Vulpea sălbăticită și fericită

Dragii mei, să mă iertați, dar eu mai răruț pe net. Că după ce vin de la muncă prefer să mă bucur de vreme frumoasă, lumină până seara târziu, iar în weekend fug într-un loc frumos unde cresc somoni, unde vin ziua căprioare și seara bursuci și vulpi să caute de mâncare. Am descoperit cu mare încântare că vulpea urbană, care 33 de ani a crezut doar în beton, mașini, blocuri și zgomot, adoră să se trezească în ciripit de păsări, să își bea cafeaua cu ochii la copaci, iarbă și animăluțe, nu se plictisește în barcă la pescuit, își umple plămânii de viață pe o stâncă în mijlocul apei într-o liniște de început de lume.

Și mai e ceva. De o lună și ceva trăiesc o poveste care dacă mi-ar fi fost povestită sau aș fi văzut un film, aș fi strâmbat din nas ironică: așa ceva nu există, a luat-o pe coclauri scenaristul. Pentru că de ani de zile spuneam sceptică: "nu mai cred în spiriduși și zâne". Ei, bine, pentru că trăiesc pe viu și personal povestea asta, am reînceput să cred cu tărie în ei. Ba și în elfi și trolli. Nu intru în detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.

Să mă iertați că nu am mai venit în vizită, că nu am mai comentat, că nu mai apar pe mess, să știți că nu v-am uitat și în septembrie cu siguranță dau un semn când vin în vizită. Dar dacă vă spun că sunt bine, sănătoasă și fericită, mă iertați? Vă pupez!