O lună jumate de Oameni darnici

Oamenilor, cu mare drag şi bucurie, mai trag o linie. S-a făcut o lună jumate de când am început o nouă etapă a campaniei oamenidarnici. După cum vă spuneam şi după primele 10 zile, mi-aţi depăşit aşteptările. Mulţi dintre voi nu doar aţi pus pe site-ul sau blogul vostru banner-ul campaniei, ci v-aţi făcut timp să adunaţi lucruşoare şi să vă întâlniţi cu mine să mi le daţi. Ştiţi câte s-au adunat? Foarte multe! Unii saci, deja sortaţi şi puşi pe căprării sunt la ai mei părinţi drăguţi care mă susţin în demersurile mele, alţii sunt la mine în sufragerie, spre bulversarea motanului meu Miqui care nu prea mai ştie cum să ajungă pe balcon să se tolănească la soare. Am primit şi 4 calculatoare, pe care master Escu mă va ajuta să le primenesc ca să le pot duce în stare perfectă de funcţionare.

Ieri am făcut deja un pachet cu hăinuţe, dar şi pampers şi şerveţele de curăţat, câteva săpunuri şi periuţe şi paste de dinţi, pentru 3 bebeluşi de la Iaşi, ai căror părinţi (2 mame singure şi un tată abandonat de soţie) se descurcă foarte greu. Am aflat de ei de la o prietenă învăţătoare care mi-a povestit foarte emoţionată cum fiecare din aceşti părinţi luptă pentru copilaşi, dorindu-şi să-i crească, nu să-i abandoneze, în ciuda faptului că viaţa e extrem de grea. Sunt convinsă că nu vă veţi supăra că pe lângă cele 5 locaţii clar specificate pe site, vom mai ajuta şi pe alţii, atât cât putem.

De asemenea, sunt foarte fericită şi încântată să vă spun că în cont s-au adunat până acum 1.510 lei de la Anto, Isa, Robert Lukacs, Bogdan şi Jane care au donat chiar de 2 ori, şi de la Adi care a trimis tocmai de la Sâmbăta un plic foarte generos. Şi Clarisa Cor y amor a făcut o donaţie, după ce am achiziţionat nişte superbe inele de la ea, m-a rugat ca banii să-i pun în cont.

În ideea în care deja s-au adunat foarte multe lucruri, e păcat să le ţin aiurea până în septembrie, aşa că am decis să devansez zilele de dus sacii la locaţii. Peste două săptămâni mă vor ajuta mama şi Cati să duc multe multe la Chitila. Apropo, vă rămăsesem datoare cu nişte poze din acea genială zi când am dus cu Pedro şi Mielu cele 4 paturi la Chitila.

Peste 3 săptămâni mă voi întâlni cu acei tineri care sunt infectaţi cu HIV şi le voi duce, în afară de haine şi încălţăminte, prosoape, perne şi ceva cosmeticale (săpun, pastă, periuţe, etc). Tot pe atunci voi ajunge, voi vedea care dintre voi mă va ajuta cu încă o maşină, la Casa Soarelui. La copilaşii drăgălaşi de care au grijă Fraţii Marist, din zona Apusului, voi ajunge, tot aşa, cu ceva ajutor, cu haine, jucării, cărţi şi calculatoare pe la începutul lui august. Cel mai lung şi mai încărcat drum, la Valea Plopului, va fi pe 15 august. Am stabilit deja cu Dan Şelaru că vom avea ajutor materializat în dubă încăpătoare.

Ce înseamnă toate astea? Că ce se întâmplă e minunat! Că sunt convinsă că şi mai departe, pentru la iarnă, de sărbători, vom avea ce şi de la cine aduna lucruşoare pentru a-i bucura puţin pe cei care au atâta nevoie. Ştiţi că adunaţi, toţi copiii şi tinerii pe care îi ajutăm sunt în jur de 250? Vi se pare puţin?

Înainte de a vă mulţumi personal, vreau să vă spun ceva minunat. Acum o lună, Adela îmi scria că vrea să-mi fure ideea şi la Cluj, acolo unde locuieşte ea. Zilele trecute mi-a dat marea veste: s-a pus în mişcare! "LIIIIAAAAA!!!!!!!! Uau, am primit prima donatie din partea unei tipe care lucreaza la 24 Fun aici in Cj. Maine ma intalnesc cu ea sa discutam si o evetuala promovare pt actiune". A găsit un centru de copii cu dizabilităţi unde este nevoie de haine, cărticele, dar şi produse mai speciale (pampers pentru mai mult de 20 kg, prosoape, săpun, periuţe şi pastă de dinţi). Vă rog din suflet, voi cei din zona Clujului sau care ştiţi oameni în Cluj, ajutaţi-o! Îi puteţi scrie la adresa adela.rusu@gmail.com şi după cum i-am auzit vocea la telefon, e o drăguţă şi o energică şi o entuziastă.

