supărările. Plecați în cuplu în aventura emigrării? Atunci fiți pregătiți ca această experiență să vă lege mai tare sau să vă rupă de tot.

Mi-au spus mulți cunoscuți că mă invidiază. Nu am luat-o ca pe un compliment, ca pe ceva flatant (ca atunci când ți se spune "te invidiez pentru cât de bine arăți"). Aș fi cel puțin nebună să mă plâng, că doar singură am decis acest pas. Dar nu sunt de invidiat. Cel puțin nu încă :) E mai ușor decât îmi închipuiam și mai greu decât îmi închipuiam. Lunile trecute se simt ca zile și ca ani în același timp. Întâmplări care acasă treceau aproape neobservate aici se simt ca adevărate drame și eșecuri sau ca reușite și victorii. Emigratul e o experiență unică, fabuloasă, năucitoare, bulversantă și fascinantă în același timp. Unii știu de la început că nu sunt capabili de o astfel de experiență. Alții realizează pe parcurs. Poveștile celor care au încercat, dar au abandonat sunt mult mai puțin spuse decât cele ale oamenilor care au mers până la capăt. Nu cred că se poate pune problema de eșec, ci pur și simplu unii pot, alții nu. Din păcate (sau din fericire), nu există rețete general valabile.

Photo here.

Despre diverse suedisme 2

Mă dojenea cineva pe forumul ăla unde textul meu a pornit atâtea pasiuni, că bine că scriu de transport și de scuipat pe jos, dar că nu scriu că la suedezi trebuie să fii foarte grav bolnav ca să vină salvarea și că la urgență nu mai știu ce. Slavă Domnului, în 3 luni de când sunt aici nu am avut nevoie de servicii medicale și sper să fie așa și pentru următoarea cât mai lungă perioadă. Pe de altă parte, trebuie să vă spun că după nici două luni și jumătate mi-a venit acasă programarea pentru controlul și analizele de depistare precoce a cancerului de col uterin, analize gratuite și periodice. Deci, m-am simțit foarte bine că deja sunt în sistem. La 8:45 era programarea, la 8:48 intram în cabinet, totul foarte blând și delicat, o discuție civilizată cu doctorița, plecat acasă. Cu mare încântare am aflat azi că totul e în regulă.

Despre rapiditatea cu care se intervine în caz de pericol am aflat săptămâna trecută, când am văzut ieșind un pic de fum de la o fereastră din blocul de vizavi. În mai puțin de 2 minute strada era blocată (autobuzul a schimbat un pic traseul pe alta stradă, mașinile au întors frumos), mașină de pompieri, de poliție și două ambulanțe. În încă două minute era scoasă afară o bătrânică, focul stins și totul în ordine. Chiar m-am uitat dacă se aruncă pe geam suedezii să vadă ce se întâmplă, dacă se adună cască-gură. Doar câteva priviri, văzut că cine are de rezolvat e pe poziții, intrat în casă. Și câțiva trecători care s-au oprit un pic și și-au văzut de drum.

Din 12 ianuarie am început școala. Cursurile de SFI (Svenska for invandrare - suedeza pentru imigranți) sunt puse la dispoziție gratuit celor care vor să trăiască în Suedia, să știe limba, să se integreze în societate. Ai personnummer, aparții de kommuna X, cauți școala din kummună și te înscrii la cursuri. În funcție de nivelul educațional, de cunoașterea altor limbi de circulație internațională, ești înscris la nivelul A, B, C sau D. A-ul e pentru cei care nu știu încă să scrie și să citească și primesc și astfel de ajutor, B pentru cei care au ceva ani de studiu, dar nu sunt familiarizați cu alfabetul latin, C și D pentru cei cu studii care pe mai departe vor putea studia în Suedia, dacă doresc. În cadrul fiecărui nivel există grupe diferite de elevi, în funcție de cât de repede avansează în cunoștințe. La înscriere am zic să am 16 ani de școală, că vorbesc engleză și spaniolă, am intrat la nivelul C și trecută la ceva mai avansați după o săptămână jumate. Cursurile sunt foarte flexibile, depinde doar de cursanți să treacă mai departe sau să rămână cu anii la același nivel. Cum te simți în stare, dai un test și dacă faci ok, avansezi la alt nivel, nu faci ok, mai ai nevoie de ceva efort. De asemenea, poți merge dimineața, la prânz sau seara, dar doar cursurile de dimineață și prânz sunt zilnice (2 ore jumătate, mai puțin în weekend).

