M-ați făcut atât de fericită!

Întotdeauna mi-a plăcut că e ziua mea și am fost răsfățată cu urări, gânduri, cadouri. Dar ca anul ăsta, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. La mii de km de familie și vechii prieteni, m-am simțit mai iubită ca oricând. 180 de mesaje pe facebook, 65 de comentarii pe blog, 15 mailuri, sms-uri, telefoane. La școală colegii din toate colțurile lumii mi-au cântat La mulți ani în suedeză, am primit trandafiri de la românca Eva, o brățară frumoasă de la iranianca Elika, o pisicuță haioasă de pus la chei de la filipineza Lilith, bomboane de la Camelia canadianca.

Chiar vineri a ajuns și coletul de la ai mei, cu cadouri superbe, bilețele cu mesaje frumoase de la fostele colege de muncă, acum prietene pe viață, Raluca, Vio, Mirela, Mirela P., un pandantiv superb și semințe de floarea soarelui pe care să le sădesc în pământ, un desen cu multe floricele de la iubita mea Smaranda (eu tot Mara o să-ți spun, iubita mea!), cea mai frumoasă și emoționantă dovadă scrisă de iubire de la mama, tata, frate-meu Cristi și draga mea Cati. Când am spus că am fost binecuvântată cu o familie extraordinară, nu v-am spus și de dragele mele mătuși Nuți, Neli și Jeni, de cea mai grozavă verișoară din lume Roxana, de Cristina, de văru Cătălin și vărul canadian Dragoș, de frumoasele mele nepoate Andreea și Alexandra. Sunteți cele mai mișto rude pe care și le poate dori cineva!

Și ieri m-am sărbătorit cu noii mei prieteni de aici, deocamdată în majoritate români suedezi de mulți ani (au luat ce-i mai bun de la ambele neamuri), Adriana și soțul ei brazilian Clairton, Dana și Octavian, Simona și Vali. Din păcate, nu au putut veni și Alina și Pierre, dar cu siguranță data viitoare. Și iar au fost surprize superbe, cadouri frumoase (niște brățări o nebunie și un medalion cu VULPEEE! de la iubita mea Adriana), flori, povești și pur și simplu simțit bine, cu atâția oameni frumoși alături.

V-am mai spus că sunt cea mai bogată, răsfățată, binecuvântată, iubită persoană din lume? V-o mai spun o dată. Și o simt în fiecare zi. Vă mulțumesc! Să se întoarcă la fiecare dintre voi toate gândurile bune, energiile pozitive, dragostea și fericirea!

O sumă rotundă

Pe la 5-6 ani credeam că ăia din clasa a 8-a sunt adulți și că pe la 30 și ceva de ani ești cam cu un picior în groapă, că până atunci trebuia să rezolv cam tot ce trebuia rezolvat. Dar ce de timp aveam la dispoziție ...

Uite că azi fac 33 de ani, nu le-am rezolvat cu siguranță pe toate, dar nici cu piciorul în groapă nu mă simt. Din contră, am fentat un pic timpul și m-am apucat de viață aproape de la zero. Ador în continuare să mă joc, să râd, să mă bucur de tot și toate, ca un copil. Prea înțeleaptă încât să nu mă mai mire și uimească mai nimic nu am devenit. Dar am căpătat ceva încredere în mine încât să mă simt foarte împlinită la 33 de ani. Nimic nu m-a dezamăgit atât de tare încât să nu-mi mai doresc să iubesc, ba din contră.

M-am uitat pe net care e semnificația cifrei 33 (care pentru mine e așa, grăsuță și rotundă). La tarot zice că e numărul cultivării, al responsabilității, al datoriei, al orientării spre familie, al amabilității, stabilității, dedicării, este căutătorul armoniei, numărul celui la care nimeni nu se așteaptă să câștige (underdog).

Conform credințelor creștine, vârsta de 33 de ani e vârsta perfectă a omului, a dezvoltării totale.

Și mai e și cel mai înalt grad în masonerie, numărul atomic al arsenicului și numărul de vertebre pe care coloana unui om normal îl are, când oasele care formează coccisul sunt numărate individual.

Dragilor, am băut deja două pahare de vin roșu real cu prieteni reali discutând virtual, așa că nu râdeți de mine că am luat-o pe arătură. Am 33 de ani și mă simt extraordinar de bine, fericită, vie, tânără, bogată cu mulți oameni minunați, binecuvântată cu niște părinți fabuloși și o familie superbă. Mi-am luat singură primul cadou de ziua mea, e un tricou cu semnificație.

Mâine mă sărbătoresc cu colegii de școală, cărora le voi duce bomboane că doar nu degeaba merg la școală (haha, ce distracție era în generală!!!), pe seară trebuie să ajungă coletul de la ai mei și mor de curiozitate ce o să găsesc în el, sâmbătă voi face prima mea petrecere aici, cu noii mei prieteni și oameni faini din viața mea suedeză. Mi-e dor de mulți oameni, aș fi vrut să-i am alături, dar știu că se gândesc la mine și inimioara îmi bate mai tare de fericire. E pentru prima dată în viață când nu am familia și cei mai buni prieteni aproape, nu am un EL anume în viața mea, dar mă simt extraordinar de norocoasă și fericită pentru că mă simt iubită. Și asta e cel mai important. Vă pupez!

Despre Narcise și alte flori

Spune o vorbă celebră "decât să ne supărăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm". Sau bucură-te de un soare superb venit cu generozitate peste Stockholm, joacă-te cu părul tău (sunt la jumătatea drumului spre o nouă frizură, așa că a fost cu un pic de adrenalină să îl las pe stilistul nevorbitor de engleză să îmi taie ceva fără să-mi taie altceva, eu explicându-i astea în suedeză; culoarea e experiment propriu) și fă lepșe foarte personale date de Sana și iYli. Mulțumesc fetele!

SUNT Lia

AS VREA să pot face oamenii să zâmbească mai des

PASTREZ amintiri frumoase, în cap și suflet

MI-AS Fi DORIT să pot picta

NU IMI PLACE ardeiul în mâncare, minciuna și ipocrizia

MA TEM de foc și întuneric, de oamenii proști și răi, dar și mai tare de ăia deștepți și răi

IMI PARE RAU că nu le-am spus mai des părinților mei cât de mult îi iubesc

IMI PLACE viața, cu urcușuri și coborâșuri, bucurie și deznădejde, fericire și tristețe, iubire și indiferență

NU SUNT diplomată, fățarnică, tolerantă cu oamenii care nu-mi plac

DANSEZ oriunde, oricând, în fundul gol prin casă, așteptând autobuzul

CÂNT de câte ori dansez

NICIODATA nu renunț când cred în ceva

RAR sunt picată și deprimată

PLÂNG rar dar sănătos

SUNT CONFUZĂ în extrem de puține momente

AM NEVOIE de mine echilibrată, de oameni, muzică, iubire (să o dau și să o primesc)

AR FI TREBUIT să mă las de fumat când am zis

AS PUTEA face tot ce îmi pun mintea și dorința să fac. Și schimb timpul verbal cu POT.

