pe seară), ca să mă înjurați în continuare că vă fac să băliți pe tastatură, vă invit să dați un ochi pe AICI să vă înfruptați din bunătățurile de la Restaurantul New York. Nici prea banale, nici prea sofisticate, pur și simplu un pic mai altfel decât în alte cărciumi. Poftă bună!
vineri, 20 noiembrie 2009
Vulpea la New York. Restaurantul New York
Pentru că pur și simplu refuz să scriu despre politică și campanie (poate totuși mai 
pe seară), ca să mă înjurați în continuare că vă fac să băliți pe tastatură, vă invit să dați un ochi pe AICI să vă înfruptați din bunătățurile de la Restaurantul New York. Nici prea banale, nici prea sofisticate, pur și simplu un pic mai altfel decât în alte cărciumi. Poftă bună!
pe seară), ca să mă înjurați în continuare că vă fac să băliți pe tastatură, vă invit să dați un ochi pe AICI să vă înfruptați din bunătățurile de la Restaurantul New York. Nici prea banale, nici prea sofisticate, pur și simplu un pic mai altfel decât în alte cărciumi. Poftă bună!
joi, 19 noiembrie 2009
Scofeturi şi bau-bau-uri din farfurie
De multă vreme am rămas datoare lui Belle de Jour cu nişte răspunsuri la o leapşă culinară. Bine că scriu săptămânal de cârciumi şi bunătăţuri şi era să ratez aşa o leapşă!
Zice Belle cum că trebuie să răspund la două întrebări, mari şi late:
1. Care e madlena (zic eu, scofetul/plăcerea culinară supremă/top-of-the-muffin-ul) din farfuria ta?
2. Care e bau-bau-ul din farfurie?
O să încep cu fundul în sus, respectiv cu bau-bau-ul. În primul rând, unul care e foarte periculos pentru că poate apărea din senin cam în orice mâncare: pe pizza, în ciorbă, în tocăniţă. El este ardeiul în stare gătită. Pentru că în crud, crocant, rupt direct din grădina lu Tata Urs, mănânc fără probleme, ba îmi şi place foarte tare, dar cum i-ai dat un abur, o prăjeală, o coceală, se transformă în cel mai detestat aliment. E amar, greţos, îmi rămâne în gât dacă printr-un accident îl vâr în gură. Ca să nu mai spun că la ardeiul iute mai sunt şi alergică, aşa că dacă vreţi vreodată să scăpaţi de mine, strecuraţi-mi câteva bucăţele mici mici încât să nu le observ şi în 5 minute mă umflu şi pocnesc. O mâncare anume care e bau-bau odios e ghiveciul de legume. Nu ştiu cum naiba, deşi fasole verde, vinete, dovlecel, roşii, ceapă mănânc separat, combinaţia lor în ghiveci mă ucide. Dau în icter numai la idee. Ultimul bau-bau e unul pentru care am luptat mult să-l transform în ceva nu neapărat plăcut, dar măcar în ceva acceptabil de înghiţit în caz de urgenţă: ciorba de burtă. De câte ori mergeam cu prietenii pe munte şi ajungeam rupţi pe la câte o cabană, muream de invidie că ei se pot înfrupta din ciorba de burtă, iar eu doar la mirosul ei dădeam la raţe şi leşinam. Am făcut eforturi, m-am ţinut de nas, am încercat doar zeama, fără bucăţelele de ciorapi flauşaţi, nimic. La simpla vedere a ciorbei de burtă, Vulpea se transformă în perete alb şi decartează.
La capitolul bunătăţuri care mă fac să mă ling pe degete şi să salivez numai la gândul lor, lista e lungă. Dintre chestiuţe mici, îi mulţumesc mamei-natura pentru fistic şi măsline. Mănânc din astea două până mi se fac buzele de negresă de la atâta sare. Şi cireşe grase şi pietroase. Bag în mine până nu mai e loc. La capitolul "greuceni" mă leşin după ciorba de fasole cu afumătură, musai însoţită de ceapă roşie spartă în pumn cu sare şi de o palincă bună, şi după sarmale. Fie iarnă, fie vară, îmi spui ceva de sarmale, bălesc precum câinele lui Pavlov. Şi pastele, cam în orice combinaţie de sosuri, îmi înseninează ziua. La dulciuri sunt destul de
modestă, doar ciocolata neagră şi îngheţata de ciocolată sau fructe de pădure mă ucid, prăjiturile, torturile, cremele pot sta liniştite pe masă sau în frigider că nu mă tentează. Şi mai am două plăceri supreme, care mă duc cumva cu gândul în alte vremi, mai delicate şi mai boiereşti, dulceaţa de cireşe amare şi cea de nuci verzi.
Mă opresc aici că m-a apucat o foame!!! Dau culinara leapşă mai departe către toţi cei care au chef de poveşti, dar mai ales Sabbrei, lui Jenikă, lui Dush rece, Rodicăi Gyges, Păpădiei, Addamissiei şi lui Rontziki..
Zice Belle cum că trebuie să răspund la două întrebări, mari şi late:
1. Care e madlena (zic eu, scofetul/plăcerea culinară supremă/top-of-the-muffin-ul) din farfuria ta?
2. Care e bau-bau-ul din farfurie?
O să încep cu fundul în sus, respectiv cu bau-bau-ul. În primul rând, unul care e foarte periculos pentru că poate apărea din senin cam în orice mâncare: pe pizza, în ciorbă, în tocăniţă. El este ardeiul în stare gătită. Pentru că în crud, crocant, rupt direct din grădina lu Tata Urs, mănânc fără probleme, ba îmi şi place foarte tare, dar cum i-ai dat un abur, o prăjeală, o coceală, se transformă în cel mai detestat aliment. E amar, greţos, îmi rămâne în gât dacă printr-un accident îl vâr în gură. Ca să nu mai spun că la ardeiul iute mai sunt şi alergică, aşa că dacă vreţi vreodată să scăpaţi de mine, strecuraţi-mi câteva bucăţele mici mici încât să nu le observ şi în 5 minute mă umflu şi pocnesc. O mâncare anume care e bau-bau odios e ghiveciul de legume. Nu ştiu cum naiba, deşi fasole verde, vinete, dovlecel, roşii, ceapă mănânc separat, combinaţia lor în ghiveci mă ucide. Dau în icter numai la idee. Ultimul bau-bau e unul pentru care am luptat mult să-l transform în ceva nu neapărat plăcut, dar măcar în ceva acceptabil de înghiţit în caz de urgenţă: ciorba de burtă. De câte ori mergeam cu prietenii pe munte şi ajungeam rupţi pe la câte o cabană, muream de invidie că ei se pot înfrupta din ciorba de burtă, iar eu doar la mirosul ei dădeam la raţe şi leşinam. Am făcut eforturi, m-am ţinut de nas, am încercat doar zeama, fără bucăţelele de ciorapi flauşaţi, nimic. La simpla vedere a ciorbei de burtă, Vulpea se transformă în perete alb şi decartează.
La capitolul bunătăţuri care mă fac să mă ling pe degete şi să salivez numai la gândul lor, lista e lungă. Dintre chestiuţe mici, îi mulţumesc mamei-natura pentru fistic şi măsline. Mănânc din astea două până mi se fac buzele de negresă de la atâta sare. Şi cireşe grase şi pietroase. Bag în mine până nu mai e loc. La capitolul "greuceni" mă leşin după ciorba de fasole cu afumătură, musai însoţită de ceapă roşie spartă în pumn cu sare şi de o palincă bună, şi după sarmale. Fie iarnă, fie vară, îmi spui ceva de sarmale, bălesc precum câinele lui Pavlov. Şi pastele, cam în orice combinaţie de sosuri, îmi înseninează ziua. La dulciuri sunt destul de
modestă, doar ciocolata neagră şi îngheţata de ciocolată sau fructe de pădure mă ucid, prăjiturile, torturile, cremele pot sta liniştite pe masă sau în frigider că nu mă tentează. Şi mai am două plăceri supreme, care mă duc cumva cu gândul în alte vremi, mai delicate şi mai boiereşti, dulceaţa de cireşe amare şi cea de nuci verzi. Mă opresc aici că m-a apucat o foame!!! Dau culinara leapşă mai departe către toţi cei care au chef de poveşti, dar mai ales Sabbrei, lui Jenikă, lui Dush rece, Rodicăi Gyges, Păpădiei, Addamissiei şi lui Rontziki..
marți, 17 noiembrie 2009
Crize și realități paralele
Eu sunt un om de middle class, nu-i așa? Clasa care ar trebui să țină în spate o țară normală. Job de om cu studii superioare, la birou. Până astă-vară, salariul îmi permitea să îmi plătesc rata la bancă, ale casei, să fac o dată la o lună jumate - două o comandă de haine, încălțări, diverse pe net (spuneți-mi că sunt snoabă, dar eu nu cumpăr din România pentru că nu accept să dau pe o pereche de blugi 2-3 milioane, când ei costă 10 euro), să merg cu gagicu la cârciumă de 2-3 ori pe săptămână, în rest să-mi cumpăr diferite scorfeturi să gătesc acasă, să ne facem planuri și să și mergem în vacanțe de vară și iarnă la Viena, Praga, în Croația. 5-7% din venituri le dădeam în campania oamenidarnici. Fără copii (Miqui mănâncă fițoșenii, dar e un biet motan), fără alte responsabilități, trăiam decent, chiar bine.
Am sperat la o criză economică asemănătoare altor țări, cu ceva greutăți, dar cu planuri și strategii viabile care să ne responsabilizeze și pe termen scurt și mediu să ne scoată din strâmtoare. Nu s-a întâmplat așa, din păcate. Nu m-am isterizat, nu m-am uitat prea mult la tv, dar am început să simt. Veniturile mi-au scăzut cu aproape 50%, nu mai mănânc decât maxim o dată pe săptămână la cârciumă, nu am mai făcut comandă pe net din august, rata la bancă mi-am plătit-o, la fel și casco, dar am restanțe la întreținere și diverse, la magazin ne rezumăm la niște carne, legume, fructe, bani pentru cazuri disperate dau mai puțini, nu mai există planuri de vacanță, că n-om muri de Revelion acasă. Realizez că e o perioadă dificilă, că va fi probabil și mai greu, dar sunt un om rațional, am trecut și prin altele, așa că îmi văd de viață în continuare.
Întâlnesc aproape zilnic familii, cazuri, copii disperați și nu pot să înțeleg cum se descurcă să nu moară de foame cu câteva milioane pensie, ajutor, salariu de mizerie. Văzându-i pe ei, am înțeles cât valorează 10 lei. Realitatea lor este dură, nu e loc de sentimentalisme, nu își plâng de milă, ci mulțumesc și pentru o haină groasă și pentru o bucată de pâine și se luptă să supraviețuiască.
În același timp, mă lovesc de o altă realitate. Pe care cu atât mai puțin nu o înțeleg. Banii la buget sunt pa de mult, împrumuturile externe ne copleșesc deja, bugetarii stau în concedii neplătite acasă, privații dau afară la greu. E criză. E dur... De aproape o lună, trei weekenduri la rând, am făcut drumuri la Carrefour, Ikea, Bricostore, Hornbach. Și dintr-o urgență și din faptul că la gagic în frumosul cartier Băneasa nu există magazinașe de unde să iei o bucată decentă de carne. Dacă la magazinele de bricolaj poate mai înțeleg nebunia, or fi având toți urgențe cum am avut eu cu gagicu, a venit frigul și au de finalizat una alta, spuneți-mi voi ce se întâmplă la Carrefour, Cora. Unde la orice oră din zi și din seară sunt sute, mii de oameni cu căruțuri imense pline vârf, care dau peste tine ca să ajungă la următorul raft, copii care se dau cu curu de pământ că mai vor nu știu ce bomboane și mami care le cumpără, cozi de jumătate de oră la case. La Ikea, unde apropo, că tot e criză, prețurile au crescut, deși la lucruri care se află de multă în colecții, am renunțat să ne mai luăm câteva becuri și un uscător de rufe de care aveam nevoie, pentru că la case era omor, iar coșuri imense, pline de cutii și prostii. Cine sunt oamenii ăștia și care e realitatea lor? Se gândesc că va fi mai rău, așa că să-și umple bine mațul acum, să-și pună mobilă colorată acum, că în câteva luni de zile o să le ia casa banca pentru că nu-și mai pot plăti ratele? Sau nici măcar nu se gândesc așa departe, lasă să crească glicemia lu ăla micu bucălatu, că îi era poftă de 10 feluri de ciocolată și să avem porc mult să băgăm sub nas și zeci de cifuri și detergenți că e frumoasă reclama?
Sâmbătă am plecat de la Feeria nu prin DN1, că era omor, ci prin Pipera. Mi s-a rupt sufletul la propriu când am văzut că biata pădure Băneasa, pe unde mă jucam în copilărie și pe unde chiar și acum câțiva ani treceam să merg spre grădina zoologică, se reduce acum la 3-4 copaci și la multe blocuri. Prin minunata Pipera am văzut case grotesc de mari, cu gard de fier forjat și portar la poartă. Nivel de trai serios, nu? Mi-am rupt mașina prin gropile și șanțurile străzilor care trec prin fața acestor palate. Era plin de bannere electorale cu Becali, dar niciun bec pe stâlpi. Cu ocazia asta mi-am dat seama că SUV-urile ar trebui interzise în oraș, cu excepția Piperei, unde sunt un rău necesar. Dar tot aș interzice prin lege ca femeile să conducă SUV-uri. Criza lor e măcar una de conștiință? Ce naivă sunt. Cum or trăi ei în realitatea lor? Majoritatea în realitatea spoită, parvenită, restul cupluri de multinaționaliști care sunt sclavi la bănci pe zeci de ani, dar au casă în Pipera! Cu 20 m pătrați de grădină de beton, fără canalizare, fără lumină pe stradă. Realitatea lor.
Criza noastră e, ca de obicei, cu specificul nostru românesc. Cu guvern handicapat, cu legi strâmbe, cu politicieni care promit scăderi de taxe și se scuipă în direct la tv. Cu oameni care înjură, dar care continuă să-și umple coșurile aberant. Cu săraci care sărăcesc și mai tare, că nu îi bagă mai nimeni în seamă.
De ceva vreme am o senzație stranie, de realități paralele, de twilight zone. Își mai aduce cineva aminte serialul? Fascinant, te îngrozea, te speria, dar te ținea cu ochii lipiți de ecran, nu știai niciodată cum se termină, dar știai că e întotdeauna un final tare. Și întotdeauna cu o întorsătură de situație brutală, chiar macabră.
Am sperat la o criză economică asemănătoare altor țări, cu ceva greutăți, dar cu planuri și strategii viabile care să ne responsabilizeze și pe termen scurt și mediu să ne scoată din strâmtoare. Nu s-a întâmplat așa, din păcate. Nu m-am isterizat, nu m-am uitat prea mult la tv, dar am început să simt. Veniturile mi-au scăzut cu aproape 50%, nu mai mănânc decât maxim o dată pe săptămână la cârciumă, nu am mai făcut comandă pe net din august, rata la bancă mi-am plătit-o, la fel și casco, dar am restanțe la întreținere și diverse, la magazin ne rezumăm la niște carne, legume, fructe, bani pentru cazuri disperate dau mai puțini, nu mai există planuri de vacanță, că n-om muri de Revelion acasă. Realizez că e o perioadă dificilă, că va fi probabil și mai greu, dar sunt un om rațional, am trecut și prin altele, așa că îmi văd de viață în continuare.
Întâlnesc aproape zilnic familii, cazuri, copii disperați și nu pot să înțeleg cum se descurcă să nu moară de foame cu câteva milioane pensie, ajutor, salariu de mizerie. Văzându-i pe ei, am înțeles cât valorează 10 lei. Realitatea lor este dură, nu e loc de sentimentalisme, nu își plâng de milă, ci mulțumesc și pentru o haină groasă și pentru o bucată de pâine și se luptă să supraviețuiască.