Doresc să vă mulţumesc încă o dată fiecăruia dintre voi, cei care v-aţi dovedit deschişi şi darnici. De la Sibiu m-am întors cu lucruşoare de la Rhodi, care la rândul ei adunase de la Ramoo şi Dorina. La Braşov mi-a făcut o mare plăcere să mă întâlnesc cu Răzvan, cu Adina Dush şi cu Doina, mama lui Cristi (care tocmai din Belgia a dorit să ajute cumva). În Bucureşti, ca o Ana lui Manole umblând de nebună prin ploaie, tunete şi fulgere, m-am văzut şi am băut cafele cu Roxana, Mihaela şi Oti, Jane, Ada, Cornelia Marmoţica (la rândul ei a adunat lucruşoare şi de la Loredana şi Cristina), Alin Pamflezistul, Mihai V., Mona Stef, Ioana Mirică, Sofia, sora Antoanetei, draga mea Oana. Prietenul Nick m-a ajutat să aduc acasă calculatoarele donate de frumoasa anonimă care a donat şi paturile. Un "mulţumesc" special vreau să-i spun lui Cristi, tatăl lui Gruia, care şi-a găsit timp să se întâlnească cu mine, deşi urma să plece cu Gruia la operaţie în China în mai puţin de 2 săptămâni. Din tot sufletul le doresc să fie un succes intervenţia.

De săptămâna viitoare, după ce mă întorc din odiosul team-building unde voi pleca într-o oră, mă voi vedea cu Răzvan, Maria Magie noire, Gilda, Anuşca, Daniela, Bianca, Dan Burlacu, tiza Lia şi sper eu că vor mai apărea nume pe parcurs. În plus, aştept un pachet special tocmai din Germania, de la Die Christine.

Dacă am uitat pe cineva, vă rog să mă iertaţi şi să mă trageţi de mânecă.

Am o mare rugăminte la voi: fiţi mândri de voi şi bucuraţi-vă! Sunteţi minunaţi. Şi faceţi ceva special şi frumos. Daţi mai departe măcar bucăţi din ce am scris. Să vadă lumea că se poate. Că nu suntem ignoranţi, muţi şi orbi. Şi poate vor apărea şi alţii, care până acum poate nu au ştiut că se poate face un gest simplu care înseamnă enorm. Vă mulţumesc!

Analiză blondă de show-uri recente

Dragul meu jurnal, bine te-am regăsit! Hai, mă, cum adică cine sunt? Eu, blonda ta preferată, iubită de politician la putere (bine, amantă, dar asta rămâne între noi) şi analistă politic liber cugetătoare. Ştiu că n-am mai comunicat de prin aprilie, dar am avut motive întemeiate. M-am despărţit de Ţiţi. În mod repetat. Prima dată, acu vreo lună şi ceva, a dat strechea în el că cică să mă fac şi eu şaten-brunetă cu breton, că ăsta e ultimul trend. Până aici! Adică, eu am investit atâţia bani şi efort în decolorant ca să arăt acum ca o şcolăriţă care vorbeşte cu succesuri despre Cluj, capitala culturală a Aradului? Aşa că am plecat de acasă, doar cu haina de blană de pe mine, ca ultimul om, până la Monte Carlo, unde de supărare am spart două carduri la ruletă! Până să se prindă boul să mi le blocheze, m-am întors eu acasă că doar nu rămâneam să fac foamea pe acolo şi am făcut pe proasta. Genul lui. Aşa că ne-am împăcat o perioadă.

Că tot vorbeam de bretonate şi scandaluri, ai văzut, fată, ce se întâmplă dacă te iei, chiar şi pe la spate, de fata lu tata aka Zmeus? Un „scandal creativ” din care scapi măcar cu apartamentul spart.