Primele 3 zile au fost liniștite, mai mult ne-am cunoscut între noi. Următoarea săptămână a fost haos. Pentru că s-au trezit cu mulți elevi și puțini profesori, ne-au pus la un loc pe toți cei din C, până vin profesori noi. 25-30 de oameni într-o clasă micuță, se vorbea engleză, spaniolă, chineză, frânturi de suedeză. Pentru mine vârful nebuniei a fost miercuri, când am fost împărțiți în grupuri de câte 5, să vorbim între noi. În stânga aveam o somaleză foarte timidă, care nu știa decât ceva cuvinte în suedeză, în dreapta o thailandeză hlizită care știa 3-4 cuvinte in inglisi hihihihi, dar care nu înțelegea ce trebuie să vorbim, în față românca din capitolul anterior care o ținea în română cum că ea nu înțelege, e greu și hai să vorbim de altele, lângă ea Nelson, un foarte de treabă columbian care mă ruga să-i traduc în spaniolă ce ne scrisese profesorul pe tablă, că el nu înțelegea despre ce trebuie să vorbim. Faptul că am turuit cu fiecare în câte o limbă nu m-a făcut să mă simt foarte deșteaptă, în schimb mi-a dat o durere de cap cumplită.

Dar de săptămâna trecută lucrurile s-au așezat, am fost împărțiți, ca la fotbal, pe grupe valorice. Suntem 12-14 oameni, cam la același nivel educațional, același nivel de suedeză, deși unii facem de 3 săptămâni și alții de 7 luni. Oricum, am înțeles că dacă unii evolează mai rapid, vor fi trecuți într-un alt grup.
Suntem din România, Maroc, Pakistan, Iran, Irak, Ethiopia, Thailanda, Bolivia, Rusia și Canada. Ca o mică paranteză, o completare la textul anterior: cea de-a doua româncă, nu agitata bârfitoare, e colegă cu mine acum, a citit (întâmplător) ce am scris pe blog și a realizat că e cazul să se rupă de femeia nebună care s-a lipit de ea ca o căpușă, pentru că a înțeles că e foarte ușor să fie pusă în aceeași categorie, deși e cu totul alt ceva. E o fată foarte ok, învaă, își vede de treaba ei și socializăm ca și colege, normal, firesc, nu pentru că suntem românce și trebuie. Închid paranteza.

Din prima m-am împrietenit cu doi marocani, un pakistanez și o canadiancă. S-au adăugat găștii o irakiancă și un alt pakistanez. Oameni super simpatici, inteligenți, cu care învăț foarte bine la ore, dar cu care pot discuta despre orice, de la filme și forbal, la politică externă și economie globală. Culturi diferite, dar extrem de interesante, în fiecare zi simt că sunt mai bogată cu ceva, după o simplă discuție cu ei. Sunt convinsă că cel puțin cu vreo doi dintre ei voi rămâne prietenă pentru multă vreme.

Profesorul nostru, Magnus, este un tip foarte haios, plăcut și un profesor foarte bun. Vorbește cu noi 99,9% în suedeză, doar întâmplător mai spune ceva în engleză, are foarte multă răbdare și simțul umorului dezvoltat. Mâine ne duce, după ore, la muzeul Stockholm-ului, așa, ca să ne cunoaștem mai bine și între noi, dar și cu orașul în care trăim.

Nu credeam că după atâta vreme o să-mi mai facă vreodată atâta plăcere să merg la școală. Doar fustița albastră și ciorapii albi în lipsesc! Ha! Puss och kram!

De ce am spus că încerc pe cât posibil să evit românii

Înainte de a-mi continua "serialul" despre diverse suedisme, fac un mic derapaj și îmi voi explica un pic comentariul de la textul anterior în care ziceam "încerc pe cât posibil să evit românii", ca să nu rămână neclarități.