În același timp, mă lovesc de o altă realitate. Pe care cu atât mai puțin nu o înțeleg. Banii la buget sunt pa de mult, împrumuturile externe ne copleșesc deja, bugetarii stau în concedii neplătite acasă, privații dau afară la greu. E criză. E dur... De aproape o lună, trei weekenduri la rând, am făcut drumuri la Carrefour, Ikea, Bricostore, Hornbach. Și dintr-o urgență și din faptul că la gagic în frumosul cartier Băneasa nu există magazinașe de unde să iei o bucată decentă de carne. Dacă la magazinele de bricolaj poate mai înțeleg nebunia, or fi având toți urgențe cum am avut eu cu gagicu, a venit frigul și au de finalizat una alta, spuneți-mi voi ce se întâmplă la Carrefour, Cora. Unde la orice oră din zi și din seară sunt sute, mii de oameni cu căruțuri imense pline vârf, care dau peste tine ca să ajungă la următorul raft, copii care se dau cu curu de pământ că mai vor nu știu ce bomboane și mami care le cumpără, cozi de jumătate de oră la case. La Ikea, unde apropo, că tot e criză, prețurile au crescut, deși la lucruri care se află de multă în colecții, am renunțat să ne mai luăm câteva becuri și un uscător de rufe de care aveam nevoie, pentru că la case era omor, iar coșuri imense, pline de cutii și prostii. Cine sunt oamenii ăștia și care e realitatea lor? Se gândesc că va fi mai rău, așa că să-și umple bine mațul acum, să-și pună mobilă colorată acum, că în câteva luni de zile o să le ia casa banca pentru că nu-și mai pot plăti ratele? Sau nici măcar nu se gândesc așa departe, lasă să crească glicemia lu ăla micu bucălatu, că îi era poftă de 10 feluri de ciocolată și să avem porc mult să băgăm sub nas și zeci de cifuri și detergenți că e frumoasă reclama?
Sâmbătă am plecat de la Feeria nu prin DN1, că era omor, ci prin Pipera. Mi s-a rupt sufletul la propriu când am văzut că biata pădure Băneasa, pe unde mă jucam în copilărie și pe unde chiar și acum câțiva ani treceam să merg spre grădina zoologică, se reduce acum la 3-4 copaci și la multe blocuri. Prin minunata Pipera am văzut case grotesc de mari, cu gard de fier forjat și portar la poartă. Nivel de trai serios, nu? Mi-am rupt mașina prin gropile și șanțurile străzilor care trec prin fața acestor palate. Era plin de bannere electorale cu Becali, dar niciun bec pe stâlpi. Cu ocazia asta mi-am dat seama că SUV-urile ar trebui interzise în oraș, cu excepția Piperei, unde sunt un rău necesar. Dar tot aș interzice prin lege ca femeile să conducă SUV-uri. Criza lor e măcar una de conștiință? Ce naivă sunt. Cum or trăi ei în realitatea lor? Majoritatea în realitatea spoită, parvenită, restul cupluri de multinaționaliști care sunt sclavi la bănci pe zeci de ani, dar au casă în Pipera! Cu 20 m pătrați de grădină de beton, fără canalizare, fără lumină pe stradă. Realitatea lor.
Criza noastră e, ca de obicei, cu specificul nostru românesc. Cu guvern handicapat, cu legi strâmbe, cu politicieni care promit scăderi de taxe și se scuipă în direct la tv. Cu oameni care înjură, dar care continuă să-și umple coșurile aberant. Cu săraci care sărăcesc și mai tare, că nu îi bagă mai nimeni în seamă.
De ceva vreme am o senzație stranie, de realități paralele, de twilight zone. Își mai aduce cineva aminte serialul? Fascinant, te îngrozea, te speria, dar te ținea cu ochii lipiți de ecran, nu știai niciodată cum se termină, dar știai că e întotdeauna un final tare. Și întotdeauna cu o întorsătură de situație brutală, chiar macabră.
vineri, 13 noiembrie 2009
Se ciordește tot și noi vrem să ne schimbăm?
De multe ori am citit pe bloguri de idei furate, de fotografii fără menționarea autorului, de paragrafe întregi luate cu copy/paste și băgate cu nerușinare în alte texte "de autor". Zilele trecute dragul meu prieten Varanus ne spunea cum i-au furat două site-uri de cinematografie o fotografie personală cu Maestrul Dinică. Întâmplător sau nu, cele două pagini nu mai pot fi accesate.
Alex Gâlmeanu a pățit-o și mai mișto, fotografia făcută de el cu Gheorghe Dinică pentru revista Viva acum câțiva ani, a fost pe prima pagină a numeroase ziare și cap de afiș pe numeroase site-uri și televiziuni. Abia când a semnalat acest fapt a început să primească scuze și menționări.
Pe blogul său, Radu Restivan povestește nu doar cum i-au furat cei de la Ring 2 fotografii, ci ne spune și cum a discutat cu un avocat.
Chiar discutam cu prietenul Mircea, și el pățit cu o fotografie furată de cei de la Adevărul, că una e să găsești pe net ceva care să-ți placă și să vrei să ilustrezi/îmbogățești ceva al tău, menționând sursa, cu totul altceva e să ciordești ordinărește pe principiul că ori nu se prinde nimeni, ori n-are mare lucru ce să-ți facă prostu frustrat de la care ai ciordit.
În acest context, nu mică mi-a fost mirarea și înspumarea când am găsit ieri pe un blog despre pușcăria Jilava, un text foarte familiar mie, intitulat Analiză blondă, DE JILAVA, de showuri recente. Hmmm, oare nu e chiar postarea mea Analiză blondă de show-uri recente??? Nu știu dacă dimineață linkul va mai fi valabil, nu se poate face link strict către postare, ci doar către tot blogul, dar măcar atât se poate vedea, la final: “Programul “Prima Casă”, pentru care s-au înscris 20 de bănci care oferă finanţare de 1,5 mld. euro, este una dintre puţinele măsuri anticriză în cele 6 luni de când Guvernul condus de Emil Boc este la putere”.
Păi, nu sunteţi, măi, voi cârcotaşi? Hai sictir, că mi-a venit manichiurista.
Aceste postări sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare.
trimis de către Flash la 18:34 pe 12.11.2009
Curioasă, m-am uitat și pe restul blogului, pornit de autor în ideea (vezi primul post): Dorim ca acest blog să reprezinte vocile lucrătorilor din penitenciarele româneşti, care au fost hărţuiţi, ameninţaţi, intimidaţi, ,,mutaţi pe gard", etc..., să fie auzite.
Aceste postări sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare.
Păi, mânca-ți-aș talentu de pârnăiaș, ilustra-mi persoană, care, fără falsă modestie că nu e locul, și-a făcut în timp un mini-trade-mark din pamfletul Analiză blondă, n-a fost în veci lucrătoare în penitenciare! Mai mult de o tură cu duba poliției în adolescența de roackeriță agitată nu am testat în sistem, așa că nu am nevoie de voce! Că am eu gura destul de mare!
Ceva mai jos între texte am găsit și o postare a lui Rhodos, despre centura Sibiului și a politicii, transformată de pușcăriașul nostru în centura Jilavei, firește.
Puteți să-mi spuneți orice, că netul e liber, că nu se fură, ci doar se împrumută, că oricum nu am ce să fac, că ce contează că a luat cu nesimțire cu copy/paste și s-a semnat drept autor, înseamnă că îmi crește celebritatea, frate, asta-i ciordeală ordinară și infectă! Și oricine ai fi, te scuip între ochi și îți tai simbolic mâinile! Hai sictir, că mi-a venit manichiurista. Semnat LiaLia, Vulpea, amanta blondă.
P.S. Vă rog, intrați pe site-ul ciorditorului, să aibă și el un orgasm intens că are pentru câteva zile trafic.
Later edit: după cum mă așteptam, textul meu a dispărut, dar a rămas cel al lui Rhodos despre centura politicii și încă unele furate de pe fuckyoutovarasi. Bravo, coaie!
Alex Gâlmeanu a pățit-o și mai mișto, fotografia făcută de el cu Gheorghe Dinică pentru revista Viva acum câțiva ani, a fost pe prima pagină a numeroase ziare și cap de afiș pe numeroase site-uri și televiziuni. Abia când a semnalat acest fapt a început să primească scuze și menționări.
Pe blogul său, Radu Restivan povestește nu doar cum i-au furat cei de la Ring 2 fotografii, ci ne spune și cum a discutat cu un avocat.
Chiar discutam cu prietenul Mircea, și el pățit cu o fotografie furată de cei de la Adevărul, că una e să găsești pe net ceva care să-ți placă și să vrei să ilustrezi/îmbogățești ceva al tău, menționând sursa, cu totul altceva e să ciordești ordinărește pe principiul că ori nu se prinde nimeni, ori n-are mare lucru ce să-ți facă prostu frustrat de la care ai ciordit.
În acest context, nu mică mi-a fost mirarea și înspumarea când am găsit ieri pe un blog despre pușcăria Jilava, un text foarte familiar mie, intitulat Analiză blondă, DE JILAVA, de showuri recente. Hmmm, oare nu e chiar postarea mea Analiză blondă de show-uri recente??? Nu știu dacă dimineață linkul va mai fi valabil, nu se poate face link strict către postare, ci doar către tot blogul, dar măcar atât se poate vedea, la final: “Programul “Prima Casă”, pentru care s-au înscris 20 de bănci care oferă finanţare de 1,5 mld. euro, este una dintre puţinele măsuri anticriză în cele 6 luni de când Guvernul condus de Emil Boc este la putere”.
Păi, nu sunteţi, măi, voi cârcotaşi? Hai sictir, că mi-a venit manichiurista.
Aceste postări sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare.
trimis de către Flash la 18:34 pe 12.11.2009
Curioasă, m-am uitat și pe restul blogului, pornit de autor în ideea (vezi primul post): Dorim ca acest blog să reprezinte vocile lucrătorilor din penitenciarele româneşti, care au fost hărţuiţi, ameninţaţi, intimidaţi, ,,mutaţi pe gard", etc..., să fie auzite.
Aceste postări sunt un pamflet şi trebuie tratate ca atare.
Păi, mânca-ți-aș talentu de pârnăiaș, ilustra-mi persoană, care, fără falsă modestie că nu e locul, și-a făcut în timp un mini-trade-mark din pamfletul Analiză blondă, n-a fost în veci lucrătoare în penitenciare! Mai mult de o tură cu duba poliției în adolescența de roackeriță agitată nu am testat în sistem, așa că nu am nevoie de voce! Că am eu gura destul de mare!
Ceva mai jos între texte am găsit și o postare a lui Rhodos, despre centura Sibiului și a politicii, transformată de pușcăriașul nostru în centura Jilavei, firește.
Puteți să-mi spuneți orice, că netul e liber, că nu se fură, ci doar se împrumută, că oricum nu am ce să fac, că ce contează că a luat cu nesimțire cu copy/paste și s-a semnat drept autor, înseamnă că îmi crește celebritatea, frate, asta-i ciordeală ordinară și infectă! Și oricine ai fi, te scuip între ochi și îți tai simbolic mâinile! Hai sictir, că mi-a venit manichiurista. Semnat LiaLia, Vulpea, amanta blondă.
P.S. Vă rog, intrați pe site-ul ciorditorului, să aibă și el un orgasm intens că are pentru câteva zile trafic.
Later edit: după cum mă așteptam, textul meu a dispărut, dar a rămas cel al lui Rhodos despre centura politicii și încă unele furate de pe fuckyoutovarasi. Bravo, coaie!
joi, 12 noiembrie 2009
Cafeluri, bârfe şi sălăţuri
Pentru că m-am trezit prea de dimineaţă, supărată pe viaţa asta grea care mă obligă să deschid ochii pe întuneric şi să ies din scutece în frigul hain, mi-am spus că nu 
mă pot umaniza decât bând o cafea bună. Şi uite aşa, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-o drăgălaşă zâmbitoare, pentru că ăsta e efectul cafelei bune asupra mea. Şi pentru că mi-e drag de voi, vă invit la o cafea virtuală, o salată sau o prăjitură, după gust, şi o bârfă mică. Vă aştept.
mă pot umaniza decât bând o cafea bună. Şi uite aşa, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-o drăgălaşă zâmbitoare, pentru că ăsta e efectul cafelei bune asupra mea. Şi pentru că mi-e drag de voi, vă invit la o cafea virtuală, o salată sau o prăjitură, după gust, şi o bârfă mică. Vă aştept.marți, 10 noiembrie 2009
Gagicu Vulpii
Pentru că cele mai miștoace gagice din lume, fetele de la Hotcity, au făcut o rubrică specială, Ce dorește căprioara, dedicată Bărbaților din spatele blogerițelor, i s-a făcut și Vulpii 
invitația de a scrie despre cine altul decât despre gagic. N-am scris cu vorbe mari și pompoase, nu i-am făcut nici declarații siropoase că nu sunt genul meu, am scris pur și simplu cum mi-a venit, despre prietenul meu, cel mai bun interlocutor, omul cu cele mai frumoase tatuaje imaginate chiar de el, mare iubitor de animăluțe (oare de-aia îi place lui Vulpea?), în câteva cuvinte, doamnelor și domnilor, vă prezint gagicu meu.
Când l-am întâlnit pe gagic, nici el, nici eu nu ne căutam, dar ne-am găsit...
Pentru că, dacă eu sunt omul cuvintelor scrise, el e omul imaginilor...
E un boem care poate trăi foarte relaxat fără chestii care pentru alții sunt indispensabile ...
Gagicu s-a integrat atât de bine la mine in familie, încât...
Photos by Poqe.
invitația de a scrie despre cine altul decât despre gagic. N-am scris cu vorbe mari și pompoase, nu i-am făcut nici declarații siropoase că nu sunt genul meu, am scris pur și simplu cum mi-a venit, despre prietenul meu, cel mai bun interlocutor, omul cu cele mai frumoase tatuaje imaginate chiar de el, mare iubitor de animăluțe (oare de-aia îi place lui Vulpea?), în câteva cuvinte, doamnelor și domnilor, vă prezint gagicu meu. 
Când l-am întâlnit pe gagic, nici el, nici eu nu ne căutam, dar ne-am găsit...
Pentru că, dacă eu sunt omul cuvintelor scrise, el e omul imaginilor...
E un boem care poate trăi foarte relaxat fără chestii care pentru alții sunt indispensabile ...
Gagicu s-a integrat atât de bine la mine in familie, încât...
Photos by Poqe.
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
Cum se ajunge la vizuina Vulpii
A trecut ceva vreme de când vă întrebam cum ați ajuns prima dată la strugurii Vulpii. Strugurii s-au copt, sunt deja în formă lichidă în butoaie, dar cu toate astea, încă mai sunt unii care ajung întâmplător la mine acasă căutând niște bazaconii absolut fabuloase. Dacă data trecută printre cele mai multe căutări pe gugăl care duceau la mine în vizuină se detașa cuvântul "porno", având și un câștigător cu coroniță pentru căutarea "filme cu striptiz şi lezbiance şi porno şi groază", de data asta cel mai des întâlnit cuvânt este "curve". În diverse combinații, după cum urmează:
- curve beton, curve cora lujerului, curve cur frumos, curve în cămine, curve lujerului, curve pe față, curve piața muncii, curve satul 2 mai, curve și peștele lor. Toate aceste căutări frenetice m-au făcut să mă gândesc să-i propun doamnei Udrea, că poate are ea ceva pile la Turism, elaborarea unui album fotografic combinat cu un ghid turistic. Părerea mea, cred că ar depăși cu mult notorietatea cataloagelor TUI.