Vă invit cu plăcere și curiozitate să preluați leapșa, e tare interesant să continui vorbele. Și aștept păreri și opinii.

Să-mi fac rău înfuriindu-mă sau să-mi fac rău ignorând?

Aș fi vrut să nu scriu, să nu mă mai intereseze, să ignor, că doar nu mai stau acolo, printre acei oameni. Dar de 3 zile mă lovesc, fără să vreau neapărat, de o anumită atitudine. Românească. Și, la naiba, încă mă mai doare, mă mai înfurie și mă frustrează. Pentru că nu înțeleg de ce e așa!

Japonia, dezastru, morți, oameni fără case, fără mâncare, cu sabia dezastrului nuclear deasupra capului. Dar pentru că sunt o societate aparte, o rasă aparte și cu un spirit ieșit cu mult din comun, japonezii dau zi de zi lecții de decență, eroism, supraviețuire, solidaritate. Comunitatea internațională a reacționat prompt, cu ajutor de specialitate, medical, alimentar, social, uman, spiritual.

Am citit și în presa românească și pe bloguri multe păreri decente, gânduri bune (și da, eu cred foarte mult în puterea și energia gândurilor bune), apeluri de ajutorare prin Crucea Roșie. Dar din păcate, mult mai multe au fost comentariile de genul "eu nu cred ca japonezii au acum nevoie de banii stransi de la un popor ca al nostru", "toata treaba asta cu hai sa ajutam japonia mi se pare de o ipocrizie crunta", "stii ca esti in cacat cand ai nevoie de bani din Romania", "totusi japonia este A 3A ECONOMIE a lumii. Japonia este una dintre cele mai scumpe tari cu unul din cele mai ridicate niveluri de trai. Eu inteleg ca au murit poate si 10k de oameni si altii sunt pe drumuri. Dar oare chiar au nevoie de ajutorul romanilor, bulgarilor si sarbilor? Inteleg sa le doneze oameni “cu stare” de genul cetatenilor din benelux, elvetia si suedia, dar totusi sa mi se zica ca una dintre cele mai bogate tari din lume are nevoie de ajutorul unora dintre cele mai sarace tari", "e urat sa ne numesti rrrromani pentru ca punem punctul pe i si nu vrem sa parem altfel cat timp noi avem pantalonii rupti in fund.Si ca tot veni vorba vreau sa vad si eu cheta aia internationala in care romania este ajutata cu un cap de ata", "in romania guvernul isi pune palma in fund si nu face nimic indiferent ca este inundatie sau seceta. Insa japonia e din alt film".

Că românii nu au educația și spiritul voluntariatului, donării, să zicem că găsesc o scuză. Unii învață. Dintre aceștia, pe unii îi schimbă mult în bine această experiență, alții trec mai departe. Ce mă înfurie, și nu prima dată, este atitudinea din ce în ce mai puternică a multor români de a-și pune mâinile în șold și a mânca rahat. De ce noi??? Lasă, să ajute alții! Și de a se plânge veșnic de cât de săraci sunt! Deși merg prin cârciumi și cafenele măcar o dată de două ori pe săptămână, își umplu căruciorul la hipermarket măcar o dată la două săptămâni și aruncă din mâncare că s-a stricat în frigider, își cumpără mașini de 15-18.000 de euro deși ar putea să meargă liniștiți și cu una de 8-9.000, vacanțele sunt prin străinătate, hainele din magazine nici nu prea mai ajung la reducere. Și nu, nu-mi spuneți de clasa aia de îmbogățiți și îmbuibați și nici de cei care chiar nu au ce pune în fiecare zi pe masă copiilor, că primii nu au timp de stat pe net că au de combinat în bamboo, iar ceilalți (pe care eu chiar i-am întâlnit) nu comentează pe net, ci își fac o cruce mare "Doamne ferește!" și au uneori o decență extraordinară. Vorbesc de cei mai mulți, clasa de mijloc, din care am plecat și eu. Care au cât de cât un job, un salariu, o casă, o mașină, nu mor de foame, dar au uitat să mai și mulțumească pentru ceea ce au, au uitat să mai fie și decenți, că e mai ușor să cârcotești, înjuri, scuipi în fiecare zi.

Spune Nina o poveste, tot pe aceeași temă, cu bogatul căruia îi arde casa, ce faci, nu îl ajuți că e oricum mai bogat ca tine? Trăiesc acum printre "oameni cu stare", după cum zicea un comentator despre suedezi. Păi, să vă spun că bogații ăștia au mașini de 8-10 ani vechime? Că în 5 luni nu cred că am văzut mai mult de 10 suv-uri? Că ideea e să te ducă din punctul A în B, nu să arate că ai "statut". Și că în timpul săptămânii nu se întind în cârciumi, la șpriț nu pentru că e băutura scumpă, ci pentru că a doua zi merg la muncă și nu se pot duce obosiți și mahmuri. Ah, ăsta e un concept puțin cunoscut românilor: respectul pentru muncă! Că aici e rușine să stai mai mult de câteva luni pe șomaj, când există joburi prin cârciumi, firme de curățenie, iar aici nu e rușine să fi fost dat afară de la un job de birou și să te apuci de o muncă "de jos". Din contră! Și au pauze de cafea și de prânz suedezii, dar când se muncește se muncește, nu se stă la bârfe, cafele și țigări. Am întrebat un suedez de ce crede el că e Suedia așa cum e? Și nu mi-a răspuns că e spiritul viking și măreția înaintașilor, ci că suedezii au conștiința lucrului bine făcut. De respectul pentru alți oameni nici nu mai vorbesc. Și nici ei nu au politicieni perfecți, dar au învățat în timp să se implice, să fie parte din decizii, nu au stat să înjure la colț de stradă și atât. Și uite că deși nu au avut calamități și nevoie de ajutor, sunt a 5-a țară la donații pentru Crucea Roșie. Ei de ce n-ar zice să se ajute japonezii singuri că sunt bogați?