Din cauze de vremuri agitate, canicular-furtunoase (de parcă am fi în filmul ăla Body Heat), s-au umflat muşchii pe toţi masculii şi şi-au pus poalele în cap toate domniţele. Sau dominişoricile, după caz. De departe cel mai jmecheraş-bagabonţel de cartier băiat gelat a fost Reanu. Bou.Reanu. Care a fost pus în funcţia de smardeiaş de PDL să-i scuipe ciunga-n păr căprioarei peneliste Alinuţa Gorghiu. Ca să nu mai facă ea referire la feciorelnica soţie pelinistă a Boureanului, când ar putea şi el să-i spună vreo două de amandin. Care amant, dacă e cel numit prin bârfe, limbricosul Bogdan Olteanul, mă face să-i spun şi eu vreo două domniţei Gorghiu: „Fată, tu eşti proastă cu capul??? Naşpa e, istericos e, măcar dacă era candidat la preşedinţie!”. La nici o zi după atacarea cavalerească a tinerei colege de comisie, Bouleţul nostru mai sare la jugulara cuiva! De data asta, la psd-istul Bănicioiu "Ori faceţi pe prostul, ori chiar sunteţi prost". Dacă Bănicioiu a înghiţit găluşca, nu la fel s-a comportat un alt lord al puliticii dâmboviţene, Robert Negoiţă, care a opinat delicat că el pe ministresa Ridzi, care „a vândut pufuleţi şi eugenii, n-aş angaja-o nici ca recepţioneră”. Unde se întâmplau toate aceste complimentări, dansuri şi bune maniere? Aaaa, la comisa de cercetare a chermezelor organizate de ministresa Tineretului. Care ia premiul pentru cea mai vizibil şocat-bulversat-ofuscată inocentă a verii, victimă a ticălosului Tolontan şi a firavei opinii publice, care, auzi, frate, de ce s-au luat de ea! Că a subtilizat nişte amărâţi de 600.000 de euro pentru o şuşă la mare! Păi, ăştia sunt bani de făcut atâta tam-tam??? Lasă, fată, că măcar te-ai scos cu super mediatizare şi melodie pe deasupra! Nu ca amărâţii ăia de Năstase, DIP, Berceanu, Atanasiu, Muşetescu.

Apropo de Muşetescu. Şi de Sereş, dacă tot suntem aici. Amândoi au trebi pe la DNA, nu? Şi amândoi au fost consiliaţi, la un moment dat, de cel mai genial ziarist în viaţă, Victor Ciutacu. Hmmmm... Care Ciutac tocmai a luat din partea mea premiul pentru cel mai abuzat şi agresat mâncător de căcat din România!!! Mai întâi, s-a luat în clonţ cu Răduleasca. De care, din înălţimile extraordinarei lui deşteptăciuni şi a îngrozitoarei lui aroganţe, se ia tam nesam cum că „acum când iese din scenă nu face altceva decât să se autoridice pe nişte piscuri pe care nu o să aibă niciodată şansa să ajungă în vecii vecilor ei!” Spre deosebire de el care dacă se uită în spate vede doar un mare hău. Te-ai gândit, bre, că o fi din cauză că puţi şi tragi băşini de nu stă nimeni pe lângă tine? Ca să nu mai vorbim de faptul că scuipi!. Răspunsul divei nu s-a lăsat mai prejos! Pe principiul „sunt o doamnă, ce pula mea!”, ea dă cu „ciutacii şi bichirii” de pământ, că ei „scriu mizerii sau ejaculează precoce nişte păreri îndoielnice”. Ah, Miaielor, recunoaşte, pe asta cu ejacularea precoce o ştii de la ăla micu, nu? Uite, ca să nu zici că nu iei şi tu un premiu, cu mândrie şi emoţie te anunţ că fetele din piaţă ţi-au oferit, aşa de plecare ca o amărâtă cu plodul în braţe la Monte Carlo, premiul pentru cea mai matracucă divă filantropizdă din Românica, aia care e şi a ta şi căreia nu-i întorci spatele. Doar curul.

După muiala cu coioasa, pardon, colţoasa de divă, tot turbatei maimuţe de Ciutacu îi pică precum o mănuşă şi „agresiunea” de o violenţă verbală nemaipomenită venită de la roboţelul nostru R2D2 Boc. Vai, bietul virginal care o face delicat pe Udrea „ţărancă parvenită cu curu mare căreia îi curge ţărâna din buletin” şi îi adresează duios „auzi, fă, hai sictir şi plimbă ursul” , este lovit în simţitor de odiosul pitic atomic, care îl face ... vai, nici nu pot reproduce! „derbedeul dracu!” Eu nu ştiu cum de nu s-a bruiat teveul la o asemenea vulgaritate!