Tot din categoria de mai sus, m-a emoționat inocența a două întrebări: ce fac prostituatele și ce sunt curvele? Păi, aș spune că sunt niște doamne respectabile, absolvente de înalte școli de dansuri și bune maniere, care se ocupă cu brodatul, croșetatul, ba chiar și cu goblenul.
Că tot vorbeam de bune maniere, am mai găsit o întrebare foarte cu dichis: cum corupi o doamnă? Acum, depinde de nuanțe, dorești să o corupi la buzunar sau să o corupi în fund? Și tot din categoria cavalerisme, căutarea "câteva vorbe frumoase pentru o femeie frumoasă". Cred eu că pentru o femeie frumoasă deja trebuie să treci la etapa bani frumoși, că de vorbe s-a săturat cu siguranță.
Din categoria căutări artistice, s-au detașat vreo trei foarte detaliate: "poze femei în pielea goală peste 18 ani și puța să i se vadă", "album cu babe păroase nud", "blondă cu ochelari futută lângă șemineu". Așa îmi plac mie bărbații, nu simpliști gen "femei goale" sau "curve bune", ci sofisticați, cu detalii estetice bine conturate.
Ajungem în zona căutărilor tulburate, a minților rătăcite: "ce-mi șoptește toamna" – eu zic să cauți un psihiatru bun, "tantum rosa tras pe nas" - e de preferat de amestecat cu apă și spălat în zone mai intime, "a urla într-o casă înseamnă" - înseamnă că stai prost cu nervii, în plus, e de preferat să urli la bloc, că ai o audiență mai largă. "Ciuperca pula calului" - sinceră să fiu, n-am știut dacă pe asta să o încadrez la halucinogene sau la porcoșenii. Hmmm...
La dileme și zbucium erotico-sentimental mi-au atras atenția mai multe probleme:
"caut fete care vria prieten" - caută pe Hi5 că e plin de agramate, dar vezi că alea vria și mașină bengoasă și lovele, "î-mi place bărbații care termină repede" - caută-l pe băiatu care vria, că sigur iese ceva de calitate, "cum este o femeie care place un bărbat" - ahhh, la naiba! e nebună, dă ochii peste cap, râde strident, îi dau mucii tocmai când încearcă să fie mai sexy și cel mai important, e ușor de prostit. "Ce înseamnă când o femeie îți spune că te respectă?" - hăhă,fraiere, înseamnă că nu s-ar culca cu tine nici dacă ai fi ultimul rămas în lume! "Cele mai urâte cuvinte spuse unui băiat" - știi, eu te respect foarte mult. "Pe băieți îi doare prima dată?" - prima dată când își dau cu un ciocan peste degete? prima dată când își prind puța în fermoarul de la pantaloni? prima dată când se trezesc dintr-o beție cruntă? "prima dată când ai facut laba" - dragă, eu sunt femeie modernă și m-am născut direct în era digitală, așa că nu te pot încurca.
Din categoria strict estetică, mi-au plăcut două căutări: "cu ce asortez un pulovăr roz?" - cu o fustă roz, ciorapi roz, pantofi și poșetă roz și musai blond extrem la păr și "urâta Briana Caragea" - e, aici nu am cu ce să completez, așa e.
Revine obsesiv întrebarea "cum reziliez contractul cu rds" - doamnelor și domnilor, aveți la contact adresa de mail, dați un mesaj și voi veni oriunde aveți nevoie, în costum de ninja, cu nunceagele la mine. Pentru o sumă modică.
Căutări cu vulpi sunt nenumărate, "unde doarme vulpea iarna" - pe divan, "vulpe
drăgălașă și mică" - hihihi, ați ajuns unde trebuie, "ursul păcălit de vulpe" - e, nu doar el. Dar una din căutări m-a umplut de furie și isterie: "caut firmă de tăbăcit piei de vulpe" - the horror! Crezi tu că e așa ușor de tăbăcit pielea vulpii? Să nu te arzi!
Am păstrat pentru final căutările aniversare: "pe prietena mea o cheamă Mihaela, ce cadou să-i iau" - ținând cont că și pe mine mă cheamă și Mihaela, eu aș prefera banii în plic, că mă descurc eu singură după aia. "Trăiască mă-ta care te-a făcut datorită mă-tii noi te-am cunoscut" – o să-i transmit, se va bucura de atenție. Pam pam!
P.S. De ce, contrar oricăror obiceiuri, scrie Vulpea în weekend? Pentru că domnu gagic cu domnu meșter au dat casa peste cap și pun parchet, iar eu sunt izolată într-un colț de bucătărie și n-am găsit altceva mai bun de făcut până mă apuc de făcut paste cu sos de roșii pentru băieți. Dar nu se va mai întâmpla! Weekend fain!
- curve beton, curve cora lujerului, curve cur frumos, curve în cămine, curve lujerului, curve pe față, curve piața muncii, curve satul 2 mai, curve și peștele lor. Toate aceste căutări frenetice m-au făcut să mă gândesc să-i propun doamnei Udrea, că poate are ea ceva pile la Turism, elaborarea unui album fotografic combinat cu un ghid turistic. Părerea mea, cred că ar depăși cu mult notorietatea cataloagelor TUI.
Tot din categoria de mai sus, m-a emoționat inocența a două întrebări: ce fac prostituatele și ce sunt curvele? Păi, aș spune că sunt niște doamne respectabile, absolvente de înalte școli de dansuri și bune maniere, care se ocupă cu brodatul, croșetatul, ba chiar și cu goblenul.
Că tot vorbeam de bune maniere, am mai găsit o întrebare foarte cu dichis: cum corupi o doamnă? Acum, depinde de nuanțe, dorești să o corupi la buzunar sau să o corupi în fund? Și tot din categoria cavalerisme, căutarea "câteva vorbe frumoase pentru o femeie frumoasă". Cred eu că pentru o femeie frumoasă deja trebuie să treci la etapa bani frumoși, că de vorbe s-a săturat cu siguranță.
Din categoria căutări artistice, s-au detașat vreo trei foarte detaliate: "poze femei în pielea goală peste 18 ani și puța să i se vadă", "album cu babe păroase nud", "blondă cu ochelari futută lângă șemineu". Așa îmi plac mie bărbații, nu simpliști gen "femei goale" sau "curve bune", ci sofisticați, cu detalii estetice bine conturate.
Ajungem în zona căutărilor tulburate, a minților rătăcite: "ce-mi șoptește toamna" – eu zic să cauți un psihiatru bun, "tantum rosa tras pe nas" - e de preferat de amestecat cu apă și spălat în zone mai intime, "a urla într-o casă înseamnă" - înseamnă că stai prost cu nervii, în plus, e de preferat să urli la bloc, că ai o audiență mai largă. "Ciuperca pula calului" - sinceră să fiu, n-am știut dacă pe asta să o încadrez la halucinogene sau la porcoșenii. Hmmm...
La dileme și zbucium erotico-sentimental mi-au atras atenția mai multe probleme:
"caut fete care vria prieten" - caută pe Hi5 că e plin de agramate, dar vezi că alea vria și mașină bengoasă și lovele, "î-mi place bărbații care termină repede" - caută-l pe băiatu care vria, că sigur iese ceva de calitate, "cum este o femeie care place un bărbat" - ahhh, la naiba! e nebună, dă ochii peste cap, râde strident, îi dau mucii tocmai când încearcă să fie mai sexy și cel mai important, e ușor de prostit. "Ce înseamnă când o femeie îți spune că te respectă?" - hăhă,fraiere, înseamnă că nu s-ar culca cu tine nici dacă ai fi ultimul rămas în lume! "Cele mai urâte cuvinte spuse unui băiat" - știi, eu te respect foarte mult. "Pe băieți îi doare prima dată?" - prima dată când își dau cu un ciocan peste degete? prima dată când își prind puța în fermoarul de la pantaloni? prima dată când se trezesc dintr-o beție cruntă? "prima dată când ai facut laba" - dragă, eu sunt femeie modernă și m-am născut direct în era digitală, așa că nu te pot încurca. Din categoria strict estetică, mi-au plăcut două căutări: "cu ce asortez un pulovăr roz?" - cu o fustă roz, ciorapi roz, pantofi și poșetă roz și musai blond extrem la păr și "urâta Briana Caragea" - e, aici nu am cu ce să completez, așa e.
Revine obsesiv întrebarea "cum reziliez contractul cu rds" - doamnelor și domnilor, aveți la contact adresa de mail, dați un mesaj și voi veni oriunde aveți nevoie, în costum de ninja, cu nunceagele la mine. Pentru o sumă modică.
Căutări cu vulpi sunt nenumărate, "unde doarme vulpea iarna" - pe divan, "vulpe
drăgălașă și mică" - hihihi, ați ajuns unde trebuie, "ursul păcălit de vulpe" - e, nu doar el. Dar una din căutări m-a umplut de furie și isterie: "caut firmă de tăbăcit piei de vulpe" - the horror! Crezi tu că e așa ușor de tăbăcit pielea vulpii? Să nu te arzi!Am păstrat pentru final căutările aniversare: "pe prietena mea o cheamă Mihaela, ce cadou să-i iau" - ținând cont că și pe mine mă cheamă și Mihaela, eu aș prefera banii în plic, că mă descurc eu singură după aia. "Trăiască mă-ta care te-a făcut datorită mă-tii noi te-am cunoscut" – o să-i transmit, se va bucura de atenție. Pam pam!
P.S. De ce, contrar oricăror obiceiuri, scrie Vulpea în weekend? Pentru că domnu gagic cu domnu meșter au dat casa peste cap și pun parchet, iar eu sunt izolată într-un colț de bucătărie și n-am găsit altceva mai bun de făcut până mă apuc de făcut paste cu sos de roșii pentru băieți. Dar nu se va mai întâmpla! Weekend fain!
miercuri, 4 noiembrie 2009
Colorata azi e gata!
În ciuda gri-ului bacovian de afară, eu sunt azi plină de culoare. Am pulover rozaliu, fustă verde şi ciorapi roşii, am scris pe Romaniarestaurante despre singura mea guilty pleasure în materie de fast-food, mare parte din plăcere fiind mâncarea colorată, iar draga mea Cati mi-a finalizat cea mai frumoasă ladă de zestre din lume (nu, nu mă mărit, dar abia aştept să-mi pun aşternuturile şi pernele în ea)! Plus câteva oglinjoare în ton. Dacă doriţi şi voi, intraţi la ea pe blog şi clătiţi-vă ochii şi apoi daţi un semn şi vă face ea ce doriţi. Ştiţi, nu-mi pot da seama cât de tristă aş fi în lumea asta dacă nu aş avea muzică şi culoare :)
luni, 2 noiembrie 2009
Vulpea cu năravuri neortodoxe, muncitor necalificat
Pe principiul, vara îţi faci sanie şi iarna îţi pui parchet, gagicu meu a decis să scape de mocheta din casă (l-am susţinut în mod deosebit în acest demers) şi pentru weekendul viitor a aranjat cu un domn şi o doamnă drăguţi să-şi umple casa de parchet frumos, uşor de întreţinut.
Plini de entuziasm, am decis ca sâmbătă să face prospecţiuni de piaţă. Prima oprire: Bricostore. Unde ne-am fâţâit, ne-am învârtit, dacă am avut întrebări nu am avut cui le pune, pentru că băieţii de la Brico sunt foarte pregătiţi, dar lipsesc cu desăvârşire. Următoarea oprire la Hornbach. La departamentul parchet, Vulpea, femeie serioasă de altfel, rămâne blocată într-o jucărie de pe monitorul de calculator al băieţilor de acolo. Nu un pluş, vreun ursuleţ drăgălaş, ci o raţă de cauciuc îmbrăcată în costum de muncitor în construcţii. Cu caşchetă, vestă, scule la brâu, pix în buzunar, ba chiar şi desenat nişte păr pe piept. Vă puteţi închipui că nu am rezistat, îmi trebuia raţa-constructor. Mi-a arătat gagicu nişte parchet, nu am reţinut prea mult, pentru că gândul meu era doar la raţă. Am notat preţuri şi culori şi am plecat mai departe, spre Dedeman. Unde am găsit ceva să ne placă, dar doamna drăguţă de acolo ne-a informam că nu au decât 5 cutii din respectivul parchet, aşa că a trebuit să ne întoarcem la Hornbach, unde gagicului îi rămăsese la suflet un model.
Am luat această întoarcere ca pe un semn, că e scris undeva că destinul meu trebuie să se înlănţuie cu cel al raţei de cauciuc. M-am înfipt direct în ea şi m-am dus la
un băiat de acolo: nu vă supăraţi, îmi trebuie această raţă, cum să fac să fie a mea? Bietul de el mi-a zâmbit uşor şocat şi mi-a zis: "puteţi să o luaţi". Am fost atât de fericită, încât nu am mai băgat în seamă continuarea: "cred că e vreo 10-15 lei". M-am fâţâit cu raţa în mână pe acolo, mă băgam şi eu în seamă, până gagicu a avut nevoie de mânuţele mele şi am fost nevoită să fac ceva cu raţa. Pe care am băgat-o în încăpătoarea geantă. Pune-te pe măsurat suprafeţe, plinte, materia din ăla izolant (apropo, cine naiba s-o fi gândit să facă folia aia roz???), sincer, am uitat complet de raţă. Am încărcat căruţul, ne-am dus la casă, unde mă loveşte memoria peste ochi. "Fato, tu ai în geantă ceva ce nu-i al tău!". Stau, mă foiesc, realizez că la casă sunt şi ceva camere, cum naiba să scot din geantă raţa? Mă fac de rahat! Pe de altă parte, celălalt drăcuşor de pe umăr râdea de mine: cum ar fi să te placheze bodyguarzii la ieşire şi să-ţi cânte "Vulpe tu ne-ai furat raţa, dă-ne-o înapoi! Dă-ne-o înapoi!"
Cu picături mici de transpiraţie (se vede că n-am mai subtilizat de mult ceva dintr-un magazin), am ieşit pâş pâş din magazin şi ţuşti la maşină. Când am realizat că nu m-a prins nimeni, că am mult-dorita raţă în geantă, i-am arătat-o gagicului de parcă tocmai câştigasem un lingou de aur! Bietul de el, ce să mai zică? Sâmbăta s-a terminat frumos, cu noi admirând extaziaţi frumosul parchet ce urmwază a fi pus pe jos weekendul următor.
Duminică a început cam abrupt. Ne-am pus pe ridicat mobile şi scos mochetă plină de praf de pe jos. Hehe, cine zicea că de distrus e uşor, de construit e mai greu? Am tras de vechea plintă, de colţurile mochetei, am asudat, am înjurat, dar după lupte seculare care au durat vreo 4 ore, am învins! Uluitor mi s-a părut că la nici 10 minute după ce cărasem toate alea jos, la tomberoane, nici nu mai exista vreo urmă cum că ne-am fi chinuit. Încărcaseră ţiganii tot!
Vă rog să ne ţineţi pumnii pentru weekendul următor, să supravieţuim cu bine, şi dacă treceţi pe la Hornbach şi vedeţi o poză cu o figură cunoscută, pusă la panoul cu ciorditori, vă rog să-mi daţi un semn, să-mi schimb culoarea părului. Mulţumesc.