Pentru isteții care întreabă unde sunt ajutoarele din alte țări bogate pentru România, în primul rând, de ce are nevoie România de bani? Ca să-i fută politicienii, încrengăturile de neamuri și cunoștințe (hai să recunoaștem, toți avem măcar pe cineva în familie care e pe un loc călduț pe undeva), să își bată joc românii care nu știu să muncească cum trebuie, că e mai ușor să stai cu mâna întinsă, să aștepți peștele decât să înveți să pescuiești? A dat cineva bani moca Suediei sau Spaniei sau Poloniei, doar așa, că sunt simpatici (bine, nu atât de simpatici ca români)? În al doilea rând, în afară de situații punctuale (revoluție, inundații), poate ar trebui să știe românii că mare parte din banii Crucii roșii România, Salvați copiii, Vier Pfoten (ca să dau doar câteva exemple foarte cunoscute) vin de la organizația-mamă și de la alte filiale din alte țări. La o simplă căutare pe net am găsit informații despre Crucea Roșie suedeză, elvețiană și organizații evreiești, catolice și protestante care au adus ajutoare României lovite de foametea din 1947-48. Și pe atunci Suedia nu fusese atinsă prea tare de al doilea război mondial, dar nu era încă nici economia de azi. Și uite că am găsit și cum s-a implicat Crucea Roșie (cu filiala din România) în inundațiile din Banat, din 2005. Madam Leslie Hawke o fi vreo româncă neaoșă care cu bani exclusiv românești face ceva prin România. Și elvețienii ăia de care a tot povestit Varanus (dragule, nu mă lasă blogu tău să caut textele alea) că tot vin în România cu bani, cu ajutoare, de pe la 90 încoace și nu renunță, deși și-au luat la țepe de și sfinții s-ar fi săturat, ăia tot neinternaționali or fi. Eu mă gândeam să se facă o propunere frumos argumentată cum că românii sunt foarte triști că nu îi ajută nimeni (și nimeni nu îi vreaaaa!), scrisă de atâtea minți luminate care umblă pe net, către UE, Comisie, Consiliul Europei, NATO, ONU, etc. să se dea bani românilor la colț de stradă. Dar câte un euro de bucată, să ajungă la toată lumea.

Mă gândeam ce s-ar întâmpla în România dacă ar dispărea brusc politicienii? Pe cine ar mai da vina românii? Din cauza tiranului Băsescu am făcut un exercițiu de imaginație și m-am gândit cum ar fi fost dacă ar fi câștigat PSD-ul (plus Năstase) în 2004, un al doilea mandat. Hmmm, mi-a dat la fel! Nu știu cum a fost blestemată România asta doar cu dictatori, dar uite cum acum cu Băsescu îl regretă lumea pe Iliescu (deh, pe vremea lui se ieșea la pensie la 50 și un pic de ani, nu?) și PSD-ul (că pe vremea aia cam toată presa era cumpărată cu publicitate de stat, nu se scria mai nimic, deci ce nu știe românul, nu-l doare), pe Ceaușescu că pe vremea lui toată lumea avea de muncă și se făcea că muncește, ei făcându-se că plătesc. Legat de atitudini românești, tot aud scuza cu trecutul comunist. Hmm, păi, propagarea sistemului de șpăgi, o mână spală pe alta, cunosc-pe-cineva a ajuns la cote extreme DUPĂ căderea comunismului! Și în Suedia durează săptămâni, luni de zile să primești un document, un act, o chestie de la administrații, dar aici nu dă nimeni șpagă să iasă mai repede. Și aici să nu-ți plătești taxele și impozitele e o crimă aproape la fel de mare ca a omorî un om.

Ah, și asta cu "la noi administrația își pune palma în cur". Păi, militarii ăia care au scos nămolul din casele oamenilor? Și termopanele și scândurile și cărămizile și tonele de alimente, apă, pături, le-a adus o zână bună? Nu, a fost un efort comun al administrației, ong-urilor, oamenilor. Nu am fost fanul politicienilor niciodată, dar chiar să anulăm orice chestie normală (ca să nu zic pozitivă) mi se pare prea facil doar ca să putem spune vai, ce săraci suntem că ne-au falimentat politicienii, deși noi ne implicăm, facem, muncim, suntem eroi. Păi, din banii mei din taxe se fac astea! mi-ar putea spune mulți. Dar în Suedia sau orice altă țară, nu tot din taxele și impozitele oamenilor se fac lucruri? Care nu întotdeauna ajung înapoi, ci se duc în studii gratuite pentru emigranți, ajutoare sociale pentru emigranți care nu vor să muncească, etc. Dar asta nu-i face pe suedezi să nu își plătească mai departe datoriile! Pentru că da, pe lângă drepturi și beneficii, ăștia știu că au și obligații și datorii.

Și mai sunt buni românii la ceva. La miștouri și bătut joc. Nu umor sănătos, ci miștocăreală. Ia, uite-l pe cretinul ăsta care adună șosete pentru japonezi! Hăhăhă, se bagă cineva să adunăm tampoane? Hăhă! Nu contează că omul ăla are o campanie foarte bine pusă la punct, cu logistică, că e ACOLO, în Japonia și autoritățile locale chiar i-au cerut la un moment dat ajutorul, că da, or fi bogați ca țară, dar momentan oamenii au picioarele ude! Nu, frate, facem mișto! Ce handicapați și idioți ăia care dau like pe facebook pentru Japonia! Păi, da, că e greu să te informezi, deși te dai de mare cunoscător al online-ului, că pentru un anumit număr de clik-uri facebook chiar dă bani reali cauzelor umanitare! Ia, uite, și pe cretinii ăia care trimit cocori virtuali japonezilor! Ce dobitoci! De ce nu ciori? Se pișă japonezii pe cocorii lor! Ce dracu de animal e și cocoru ăsta? Iar e mai ușor să hăhăi prostește și ignorant decât să cauți ce semnificație are cocorul pentru japonezi sau să încerci măcar un pic să înțelegi că oamenii din neamul ăsta de extratereștrii în comparație cu orice alt neam, după ce-și vor fi îngropat morții, refăcut casele și autostrăzile, vor spune cât de mult au însemnat gândurile bune, cocorii virtuali sau hârtiuțele cu o vorbă frumoasă de la străni, găsite printre șosetele care le-au încălzit picioarele. Pentru că așa au făcut și după cutremurul din Kobe. Dar probabil e greu de înțeles că uneori, în momente cumplite, un gând bun sau o pereche de șosete înseamnă mai mult pentru un om decât milioanele de euro și dolari care se adună prin donații, de la guverne. Dar eu tot nu înțeleg de ce dracu nu tac din gură oamenii care oricum nu vor să facă nimic bun.

Da, Japonia și japonezii nu au nevoie de ajutorul românilor. Doar că drama lor, după așa o experiență, e floare la ureche față de rapiditatea cu care din ce în ce mai mulți români se scufundă în mocirla propriei ignoranțe, răutăți, egoism. Mi-am dat seama că Miorița nu prea mai e de actualitate, măcar ciobanul ăla își accepta soarta cu brațele încrucișate, dar senin, fără să cârcotească. În loc de concluzie, cer iertare oamenilor care încă mai luptă să fie decenți, buni, altruiști, știu că e greu să mai supraviețuiți ca excepții într-o societate în care indivizii spun din ce în ce mai des "Nu inteleg oricum de unde atata admiratie pentru o societate de turma unde binele colectiv este mult superior binelui individual".

P.S. Nu știu ce va fi mai rău pentru mine, să continui să mă întristez și înfurii de toate astea sau să mă desprind total și să nu mă mai intereseze? Pentru cei care îmi vor pune mâna în gât: da tu cu gura mare ce faci? și cum îți permiți să ne cerți pe noi, când tu ai plecat? am mai spus-o, trimit mailuri personale cu povestea despre cum am ales eu să fiu schimbarea pe care mi-am dorit să o văd. Mi-e teamă că tot nu veți înțelege, însă.