Întotdeauna mi-a plăcut să am în jurul meu oameni interesanți, inteligenți, simpatici, cu care să am ce discuta, oameni cu care să am în comun opinii și pasiuni, oameni de la care să am ce învăța, pe care să-i admir. De ceva ani, cu riscul de a fi clasificată drept snoabă, fițoasă sau chiar "bitchy", am învățat să-mi limitez pe cât posibil contactele cu persoane care nu sunt așa cum am descris mai sus. La serviciu, la bloc, pe stradă, la magazine, pe internet, oriunde există oameni cu care nu am destule în comun și care nu îmi dau niciun motiv să îmi doresc să socializez cu ei, m-am limitat la a răspunde la un salut și un minim de alte răspunsuri, din politețe. Atât. Nu am timp, nervi și chef să fac mai mult.

Înainte de a pleca spre Suedia mi-am făcut temele încercând să aflu cât mai multe informații. Am găsit vreo două site-uri/forum-uri ale românilor din Suedia, dar din păcate, am găsit prea puțină informație și mult prea multe injurii, miștouri, comentarii agresive și jignitoare. Așa că mi-am găsit informațiile pe site-uri suedeza sau în engleză. În cele trei luni de când sunt aici am dat peste cei doi români care înjurau și spurcau, despre care am scris aici, la școală (la cursurile de suedeză) de două femei din România, care au vorbit și s-au hăhăit tare prima parte a cursului, după care au plecat la pauză că "s-au plictisit". Una din ele, în timpul unui schimb de întrebări și răspunsuri în suedeză "cum te cheamă? unde locuiești?" i-a spus în engleză, tare, unuia din colegi: "you live there? Uh! It's dirty, emigrants and blacks, right?". Tot ea, o femeie de 50 de ani, a venit la mine, s-a băgat între mine și colegul marocan cu care stăteam la povești, și m-a luat la întrebări și povești: "De când ești aici? Eu sunt de un an și ceva, am venit ca proasta, după unul, român care stă aici de 30 de ani, dar mi-am luat țeapă, că prostu nu are bani, că i-a băut. Dar io ca o cățea în călduri, am rămas aici. Dar sunt foarte dezamăgită, ăștia au case sărăcăcioase, nu ca în Italia. Și nici mașini cine știe ce nu au. Tu muncești?" Încă nu. "Păi, și din ce trăiești, fată?" Am fost tentată să-i răspund "din pornografie și droguri", dar m-am abținut. Din bani munciți de mine, din mașina vândută, din ce m-am împrumutat. "Știi, mie nu-mi intră deloc în cap suedeza asta, dar mă obligă prostu ăsta al meu. Că eu nu muncesc, că mă ține el, dar cică să știu și eu ceva. Dar e greu, sunt la cursuri din septembrie și nimic. Tu am văzut că înțelegi, te descurci, de câte luni faci?" Aaaam, de o săptămână?! "Mamă, fată, păi și cum te descurci? Cred că trebe să mă dau pe lângă tine, să am de unde copia și cu cine pălăvrăgi când ne plictisim". Aici nu m-am mai putut abține: Mă descurc pentru că vreau să învăț și pentru că sunt deșteaptă. Eu vin la școală ca să învăț, să trag cât mai tare să înțeleg și să vorbesc suedeză, nu să pălăvrăgesc. Hai să încheiem aici discuția, că deja intrăm prea mult în intimitățuri. "Dar cu mine poți vorbi, că sunt româncă, doar nu sunt străină". Pentru mine ești.
Aceeași persoană, crezând probabil că e amuzantă, i-a spus unui coleg chinez "China comunist, skit land". După care a făcut niște plecăciuni și a scos niște sunete gen "halahalahala". La pauză, colegul marocan cu care m-am împrietenit m-a întrebat foarte supărat dacă "that Romanian woman" e nebună sau doar proastă și inconștientă și nu realizează că un musulman ceva mai extremist ar fi putut să se simtă foarte jignit de gestul ei și să o aștepte la colț de stradă să-i dea în cap?

După ce am scris textul anterior, pentru prieteni și cei de acasă, fără intenții informaționale sau de alt fel, cineva de la la forumul de români Suedia.se mi-a recomandat acolo postarea. Din prima am fost luată la șuturi delicate de o persoană cu nume feminin:"as sugera romancei cu blogul care locuieste la Stockholm sa nu foloseasca termeni ca:''ca sa ma dau rotunda'' sau ''au un transport in comun dat in ma-sa'' deoarece cu scuzele de rigoare o trimetem cu Blog cu tot tot la Ma-sa si sa ne lase in pace, citim ca sa invatam ceva si nu sa ascultam prostiile altora". Pentru toate comentariile care au urmat, comentarii care nu erau de acord cu ea, a avut injurii, mitocănii, agresivități, mizerie din plin. Un alt comentator m-a certat că nu am scris că nu vine salvarea dacă ai probleme, că suedezii beau în weekend și vomită căzuți prin șanțuri, că se înghesuie în autobuze, că arabii sar bara de la metrou și nu plătesc, că e chiar nasol în Suedia!