Plini de entuziasm, am decis ca sâmbătă să face prospecţiuni de piaţă. Prima oprire: Bricostore. Unde ne-am fâţâit, ne-am învârtit, dacă am avut întrebări nu am avut cui le pune, pentru că băieţii de la Brico sunt foarte pregătiţi, dar lipsesc cu desăvârşire. Următoarea oprire la Hornbach. La departamentul parchet, Vulpea, femeie serioasă de altfel, rămâne blocată într-o jucărie de pe monitorul de calculator al băieţilor de acolo. Nu un pluş, vreun ursuleţ drăgălaş, ci o raţă de cauciuc îmbrăcată în costum de muncitor în construcţii. Cu caşchetă, vestă, scule la brâu, pix în buzunar, ba chiar şi desenat nişte păr pe piept. Vă puteţi închipui că nu am rezistat, îmi trebuia raţa-constructor. Mi-a arătat gagicu nişte parchet, nu am reţinut prea mult, pentru că gândul meu era doar la raţă. Am notat preţuri şi culori şi am plecat mai departe, spre Dedeman. Unde am găsit ceva să ne placă, dar doamna drăguţă de acolo ne-a informam că nu au decât 5 cutii din respectivul parchet, aşa că a trebuit să ne întoarcem la Hornbach, unde gagicului îi rămăsese la suflet un model.
Am luat această întoarcere ca pe un semn, că e scris undeva că destinul meu trebuie să se înlănţuie cu cel al raţei de cauciuc. M-am înfipt direct în ea şi m-am dus la
un băiat de acolo: nu vă supăraţi, îmi trebuie această raţă, cum să fac să fie a mea? Bietul de el mi-a zâmbit uşor şocat şi mi-a zis: "puteţi să o luaţi". Am fost atât de fericită, încât nu am mai băgat în seamă continuarea: "cred că e vreo 10-15 lei". M-am fâţâit cu raţa în mână pe acolo, mă băgam şi eu în seamă, până gagicu a avut nevoie de mânuţele mele şi am fost nevoită să fac ceva cu raţa. Pe care am băgat-o în încăpătoarea geantă. Pune-te pe măsurat suprafeţe, plinte, materia din ăla izolant (apropo, cine naiba s-o fi gândit să facă folia aia roz???), sincer, am uitat complet de raţă. Am încărcat căruţul, ne-am dus la casă, unde mă loveşte memoria peste ochi. "Fato, tu ai în geantă ceva ce nu-i al tău!". Stau, mă foiesc, realizez că la casă sunt şi ceva camere, cum naiba să scot din geantă raţa? Mă fac de rahat! Pe de altă parte, celălalt drăcuşor de pe umăr râdea de mine: cum ar fi să te placheze bodyguarzii la ieşire şi să-ţi cânte "Vulpe tu ne-ai furat raţa, dă-ne-o înapoi! Dă-ne-o înapoi!"Cu picături mici de transpiraţie (se vede că n-am mai subtilizat de mult ceva dintr-un magazin), am ieşit pâş pâş din magazin şi ţuşti la maşină. Când am realizat că nu m-a prins nimeni, că am mult-dorita raţă în geantă, i-am arătat-o gagicului de parcă tocmai câştigasem un lingou de aur! Bietul de el, ce să mai zică? Sâmbăta s-a terminat frumos, cu noi admirând extaziaţi frumosul parchet ce urmwază a fi pus pe jos weekendul următor.
Duminică a început cam abrupt. Ne-am pus pe ridicat mobile şi scos mochetă plină de praf de pe jos. Hehe, cine zicea că de distrus e uşor, de construit e mai greu? Am tras de vechea plintă, de colţurile mochetei, am asudat, am înjurat, dar după lupte seculare care au durat vreo 4 ore, am învins! Uluitor mi s-a părut că la nici 10 minute după ce cărasem toate alea jos, la tomberoane, nici nu mai exista vreo urmă cum că ne-am fi chinuit. Încărcaseră ţiganii tot!
Vă rog să ne ţineţi pumnii pentru weekendul următor, să supravieţuim cu bine, şi dacă treceţi pe la Hornbach şi vedeţi o poză cu o figură cunoscută, pusă la panoul cu ciorditori, vă rog să-mi daţi un semn, să-mi schimb culoarea părului. Mulţumesc.
vineri, 30 octombrie 2009
Despre oameni, firesc, ceva cărți, beijinhos și o mică laudă
Miercuri seara m-a stârnit drăguţa de Jane să merg la prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură, la Muzeul Ţăranului Român. Când am aflat că unul din invitaţi e Jose Luis Peixoto, ultima revelaţie a literaturii 
portugheze, am anulat orice alt program şi m-am dus. Peixoto nu doar că îmi părea drăgălaş din poze, dar romanul lui "Nici o privire" a mai fost şi tradus în română de prietena mea Clarisa Lima. Curiozitatea era maximă. Am ajuns puţin după ora 6. Prima bucurie: lume foarte multă, tineri simpatici, dar şi oameni mai în vârstă, cu priviri frumoase, de oameni cu pasiunea cărţilor. Primul strâmbat din nas: locul prea mic, cu prea puţine băncuţe şi scaune pentru câţi oameni se adunaseră. Dar Jane mi-a păstrat un locşor lângă ea şi gagicu ei. Pe mini "scena-prezidiu" nişte personaje. Drăgălaşul plin de cercei, brăţări colorate şi tatuaje (eu l-am văzut doar pe cel de la încheietura mânii, dar sunt convinsă că sunt mai multe) Peixoto. În spatele lui, translatorul care şi-a făcut treaba foarte discret şi bine. Următorul un tip care m-a făcut puţin să clipocesc, literar vorbind, normal (glumesc, m-a tulburat şi neliterar ha!), rusul Zahar Prilepin. Nici nu aflasem că omul e bolşevic, anti-Putin, participant la luptele din Cecenia şi deja îmi închipuiam că e în stare de aşa ceva. Din nefericire, translatorul lui stătea în cu totul altă parte, ceea ce a făcut ca bietul om să se plictisească îngrozitor neînţelegând mai nimic. Tot din nefericire, romanul lui Sankya nu a fost încă tradus în România, iar eu eram prea înfofolită ca să-i cer un autograf pe piept. Al treilea personaj care m-a încântat a fost scriitorul "născut în URSS" Vasile Ernu. Un simpatic şi un pontos, m-a făcut să-i cumpăr cartea pentru că l-am citit cu alte ocazii și mi-a plăcut tare mult, din stilul în care vorbeşte se simte şi cum scrie, în plus, faptul că a dedicat câteva capitole din cartea "Ultimii eretici ai Imperiului" lui Ostap Bender, unul din personajele mele preferate, m-a cucerit definitiv. I-am pus pe cei trei "străini" (da, eu îl consider pe Ernu, din fericire, străin) la început pentru a putea să concentrez în câteva cuvinte impresia mea personală. Fireşti, naturali, unul foarte drăgălaş, altul încruntat cât să dea bine, al treilea haios şi spontan.
Ajungem la românii de pe scenă. Prezentatorul, înfiorător de imberb şi aproape asexuat, cu o voce ușor stridentă, îşi învăţase probabil replicile pe de rost, pentru că timp de două ore nu a fost capabil măcar o dată să prindă din zbor vreo replică a invitaţilor şi să o ducă mai departe. Scriitorul Radu Aldulescu m-a "deranjat" toată seara. I-am citit mai de mult romanul "Sonată pentru acordeon" şi m-a impresionat, dar nu despre scriitor şi scriitură vreau să vorbesc. Ci despre personaj. Acru, sumbru, avea aerul că îi face orice numai plăcere nu să stea în faţa noastră. A citit din viitorul roman fără pic de dicţie, sictirit, de parcă citea ceva ce nu îi place. Cu tot respectul pentru scriitura lui, pe mine m-a luat durerea de cap. La întrebările care au urmat prezentărilor a fost mai mult decât sec și neinspirat, așa că i-am dat un diagnostic: nesuferit. Al doilea personaj Florin Iaru. Îi știu din poezii, îmi plac articolele din Cațavencu și 24Fun. Exact opusul lui Aldulescu, Iaru a vorbit mult, tare, s-a hăhăit, a răspuns pe larg și foarte larg. Dar pe principiul când e prea mult, e prea mult, prea multul lui umor mi s-a părut forțat, nenatural. Spre deosebire de ceilalți, el a citit nu una, ci 4 povestioare din ceea ce ar trebui să fie un roman de publicat la anul. Simpatice, au
stârnit zâmbete și râsete prin sală, dar, fără răutate, am stat și m-am gândit, la cât de multe texte și povestioare mișto se pot găsi acum zilnic pe bloguri, cine ar mai da bani să ia o carte cu texte care exact asta par, pastile cotidiene simpatice, dar în niciun caz ieșite din comun. E, și ajung la al treilea personaj. Ce puii mei căuta la acea masă bășinosul ăla de Costi Rogozanu??? Cine mama zmeilor i-a conferit acestui veșnic acrit, sictirit și suficient titlurile de mare critic și scriitor în viață??? De ani de zile, de când am dat prima dată de figura-i îngrozitor de nesuferită, i-am citit masochistic mai toate materialele, doar doar oi ajunge să îmi pun cenușă în cap că sunt cârcotașă. Ei, bine, nu cred că am mai văzut la cineva atât de băgat în seamă așa o perseverență în a scrie FĂRĂ TALENT!!! Nici în seara de miercuri nu s-a dezis și a fonfăit de vreo două ori în scârbă, fără să se uite măcar de formă către proștii din public. Una din întrebările pentru toți invitații m-a făcut să-mi trag o palmă peste frunte: cât de neinspirat poți fi, nene??? Deși chiar el s-a dat de interesant spunând că întrebarea e "gen oracol", eu aș fi vrut să-l întreb de ce dracu ai mai pus-o atunci??? Care era întrebarea de grădiniță? Care e personajul literar care v-a marcat, la care vă înclinați? Unicul moment în care mi-a fost simpatic supăratul Aldulescu a fost când i-a răspuns sec: nu am. Pentru că i-am simțit continuarea: și mai dă-te dracu cu întrebarea ta de căcat.
Cu mare bucurie pentru întâlnirea personajelor străine, dar cu ceva dezamăgire pentru cele autohtone, mi s-a confirmat a mia oară că românii, din orice categorie ar fi, nu sunt capabili să fie total relaxați, naturali, firești.
Și mi s-a mai confirmat ceva. Românii trebuie neapărat să se simtă importanți, în mijlocul acțiunii, băgați în seamă. Nici măcar aici, acum, după 20 de ani, când granițele lumii au devenit atât de subțiri, nu am scăpat de eternele întrebări odioase: când ai auzit prima dată și ce știai de România până să vii aici? (pusă lui Peixoto) și dacă ai face un top al limbilor în care ai vrea să fii tradus, unde ar fi plasată limba română? (lui Prilepin). Răspunsurile, în schimb, m-au uns pe suflet prin lipsa de politețuri stupide inutile. Peixoto a zis că a avut acu mulți ani o aventură cu o româncă ce știa doar o idee de spaniolă, învățată din telenovela Esmeralda, după
care, fiind totuși vorba de Europa, plus multitudinea de canale informatice, a mai auzit una alta de țara noastră. Iar rusul, pupa-l-aș pe chelie, a spus-o pe aia dreaptă: ținând cont că în 30 de ani de acu încolo de la Urali înspre est vor fi numai chinezi, el ar pune chineza pe primul loc. Apoi, după ce 1 miliard de chinezi l-ar cumpăra și ar deveni foarte bogat, ar putea pune și româna pe un loc mai sus.
La final am primit un inteligibil autograf de la Ernu și m-am hlizit puțin cu el, apoi am stat la coadă (99% muieri, normal) și m-am conversat într-o (a zis el
inteligibilă) dubioasă combinație de spaniolă plus ceva cuvinte portugheze, el doar în portugheza ce-mi place la nebunie, cu Peixoto. Și ne-am dat și beijinhos la final. Că așa e frumos. Dedicația de la el mi-a plăcut că a fost diferită pentru fiecare, ceea ce spune foarte mult despre bunul lui simț. A mea sună cam așa: pentru Lia, acest roman care sper să îți vorbească despre viață. Cu plăcerea acestei întâlniri și cu stimă, Jose Luis Peixoto. Sper sincer să-mi placă romanul și să îl mai tot citesc de acum înainte multă vreme.
Nici măcar dezamăgită de atitudinile românești, am plecat foarte bucuroasă acasă, cu două cărți despre care promit să scriu curând, cu toată sinceritatea și subiectivitatea de care sunt capabilă.
Ca de început de weekend, la sfârșit mă laud și eu puțin și vă arăt în poză (dacă o deschideți, se poate citi) articolul despre oamenidarnici din Revista Avantaje. Chiar dacă titlul mă depășește și chiar nu cred că se potrivește, iar explicația de la fotografii e despre altă persoană, eu mă bucur că cei de la Avantaje au considerat campania mea un subiect bun de menționat.
Toate acestea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, călduros, odihnitor sau agitat, după gust, fără griji și cu întâmplări frumoase.
portugheze, am anulat orice alt program şi m-am dus. Peixoto nu doar că îmi părea drăgălaş din poze, dar romanul lui "Nici o privire" a mai fost şi tradus în română de prietena mea Clarisa Lima. Curiozitatea era maximă. Am ajuns puţin după ora 6. Prima bucurie: lume foarte multă, tineri simpatici, dar şi oameni mai în vârstă, cu priviri frumoase, de oameni cu pasiunea cărţilor. Primul strâmbat din nas: locul prea mic, cu prea puţine băncuţe şi scaune pentru câţi oameni se adunaseră. Dar Jane mi-a păstrat un locşor lângă ea şi gagicu ei. Pe mini "scena-prezidiu" nişte personaje. Drăgălaşul plin de cercei, brăţări colorate şi tatuaje (eu l-am văzut doar pe cel de la încheietura mânii, dar sunt convinsă că sunt mai multe) Peixoto. În spatele lui, translatorul care şi-a făcut treaba foarte discret şi bine. Următorul un tip care m-a făcut puţin să clipocesc, literar vorbind, normal (glumesc, m-a tulburat şi neliterar ha!), rusul Zahar Prilepin. Nici nu aflasem că omul e bolşevic, anti-Putin, participant la luptele din Cecenia şi deja îmi închipuiam că e în stare de aşa ceva. Din nefericire, translatorul lui stătea în cu totul altă parte, ceea ce a făcut ca bietul om să se plictisească îngrozitor neînţelegând mai nimic. Tot din nefericire, romanul lui Sankya nu a fost încă tradus în România, iar eu eram prea înfofolită ca să-i cer un autograf pe piept. Al treilea personaj care m-a încântat a fost scriitorul "născut în URSS" Vasile Ernu. Un simpatic şi un pontos, m-a făcut să-i cumpăr cartea pentru că l-am citit cu alte ocazii și mi-a plăcut tare mult, din stilul în care vorbeşte se simte şi cum scrie, în plus, faptul că a dedicat câteva capitole din cartea "Ultimii eretici ai Imperiului" lui Ostap Bender, unul din personajele mele preferate, m-a cucerit definitiv. I-am pus pe cei trei "străini" (da, eu îl consider pe Ernu, din fericire, străin) la început pentru a putea să concentrez în câteva cuvinte impresia mea personală. Fireşti, naturali, unul foarte drăgălaş, altul încruntat cât să dea bine, al treilea haios şi spontan.Ajungem la românii de pe scenă. Prezentatorul, înfiorător de imberb şi aproape asexuat, cu o voce ușor stridentă, îşi învăţase probabil replicile pe de rost, pentru că timp de două ore nu a fost capabil măcar o dată să prindă din zbor vreo replică a invitaţilor şi să o ducă mai departe. Scriitorul Radu Aldulescu m-a "deranjat" toată seara. I-am citit mai de mult romanul "Sonată pentru acordeon" şi m-a impresionat, dar nu despre scriitor şi scriitură vreau să vorbesc. Ci despre personaj. Acru, sumbru, avea aerul că îi face orice numai plăcere nu să stea în faţa noastră. A citit din viitorul roman fără pic de dicţie, sictirit, de parcă citea ceva ce nu îi place. Cu tot respectul pentru scriitura lui, pe mine m-a luat durerea de cap. La întrebările care au urmat prezentărilor a fost mai mult decât sec și neinspirat, așa că i-am dat un diagnostic: nesuferit. Al doilea personaj Florin Iaru. Îi știu din poezii, îmi plac articolele din Cațavencu și 24Fun. Exact opusul lui Aldulescu, Iaru a vorbit mult, tare, s-a hăhăit, a răspuns pe larg și foarte larg. Dar pe principiul când e prea mult, e prea mult, prea multul lui umor mi s-a părut forțat, nenatural. Spre deosebire de ceilalți, el a citit nu una, ci 4 povestioare din ceea ce ar trebui să fie un roman de publicat la anul. Simpatice, au
stârnit zâmbete și râsete prin sală, dar, fără răutate, am stat și m-am gândit, la cât de multe texte și povestioare mișto se pot găsi acum zilnic pe bloguri, cine ar mai da bani să ia o carte cu texte care exact asta par, pastile cotidiene simpatice, dar în niciun caz ieșite din comun. E, și ajung la al treilea personaj. Ce puii mei căuta la acea masă bășinosul ăla de Costi Rogozanu??? Cine mama zmeilor i-a conferit acestui veșnic acrit, sictirit și suficient titlurile de mare critic și scriitor în viață??? De ani de zile, de când am dat prima dată de figura-i îngrozitor de nesuferită, i-am citit masochistic mai toate materialele, doar doar oi ajunge să îmi pun cenușă în cap că sunt cârcotașă. Ei, bine, nu cred că am mai văzut la cineva atât de băgat în seamă așa o perseverență în a scrie FĂRĂ TALENT!!! Nici în seara de miercuri nu s-a dezis și a fonfăit de vreo două ori în scârbă, fără să se uite măcar de formă către proștii din public. Una din întrebările pentru toți invitații m-a făcut să-mi trag o palmă peste frunte: cât de neinspirat poți fi, nene??? Deși chiar el s-a dat de interesant spunând că întrebarea e "gen oracol", eu aș fi vrut să-l întreb de ce dracu ai mai pus-o atunci??? Care era întrebarea de grădiniță? Care e personajul literar care v-a marcat, la care vă înclinați? Unicul moment în care mi-a fost simpatic supăratul Aldulescu a fost când i-a răspuns sec: nu am. Pentru că i-am simțit continuarea: și mai dă-te dracu cu întrebarea ta de căcat.Cu mare bucurie pentru întâlnirea personajelor străine, dar cu ceva dezamăgire pentru cele autohtone, mi s-a confirmat a mia oară că românii, din orice categorie ar fi, nu sunt capabili să fie total relaxați, naturali, firești.