Urechile pisicii Olga

Unul din foarte puținele motive pentru care parcă îmi pare un pic rău că am plecat din țară e că nu am apucat să cunosc pe viu mai bine anumite persoane. Să avem timp de pălăvrăgit, de ieșit, de alinat dureri și de împărtășit bucurii. Un astfel de om e Oana Dușmănescu (Shmeny printre bloggeri), pe care am citit-o prima dată întâmplător, prin 2009. În condițiile în care eu, din cauza hormonilor, am plâns cândva în hohote la un film pentru copii cu niște gâște sălbatice care nu mai ajungeau odată într-o anumită locație și omul rău vroia să construiască acolo un mall, mi s-a părut genial ca o necunoscută de pe net să plângă, din cauza hormonilor, la un film porno. A fost dragoste la prima citire, pentru că are același stil pe care îl iubesc și îl folosesc și eu: sincer, direct, fără broderii neimportante, scrie-așa-cum-vorbește-și-așa-cum-e. Cu mult umor, dar și mult suflet (greu de sesizat pentru necunoscători). În septembrie 2009 a născut-o pe Olga, 6 luni mai târziu i s-a publicat cartea "Urechile pisicii Olga". Dar să știți că întâi a fost pisica, apoi copilul.

Pentru că plecasem și nu apucasem să-i citesc cartea în țară, Oana mi-a trimis-o prin poștă, acu câteva săptămâni. Mă așteptam să-mi placă, dar nu mă așteptam ca Vulpea să se recunoască atât de tare în Pisica Olga! Și Vulpea s-a gândit cândva "e mai ușor să te iei cu toată lumea în piept, să sari în capul ei cu botinele și să dai cu barda în toate formele de realitate din jurul tău. Numai în adevărurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine îți stă în cale și nu poți zâmbi unui necunoscut. Faci salturi peste prăpăstii și te împiedici de un pârlit de papuc care îți miroase familiar. Înoți marea chiar de ți-a rămas un singur plămân funcțional și apoi, la țărm, te îneci într-o lacrimă". Și Vulpea se întreabă uneori "de ce nu am făcut niciodată pui? De ce mă apucă lacrimile când văd cerșetori și căței amărâți pe stradă? Mai ales în combinație. De ce mă apucă râsul atunci când mă gândesc la moarte? De ce, atunci când mă gândesc la moartea mea mă apucă totuși un regret, acela că lumea va fi mai săracă și mai lipsită de spiritualitate? De ce sunt atât de îngâmfată și atât de căscată în aceșași timp? De ce îl iubesc pe Motan? Nimic nu are dreptul să fie atât de golit de rațiune ca misterul acesta nedrept și care îmi încurcă viața cum știe el mai bine. De ce râd când ar trebui să plâng? De ce plâng când ar trebui să râd? De ce și de unde am impresia că sunt mereu greșită? De ce am impresia că sunt mereu specială?".

Pisica Olga umblă de nebună prin lume cu gândul la un Motan anume, dar de fapt călătoria e doar a ei. Se caută, se găsește, se pierde și se regăsește la final mai puternică, mai înțeleaptă. "Acum știu că a iubi este și rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, școlar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune și rele. Nici nu se mai pune problema să-ți asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferența apare când îți dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înțesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplătește. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregătește-te să sari în aer."

Oana a scris cartea asta așa cum scrie și pe blog, așa cum e și în viața reală: natural, sincer, fără broderii inutile, cu umor, din suflet. Citind, am avut senzația unei seri începute la o crâșmă, cu o mâncare bună, continuată într-un club cu dansuri pe bar, terminată spre dimineață, noi două ultimii clienți dintr-un bar sordid, unde poveștile nu mai pot fi decât dureros de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și bere pentru Oana.

Probabil nu întâmplător, eu cu Oana împărțim aceeași zodie berbecească ce ne face deopotrivă nebune, sincere, dure, turbate și incredibil de fragile. Eu pe 25, ea pe 26 martie. "Adevărul este că pe lumină sau nu, suntem atât de liberi cât ne permitem singuri să fim. Niciun vârcolac nu mănâncă luna de pe cerul nostru; noi însă o înfulecăm de multe ori dintr-o înghițitură fără să ne ștergem măcar la gură și după aceea ne mai și întrebăm, într-o stare de sinceră pierdere de sine, unde dracu a apărut".

Am primit cartea Oanei fix cu o lună înainte de ziua mea, dar nu puteam primi un cadou mai potrivit. Vă recomand cu căldură Urechile pisicii Olga. Unii veți trece indiferenți, alții vă veți regăsi, pe alții vă va schimba. Pe mine m-a făcut să regret că nu am apucat să o cunosc mai bine pe Oana, să ieșim la o cârciumă cu mâncare bună, apoi într-un club cu dansuri pe bar, ca să ne găsească dimineața într-un bar sordid, unde nu mai e loc decât de povești brutal de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și multă bere pentru ea. "Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obișnuință și plictiseală".

Drumuri

Cu toții știm că avem un drum în viață, mai predestinat sau nu, mai ales de noi sau mai puțin. Dar e drumul nostru. Unic și personal. Dar pentru că ne îndrăgostim, iubim, avem o perioadă senzația că drumurile nu mai sunt doar al nostru și doar al lui/al ei, ci s-au transformat în "drumul nostru". Că avem același drum. Experiența m-a învățat că doar ne place să ne păcălim (și asta nu e rău deloc), că de fapt drumurile astea două sunt doar o perioadă suprapuse cumva și doar extrem de puțini binecuvântați de soartă reușesc să meargă pe cele două drumuri suprapuse până la identificare până la destinația finală. Și chiar și acolo, unul dintre ei mai apucă să facă niște pași singur.

Am mers întotdeauna pe drumul meu fără să mă întreb prea des și prea speriată "oare unde mă duce?". Am fost mereu curioasă și cu ochii mari de încântare și am primit cu brațele deschise noi călători ale căror drumuri s-au intersectat o vreme cu drumul meu. Uneori drumurile lor mi-au adus gropi, noroaie, accidente, dar nimic mortal. Alteori, încă mică și trufașă, să arăt că EU conduc drumul, nu el pe mine, am insistat să forțez ne-ruperea celor două drumuri. Dar a fost ceva nefiresc, nu a adus nimic bun, că doar drumurile nu se lipesc cu super-glue. Am învățat cu timpul că ce ne e desenat pe hartă să ni se întâmple, se întâmplă, oricâte benzi suplimentare am construi ca să forțăm drumurile să se atingă, ele sunt doar în capul nostru, nu și reale.