Ca o primă concluzie, până în acest moment pot spune că nu e o întâmplare că nu vreau să întâlnesc români. Chiar nu simt nevoia. Îmi doresc să (re)întâlnesc oameni interesanți, inteligenți, simpatici, așa cum le simt că ar fi, din cele citite pe blogurile lor, pe Svea, Salmi sau Florina aici în Suedia. Pe oricare din cei din blog-roll-ul meu sau dintre comentatori, prin ce colțuri de lume ați fi. Dar nu pentru că sunteți români, ci pentru că simt că avem multe în comun și mi s-ar îmbogăți viața cumva.

La fel, pentru că am fost întrebată "dar prietena ta care te ajută acolo nu e româncă?", trebuie să spun că pe Adriana am cunoscut-o total întâmplător în vara lui 95, când am fost prima dată în Suedia, în vacanță. Era vecina și amica suedezului la care am stat eu și fratele meu. Ne-am plăcut din prima, aveam foarte multe în comun, a venit la mine și familia mea în vizită de vreo două ori de-a lungul anilor, ne-am scris, ne-am povestit, ne-am împărtășit de toate. Absolut întâmplător, Adriana e româncă. Dar m-am sfătuit cu ea legat de venirea aici pentru că e cetățean suedez care locuiește aici de 23 de ani și pentru că mi-e prietenă. Mă ajută și îmi e alături pentru că ține la mine și e un om deosebit, nu pentru că suntem românce. I-am cunoscut mulți prieteni cu care m-am împrietenit și eu, printre care și un cuplu de români, el de 20 de ani aici, ea de 10. Nici unul dintre ei nu și-a pus mâinile în șold să ne ia la întrebări de ce am venit aici, ce credem că o să facem aici, nici nu ne-au spus că e urât și greu în Suedia. Ne-am împrietenit și ne vedem din când în când pentru că avem lucruri în comun, ne simpatizăm, nu pentru că suntem români. La fel cum mă împrietenesc cu alți oameni, suedezi, marocani, canadieni, pakistanezi sau sud-americani. Pentru simplul și extrem de importantul fapt că avem în comun interese, păreri, pasiuni.

Am venit în Suedia pentru a-mi face eu, Lia Stoica, o viață și un viitor aici. Nu pentru a dovedi ce buni sunt românii, nici ca să caut alți români sau ca să mă feresc de alți români. Vreau în jurul meu oameni de calitate, de orice nație ar fi ei, iar "patriotismele" gratuite și fără valoare nu mă interesează. Sper sincer să fie ultima dată când mai vorbesc de români. Prefer să vorbesc despre oameni, personalități, prieteni.

Despre diverse suedisme

În cele 3 luni în Stockholm, am început deja să îmi fac o idee despre cum funcționează câteva chestiuni, aparent banale, dar de fapt foarte importante în viața mea de zi cu zi. Pe parcursul intergrării mele în societatea suedeză o să am o grămadă de povești de spus.