Și mi s-a mai confirmat ceva. Românii trebuie neapărat să se simtă importanți, în mijlocul acțiunii, băgați în seamă. Nici măcar aici, acum, după 20 de ani, când granițele lumii au devenit atât de subțiri, nu am scăpat de eternele întrebări odioase: când ai auzit prima dată și ce știai de România până să vii aici? (pusă lui Peixoto) și dacă ai face un top al limbilor în care ai vrea să fii tradus, unde ar fi plasată limba română? (lui Prilepin). Răspunsurile, în schimb, m-au uns pe suflet prin lipsa de politețuri stupide inutile. Peixoto a zis că a avut acu mulți ani o aventură cu o româncă ce știa doar o idee de spaniolă, învățată din telenovela Esmeralda, după
care, fiind totuși vorba de Europa, plus multitudinea de canale informatice, a mai auzit una alta de țara noastră. Iar rusul, pupa-l-aș pe chelie, a spus-o pe aia dreaptă: ținând cont că în 30 de ani de acu încolo de la Urali înspre est vor fi numai chinezi, el ar pune chineza pe primul loc. Apoi, după ce 1 miliard de chinezi l-ar cumpăra și ar deveni foarte bogat, ar putea pune și româna pe un loc mai sus.La final am primit un inteligibil autograf de la Ernu și m-am hlizit puțin cu el, apoi am stat la coadă (99% muieri, normal) și m-am conversat într-o (a zis el
inteligibilă) dubioasă combinație de spaniolă plus ceva cuvinte portugheze, el doar în portugheza ce-mi place la nebunie, cu Peixoto. Și ne-am dat și beijinhos la final. Că așa e frumos. Dedicația de la el mi-a plăcut că a fost diferită pentru fiecare, ceea ce spune foarte mult despre bunul lui simț. A mea sună cam așa: pentru Lia, acest roman care sper să îți vorbească despre viață. Cu plăcerea acestei întâlniri și cu stimă, Jose Luis Peixoto. Sper sincer să-mi placă romanul și să îl mai tot citesc de acum înainte multă vreme. Nici măcar dezamăgită de atitudinile românești, am plecat foarte bucuroasă acasă, cu două cărți despre care promit să scriu curând, cu toată sinceritatea și subiectivitatea de care sunt capabilă.
Ca de început de weekend, la sfârșit mă laud și eu puțin și vă arăt în poză (dacă o deschideți, se poate citi) articolul despre oamenidarnici din Revista Avantaje. Chiar dacă titlul mă depășește și chiar nu cred că se potrivește, iar explicația de la fotografii e despre altă persoană, eu mă bucur că cei de la Avantaje au considerat campania mea un subiect bun de menționat.Toate acestea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, călduros, odihnitor sau agitat, după gust, fără griji și cu întâmplări frumoase.
miercuri, 28 octombrie 2009
Vulpea vă invită să băliţi
Nu, stimaţi domni, nu pun poze cu femei goale, nu, stimate doamne, nu pun poze cu pantofi. Dar atât pe mâncaţi, cât şi pe nemâncaţi îi invit la un tur virtual al 
cârciumei mele preferate, la Casa. După cum v-am obişnuit în fiecare săptămână, desfăşurarea de forţe e pe blogul Româniarestaurante, mai precis aici. Ăsta e doar preludiul.
Luaţi un şerveţel aproape. E cu finalizare, vă garantez.
cârciumei mele preferate, la Casa. După cum v-am obişnuit în fiecare săptămână, desfăşurarea de forţe e pe blogul Româniarestaurante, mai precis aici. Ăsta e doar preludiul.
Luaţi un şerveţel aproape. E cu finalizare, vă garantez.
marți, 27 octombrie 2009
Analiză blondă și interminabilă de personaje mai noi și mai vechi
Dragă jurnalul, fată! De când n-am mai vorbit cu tine s-au întâmplat atâtea că m-a luat cu ameţeli şi nici nu ştiu de unde să încep.
Cred că totuşi ştiu, o să încep cu propria-mi criză care m-a ţinut câteva zile tensionată la maxim. Chitrosul de Ţiţi s-a trezit că hop ţop nu mai sunt bani la buget şi restrânge cheltuielile în sector. Tăiat salarii la angajaţi, îngheţat cărţile mele de credit, jălanie, ce mai! Eu, care sunt om dintre oameni şi am suflet umanist, m-am nominalizat drept lider de sindicat şi i-am adunat pe toţi, de la grădinari, la menajere, şoferi, bucătărese, băiatul de la pisicină, băiatul care plimbă căţeii şi am pus de o grevă. Am făcut agitaţie, i-am pus în vedere lui Ţiţi că o să ieşim masiv la protest şi că nu ne lăsăm până nu ne sunt îndeplinite doleanţele. În ziua protestului, unul din grădinari nu s-a prezentat din cauze de mahmureală, o bucătăreasă a rămas acasă să vadă ultimul episod dintr-o telenovelă, curva aia de menajeră tânără s-a dus la film cu băiatul de la pisicină, aşa că cei rămaşi au pus de un grătar şi o horă în curtea vilei. Dar eu nu m-am lăsat. A apărut Ţiţi care m-a luat la negocieri. Am vorbit câteva ore doar eu. Despre oameni, drepturile lor, copiii şi creditele lor, nedreptatea lui. Ţiţi mi-a pus în braţe actele de la noua mea Toyota Land Cruiser, plus plus un card de credit nou nouţ şi auriu şi negocierile s-au încheiat cu bine pentru toată lumea. Pe grădinarul beţiv l-am dat afară, pe curva aia şi pe băiatul de la pisicină la fel, iar cei rămaşi vor face şi treaba plecaţilor, pe jumătate din salariu. Eu am făcut 2 minute pe extaziata și m-am dus la shopping.
Şi Ţiţi al meu a trecut printr-o criză de identitate, când l-au apucat isteriile cum că el cu curul în ce bărci să mai stea, acum că s-au pus pe certat şi scuipat partidele. Eu i-am zis să stea liniştit, că bursa transferurilor nu îşi închide niciodată porţile şi va fi întotdeauna loc pentru un băiat ambiţios şi profesionist ca el la un P. Şi dacă se apucă de ceva maghiară şi germană, poate şi pe la un U, că uite, se mai schimbă priorităţile alfabetului.
Fată, da’ dacă mi-a fost de cineva milă în toată nebunia asta, păi mi-a fost de Boculeţ, dragul de el. Mic, pricăjit, cu ochi de şoricar cu dureri de spate, cât de senin se credea el invincibil, de parcă linsul unui scuipat de şmecher te face şi pe tine vreun pui de Zmeus. „Eu nu cred că vă cădea Guvernul. Punct. Am încredere în conştiinţa şi responsabilitatea parlamentarilor pentru că trebuie să dea socoteală în faţa alegătorilor”, spunea demn R2D2. Câteva ore mai târziu, bietul de el era decapitat cu bilele la vedere. Din acel moment, bulversare totală. Nici n-am apucat să-mi fac câteva zile somnul de frumuseţe şi tratamentele de relaxare la spa, că m-am trezit cu o mare trilemă: dacă mă scoate Ţiţi la o chermeză politicianistică, eu cui spun „te pup, premierule”? Bocului? Croitorului? Sau Johannisului?
Păi, să o luăm pe rând. Boculeţ, aşa huiduit, cu chiloţii rupţi în cur, vai steaua lui, se ţine totuşi tare, ca râia de câinele jigărit. Se supără şi el pe presă, ca stăpânul lui, se declară mulţumit de stadiul lucrărilor la Pasajul Băneasa deşi cu juma de oră înainte spărseseră băieţii o ţeavă şi inundaseră tot cartierul (se vede treabă că aghiotanţii lui sunt mai convinşi decât el că nu mai e premier şi l-au lăsat să se facă de rahat şi nu i-au dat măcar un sms „shefu, bă coaie, a spart băieţii ţeava şi suntem în căcat, la propriu”).
Croitoru. Hmmm. La cât s-au grăbit toţi să-l prezinte de fostul gagic a lu fata lu Isărescu, tare de rahat au făcut-o pe biata fată. Un personaj aparent palid, cu figură de căprioară în bătaia puştii, uşor bâlbâit şi timorat, care a promis cu convingere că va propune un guvern restrâns, de tehnocraţi, în care miniştri PDL nu se vor mai regăsi, asta ca să ne arate el ce coaie are de fapt. Şi s-a ţinut de cuvânt! În lista propunerilor lui de miniştri, numai specialişti apolitici, curaţi şi devreme acasă: Vasile Blaga, Radu Berceanu, Adriean Videanu, Gheorghe Pogea, Cătălin Predoiu, Cristian Vlădescu, Teodor Paleologul. Pam pam! Văzându-l cât de tare se strofoacă Croitoraşul cel Viteaz să ne uluiască cu performanţele lui şi ale super-guvernului condus de el, mi-am adus aminte de un alt conducător coerent şi super profesionist, Cristi Borcea, care le spunea ziariştilor răi: ”Lăsaţi-ne să ne antrenăm pentru Champions League! În România nu mai avem cu cine să jucăm”.
Ah, că mi-am adus aminte! Fată, ţaţo, moare presa de grija lui Băselu, a lui Geoană, a lui Crin, de parcă ei ar şti pe ce lume sunt, când cel mai jmecher master of puppets al României nu e altul decât ... Cozmin Guşă! Care, după ce zice că a aranjat apele în 2004, după o vizită pe firul scurt la Washington, în 2009 schimbă macazul şi face un drum la Moscova, unde aranjează destinele ţării la o chermeză cu trioul de aur al Rusiei, Putin, Medvedev şi Patriarhul, aceşti tatăl, fiul şi duhul sfântul-aşteaptă. Cu ce mesaj se întoarce de acolo Cozminul? „Singura informaţie pe care v-o dau e că dacă Traian Băsescu nu va mai conduce România în 2010, în mod clar South Stream va trece şi prin România şi România va intra pe circuitele de gaze naturale”. Până atunci, ne descurcăm cu băşinile din dotare, să sperăm că de 1 decembrie, festiv-electoral vom primi multă iahnie de fasole, să ne încălzească peste iarna grea.
Să mă întorc la al treilea premier, să nu-mi uit vorba. Klaus Johannis. Cine-i, domle, şi roşcovanul ăsta cu faţă cam de toporean, pe care îl ridică toţi în slăvi aşa de tare? Bine, mai puţin Zmeus, dar asta pentru că neamţul e prea constipat, lui îi plac ăştia mai de şpriţ. Cică nu lui Moş Crăciun i-ar fi cerut să îl facă premier. Atunci cui? Se dă următoarea problemă logică, cu mai multe enunțuri. PSD-ul lui nea Nelu a fost întotdeauna pro-Rusia, se ştie. PNL-ul, deşi nu se prea bănuieşte, ar cam înclina tot spre Rusia, mai ales prin prisma liberalului de bază Dinu Patriciu cu ale sale miliarde de heuroi născute din petrol şi gaze cu iz rusesc. Domnul Johannis are o foarte discretă amiciţie şi simpatie cu un anume domn Gerhard Schroder, încă de pe vremea când acesta din urmă era cancelar al unei ţări amărâte Germania. Ce face domnul Schroder de când nu mai e cancelar? Păi, a consiliat Gazpromul, s-a jucat de-a preşedintele Comitetului de Acţionari al conductei de gaze North Stream şi acum e în board-ul TNK-BP, un amărât de joint venture BP cu ceva băieţi ruşi. În timp ce celelalte ţări UE căutau şi caută soluţii pentru slăbirea dependenţei de gazul rusesc, Schroder, urmat discret şi de doamna Merkel, a negociat direct cu Rusia aprovizionarea cu gaze naturale si a facilitat intrarea unor mari companii germane în parteneriate cu producătorii de hidrocarburi ruşi. Acum, întrebare de 1000 de puncte: cum se spune Moş Crăciun în limba germană?
Măi, jurnalule, pe zi ce trece îmi dau seama tot mai mult că Nuţi e o pizdă de muiere. Dată naibii de deşteaptă! Un model demn de urmat, ce mai. Cum o reuşi ea să plângă la trilurile lui Zamfir, să se dea în bărci prin Deltă cu Prinţul Albert, să numere chiloţii salvamarilor, să fie şi Sexy Mama Omida, să ţină piept tăvălelilor din Comisii, să se dea şi pe twitter, şi să ne mai şi liniştească cum că nu va creşte TVA-ul deşi se agită spiritele, eu nu înțeleg! Păi, la naiba, de ce nu o fac pe ea prim ministru, la câte se pricepe??? De misogini, îți spun eu.