Azi drumul meu a cotit definitiv într-o parte și al lui în alta. A fost una din cele mai frumoase călătorii ale mele. Nu sunt tristă că s-a terminat, sunt fericită că s-a întâmplat. Unde duce drumul meu și cu câte alte drumuri se va mai intersecta, va merge paralel sau va avea norocul să se suprapună, nu știu și nici nu vreau să știu. Voi descoperi cu timpul.
Ai plecat într-o zi tare frumoasă, cu mult soare, dragul meu. Și îți doresc din tot sufletul așa să-ți fie soare tot mereu.

Produsele românești preferate

Mă întreabă Cireașa mea preferată ce produse românești îmi plac mie și mă satisfac de le-am luat (sau le primesc) chiar și în străinătățuri. Hmmm. Păi, o să încep cu cele mai puțin diafane, dar extrem de folositoare: antinevralgicul (nici o altă învenție farmaceutică nu-mi ia cu atâta ușurință durerile de cap sau de dinți) și unguentul cu extract de gălbenele, bun la toate alea (răni, tăieturi, piele uscată, iritații).

La partea culinară, poate o să ziceți că sunt nebună, dar preferatul meu e(ra) pateul cu porcușorul albastru, antrefrig. Nu știu ce or pune în el (nici nu cred că vreau să știu), dar mie îmi place la nebunie, are gust de pateu de porc, nu de altceva. Din categoria delicatețuri, ador(am) brânzica Făgăraș produsă de Monor (și doar de Monor!). Dacă porcușor pot trimite ai mei fără probleme, mi-e teamă că brânzica se poate strica pe drum (face cam 4 zile până la Stockholm autobuzul). Dar reușesc ai mei să-mi trimită producții proprii de zacuscă și dulceață de cireșe amare (săru mâna, mami!) și de la cea mai tare cofetărie din București, Liliana de pe 1 Mai, fursecuri cu stafide. Dar mi-e așa o poftă de mini choux a la creme de acolo! Mmmmm!!!

Voi ce produse românești preferate aveți?

Ce vroia Vulpea să fie?

Dacă tot mi-am reamintit adolescența nebună, de ce n-aș merge și mai în spate, în copilărie? Că tot am primit o leapșă tare simpatică de la Tetris: Ce visam în copilărie să mă fac când voi fi mare?

În primul rând, prima chestie cu "când o să cresc mare vreau să" am scos-o din mine pe la 4 ani cred. Când îmi doream să am țițe mari ca mamaia Eugenia și să fumez ca verișoară-mea Roxi și ca mătușă-mea Nuți. Slavă Domnului, prima parte nu s-a materializat (or fi sânii mari mișto de admirat, dar sunt convinsă că nu e ușor de trăit cu ei), a doua s-a împlinit și am dat și pe dinafară. Pe la 5-6 ani vroiam să fiu Corina Chiriac și dădeam spectacole grandioase în sufragerie, cu un deodorant BAC pe post de microfon. "Strada Speranței" era favorita mea. Tot atunci am răcit foarte tare și a trebuit să facem (eu și frate-meu) injecții și dureau cumplit. Fiind în perioada agresivă și dură a personalității mele, mi-am dorit să mă fac doctoriță când o să fiu mare, ca să pot face injecții dureroase altora. Profesoară nu mi-am dorit să fiu, deși m-am jucat de-a una, dând note mici celor 3 păpuși din dotare (le scriam pe marginea foilor Atlasului Geografic, că arăta ca un catalog).

Pe la 7-8 ani deja dădusem la o parte păpușile și eram fascinată de mașinuțe de fier și Lego (adus din DDR de ai mei), plus fotbal pe hol cu mingea de tenis (remember, fratelo?) și tenis cu piciorul în fața blocului. Mă visam mare sportivă. Dar nu tenismenă (că tot făceam tenis), ci hockeistă!

În clasa a 4-a știam clar ce vreau să mă fac când oi crește mare: karatistă! Vă aduceți aminte de serialul unguresc Linda de pe bulgari? E, Linda vroiam și eu să fiu și mă comportam ca atare prin curtea școlii, unde îi umpleam de respect și noroi pe băieți, aruncând cu picioarele în aer.

A urmat dragostea la prima vedere a unui camion Tatra. Și asta mi-am dorit cu ardoare: să ajung șofer de Tatra! Încă îmi mai doresc să conduc cândva un camion.

Din seria ce nu mi-am dorit niciodată să fiu, nu am visat niciodată (știu, sunt dubioasă rău cu treaba asta) să fiu mireasă. Chiar și în jocurile copilăriei cu vară-mea Cristina "de-a fata și de-a băiatu" (ne gospodăream, aveam genți, mergeam la muncă, ne certam, etc), eu eram întotdeauna băiatu. Iar la țară, la Veneția, cu vară-mea Mihaela, ne jucam "de-a mireasa și de-a nașa" (în traducere a accentului ardelenesc de atunci "de-a mnireasa și de-a nănașa"), iar eu eram întotdeauna nănașa (ea avea o perdea pe cap, eu aveam flori de plastic urâte în păr).

Mă uit acu înapoi la ce am scris și mi-am amintit și mă întreb ce fel de fetiță am fost și eu și cât de disperată o fi fost biata maică-mea cu așa prințesă delicată la ușă?

Dau cu mare drag și curiozitate mai departe leapșa Sabbrei, lui iYli, Tomatei, lui Shmeny, Marmotzicii, Adei, lui Rontziki, lui Evergreen, Ginuței, Angelei, lui Salmi, Ninei, Adamutzei, Ralucăi, Cameliei.

Ce m-a găsit chiar și în Suedia?

Cu un cer gri și jos, zăpadă pe trotuare, minus ceva grade în termometre, am și uitat că azi e 1 martie, că în România aș fi primit mărțișoare, floricele. Nefiind de genul meu ciudoasă sau ofticoasă, nici măcar nu m-am amuzat răutăcios că și la București e frig, din contră. Aș fi vrut să-mi spună măcar prietenii și ai mei că e cald și frumos și soare și vine primăvara, măcar acolo.

Și am venit acasă un pic obosită (mă reobișnuiesc cu 8 ore de muncă haha!), frig de care m-am săturat o idee, gânduri urâcioase prin cap, vroiam să dorm și să uit de toate. Și ce găsesc pe jos, exact când intru în casă? (că am deschizătura pentru poștă în ușă). Tocmai din USA! De la Adamutza, care mă știe doar de pe blog. Ce-am făcut eu să merit așa un gest frumos, nu știu, dar am fost atât de fericită, că brusc s-a luminat cerul, din zăpada de pe balcon au ieșit timid câțiva ghiocei, iar ziua a prins culoare. Dragă Adamutza, îți mulțumesc din suflet, m-ai făcut fericită! Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, colorată, fără astenii și isterii, cu oameni buni alături, cu oameni frumoși în viața voastră.

God gave Rock and Roll to me

De când mă știu muzica mi-a fost cea mai bună prietenă, de copilă când ascultam la ai mei Beatles, Joe Dolan, Celentano, Abba sau Amalia Rodrigues. Și am trecut prin multe etape muzicale, pe unele le consider superficiale (Modern Talking pe la 9-10 ani), pe altele iubiri pe viață, U2 de exemplu.