Dar ghinion de neşansă. Nu apucă Ciutacu să facă valuri multe, că un alt conflict de orgolii exacerbate apare! Alţi doi masculi feroce, mesianic de geniali şi inimaginabil de unici, care plutesc (unul chiar în şpagat) în sfere mult prea înalte pentru noi, bieţii muritori de rând. Badea şi Cristoiu. Tan tan taaaaan!!! După un interviu cu diva Udrea, Cristoiu e luat la miştouri de Badea. Cum că a luat-o cam moale pe blondă. Păi, la vârsta lui, după atâtea fluctuaţii de greutate, cum ai fi vrut să o ia, bă, Mirceo, în flotări în pumni? Dar nea Cristoiu se băşichează tot! Şi îl acuză pe Badea că înjură la comandă şi că "şedea pe canapea şi-şi mirosea subţiorile, convins că, de când trăncăneşte de unul singur la televizor, subţiorile lui nu put ca la toţi oamenii, ci miros a Sfântul Mir." Badea, aprig fecior, îi răspunde pe blogul personal cum că "măcar nu primesc ordine să pup în cur. Întocmai ca Băsescu, domnul Cristoiu presupune că e Dumnezeu pe pământ, iar blasfemia nu poate fi decât o consecinţă a unui ordin". Măi, băieţi, băi, coaie prăjite ce sunteţi, nu credeţi că vă jucaţi cu numele lu Doamne Doamne cam prea relaxaţi? Dar stai, mă scuzaţi, voi vă permiteţi. Că doar unu-i Badea. Unu-i Cristoiu. Bine, cel din urmă chiar recunoaşte „am aşteptat măcar aşa un gest pentru că, totuşi, sunt Ion Cristoiu. Dar se pare că pentru trustul Intact nu contează că eu mă numesc Ion Cristoiu”. După cum era firesc, în apărarea mirciului, a sărit acelaşi mai-sus-auto-victimizat Ciutacu, în acelaşi ton delicat şi fin: „După mai bine de 15 ani de mâncat rahat în spaţiul public, credeam că văzusem tot ce se poate în materie de abjecţie de presă”. Normal, omul îşi reciteşte materialele. Băi, nene, ce dracu vă pune Felix în apa aia de pe holuri? Amfetamină?

O altă starletă jurnalistică, de data asta fără interlocutor la muieli, dar cu capul plin de băşini valoroase, Corina Dragotescu şi-a anunţat supărată plecarea de la Realitatea, pe motiv că i-a scăzut Vântu salariu de-a ajuns, pf! tocmai EA, „la nivelul unui salariu de reporter bine plătit la o publicaţie cu bani”. Groaznic, fată! Ca orice român care se respectă, pe timp de criză şi tăiere de bani şi fiţe la privat, doamna e în negocieri pentru un talk-show la înfloritoarea TVR. C-aşa-i în tenis!

Măi, jurnalule, fată! Ştii de ce îmi place mie în ţara asta? Pentru că, în timp ce proştii ăia de americani de la Casa Albă îşi fac publice salariile (să nu uităm că la ei sumele sunt anuale şi brute), ai noştri aleşi ne explică de ce nu avem drumuri prin ţară. Pentru că de 20 de ani ne sabotează Mama-Natură şi istoria! „Avem probleme cu obţinerea avizelor de mediu, pentru că trebuie să demonstrăm că nu depăşim numărul de decibeli suportat de urşi, că nu împiedicăm împerecherea lupilor, că nu punem în pericol viaţa broscuţelor şi a piţigoilor“, a declarat un directoraş de la Ministerul Transporturilor. Asta după ce zilele trecute, însuşi cel mai miştocar ministru al României, Radu Berceanu, l-a certat pe imberbul Paleologu de la Cultură cum că "Nu ştiu cum, fix pe traseul autostrăzilor, sunt zeci şi zeci de şantiere arheologice, de parcă dacii ştiau unde o să facem noi autostrăzile“. Aaaaa, acum m-am prins! Deci, cratere alea de prin ţară, unde îmi rup până şi eu jipul, nu sunt gropi? Sunt situri arheologice? Bine că am aflat, să nu le mai zic cu pu şi pi, ci cu varză, brânză, viezure!