După cum v-am mai povestit, Stockholm-ul e foarte mare și întins, pentru că nu e doar un oraș cu centru și câteva cartiere, ci e un fel de "județul" Stockholm (Stockholms län), care adună toate cele 26 de municipalități (kommun). Noi stăm acum în Stockholms stad (adică kommuna Stockholm sau in the City ca să mă dau rotundă), iar la Adriana (și unde am stat în guest-houses, asupra cărora voi reveni) sau la sală mergem în Nacka Kommun. Ideea e că între diferite zone și kommune, poți face și câte o oră și ceva cu mai multe mijloace de transport. Așa că au un transport în comun dat în mă-sa. Foarte multe autobuze, metrouri, trenuri interurbane, ba chiar și bărci, ca să nu mai vorbesc de infrastructura rutieră (se merge pe autostrăzi mai mult decât pe șosele obișnuite). Toate informațiile despre cum și cu ce să ajungi din punctul X în Y se găsesc pe net, plus (cel mai important) orele la care fiecare autobuz ajunge în fiecare stație. Și pentru că nu ai întotdeauna netul la îndemână, în fiecare autobuz găsești o broșurică cu toate informațiile de pe net. În stații te pui pur și simplu la o mică (sau mai mare) coadă în așteptarea mașinii, iar la urcare se respectă întotdeauna ordinea în care ai venit în stație, chit că după tine au venit și bătrâni sau copii. Toată lumea urcă urcă pe la șofer (mai puțin mamele cu copii în cărucior, care urcă pe la ușile unde e și spațiul pentru cărucior), unde ți se verifică biletul, abonamentul sau arăți mobilul cu sms-ul care confirmă că ai plătit biletul. Nimeni nu urcă fără una din variante. La câte autobuze sunt, cred că ar fi nevoie de o armată de controlori dacă nu ar fi ăsta sistemul. Nu că, din educație, s-ar sui prea mulți fără să plătească. Pe drum ți se anunță următoarea stație și cine vrea să coboare apasă pe un buton. Nimeni nu coboară prin față. În cazul în care în stație sunt mai mulți oameni decât locuri pe scaun plus câteva în picioare, șoferul îți închide pur și simplu ușa în nas și tu rămâi jos. Ni s-a întâmplat și nouă o dată, dar un autobuz cu un traseu similar a venit în următoarele minute. Lecția învățată a fost că doar noi doi am vociferate și ne-am agitat, restul au acceptat mica neplăcere fără discuții. Pentru că ei știu că nu de nebun face șoferul asta, ci pentru siguranța pasagerilor. În concluzie, costă abonamentul vreo 70 de euro pe lună, dar te poți da cu zeci de autobuze, metrouri, trenuri interurbane și bărcuțe 24 din 24 (da, ei au și sistem de transport de noapte), în mod civilizat, logic și foarte rapid.

Vă ziceam că am stat în mai multe guest-houses până să închiriem. Care e treaba cu casele astea? Nu știu dacă există peste tot, în toate kommunele și la toate asociațiile de locatari, dar la Adriana în Nacka sunt din plin. Mai multe case și câteva blocuri cu 2-3 etaje alcătuiesc un gård (adică o grădină), o asociație de locatari. Și fiecare asociație are: o sală cu mașini de spălat și de uscat rufe, o sală de petreceri, unele și o saună, și o casă de oaspeți. Fiecare locatar are dreptul de acces și folosire a acestor locații. Ca să nu te înghesui cu musafirii tăi veniți din afara orașului, îi poți caza pentru maxim o săptămână în guest house, pentru 100-200 de coroane pe zi (11-22 de euro). Prețul e mai mult decât bun, ținând cont că vorbim de fapt de o garsonieră perfect utilată. Ai o cameră cu pat, canapea, masă, scaune, cuier, dulap, televizor, o chicinetă (plită electrică, mini-frigider, o chiuvetă, vase, tacâmuri) și o toaletă cu budă și duș. Ați văzut cum arată camerele aranjate de la IKEA? Ei, bine, exact așa sunt și aceste guest-houses. Uimitor de bine și logic utilate pentru un spațiu atât de mic. De fapt asta îmi place foarte mult aici, din câte case și apartamente am văzut pe interior, cât de bine este optimizat spațiul. La plecare, oaspeții au tot ce le trebuie pentru a face curat în urma lor. Ținând cont că noi am stat, în total, în 6 guest houses, cred că aș putea să-mi pun și experiența în curățenie la CV, nu?