Dar cea mai profundă, nebună, reală, frumoasă, vie etapă muzicală a fost și rămâne între 13 și 19 ani, când Vulpea a fost mare rockeriță. Totul a început în clasa a 7-a, când m-am împrietenit cu Alexandra. Făceam amândouă tenis, mie îmi plăceau Skid Row, ei Guns'n'Roses, ne-am îndrăgostit împreună de Metallica. Și noi două zurle ne-am împrietenit cu gașca de la bloc, Dan "Enstein", Cătălin, Dragoș, "Mânuțe", Radu, apoi Mișu, frate-meu. Cumva în paralel, unite doar la vreo 2-3 petreceri, era gașca formată în jurul Ralucăi, colegii din "Caragiale" și nu numai: Dan "Dinozauru", Vlad, Gavrilă, Ana, Marina, iar frate-meu. Primele bețiveli în spatele blocului, la Cheia în tabără, în Cișmigiu la "Mai bine lasă", în Romană la "Grădinița", înainte să se facă minunatul Mcdonalds acolo. Primele gagicăreli, primele șuturi date și primite în fund, primele dramolete. Primii pumni ridicați spre cer cu lacrimi furioase și neputincioase, de ce Cătălin a trebuit să moară la 18 ani de cancer? Primele vacanțe la mare fără ai mei, la camping-ul din Olimp, după care în 2 Mai și Vamă. Primele concerte din viața mea, Phoenix, Iris, Celelalte cuvinte. Urcat în duba poliției și luat două peste spate pentru simplu fapt că eram îmbrăcați ca rockerii, duși și la secție că "mucoasa aia cu părul în ochi are gură cam mare". Da, aveam plete!

Am retrăit ieri toată perioada asta fabuloasă, am râs și m-am emoționat, mi s-a făcut dor și am fost fericită că am avut ocazia să trăiesc astfel de întâmplări, pentru că la job una din colege a pus radioul pe Bandit Rock. Puțină vorbărie, puține reclame, în rest 100% muzică rock adevărată, tare, care îți pompează cu mai multă putere sângele în inimă. Și mi-am adus aminte ce rebeli eram și cum toți oamenii mari ni se păreau împotriva noastră, politica era de rahat, nebunia primilor ani 90 când am ascultat Rage Against the Machine. Și de petrecerile cu Săniuța, vin ieftin, plete și capete bâțâite când am auzit Painkiller. Și de cum tăceam cu toții, închideam ochii și ne bătea inima în gât și plângeam că "a murit Burton" când au dat Orion. Și m-am amuzat amintindu-mi de mișcările noastre combinație de rockerițe dure și de Nimfete de 14-15 ani pe The Jack. Ah, ce pupături și smotoceli fără finalizare pe Hold on to my heart sau pe Angie!
Nici nu știu când au trecut 8 ore de muncă, ce oi fi vorbit cu colegii, știu doar că m-am umplut de o stare de bine, de adolescență trecută dar nu degeaba, de dor și oameni. Draga mea Alexandra aș vrea să fie bine, să zâmbească iar ca la 14 ani, să treacă peste încercarea grea cu care se luptă zilele astea. Iar frate-meu și Cati aș vrea să știe cât de mult îi iubesc și îmi lipsesc. La voi m-am gândit când am ascultat ce-i mai jos. Pentru voi, pentru toți cei care ați simțit și mai simțiți rock.

4 luni ...

... de când mi-am sărutat ultima dată părinții, fratele, cumnata, nepoata, prietenii pe obraz, nu prin skype. 4 luni de când am spus la revedere țării în care m-am născut și am crescut ca să mă nasc în altă țară. Sunt la nivel de bebeluș, învăț primele cuvinte și fac primii pași. Mai cad, mai plâng, mă mai bâlbâi, dar merg înainte cu o curiozitate, o energie și o pasiune care îmi fac inima să bată de parcă aș avea 10 inimi. 4 luni în care am trăit sfârșitul unui alt capitol din cartea vieții mele. Încă o rană care se cicatrizează nu ca să mă urâțească, ci ca să îmi fie parte din mine, din ceea ce sunt, să-mi îmbogățească personalitatea.

4 luni de când nu m-am tuns și încă nu am cedat. Și tot atâta timp de când nu am mai ieșit din casă fără ceva pe cap. Norocul meu că ador căciulițele. Un prim weekend "ca acasă", vineri seara am gătit niște paste pentru prieteni, Alina și soțul ei suedez Pierre, am stat la băute și povești până la 4 dimineața, sâmbătă am petrecut cu 2 cupluri de români (Simona și Vali, Dana și Octavian) care trăiesc aici de 10-20 de ani și cu Adriana și Clairton, am discutat de la politică la familie, de la sport la sex, am dansat pe muzică disco, braziliană și ... Romica Puceanu, am fost încurajată și îmbrățișată sincer și cu simpatie.

Acum 3 săptămâni, în drum spre școală, am simțit pentru prima dată "ce frumos e orașul meu!". Acum 2 zile, venind cu trenul interurban, am trecut podul care se află la câteva sute de metri de apartamentul unde stau și mi-am spus fără să mă gândesc prea tare "am ajuns acasă".

Mâine e prima zi la primul meu job aici. 90% muncă fizică, restul ceva hârțogăraie. O să pot merge și la școală, nu în fiecare zi, dar nu renunț. Probabil mulți nu vor înțelege bucuria cu care vreau să fac o muncă fizică (voi detalia după ce voi avea despre ce vorbi), mi s-a spus deja "dar tu aveai un statut în România!". Dar îmi ajunge că înțeleg eu, că mă bucur eu.

4 luni de când am început o altă viață. 4 luni care s-au simțit ca 4 zile și ca 4 ani. Îi spuneam unei prietene dragi ieri "Ideea e că trec prin niște schimbări personale care nu au legatura doar cu limba sau țara, ci cu mine, în profunzime. Și simt că sunt în stare de cocon momentan, dar simt că e de bine, că renasc, că mă regasesc și mă cunosc iar. E greu să descriu tot prin ce trec, dar momentan trăiesc pur și simplu tot ce mi se întâmplă ca pe noi experiențe, noi lecții, sunt cu ochii larg deschiși și urechile ciulite". Și dacă nu v-ați dat seama până acum, sunt fericită! Pentru că am alături de mine pe omul care mă iubește cel mai tare, care are întotdeauna grijă de mine și mă protejează, care se bucură cu mine și îmi șterge lacrimile. EU. Vă pupez!