De final aşa, nu puteam să-l uit pe cel mai Zmeus om în stat. Care din cauza ruşilor, pun pariu că e pe punctul de a se lua în şuturi cu nea Nelu. Căruia i-a furat de sub mustaţă titlul de cel mai iubit fiu român al Moscovei. Să leşin şi alta nu, când am dat cu ochii de ce spune publicaţia online Pravda (nu, cică nu aia bolşevică) despre vaşnicul nostru conducător suprem. „Preşedintele României Traian Băsescu este unul dintre cei mai de succes politicieni din prima jumătate a anului 2009”, atribuindu-i succesul obţinut la CIJ în disputa cu Ucraina sau implicarea în evenimentele din R. Moldova. Deja profund emoţionată şi pe alocuri excitată (bine, de fapt eram udă la fund că am transpirat de la scaunul de piele), la următorul paragraf am dat ochii peste cap, ţaţo, că n-am mai rezistat! "Bineînţeles, spre deosebire de colegii săi din SUA şi Iran, Barack Obama şi respectiv Mahmoud Ahmadinejad, Traian Basescu a oferit mai puţine motive de discuţie despre persoana sa". Exact! Nu ca ţăranu ăla de Obama care se laudă cu căţelul lui, care mai şi muşcă microfoane cu blană pe la Casa Albă, ai naibii imperialişti! Nu, Traian al nostru este un intim şi un discret, iar the "Paris Hilton of the Carpathians" nu e fii-sa şi nu, n-a făcut mişto o Europă întreagă de noi. Hai, jurnalule, să te văd, ai tupeu să te cerţi cu mine pe tema asta? Vezi că sunt nervoasă şi m-am inspirat de la Răduleasca.

Înainte să plec ca să-l împac pe bou ăla de Ţiţi care m-a găsit cu capul băiatului de la piscină între picioare şi nici în ruptul caapului nu vrea să mă creadă că îmi rupea o aţă de la bikini, că doar de-aia l-am angajat, să se ocupe de slugăreli din astea, să îţi mai spun de o ceartă. Mult prea decentă, parcă n-ar fi din Românica. A ieşit mândru ăla micu, Boculeţ, cum că da, suntem buni, Guvernul nu doarme, “am realizat 28 de măsuri anticriză în 6 luni de guvernare. Mai avem 4 care sunt în curs de implementare”. E, la aşa ştire bună, în loc să se pună pe petreceri şi şpriţuri de fericire că gata, a trecut criza, ce răspund ofticoşii ăia de oameni de afaceri? “Programul “Prima Casă”, pentru care s-au înscris 20 de bănci care oferă finanţare de 1,5 mld. euro, este una dintre puţinele măsuri anticriză în cele 6 luni de când Guvernul condus de Emil Boc este la putere”. Păi, nu sunteţi, măi, voi cârcotaşi? Hai sictir, că mi-a venit manichiurista.

Weekend fain

Să mă iertaţi că nu am fost prea activă, sociabilă şi vorbăreaţă, că am uitat să sun sau ne-am văzut pe fugă, că am amânat iar cafeaua şi poveştile. Sunt doar puţin tensionată cu prostii de job care se vor aşeza cu siguranţă, puţin năucă de prea mult aer condiţionat, bulversată de vremea asta mai rea ca femeia la menopauză, obosită şi cam nedormită. Dar promit că pe săptămâna viitoare revin cu o poveste frumoasă tare şi că îmi voi lua şi revanşa la cafele şi poveşti faţă în faţă zilele ce vor urma. Şi ca să îmi iasa odată din cap Marina Voica ce îmi jeleşte de vreo 2 săptămâni "Şi afară plouă plouă şi-i trecut de ora 9", vă las cu o nebunie de melodie care pe mine mă pune pe picioare într-o secundă şi mă umple de bucurie. Weekend frumos, oamenilor, bucurii, relaxare, aventură, iubire şi ce vă mai e vouă drag!



Later edit! Pentru că Antoaneta are un al 100-lea simţ de ştie ce îmi place fără să-i fi spun vreodată, uite încă o dedicaţie! Pupez!

La mulţi ani, fratelo!

În viaţa mea plină şi frumoasă, mai există un bărbat deosebit, fără de care nu îmi pot închipui viaţa. Fratele meu. Cristi e cu cinci ani mai mare ca mine şi nimeni n-ar spune că suntem fraţi. Suntem diametral opuşi ca fire şi nici fizic nu prea semănăm. Primele mele amintiri de viaţă sunt cu el. Uita să mă ia de la grădiniţă, deşi era la douăzeci de metri lângă şcoala unde învăţa el. Acum, realişti să fim, ce băieţel de nouă-zece ani renunţă de bună voie la fotbalul din curtea şcolii ca să-şi culeagă sora mică şi enervantă de la grădiniţă? Eu îmi luam pârleala acasă. Mi-a povestit mama că într-o noapte s-au trezit în urletele lui Cristi, în mijlocul nopţii mă urcasem la el în pat şi îl muşcasem de nas. De ce? Pentru că eram rea.