Ce s-a mai întâmplat, jurnalule, important, ha? A, da, unul din cei mai abili și profesionaliști politicieni ai României și-a sacrificat culcușul călduț de vicepreședinte la camera deputaților pentru a-și dovedi potența și ca viceguvernator BNR. Îmi scapă numele lui acum, dar știu că arată ca un cap de sulă, iar prietenii vorbesc în termeni elogioși despre el: "labil psihic, excesiv de ambiţios, lipsit de loialitate, de o inteligenţă mediocră, dar şiret şi lipsit de moralitate" spune virginalul Patriciu, dublat în epitete de vicepreşedintele PD-L Cezar Preda: "E incredibil, nimeni nu poate să conceapă că un flendurici la 30 şi ceva de ani, fără nicio tangenţă cu Banca Naţională, să ajungă viceguvenator al BNR. Cine a pomenit aşa ceva? E vorba de ambiţiile fără limită ale unor oameni limitaţi, de jocuri de culise, la ei nu contează dacă ai sau nu pregătire, dacă poţi sau nu să faci ceva bine". Venit din partea unui membru de vază al unui partid impecabil, aseptic și care promovează doar super profesioniști, m-am emoționat peste măsură.
România e în cursa pentru un loc de comisar european. Pe ce domeniu? Unul în care țara noastră excelează: agricultura. Pe aceleași criterii de competențe și rezultate spectaculoase eu propun să se bage și la alte două domenii la care stăm de la excelent în sus: educație și sănătate.
Și în viața internațională s-a petrecut un eveniment important. În familia Obama. Care Oscar, ce Nobel, mey jurnalule? Nu, dragă, The First Dog Bo a împlinit 1 an, la naiba!
Ce-mi face mie prietena mea Rhodos? Păi, cică să răspund la două lepșe. Prima e cu motivele pentru care NU aș vota cu unu sau cu altul, dar pe care eu mă încăpățânez să o fac și pozitivă, pentru că așa mă simt eu acum, yin și yang. Și pentru că nu vreau să fac discriminări, o să o și extind. Deci, aș vota/n-aș vota cu:
Zmeus - pentru că e adorabil de paranoic și obsesiv cu mogulii, dar se spală des și cu mare plăcere în băi de mulțime, pupă și icoane, dă autografe pe clopote de biserică și le combină și cu o secure de luptă, că așa-i stă bine voinicului. Se laudă cu reformarea statului, dar noi știm mai bine că singura lui temă de campanie de care se mai poate agăța e aia cu unicameralul de 300 de băieți. Oare dacă îi iese, el va fi pe post de Leonidas și o să-i vedem pe toți în chiloți din ăia cu rușinea la vedere? AUGH AUGH AUGH! Motivul pentru care nu aș vota cu Zmeus e simplu: familia. Aia mare a fost cu Bodo și ăsta e un motiv deja întemeiat, aia mică e ... aia mică, deși a evoluat de la boala șobolanului rozaliu la sida, doamna e prea modestă, fată, ce naiba! fra-su îl bagă în căcat fără să clipească și mai are și o mamă din cauza căreia a făcut o poezie în care ea murea, deși e vie, și am plâns se mi s-a întins rimelu. Așa ceva nu se face! Și mai am un motiv: ca urmașă a lui, mi-e teamă să nu îi moștenesc chelia și privirea haotică.
Gionel - fată, oricât m-aș strofoca, singurul motiv pentru care l-aș putea vota vreodată e că povestește despre cum a cunoscut-o pe nevastă-sa tocmai în Playboy. Pun pariu că dacă ar fi avut vreodată sânge în instalație să-și ia amantă, ar fi povestit despre ea în Dilema veche. De ce nu-l voi vota? Că are figură de mort, doar vata din nas îi lipsește, că prea ușor mi-l închipui cu căluș în gură, legat cu cătușe și cu Vanghelie, Iliescu, Năstase, etc etc îmbrăcați în piele trăgându-i-o sado-maso și lui plăcându-i. În plus, sunt convinsă că-i pute gura.
Crinuț - îmi place că deși a tras orgii cu alde Geoană până de curând, mai nou face pe fata mare și încearcă să se delimiteze de el. Ghinionul lui, stăpânul Patriciu face mișto de el și îi spune să-l propună pe Geoană premier dacă iese. Norocul lui e că nu iese, că cine știe la ce presiuni ar fi supus, dragul de el, cinstit și curat, cu ochișorii ăia de haski. Îmi mai place de el că, deși de fapt a pierdut alegerile, ieșind parlamentar doar datorită algoritmelor, deși e printre cei mai chiulangii parlamentari, are discurs de maică stareță care n-a ratat în viața ei o rugăciune. Nu l-aș alege pentru că deși îl cheamă și George și Laurențiu, nume de bărbați, el tot o floare e.
Oprescu - l-aș vota măcar pentru că i-a furat steaua lu Becali și și-a pus-o în frunte. Scorpion fiind, e genul cu idei puține, fixe, dar hotărâte până îi ies. A ratat de 2 ori primăria, dar a treia oară i-a ieșit. A renovat la un biet spital vreo 10 ani, dar în final i-au ieșit câteva etaje. Dacă a băgat Bucureștiul în cartea recordurilor cu cel mai lung cârnat, îți dai seama cu ce monstruozitate o să bage România? Îmi place că poate vorbi foarte relaxat de problemele de cocoșel ale lui Boc sau Băsescu, spre deosebire de Năstase care era chiar jenant cu număratul de ouă. Nu l-aș vota pentru că una e să pierzi în fața lui Lis sau a lui Băsescu, parcă altceva să pierzi șefia PSD-ului București în fața lui Vanghelie, că oricât de independent s-ar da, va fi veșnic oaia neagră și iubită a lui nea Nelu, în plus, bagabond e, jmenar e, vulgar e, prieteni interlopi are, pana mea, să votez clona lui Zmeus???
Vadim - l-aș vota pentru că ador oamenii cu personalități multiple și mai ales complet opuse. Acu înjură jidanii, acu ridică statui și se închină la Auschwitz. Acu scuipă bozgorii, acu se pupă pe gură cu ei și votează ținându-se de brațoletă suspendarea lui Băselu. Îmi place că el chiar crede că “dacă PRM nu va mai exista, se va alege praful de țara asta și ar fi mare pacat. Atâta timp cât voi fi eu în putere, PRM va trăi și va împiedica jocurile multora". Da, Vadim, așa e! Soră, două distonocalme la băiatu, că iar are fantezii erotice. Cu veșnicele lui paranoi și amenințări cu pușcăria și execuțiile pe stadion, eu nu găsesc niciun motiv pentru care nu l-aș vota. Părerea mea.
Gigi - și el are multe fețe, care de care mai impunătoare: urs Grizzly, elefant, Războinicul luminii, Mihai Viteazul. Micki Mouse, Tom și Jerry, Donkey, you name it! L-aș vota și pentru că a reușit să inspire mulți tineri actori să se lanseze imitându-l pe el, deci nu e doar patronul Stelei, ci și un patron al artelor. N-aș putea, în schimb, să votez cu el pentru că eu sunt dinamovistă.
Kelemen Hunor - l-aș vota pentru că nu e însurat, dar nu l-aș vota pentru că n-are avere (la vedere) și mai stă și cu părinții. Dar pentru aerul ăla atent neglijent, cu barbă de 2 zile, parcă aș putea trece cu vederea că are și mamă și mai e și unguroaică.
Remus Cernea - acest Măcăleandru Pădure (sau Robin Hood pentru cunoscători) ițit din neant direct în căsuța mea de Facebook ar putea fi votat de ilustra-mi persoană dacă m-ar adăuga la vecini în Farm Ville și mi-ar da cado zilnic câte o rață sau un cireș. Altfel, n-aș putea vota în veci cu unul care a amenințat că-și dă foc în fața TVR. În vremurile noastre TVR??? Prostule, Dan Diaconescu ți-ar fi dat și un bidon de benzină.
Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, Ninel Potârcă, acest Obama de Târgu Jiu mânca-ți-aș talentu! Aș vota cu el pentru că-mi aduce aminte de bancul ăla cu Bulă. La școală, învățătoarea întreabă copiii ce le lipsește acasă. Gigel - un televizor cu ecran plat, Maria - o haină de blană pentru mami și niște Barbie pentru mine, Ionel - o mașină sport pentru tata. Bulă, ție ce-ți lipsește? Nimic, doamnă. Cum așa nimic??? Păi, am auzit-o aseară pe mama spunându-i lu tata: SIFILIS??? Era tot ce ne mai lipsea, în rest le aveam pe toate!
Jurnalule, la a doua leapșă de la Rhodi: PREZIDENȚIALE 2014, cine vor fi actorii, răspunsul e simplu: tot ei, nu știu dacă o să mai supraviețuim noi să nu mergem să-i votăm.
Cred că totuşi ştiu, o să încep cu propria-mi criză care m-a ţinut câteva zile tensionată la maxim. Chitrosul de Ţiţi s-a trezit că hop ţop nu mai sunt bani la buget şi restrânge cheltuielile în sector. Tăiat salarii la angajaţi, îngheţat cărţile mele de credit, jălanie, ce mai! Eu, care sunt om dintre oameni şi am suflet umanist, m-am nominalizat drept lider de sindicat şi i-am adunat pe toţi, de la grădinari, la menajere, şoferi, bucătărese, băiatul de la pisicină, băiatul care plimbă căţeii şi am pus de o grevă. Am făcut agitaţie, i-am pus în vedere lui Ţiţi că o să ieşim masiv la protest şi că nu ne lăsăm până nu ne sunt îndeplinite doleanţele. În ziua protestului, unul din grădinari nu s-a prezentat din cauze de mahmureală, o bucătăreasă a rămas acasă să vadă ultimul episod dintr-o telenovelă, curva aia de menajeră tânără s-a dus la film cu băiatul de la pisicină, aşa că cei rămaşi au pus de un grătar şi o horă în curtea vilei. Dar eu nu m-am lăsat. A apărut Ţiţi care m-a luat la negocieri. Am vorbit câteva ore doar eu. Despre oameni, drepturile lor, copiii şi creditele lor, nedreptatea lui. Ţiţi mi-a pus în braţe actele de la noua mea Toyota Land Cruiser, plus plus un card de credit nou nouţ şi auriu şi negocierile s-au încheiat cu bine pentru toată lumea. Pe grădinarul beţiv l-am dat afară, pe curva aia şi pe băiatul de la pisicină la fel, iar cei rămaşi vor face şi treaba plecaţilor, pe jumătate din salariu. Eu am făcut 2 minute pe extaziata și m-am dus la shopping.
Şi Ţiţi al meu a trecut printr-o criză de identitate, când l-au apucat isteriile cum că el cu curul în ce bărci să mai stea, acum că s-au pus pe certat şi scuipat partidele. Eu i-am zis să stea liniştit, că bursa transferurilor nu îşi închide niciodată porţile şi va fi întotdeauna loc pentru un băiat ambiţios şi profesionist ca el la un P. Şi dacă se apucă de ceva maghiară şi germană, poate şi pe la un U, că uite, se mai schimbă priorităţile alfabetului.
Fată, da’ dacă mi-a fost de cineva milă în toată nebunia asta, păi mi-a fost de Boculeţ, dragul de el. Mic, pricăjit, cu ochi de şoricar cu dureri de spate, cât de senin se credea el invincibil, de parcă linsul unui scuipat de şmecher te face şi pe tine vreun pui de Zmeus. „Eu nu cred că vă cădea Guvernul. Punct. Am încredere în conştiinţa şi responsabilitatea parlamentarilor pentru că trebuie să dea socoteală în faţa alegătorilor”, spunea demn R2D2. Câteva ore mai târziu, bietul de el era decapitat cu bilele la vedere. Din acel moment, bulversare totală. Nici n-am apucat să-mi fac câteva zile somnul de frumuseţe şi tratamentele de relaxare la spa, că m-am trezit cu o mare trilemă: dacă mă scoate Ţiţi la o chermeză politicianistică, eu cui spun „te pup, premierule”? Bocului? Croitorului? Sau Johannisului?
Păi, să o luăm pe rând. Boculeţ, aşa huiduit, cu chiloţii rupţi în cur, vai steaua lui, se ţine totuşi tare, ca râia de câinele jigărit. Se supără şi el pe presă, ca stăpânul lui, se declară mulţumit de stadiul lucrărilor la Pasajul Băneasa deşi cu juma de oră înainte spărseseră băieţii o ţeavă şi inundaseră tot cartierul (se vede treabă că aghiotanţii lui sunt mai convinşi decât el că nu mai e premier şi l-au lăsat să se facă de rahat şi nu i-au dat măcar un sms „shefu, bă coaie, a spart băieţii ţeava şi suntem în căcat, la propriu”).
Croitoru. Hmmm. La cât s-au grăbit toţi să-l prezinte de fostul gagic a lu fata lu Isărescu, tare de rahat au făcut-o pe biata fată. Un personaj aparent palid, cu figură de căprioară în bătaia puştii, uşor bâlbâit şi timorat, care a promis cu convingere că va propune un guvern restrâns, de tehnocraţi, în care miniştri PDL nu se vor mai regăsi, asta ca să ne arate el ce coaie are de fapt. Şi s-a ţinut de cuvânt! În lista propunerilor lui de miniştri, numai specialişti apolitici, curaţi şi devreme acasă: Vasile Blaga, Radu Berceanu, Adriean Videanu, Gheorghe Pogea, Cătălin Predoiu, Cristian Vlădescu, Teodor Paleologul. Pam pam! Văzându-l cât de tare se strofoacă Croitoraşul cel Viteaz să ne uluiască cu performanţele lui şi ale super-guvernului condus de el, mi-am adus aminte de un alt conducător coerent şi super profesionist, Cristi Borcea, care le spunea ziariştilor răi: ”Lăsaţi-ne să ne antrenăm pentru Champions League! În România nu mai avem cu cine să jucăm”.
Ah, că mi-am adus aminte! Fată, ţaţo, moare presa de grija lui Băselu, a lui Geoană, a lui Crin, de parcă ei ar şti pe ce lume sunt, când cel mai jmecher master of puppets al României nu e altul decât ... Cozmin Guşă! Care, după ce zice că a aranjat apele în 2004, după o vizită pe firul scurt la Washington, în 2009 schimbă macazul şi face un drum la Moscova, unde aranjează destinele ţării la o chermeză cu trioul de aur al Rusiei, Putin, Medvedev şi Patriarhul, aceşti tatăl, fiul şi duhul sfântul-aşteaptă. Cu ce mesaj se întoarce de acolo Cozminul? „Singura informaţie pe care v-o dau e că dacă Traian Băsescu nu va mai conduce România în 2010, în mod clar South Stream va trece şi prin România şi România va intra pe circuitele de gaze naturale”. Până atunci, ne descurcăm cu băşinile din dotare, să sperăm că de 1 decembrie, festiv-electoral vom primi multă iahnie de fasole, să ne încălzească peste iarna grea.
Să mă întorc la al treilea premier, să nu-mi uit vorba. Klaus Johannis. Cine-i, domle, şi roşcovanul ăsta cu faţă cam de toporean, pe care îl ridică toţi în slăvi aşa de tare? Bine, mai puţin Zmeus, dar asta pentru că neamţul e prea constipat, lui îi plac ăştia mai de şpriţ. Cică nu lui Moş Crăciun i-ar fi cerut să îl facă premier. Atunci cui? Se dă următoarea problemă logică, cu mai multe enunțuri. PSD-ul lui nea Nelu a fost întotdeauna pro-Rusia, se ştie. PNL-ul, deşi nu se prea bănuieşte, ar cam înclina tot spre Rusia, mai ales prin prisma liberalului de bază Dinu Patriciu cu ale sale miliarde de heuroi născute din petrol şi gaze cu iz rusesc. Domnul Johannis are o foarte discretă amiciţie şi simpatie cu un anume domn Gerhard Schroder, încă de pe vremea când acesta din urmă era cancelar al unei ţări amărâte Germania. Ce face domnul Schroder de când nu mai e cancelar? Păi, a consiliat Gazpromul, s-a jucat de-a preşedintele Comitetului de Acţionari al conductei de gaze North Stream şi acum e în board-ul TNK-BP, un amărât de joint venture BP cu ceva băieţi ruşi. În timp ce celelalte ţări UE căutau şi caută soluţii pentru slăbirea dependenţei de gazul rusesc, Schroder, urmat discret şi de doamna Merkel, a negociat direct cu Rusia aprovizionarea cu gaze naturale si a facilitat intrarea unor mari companii germane în parteneriate cu producătorii de hidrocarburi ruşi. Acum, întrebare de 1000 de puncte: cum se spune Moş Crăciun în limba germană?