Despre părțile pozitive ale suedezilor și societății suedeze în general sunt convinsă că o să mai am o grămadă de ocazii să vorbesc. Dar acum o să vă spun de câteva chestiuni nu neapărat negative, dar care pe mine mă dezamăgesc sau mă intrigă. Ei, bine, și suedezii scuipă pe stradă. Nu știu de ce mă așteptam să nu fie așa, probabil pentru că de atâtea ori m-am scârboșit de gestul ăsta la români. Mda. Și uite că și suedezii (ăia suedezi, blonzi și drăguți)scuipă pe stradă. Și mulți dintre ei își aruncă mucurile de țigară pe jos, ceea ce iar mă irită foarte tare. La început am fost șocată, acum după 3 luni mi se pleoștesc doar urechile, ca la cățeii supărați. Normal și ok nu o să mi se pară niciodată.
La capitolul bizarerii, nu reușesc să mă obișnuiesc cu stilul lor de a coborî din autobuz. Stau relaxați pe scaun, mașina ajunge în stație, oprește, se deschid ușile și abia când aproape se închid la loc îi vezi cum țâșnesc din scaune, eventual se lovesc de vreo bară sau li se închid în nas ușile (care se deschid imediat la loc) și se aruncă afară. La fel de “periculos” (pentru ei înșiși/ele însele) și ciudat mi se pare modul în care abordează ei frigul. Și la -10 grade afară, îi vezi fără căciuli, cu gâtul belit, fără un fular sau măcar cu o bluză nedecupată, gagicele cu fustițe și ciorapi din ăia subțiiiiri, dar cu niște mănuși uriașe de lână sau blană în mâini. Recunosc, sunt invidioasă că, deși au frunțile vineții, spre deosebire de mine bine încălzită de căciulițe, lor le stă perfect freza.

Pe finalul acestui lung prim episod despre realitățile vieții suedeze, trebuie să vă povestesc despre seriozitatea cu care tratează ei problema … filtrelor de la mașinile de uscat haine. Aici toată lumea care trăiește într-o mai mare sau mai mică aglomerare de case și apartamente are acces la mașinile de spălat și de uscat haine ale asociației de locatari. Când vrei să speli mai multe haine sau chestii mai mari în volum și nu te folosești de mașina de acasă, te pui frumos pe listă, din timp, șiai 3 ore doar ale tale când să speli și să usuci haine. În funcție de asociație, ai mai multe sau mai puține mașini, mai mari sau mai mici. Dar ce nu diferă în niciuna din locații este numărul de foi de hârtie pe care scrie maaare și un pic amenințător: să nu uiți să cureți filtrul de la mașina de uscat rufe! Poți să nu știi o boabă de suedeză, atenționarea aia cu filtrul mașinii de uscat haine o înțelegi imediat. Înghiți în sec, îți ștergi transpirația de pe frunte și nu te mai gândești la nimic altceva. Am spălat o dată în compania unei doamne în vârstă. Cu care m-am salutat politicos, dar nu am socializat. Când am scos din mașină rufele uscate, i-am simțit privirea în ceafă, severă. După ce m-a văzut că am curățat filtrul mi-a zâmbit cu toată fața. Deci, în Suedia ai probabil șanse să scapi de acuzația de crimă, dar cu siguranță ești aspru criticat și chiar exclus din societate dacă uiți să cureți filtrul uscătorului de rufe.

Pentru că deocamdată am atât de mult timp la dispoziție încât gătesc aproape zilnic și pentru că oriunde ai locui aici, foarte aproape de tine e un loc de plimbare superb, vă las cu câteva imagini grăitoare ale împrejurimilor și câteva farfurii cu papa bun.

To be continued

Primul revelion suedez. Party&after-party

Anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, mă așteptam ca trecerea dintre ani să fie ceva mai mult simbolic, nimic special. Asta până ne-a spus Adriana că de Revelion prietenul ei Olle (pe care îl știam și eu din tinerețe, fusese chiar și la noi acasă, în România, acum 100 de ani) vine din Brazilia, unde lucrează acum, cu logodnica braziliancă, și organizează party la sala de petreceri de la asociația de locatari a Adrianei (o să revin cu detalii legate de guest-house, party house, din astea). Și că suntem și noi invitați. Acum câteva săptămâni vorbeam de petrecere și aflu ca Olle caută pe cineva care să facă după petrecere curățenie, muncă plătită, normal. Și ținând cont că noi ne tot agităm să avem o ocupație, am zis de ce nu noi? Dacă mai luăm și bani, cu atât mai bine. Că îmi aduc aminte cât șmotru am făcut la ai mei acasă, după cele vreo 10 petreceri organizate acolo, și nu m-a plătit nimeni pentru asta.