O dedicație specială

Mă tot întreabă prietenii, cunoscuții, de ce nu scriu mai des pe blog, despre ce și cum fac și simt în aventura mea. Hmmm ... Sincer, dacă aș scrie zilnic, ca într-un jurnal, ori ați ameți voi de schimbările de ton, ori ați crede că sufăr de multiple personalități, una mai nebună ca alta. Pentru că azi sunt îngândurată de una alta, mâine, deși sunt -10 grade afară, iese soarele și e un cer superb, poimâine mă năpădesc gândurile, după care îi aud și îi văd pe ai mei pe skype, vorbesc cu prietenii dragi, mă duc cu Adriana la sală și stăm la hăhăieli ca fetele. Azi am senzația că nu am învățat nimic până acum la cursurile de suedeză, mâine iau ca pe o victorie personală că după o lună de studii am putut să-i spun poticnit profului că pe vremea comuniștilor au suferit intelectualii, că e o diferență astronomică între socialismul suedez și cel de tip sovietic sau că scriitorii mei preferați sunt sud-americanii (a fost amuzant să ne dăm seama de titluri de romane în suedeză, eu gândind în română, spaniolă și ceva engleză - trebuie să recunosc, nu știu titlurile lui Marquez sau Llosa în engleză, dar am făcut flotări logice) sau că am vorbit vreo 7-8 minute în suedeză cu vânzătorul libanez de la magazinul de tabac. Azi afli de acasă că cineva e bolnav sau supărat, mâine îmi râde Mara pe skype și îmi trimite pupici, ai mei sunt veseli și îmi spun povești amuzante. O să dezvolt curând subiectul, dar trebuie să vă spun că viața luată de la zero e foarte palpitantă, incitantă, plină de surprize, mai plăcute sau nu, lacrimi de bucurie, de tristețe, de frustrare sau fericire, dar nu regret decizia luată nici măcar o secundă.
Și pentru că am primit azi o dedicație de la un om tare simpatic, o dau și eu mai departe. Vă pupez!

P.S. Dacă nu știți ce să faceți de papa în weekend, revin cu rețete ușoare, rapide și bune pe Mala Hierba. Aveți o ciorbă de salată, un pui cu sos de roșii și o salată de fructe. Poftă bună!

Confesiuni la lumină de glob de discotecă

Ca să mai iau o pauză de suedisme, am primit un fel de leapșă de la Evergreen, pe care mă grăbesc să o execut. Cică să povestesc de vreo 7 secrete sau chestii mai puțin obișnuite din viața personală. Hmmm. Secrete așa întunecoase și sordide chiar nu am, dar poate o să râdeți de mine (sau o să vă șochez) că:

1. În clasa a 10-a m-a lăsat corigentă la latină diriga (care era o simpatică, de altfel), ca să nu zic că am trecut prin liceu fără o corigență. Mi-a fost dragă în continuare. În a 11-a m-a lăsat corigentă ăla de mate, ofticat că nu am vrut să-i cumpăr o culegere deși spusesem că dau la ASE. L-am urât din tot sufletul și m-a ambiționat de devenise o luptă personală. Nu l-am mai avut și în a 12-a, nu m-am mai pregătit pentru ASE, dar tot am luat 10 la bac.

2. Am avut o perioadă în care mă obseda câte o melodie tâmpită câte o zi întreagă. O fredonam în cap de simțeam că înnebunesc. Până am început să cânt "peste" obsesie Stand by me. Și uite așa dispărea obsesia.

3. În adolescență și prima tinerețe (15-22 de ani) obișnuiam să merg des în Club A sau alte cluburi underground. Și îmi plăcea, dacă se stârnea câte un mic scandal, să dau cu pumnul. La propriu. De vreo două ori am lovit la "bijuteriile familiei". Nu aș mai face asta decât în caz de apărare.

4. Când sunt agitată, mă scobesc în nas și m-am specializat atât de tare, că nu își dau seama ceilalți când fac asta, chiar dacă sunt în fața lor. Ha!

5. Am scris un fel de roman autobiografic despre bărbații din viața mea: tata, fratele meu, iubiți, aventuri de o noapte, străini care mi-au marcat cumva existența. Nu am terminat-o încă, dar poate la un moment dat o voi publica. Fiecare capitol are numele unei melodii anume, reprezentative. Ar ieși un cd mișto.

6. Nu suport să beau ceai, am senzația că sunt bolnavă. Și îi consider un pic snobi pe cei care vor să meargă "la un ceai, la o ceainărie superbă". Dar e buba la mine la cap, știu.

7. Mai ales când eram copilă, dar și acum, dacă aveam o vânătaie sau o rană, o tăietură, îmi plăcea să apăs, să simt că mă doare. Întotdeauna am zis că mai bine să suferi decât să nu simți nimic, că e semn că ești viu.

Mi-ar plăcea să citesc curiozități și ciudățenii despre voi, așa că luați cu încredere leapșa!

Care e treaba cu emigratul?

Pentru că am primit multe mesaje legate de experiența emigrării, pentru că o trăiesc direct și cunosc multe alte cazuri de oameni care au trăit sau trăiesc această experiență a emigrării, m-am gândit să pun pe hârtie câteva impresii și păreri personale. Tocmai pentru că sunt foarte personale și subiective, nu am pretenția că vorbesc despre adevăruri absolute și sunt convinsă că reacțiile vor fi diferite. Poate unii se vor recunoaște, alții vor considera că spun prostii, unii își vor pune întrebări, alții vor fi indiferenți. Am împărțit experiența emigrării în mai multe capitole: economic, social, psihologic-sentimental.