Măi, jurnalule, pe zi ce trece îmi dau seama tot mai mult că Nuţi e o pizdă de muiere. Dată naibii de deşteaptă! Un model demn de urmat, ce mai. Cum o reuşi ea să plângă la trilurile lui Zamfir, să se dea în bărci prin Deltă cu Prinţul Albert, să numere chiloţii salvamarilor, să fie şi Sexy Mama Omida, să ţină piept tăvălelilor din Comisii, să se dea şi pe twitter, şi să ne mai şi liniştească cum că nu va creşte TVA-ul deşi se agită spiritele, eu nu înțeleg! Păi, la naiba, de ce nu o fac pe ea prim ministru, la câte se pricepe??? De misogini, îți spun eu.
Ce s-a mai întâmplat, jurnalule, important, ha? A, da, unul din cei mai abili și profesionaliști politicieni ai României și-a sacrificat culcușul călduț de vicepreședinte la camera deputaților pentru a-și dovedi potența și ca viceguvernator BNR. Îmi scapă numele lui acum, dar știu că arată ca un cap de sulă, iar prietenii vorbesc în termeni elogioși despre el: "labil psihic, excesiv de ambiţios, lipsit de loialitate, de o inteligenţă mediocră, dar şiret şi lipsit de moralitate" spune virginalul Patriciu, dublat în epitete de vicepreşedintele PD-L Cezar Preda: "E incredibil, nimeni nu poate să conceapă că un flendurici la 30 şi ceva de ani, fără nicio tangenţă cu Banca Naţională, să ajungă viceguvenator al BNR. Cine a pomenit aşa ceva? E vorba de ambiţiile fără limită ale unor oameni limitaţi, de jocuri de culise, la ei nu contează dacă ai sau nu pregătire, dacă poţi sau nu să faci ceva bine". Venit din partea unui membru de vază al unui partid impecabil, aseptic și care promovează doar super profesioniști, m-am emoționat peste măsură.
România e în cursa pentru un loc de comisar european. Pe ce domeniu? Unul în care țara noastră excelează: agricultura. Pe aceleași criterii de competențe și rezultate spectaculoase eu propun să se bage și la alte două domenii la care stăm de la excelent în sus: educație și sănătate.
Și în viața internațională s-a petrecut un eveniment important. În familia Obama. Care Oscar, ce Nobel, mey jurnalule? Nu, dragă, The First Dog Bo a împlinit 1 an, la naiba!
Ce-mi face mie prietena mea Rhodos? Păi, cică să răspund la două lepșe. Prima e cu motivele pentru care NU aș vota cu unu sau cu altul, dar pe care eu mă încăpățânez să o fac și pozitivă, pentru că așa mă simt eu acum, yin și yang. Și pentru că nu vreau să fac discriminări, o să o și extind. Deci, aș vota/n-aș vota cu:
Zmeus - pentru că e adorabil de paranoic și obsesiv cu mogulii, dar se spală des și cu mare plăcere în băi de mulțime, pupă și icoane, dă autografe pe clopote de biserică și le combină și cu o secure de luptă, că așa-i stă bine voinicului. Se laudă cu reformarea statului, dar noi știm mai bine că singura lui temă de campanie de care se mai poate agăța e aia cu unicameralul de 300 de băieți. Oare dacă îi iese, el va fi pe post de Leonidas și o să-i vedem pe toți în chiloți din ăia cu rușinea la vedere? AUGH AUGH AUGH! Motivul pentru care nu aș vota cu Zmeus e simplu: familia. Aia mare a fost cu Bodo și ăsta e un motiv deja întemeiat, aia mică e ... aia mică, deși a evoluat de la boala șobolanului rozaliu la sida, doamna e prea modestă, fată, ce naiba! fra-su îl bagă în căcat fără să clipească și mai are și o mamă din cauza căreia a făcut o poezie în care ea murea, deși e vie, și am plâns se mi s-a întins rimelu. Așa ceva nu se face! Și mai am un motiv: ca urmașă a lui, mi-e teamă să nu îi moștenesc chelia și privirea haotică.
Gionel - fată, oricât m-aș strofoca, singurul motiv pentru care l-aș putea vota vreodată e că povestește despre cum a cunoscut-o pe nevastă-sa tocmai în Playboy. Pun pariu că dacă ar fi avut vreodată sânge în instalație să-și ia amantă, ar fi povestit despre ea în Dilema veche. De ce nu-l voi vota? Că are figură de mort, doar vata din nas îi lipsește, că prea ușor mi-l închipui cu căluș în gură, legat cu cătușe și cu Vanghelie, Iliescu, Năstase, etc etc îmbrăcați în piele trăgându-i-o sado-maso și lui plăcându-i. În plus, sunt convinsă că-i pute gura.
Crinuț - îmi place că deși a tras orgii cu alde Geoană până de curând, mai nou face pe fata mare și încearcă să se delimiteze de el. Ghinionul lui, stăpânul Patriciu face mișto de el și îi spune să-l propună pe Geoană premier dacă iese. Norocul lui e că nu iese, că cine știe la ce presiuni ar fi supus, dragul de el, cinstit și curat, cu ochișorii ăia de haski. Îmi mai place de el că, deși de fapt a pierdut alegerile, ieșind parlamentar doar datorită algoritmelor, deși e printre cei mai chiulangii parlamentari, are discurs de maică stareță care n-a ratat în viața ei o rugăciune. Nu l-aș alege pentru că deși îl cheamă și George și Laurențiu, nume de bărbați, el tot o floare e.
Oprescu - l-aș vota măcar pentru că i-a furat steaua lu Becali și și-a pus-o în frunte. Scorpion fiind, e genul cu idei puține, fixe, dar hotărâte până îi ies. A ratat de 2 ori primăria, dar a treia oară i-a ieșit. A renovat la un biet spital vreo 10 ani, dar în final i-au ieșit câteva etaje. Dacă a băgat Bucureștiul în cartea recordurilor cu cel mai lung cârnat, îți dai seama cu ce monstruozitate o să bage România? Îmi place că poate vorbi foarte relaxat de problemele de cocoșel ale lui Boc sau Băsescu, spre deosebire de Năstase care era chiar jenant cu număratul de ouă. Nu l-aș vota pentru că una e să pierzi în fața lui Lis sau a lui Băsescu, parcă altceva să pierzi șefia PSD-ului București în fața lui Vanghelie, că oricât de independent s-ar da, va fi veșnic oaia neagră și iubită a lui nea Nelu, în plus, bagabond e, jmenar e, vulgar e, prieteni interlopi are, pana mea, să votez clona lui Zmeus???
Vadim - l-aș vota pentru că ador oamenii cu personalități multiple și mai ales complet opuse. Acu înjură jidanii, acu ridică statui și se închină la Auschwitz. Acu scuipă bozgorii, acu se pupă pe gură cu ei și votează ținându-se de brațoletă suspendarea lui Băselu. Îmi place că el chiar crede că “dacă PRM nu va mai exista, se va alege praful de țara asta și ar fi mare pacat. Atâta timp cât voi fi eu în putere, PRM va trăi și va împiedica jocurile multora". Da, Vadim, așa e! Soră, două distonocalme la băiatu, că iar are fantezii erotice. Cu veșnicele lui paranoi și amenințări cu pușcăria și execuțiile pe stadion, eu nu găsesc niciun motiv pentru care nu l-aș vota. Părerea mea.
Gigi - și el are multe fețe, care de care mai impunătoare: urs Grizzly, elefant, Războinicul luminii, Mihai Viteazul. Micki Mouse, Tom și Jerry, Donkey, you name it! L-aș vota și pentru că a reușit să inspire mulți tineri actori să se lanseze imitându-l pe el, deci nu e doar patronul Stelei, ci și un patron al artelor. N-aș putea, în schimb, să votez cu el pentru că eu sunt dinamovistă.
Kelemen Hunor - l-aș vota pentru că nu e însurat, dar nu l-aș vota pentru că n-are avere (la vedere) și mai stă și cu părinții. Dar pentru aerul ăla atent neglijent, cu barbă de 2 zile, parcă aș putea trece cu vederea că are și mamă și mai e și unguroaică.
Remus Cernea - acest Măcăleandru Pădure (sau Robin Hood pentru cunoscători) ițit din neant direct în căsuța mea de Facebook ar putea fi votat de ilustra-mi persoană dacă m-ar adăuga la vecini în Farm Ville și mi-ar da cado zilnic câte o rață sau un cireș. Altfel, n-aș putea vota în veci cu unul care a amenințat că-și dă foc în fața TVR. În vremurile noastre TVR??? Prostule, Dan Diaconescu ți-ar fi dat și un bidon de benzină.
Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, Ninel Potârcă, acest Obama de Târgu Jiu mânca-ți-aș talentu! Aș vota cu el pentru că-mi aduce aminte de bancul ăla cu Bulă. La școală, învățătoarea întreabă copiii ce le lipsește acasă. Gigel - un televizor cu ecran plat, Maria - o haină de blană pentru mami și niște Barbie pentru mine, Ionel - o mașină sport pentru tata. Bulă, ție ce-ți lipsește? Nimic, doamnă. Cum așa nimic??? Păi, am auzit-o aseară pe mama spunându-i lu tata: SIFILIS??? Era tot ce ne mai lipsea, în rest le aveam pe toate!
Jurnalule, la a doua leapșă de la Rhodi: PREZIDENȚIALE 2014, cine vor fi actorii, răspunsul e simplu: tot ei, nu știu dacă o să mai supraviețuim noi să nu mergem să-i votăm.
vineri, 23 octombrie 2009
Vulpea bolunda, mucioasa si partial lesinata
Dragilor, ma scuzati de disparitie, o ticaloasa si perversa raceala m-a doborat. E genul care trece in 7 zile cu tratament si intr-o saptamana fara tratament, asa ca pana nu-si face damblaua probabil ca nu voi fi umana. Idei in cap am, dar avant sa scriu nu. Sper sa ma iertati si sa nu ma uitati prea curand. Voi reveni curand (sper!), voi arunca vata din nas si ma voi da cu parfum in loc de camfor. Pana atunci, weekend fain, pace si iubire. Va pupez!
P.S. Poza nu pun, ca nu se cade.
P.S. Poza nu pun, ca nu se cade.
joi, 22 octombrie 2009
Vulpea gurmandizdă lovită în simțitor
Dragelor și dragilor, după cum v-am amenințat de săptămâna trecută, am început colaborarea la Restauranteromânia. Voi recidiva în fiecare săptămână cu câte o poveste apetisantă, din păcate de data asta o poveste cu sfatul DE EVITAT. Enjoy!
luni, 19 octombrie 2009
My best friend's wedding
Pentru cei care cred că între un bărbat şi o femeie nu poate exista o prietenie adevărată, fără implicaţii erotice, am o poveste care infirmă teoria.
L-am cunoscut pe Liviu ca prieten al iubitului meu din facultate. Stăteau în aceeaşi chirie. Şi acum ne aducem aminte prima mea replică la adresa lui: “mişto cămaşa, dar culoarea e de căcat”. Pentru că toată lumea îi spunea Titi, nu cred că am apucat să-i spun vreodată Liviu. După ce iubitul şi două prietene s-au mutat "în gazdă" în apartamentul meu, Titi a început să ne viziteze foarte des, stătea cu noi când venea în Bucureşti. A avut examene, licenţă. Nu ştiu când am devenit noi doi prieteni, dar ştiu că a fost primul om alături de mine atunci când m-am despărţit de respectivul. A fost foarte drăguţ când, de primul Constantin şi Elena la mine în casă, n-a mai răbdat şi m-a tras de mânecă “bre, tu nu-mi spui la mulţi ani?”. Iar eu, foarte uimită, i-am spus că nu aveam idee că-l cheamă Constantin, credeam că Titi e o poreclă.
Cu timpul, Titi a devenit “cel mai stabil bărbat din viaţa mea”, după cum se autointitula. Şi avea dreptate. În afară de motanul Miqui, nici un alt bărbat nu a reuşit performanţa de a sta alături de mine mai mult de 3 ani. Titi a stat “în gazdă” 4. Ca să nu se işte vreodată discuţii de la bani, mi-a plătit şi o chirie modică şi am făcut ale casei jumi-juma.
Stăteam la discuţii despre tot şi despre nimic, ore întregi, el conştiinţa mea, eu a lui, ne-am văzut dezbrăcaţi de nenumărate ori, eu i-am cunoscut şi analizat iubitele, el a făcut acelaşi lucru cu iubiţii mei. Toate astea fără să fi existat vreodată o urmă de atracţie fizică între noi. Ajunsesem la aşa un grad de intimitate, încât n-aveam nicio problemă să intru peste el la duş când aveam vreo urgenţă (mică).
De ziua lui, când era în armată, am fost singura care l-a vizitat şi i-am făcut cadou două cuburi de Tobleronne, de care sunt sigură că îşi mai aduce aminte şi acum. Eu îi povesteam trăirile erotice sau frustrările, îi dărâmam miturile (Titi, bărbaţii chiar nu-şi pot da seama de un pseudo-orgasm când e bine mimat!). Şi el mi-a distrus o imagine şi nu o să-l iert niciodată pentru asta. Am venit o dată furioasă acasă, supărată că Nicu, prietenul şi colegul meu de muncă, spusese depre ursuleţul Coccolino că e gay. Şi ce-a făcut Titi ca să mă liniştească? “Normal că-i gay, şi-o trage cu ursul ăla de la Otker, vrei acasă, pudding?” A doua zi l-am făcut cadou pe Coccolino al meu nepoatei mele.
Titi e omul care vine cu cele mai halucinante definiţii şi explicaţii, ca sa nu mai spun amuzante. Ascultam odată o melodie a celor de la Zdob şi Zdub şi mă gândeam ce frumos şi poetic sună “dragă Otee, dulce mireasmă, la gură femeie la mijloc mireasă”. Ca sa rupă orice vrajă, Titi mi-a spus că ştie el ce înseamnă asta: o virgină care totuşi o suge. Oribil! Dar cum să nu mă amuz şi acum de seriozitatea de avocat cu care a spus-o?
Titi e unul din cei mai neîndemânatici oameni pe care îi cunosc, dar e atât de plin de bune intenţii, încât nu puteam decât să zâmbesc de fiecare dată când îl vedeam cum se descurcă în treburile casnice. Dacă spăla o farfurie sau un munte de vase, în jurul lui era inundaţie. Ca să schimbe un bec, a oprit curentul în toată casa. Într-o vară, ne-am apucat de vopsit tocurile de la geamuri şi caloriferele din casă. În prima zi, cât am fost alături de el la treabă, toate au decurs bine. A doua zi, a trebuit să plec vreo două ore. La întoarcere, am observat că se consumase foarte multă vopsea. La început n-am spus nimic, să nu-şi închipuie omul că sunt zgârcită sau că îl controlez. După ce am văzut şi că era plin din cap până-n picioare de alb, nu m-am mai putut abţine şi am întrebat ce s-a întâmplat. Spăşit, mi-a spus că vărsase cutia cu vopsea. De trei ori. Tot el a vrut să-mi demonstreze că vasele de Arcopal nu se sparg şi, după ce a dat cu o farfurie de marginea mesei de câteva ori şi nu s-a întâmplat nimic, a aruncat-o pe marmură, în bucătărie, de la înălţimea lui de 1,88. Şi acum am setul ăla frumos, fumuriu, cu o farfurie adâncă lipsă.