Toată ziua de 31 decembrie a fost anostă, ușor irita(n)tă, nu prevestea nimic bun. Dar la ora 8 seara am fost invitați la părinții Adrianei la o masă bună, cu somon și curcan, vin roșu sec și buuuun, ceva povești și pupături și urări cu ai mei pe skype. La 10 jumate eram la party. Vreo 40 și ceva de oameni, suedezi, brazilieni, englezi, români, un sârb, o asiatică, o amestecătură pestriță, veselă, relaxată. Oameni simpatici, petrecăreți, vorbăreți, am socializat la greu, am dansat, am băut și am mâncat. La 12 noaptea toată lumea s-a bulucit afară, să vedem artificiile. Ghinion de neșansă! S-a pornit un viscol și o vijelie, de nu vedeai nici în fața ta. Dar a curs șampania, ne-am pupat, am cântat și am continuat distracția înăuntru. Și ca să vezi cum e cu natura asta, după nici jumătate de oră totul era calm, nici un fulg de zăpadă nu mai cădea, ceața și norii se împrăștiaseră, cerul era senin, iar valea unde ar fi trebuit să dăm artificiile se vedea în toată splendoarea. Din păcate, nu mai aveam artificii.

Am băut toate națiile de băuturi, vin italienesc, franțuzesc, spaniol, sud-african, șampanie, un dubios alcool finlandez (un fel de țuică), caipirinha, dar acum mă așteaptă toți cu o palincă de care le-am tot povestit și i-am făcut curioși și pofticioși. Trebuie să aștept să vină ai mei din țară cu ea, că puritanii de la Atlasib nu permit să fie trimis prin poșta lor nici măcar un litru de alcool.

Pe la 4 și jumate dimineața petrecerea s-a cam spart, iar noi ne-am apucat de partea mai dură: curățenia. Cel mai mult mi-a luat să adun și să spăl toate vasele. Mașina de spălat funcționa foarte bine, dar o încărcătură ia 20 de farfurii, 2 vase mai mari și 20 de pahare și durează cam 40 de minute. Iar eu aveam vreo 100 de farfurii și vreo 200 de pahare diverse (de tărie, vin, apă, bere, șampanie). Așa că am combinat, mașină cu spălat de mână. Au fost multe de strâns, de măturat, de spălat, dar am avut nevoie de "logistică" cu gunoiul. Pentru că nu puteam face saci mari, că la tomberoanele foarte mari ne-ar fi fost imposibil de ajuns, iar la ghenă trebuiau băgate doar chestii mici. Ca să nu mai spun că toate sticlele de sticlă (și nu puține) au trebuit duse la reciclat, la tomberonul care se afla la vreo 300 de metri distanță. Așa că bietul gagic a făcut ceva drumuri prin zăpada proaspăt căzută. Pe la 9 și ceva ne-am trezit și cu sora-noastră-cea-zurlie Adriana, care nu a putut să doarmă de grija noastră, draga de ea. Am finalizat treaba împreună și la 10 dimineața plecam spre casă. Au fost 5 ore de muncă solicitantă (cu siguranță nu avem de gând să facem o cariera din asta hihihi), dar după atâtea luni în care teoretic nu am făcut nimic, a fost incitant efortul, ca să nu mai spun că și banii (cam cât aș fi câștigat acasă într-o săptămână la vechiul job) sunt primii câștigați aici, deci trebe să fie cu noroc, nu? Am rămas și cu câteva sticle de vin, și ținând cont că alcoolul nu e chiar ieftin aici (e chiar un fel de valută forte hihihi), aș putea spune că suntem și mai câștigați.

Pe drum spre casă am văzut că deja utilajele de deszăpezit își făceau treaba, autobuzele veneau în program normal, deși pe stradă era destul de pustiu, drumul și orașul mi-au părut așa de familiare, că am avut un sentiment de ... acasă foarte plăcut. Și deși obosită și nedormită, am ieșit pe balcon, m-am uitat în zare, m-am gândit că ce mi se întâmplă e un început de drum și o aventură incitantă, frumoasă, vor fi și hopuri, vor fi și lacrimi, dar mă simt atât de vie, de deschisă la noi experiențe, încât abia aștept să se întâmple. Am început anul alături de oameni simpatici, dar mai ales de oameni speciali (Adriana, Clairton, Geta, Bratoi sunteți cei mai cei!), alături de gagic (din păcate, răcit copt momentan), mâncând bine, bând din belșug, muncind din greu, dar și câștigând primii bani, așa că de acum înainte, the sky is the limit! A început 2011!