Cu partea economică voi porni de la un comentariu primit acum vreo lună: "zi-mi eu de exemplu cum m-as putea descurca intr-o tara straina, fara ajutor? vorbesc 3 limbi straine la un nivel destul de bun, as fi in stare sa invatz si altele, dar pe mine cine ma poate ajuta? parintii mei n-au posibilitati, si in romania ma sufoc din toate punctele de vedere de la economic la cultural.. de ex. vin in suedia, cu maxim 300 de euro in buzunar, ce pot sa fac? in suedia sau in orice alta tara din ue...pt k toata lumea spune, ah eu am emigrat, dar am plecat cu mii de euro din tara:d eu n-am casa mea, n-am bani etc etc.asta nu e un comentariu rautacios, vreau doar sa mi dai un sfat, unul care chiar sa ma ajute cu adevarat, pentru ca simt, ca tu esti o persoana de treaba". Trebuie să recunosc că în primă fază am vrut să răspund un pic răutăcios, pentru că am perceput mesajul ca fiind superficial, imatur și naiv în același timp. Dar cine sunt eu să judec? Așa că răspund acum, foarte serios: drumul spre o viață mai bună, mai liniștită, mai civilizată, un salariu mai bun, etc. (motivele clasice ale celor care se gândesc la emigrare) începe cu o investiție sau cheltuială de bani. Drum, cazare, mâncare pentru o primă perioadă de timp până începi să câștigi bani. Chiar și cei care vin pe un anumit job (prin firme de recrutare) trebuie să aibă un minim de bani la ei. Cred că sunt extrem de puține cazurile (probabil super genii, mega cercetători sau creiere, oricum personaje ieșite din comun) în care ești atât de dorit în acea țară încât ți se pun la dispoziție din start job, casă, masă, bani de buzunar pentru tine și eventuala familie. Dacă nu ai rude sau prieteni foarte apropiați care să te găzduiască o perioadă (deși eu nu sunt pro acest ajutor, n-aș putea să stau pe capul cuiva mai mult de câteva zile), ai nevoie de un loc unde să stai. Pentru că sistemele sunt diferite de la țară la țară, e neapărat nevoie să încerci să îți aranjezi încă din țară. De exemplu, în Suedia poți închiria la prima mână, de la companiile (care sunt cam de stat) care dețin apartamente/case, dar pentru asta ai nevoie cel puțin de personal number suedez (și de mai multe altele, pe care le poți obține doar dacă ești deja în Suedia), sau la mâna a doua, de la proprietari/chiriași la stat care subînchiriază. Dar și pentru asta, în cele mai multe cazuri, ai nevoie să dovedești că ai un venit sau mulți bani în bancă. Deci, pentru un prim început, ai nevoie de bani! Dacă nu ești refugiat dintr-o zonă cu războaie sau sărăcie extremă, nu îți dă nimeni casă și bani așa, doar pentru că vrei tu să emigrezi la ei în țară. Limbi străine vorbesc foarte mulți și e musai să înveți limba țării unde mergi, dar nu îi impresionezi cu asta încât să îți pună la dispoziție slujbe. E tot treaba ta să dovedești ce știi să faci, să cauți, să trimiți zeci, sute de cv-uri, să nu te lași bătut de primele refuzuri.
Ca o primă concluzie, dacă te înhami la așa un drum, în afară de multă informație, ai nevoie de bani. Și nu puțini. E treaba fiecăruia cum se descurcă să facă rost de ei. Părerea mea personală, poate dură sau suficientă, e că dacă în România, dacă ai să zicem peste 25 de ani, după școală și ceva ani de muncă, nu reușești să pui la un loc niște bani din economii, vândut mașină sau alte bunuri, împrumutat - nu vorbesc de milioane, dar de un minim de câteva mii de euro - atunci nu știu dacă emigrarea e pentru tine. Și, ca idee, ai o problemă de supraviețuire și adaptare și în România, în altă țară, cel puțin la început, cu siguranță nu e mai ușor ca acasă. Din acest punct de vedere, al găsitului de job, câștigatului de bani.

Partea socială poate părea mult mai ușoară, dar mie nu mi se pare. Pleci dintr-o țară unde oamenii, cu motiv sau fără, categorisesc alți oameni foarte ușor. Și de prea puține ori în mod pozitiv. Chiar și cei mai decenți și liniștiți dintre noi am mai scăpat chestii de genul: "ai naibii jidani, ciori, indieni/pakistanezi puturoși, arabi nebuni, e plin de chinezi, poponari", etc. Noi suntem obișnuiți să facem glume cu tentă rasistă, fără să ni se pară ceva greșit, ca să nu mai vorbesc de forumuri pline de comentarii de genul "nu și-a terminat Hitler treaba". Eu pun asta pe de-o parte pe faptul că nu avem experiența trăitului cu mulți imigranți, cu alte culturi (nu vorbim de conviețuirea de sute de ani cu minorități, deși nici aici nu o ducem prea bine, nu?), cum există în majoritatea țărilor vestice, pe de altă parte pe faptul că românii cam suferă de un sindrom de superioritate (sunt alb, european, deștept, știu de toate). Și te trezești dintr-odată înconjurat, la metrou sau în autobuz, de negri, arabi, indieni, asiatici. Stai la aceeași coadă pentru acte cu ei. Ai exact același statut ca și ei: emigrant. Dar să vezi cum e când ei sunt deja integrați, vorbesc limba, au slujbe, iar tu ești de fapt inferior lor cumva. Așa că o primă lecție care trebuie învățată e cea a respectului pentru fiecare om, cu religia, cultura, culoarea pielii sau apartenența sexuală. Bancurile cu "un arab, un evreu, un indian, un poponar și o blondă proastă cu țâțe mari" sunt de evitat și să nu se aștepte cineva să primească prea multă înțelegere de la suedez, neamț sau danez pentru simplu fapt că cel care le face e alb și european, eventual bărbat cu sânge latin și fierbinte.

Al treilea capitol e extrem de important pentru mine. Și cred că de prea puține ori luat în considerare când se fac planurile de emigrare. Știm de la început că ne va fi dor de părinți, de prieteni, dar ne gândim oare că odată ajungi într-un oraș nou, o țară nouă, altă cultură și educație, nu o să ne simțim bine acolo? Pur și simplu, nu "simțim" orașul, cultura, educația, stilul. Uiți că ai plecat dintr-o țară unde călcai pe trotuar pe rahați de câine, că îți rupeai mașina în gropi și mureai în trafic, că te scuipau mârlanii pe stradă, și îți lipsesc cafelele cu fetele, berile cu băieții, grătarele cu prietenii în weekend. Și adaugi toate acestea faptului că nu găsești din prima job, că încep să se termine banii, așa că nemulțumirea crește. Cunosc un caz al unui om care a plecat dintr-un aproape iad de situație în țară, s-a dus într-o țară unde în timp putea ajunge departe. Dar s-a întors pentru simplul fapt că "răul" în care trăia îi era familiar, era răul lui.
Și ce faci când pleci cu cineva (iubit(ă), soț(ie), partener), dar unuia pur și simplu nu-i place și nu simte că ar vrea să facă eforturile inevitabile primelor luni de emigrare? Te trezești că stai mult mai mult timp împreună cu acea persoană și că micile coșuri de acasă se văd acum prin lupă ca niște adevărate furuncule. Vorbești pe net cu prietenii, dar nu îți mai permiți, la prima ceartă, să ieși pe ușă să fugi la o cafea cu o prietenă sau o bere cu băieții și să-ți verși supărările. Plecați în cuplu în aventura emigrării? Atunci fiți pregătiți ca această experiență să vă lege mai tare sau să vă rupă de tot.

Mi-au spus mulți cunoscuți că mă invidiază. Nu am luat-o ca pe un compliment, ca pe ceva flatant (ca atunci când ți se spune "te invidiez pentru cât de bine arăți"). Aș fi cel puțin nebună să mă plâng, că doar singură am decis acest pas. Dar nu sunt de invidiat. Cel puțin nu încă :) E mai ușor decât îmi închipuiam și mai greu decât îmi închipuiam. Lunile trecute se simt ca zile și ca ani în același timp. Întâmplări care acasă treceau aproape neobservate aici se simt ca adevărate drame și eșecuri sau ca reușite și victorii. Emigratul e o experiență unică, fabuloasă, năucitoare, bulversantă și fascinantă în același timp. Unii știu de la început că nu sunt capabili de o astfel de experiență. Alții realizează pe parcurs. Poveștile celor care au încercat, dar au abandonat sunt mult mai puțin spuse decât cele ale oamenilor care au mers până la capăt. Nu cred că se poate pune problema de eșec, ci pur și simplu unii pot, alții nu. Din păcate (sau din fericire), nu există rețete general valabile.

Photo here.