Ne-am ciondănit de zeci de ori, am şi ridicat glasul unul la altul de câteva ori, cu toate astea, e singurul om cu care am reuşit să convieţuiesc atâta timp, în afara familiei mele. M-am întrebat de multe ori cum am reuşit asta, în condiţiile în care nici eu, nici el nu suntem cele mai comode persoane cu care să locuieşti. Singura explicaţie pe care am găsit-o e că eu nu am aşteptat niciodată nimic de la el şi am primit multe, iar el e singurul om care m-a luat întotdeauna aşa cum sunt, fără să încerce să mă schimbe vreodată.
Lui mă destăinuiam întotdeauna prima dată cu privire la un tip nou, la un nou plan. Acelaşi lucru îl făcea şi el. În acelaşi timp, era şi primul om care îmi cunoaşte o nouă cucerire. Probabil că e singurul om din lume pe care nu-l şoca să iasă dimineaţa din camera lui şi să întâlnească un necunoscut care se plimba prin casă în chiloţi. Saluta, se prezenta şi nu mă întreba nimic. Ştia că o să-i povestesc, oricum.
Găteam pentru el, făcea cumpărătuile pentru mine. Foarte puţină lume înţelegea că între noi nu s-a petrecut niciodată nimic erotic, amoros. Râdeam de el şi îi spuneam că e cea mai bună prietenă a mea, că, vorba aia, femeile normale au prietene de acelaşi sex cu ele, nu? Au fost foarte mulţi oameni care nu au crezut că între un bărbat şi o femeie poate exista aşa o prietenie. Am avut chiar un nebun de iubit care suna la interfon, deşi avea cheia de la mine, doar ca să fie sigur că nu ne "surpinde", pe mine şi pe Titi.
Cea mai amuzantă latură a relaţiei mele cu Titi e că dacă am fi vrut vreodată să avem o legătură amoroasă amândoi, ne-am fi spart capul unul altuia în maxim două luni. N-am văzut vreodată doi oameni mai puţin compatibili care să convieţuiască atât de bine! Mai avea o latură amuzantă relaţia noastră, Titi se împrietenea cu toţi iubiţii mei, cu unii a rămas prieten chiar şi după despărţirea noastră. Mi-amintesc de un telefon primit de la el, râdea ca un cretin. Eu abia începusem să ies cu D. şi Titi m-a întrebat dacă nu venim şi noi la Festivalul Berii. Nu de alta, dar plecase de-acasă cu B., se întâlnise pe drum cu E., iar acolo stăteau la masă cu C.! Numai el era în stare să-mi adune trei foşti la o masă şi să mă invite şi pe mine cu actualul.
Titi e omul cu trupă, de care v-am mai povestit. Chiar şi acum, când e om ocupat şi avocat foarte bune, îşi face timp de repetiţii şi concerte şi ador faptul că nu renunţă la pasiunea lui. Omul ăsta are un simţ al umorului deosebit, iar logica lui este, în general, imbatabilă. E mare, seamănă cu un urs din desenele animate, e de o comoditate ieşită din comun (care uneori mă scotea din minţi, dar cine eram eu să judec?), completa toate taloanele de concurs existente pe faţa pământului, stătea ore întregi în baie. Nu a existat încă om care să-mi aprecieze mâncarea aşa cum o făcea Titi, aşa cum nu am văzut om mai stângaci şi mai împiedicat ca el. Nu-mi imaginez viaţa fără el, fără replicile lui uşor acide, fără poveştile lui cu biciclete galbene, fără jovialitatea lui. Parcă îl şi văd făcând pe Moş Crăciun pentru copiii mei şi o va face cu atâta credibilitate, încât mă voi simţi şi eu copil şi voi căsca ochii mari de încântare. De asemenea, şi eu sunt mătuşa nebună cu
care o să-şi lase el copiii când o să vrea să evadeze. Mai aveam noi un scenariu, dacă până la 40 de ani nu se căsătoreşte nici unul din noi, o facem împreună şi emigrăm în Noua Zeelandă, unde ne deschidem o cârciumă cu specific românesc, „At Poola’s”. În cârciuma aia eu o să mă ocup de bucătărie, iar el va sta în mijlocul salonului, pe un fel de piedestal, şi va mânca în continuu, ca să facă reclamă bună locului.
De câţiva ani nu mai locuieşte la mine, vorbim mult mai rar, dar cu acelaşi drag. Acum s-a transformat în avocatul meu şi nu doar al meu, ci şi al familiei şi chiar
al şefei mele. Mi-e doar dor uneori să-l ascult, cum făcea el pe conştiinţa mea, să mă dojenească de să plec râzând din cameră şi să nu mai ştiu de la ce a pornit discuţia noastră.
Sâmbătă am dansat la nunta lui Titi, s-a aşezat şi el la casa lui. L-am văzut emoţionat, prins, agitat, dar şi îndrăgostit, luminos, fericit. Cu replici la fel de amuzante, cu acelaşi dans de urs uşor beat. A reuşi să-i aducă la nunta lui şi pe 3 dintre foştii mei, ca să nu-şi piardă obişnuinţa. Să trăieşti sănătos şi bucuros, Tetelu, să fii iubit şi fericit şi să faceţi ursuleţi drăguţi pe care să-i zăpăcească mătuşa Lia de cap. Şi să câştigi procesul cu Supercom, că te fac celebru!
L-am cunoscut pe Liviu ca prieten al iubitului meu din facultate. Stăteau în aceeaşi chirie. Şi acum ne aducem aminte prima mea replică la adresa lui: “mişto cămaşa, dar culoarea e de căcat”. Pentru că toată lumea îi spunea Titi, nu cred că am apucat să-i spun vreodată Liviu. După ce iubitul şi două prietene s-au mutat "în gazdă" în apartamentul meu, Titi a început să ne viziteze foarte des, stătea cu noi când venea în Bucureşti. A avut examene, licenţă. Nu ştiu când am devenit noi doi prieteni, dar ştiu că a fost primul om alături de mine atunci când m-am despărţit de respectivul. A fost foarte drăguţ când, de primul Constantin şi Elena la mine în casă, n-a mai răbdat şi m-a tras de mânecă “bre, tu nu-mi spui la mulţi ani?”. Iar eu, foarte uimită, i-am spus că nu aveam idee că-l cheamă Constantin, credeam că Titi e o poreclă.
Cu timpul, Titi a devenit “cel mai stabil bărbat din viaţa mea”, după cum se autointitula. Şi avea dreptate. În afară de motanul Miqui, nici un alt bărbat nu a reuşit performanţa de a sta alături de mine mai mult de 3 ani. Titi a stat “în gazdă” 4. Ca să nu se işte vreodată discuţii de la bani, mi-a plătit şi o chirie modică şi am făcut ale casei jumi-juma.
Stăteam la discuţii despre tot şi despre nimic, ore întregi, el conştiinţa mea, eu a lui, ne-am văzut dezbrăcaţi de nenumărate ori, eu i-am cunoscut şi analizat iubitele, el a făcut acelaşi lucru cu iubiţii mei. Toate astea fără să fi existat vreodată o urmă de atracţie fizică între noi. Ajunsesem la aşa un grad de intimitate, încât n-aveam nicio problemă să intru peste el la duş când aveam vreo urgenţă (mică).
De ziua lui, când era în armată, am fost singura care l-a vizitat şi i-am făcut cadou două cuburi de Tobleronne, de care sunt sigură că îşi mai aduce aminte şi acum. Eu îi povesteam trăirile erotice sau frustrările, îi dărâmam miturile (Titi, bărbaţii chiar nu-şi pot da seama de un pseudo-orgasm când e bine mimat!). Şi el mi-a distrus o imagine şi nu o să-l iert niciodată pentru asta. Am venit o dată furioasă acasă, supărată că Nicu, prietenul şi colegul meu de muncă, spusese depre ursuleţul Coccolino că e gay. Şi ce-a făcut Titi ca să mă liniştească? “Normal că-i gay, şi-o trage cu ursul ăla de la Otker, vrei acasă, pudding?” A doua zi l-am făcut cadou pe Coccolino al meu nepoatei mele.
Titi e omul care vine cu cele mai halucinante definiţii şi explicaţii, ca sa nu mai spun amuzante. Ascultam odată o melodie a celor de la Zdob şi Zdub şi mă gândeam ce frumos şi poetic sună “dragă Otee, dulce mireasmă, la gură femeie la mijloc mireasă”. Ca sa rupă orice vrajă, Titi mi-a spus că ştie el ce înseamnă asta: o virgină care totuşi o suge. Oribil! Dar cum să nu mă amuz şi acum de seriozitatea de avocat cu care a spus-o?
Titi e unul din cei mai neîndemânatici oameni pe care îi cunosc, dar e atât de plin de bune intenţii, încât nu puteam decât să zâmbesc de fiecare dată când îl vedeam cum se descurcă în treburile casnice. Dacă spăla o farfurie sau un munte de vase, în jurul lui era inundaţie. Ca să schimbe un bec, a oprit curentul în toată casa. Într-o vară, ne-am apucat de vopsit tocurile de la geamuri şi caloriferele din casă. În prima zi, cât am fost alături de el la treabă, toate au decurs bine. A doua zi, a trebuit să plec vreo două ore. La întoarcere, am observat că se consumase foarte multă vopsea. La început n-am spus nimic, să nu-şi închipuie omul că sunt zgârcită sau că îl controlez. După ce am văzut şi că era plin din cap până-n picioare de alb, nu m-am mai putut abţine şi am întrebat ce s-a întâmplat. Spăşit, mi-a spus că vărsase cutia cu vopsea. De trei ori. Tot el a vrut să-mi demonstreze că vasele de Arcopal nu se sparg şi, după ce a dat cu o farfurie de marginea mesei de câteva ori şi nu s-a întâmplat nimic, a aruncat-o pe marmură, în bucătărie, de la înălţimea lui de 1,88. Şi acum am setul ăla frumos, fumuriu, cu o farfurie adâncă lipsă.
Ne-am ciondănit de zeci de ori, am şi ridicat glasul unul la altul de câteva ori, cu toate astea, e singurul om cu care am reuşit să convieţuiesc atâta timp, în afara familiei mele. M-am întrebat de multe ori cum am reuşit asta, în condiţiile în care nici eu, nici el nu suntem cele mai comode persoane cu care să locuieşti. Singura explicaţie pe care am găsit-o e că eu nu am aşteptat niciodată nimic de la el şi am primit multe, iar el e singurul om care m-a luat întotdeauna aşa cum sunt, fără să încerce să mă schimbe vreodată.
Lui mă destăinuiam întotdeauna prima dată cu privire la un tip nou, la un nou plan. Acelaşi lucru îl făcea şi el. În acelaşi timp, era şi primul om care îmi cunoaşte o nouă cucerire. Probabil că e singurul om din lume pe care nu-l şoca să iasă dimineaţa din camera lui şi să întâlnească un necunoscut care se plimba prin casă în chiloţi. Saluta, se prezenta şi nu mă întreba nimic. Ştia că o să-i povestesc, oricum.
Găteam pentru el, făcea cumpărătuile pentru mine. Foarte puţină lume înţelegea că între noi nu s-a petrecut niciodată nimic erotic, amoros. Râdeam de el şi îi spuneam că e cea mai bună prietenă a mea, că, vorba aia, femeile normale au prietene de acelaşi sex cu ele, nu? Au fost foarte mulţi oameni care nu au crezut că între un bărbat şi o femeie poate exista aşa o prietenie. Am avut chiar un nebun de iubit care suna la interfon, deşi avea cheia de la mine, doar ca să fie sigur că nu ne "surpinde", pe mine şi pe Titi.
Cea mai amuzantă latură a relaţiei mele cu Titi e că dacă am fi vrut vreodată să avem o legătură amoroasă amândoi, ne-am fi spart capul unul altuia în maxim două luni. N-am văzut vreodată doi oameni mai puţin compatibili care să convieţuiască atât de bine! Mai avea o latură amuzantă relaţia noastră, Titi se împrietenea cu toţi iubiţii mei, cu unii a rămas prieten chiar şi după despărţirea noastră. Mi-amintesc de un telefon primit de la el, râdea ca un cretin. Eu abia începusem să ies cu D. şi Titi m-a întrebat dacă nu venim şi noi la Festivalul Berii. Nu de alta, dar plecase de-acasă cu B., se întâlnise pe drum cu E., iar acolo stăteau la masă cu C.! Numai el era în stare să-mi adune trei foşti la o masă şi să mă invite şi pe mine cu actualul.Titi e omul cu trupă, de care v-am mai povestit. Chiar şi acum, când e om ocupat şi avocat foarte bune, îşi face timp de repetiţii şi concerte şi ador faptul că nu renunţă la pasiunea lui. Omul ăsta are un simţ al umorului deosebit, iar logica lui este, în general, imbatabilă. E mare, seamănă cu un urs din desenele animate, e de o comoditate ieşită din comun (care uneori mă scotea din minţi, dar cine eram eu să judec?), completa toate taloanele de concurs existente pe faţa pământului, stătea ore întregi în baie. Nu a existat încă om care să-mi aprecieze mâncarea aşa cum o făcea Titi, aşa cum nu am văzut om mai stângaci şi mai împiedicat ca el. Nu-mi imaginez viaţa fără el, fără replicile lui uşor acide, fără poveştile lui cu biciclete galbene, fără jovialitatea lui. Parcă îl şi văd făcând pe Moş Crăciun pentru copiii mei şi o va face cu atâta credibilitate, încât mă voi simţi şi eu copil şi voi căsca ochii mari de încântare. De asemenea, şi eu sunt mătuşa nebună cu
care o să-şi lase el copiii când o să vrea să evadeze. Mai aveam noi un scenariu, dacă până la 40 de ani nu se căsătoreşte nici unul din noi, o facem împreună şi emigrăm în Noua Zeelandă, unde ne deschidem o cârciumă cu specific românesc, „At Poola’s”. În cârciuma aia eu o să mă ocup de bucătărie, iar el va sta în mijlocul salonului, pe un fel de piedestal, şi va mânca în continuu, ca să facă reclamă bună locului.De câţiva ani nu mai locuieşte la mine, vorbim mult mai rar, dar cu acelaşi drag. Acum s-a transformat în avocatul meu şi nu doar al meu, ci şi al familiei şi chiar
al şefei mele. Mi-e doar dor uneori să-l ascult, cum făcea el pe conştiinţa mea, să mă dojenească de să plec râzând din cameră şi să nu mai ştiu de la ce a pornit discuţia noastră.Sâmbătă am dansat la nunta lui Titi, s-a aşezat şi el la casa lui. L-am văzut emoţionat, prins, agitat, dar şi îndrăgostit, luminos, fericit. Cu replici la fel de amuzante, cu acelaşi dans de urs uşor beat. A reuşi să-i aducă la nunta lui şi pe 3 dintre foştii mei, ca să nu-şi piardă obişnuinţa. Să trăieşti sănătos şi bucuros, Tetelu, să fii iubit şi fericit şi să faceţi ursuleţi drăguţi pe care să-i zăpăcească mătuşa Lia de cap. Şi să câştigi procesul cu Supercom, că te fac celebru!
Later edit: la cererea publicului, am pus şi o poză cu Vulpea în rochie (da, Neamţule, e roşie cu ceva alb printre). Aş fi vrut să fie o fotografie cu mutră sobră şi demnă, dar nu există modelul din cauză că o dată în muuuultă vreme mi-am permis să merg fără maşină, deci am consumat băuturi alcoolice, în plus, dansul, dansul, e normal la vârsta meaaa!!!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