A luat o dată bătaie de la mama din cauza mea, total nevinovat. Ne jucam prin casă, eu m-am ascuns de el în dulap. A venit un vecin pe la el, s-a luat cu joaca şi a uitat de mine. Când s-a întors mama de la muncă, n-a ştiut să spună unde sunt. Au fost convinşi că am ieşit din casă din cauza neatenţiei lui si şi-a luat o bătaie pe cinste. Eu adormisem, de fapt, în dulap, m-am trezit la glasul mamei, dar n-am ieşit până nu am fost sigură că îşi luase toată porţia de bătaie.

Mică fiind, îl imitam în toate prostiile. Îmi aduc şi acum aminte cum am fost fascinată de reacţia lui când a băgat o andrea în priză, aşa că am bagat şi eu, două andrele. Pentru că există Dumnezeul copiilor şi al beţivilor, nu am păţit nimic. Mai aveam noi doi jocuri sadice, el îşi făcea săgetuţe din beţe de chibrit (gen darts), cu un ac în vârf şi coadă de hârtie, mă punea să stau la perete, iar el arunca deasupra capului meu. Iar eu stăteam ca proasta. O data a reuşit să-mi înfigă săgeata exact în moalele capului, nu m-a durut, dar am făcut aşa un scandal, că o săptămână s-a purtat cu mine ca şi cu un ou. Stând atât de mult singuri acasă, după şcoală, toată ziua ne jucam, cu maşinuţele lui sau fotbal cu mingea de tenis pe hol. Singura dată când nici unul din noi nu a pârât, a fost când am spart un glob de la lustra din sufragerie, în timpul unei partide încinse. Cred că mama a observat imediat, dar s-a făcut că nu ştie, ca să aibă şi ea satisfacţia că ori eu, ori el săream să spălăm lustra de câte ori se făcea curăţenie în casă.

Până am ajuns prin clasa a VI-a, Cristi mă mai altoia. El mă gâdila şi mă jughinea, eu îl înjuram. La un moment dat mi-o luam. După care şi de la mama pe principiul "gura bate curul".

Cu toate astea, îmi aduc aminte de nişte momente foarte drăguţe, în care Cristi s-a purtat atât de grijuliu şi cald cu mine, încât astea mi-au ramas mult mai vii în cap. Odată, aveam eu vreo 6 ani, am răcit tare amândoi. Venea o vecină, din şase în şase ore, să ne facă penicilină. Mă durea aşa de tare, încât plângeam şi ţipam în continuu. Cristi mă lua în braţe şi îmi cânta sau îmi punea la pick-up discul cu „Mary Poppins”, povestea mea preferată. Mă şi sprijinea să mă învârt în jurul mesei din sufragerie, să mă dezmorţesc. Atunci nu îi era peste mână să mă alinte, iar eu acceptam încă să îmi recunosc un moment de slăbiciune.

Când am mai crescut, Cristi mi-a devenit cel mai bun prieten de distracţie. Mergeam la chefuri împreună, dansam amândoi senzaţional, plecam în vacanţe, făceam parte din acelaşi grup, chit că mai aveam fiecare şi alţi prieteni. Cu el eram când am tras prima beţie, eu aveam 13 ani, eram într-o tabără. Am băut 200 ml de bitter şi m-am îmbătat înfiorător. În mijlocul nopţii, m-am dus să mă spăl pe faţă la râu, unde am alunecat şi am rămas cu fundul în sus şi cu capul în apă. În mintea mea tulbure, încercam să găsesc o soluţie: dacă nu ies, mă înec, dacă ies, o să-mi fie frig. Noroc că a fost Cristi mai rapid decât mintea mea şi m-a ridicat de păr de acolo.

Aveam eu vreo 14 ani când ieşeam amândoi cu o gaşcă de rockeri, concerte, terase şi baruri mai mult sau mai puţin sordide. Într-o seară, am băut cu băieţii în spatele blocului, eu m-am pilit, Cristi s-a îmbătat. Am ajuns acasă foarte demni, eu m-am lipit de un perete în bucătărie, el s-a dus să facă baie. Normal, de la apa caldă i s-a făcut rău, s-a sesizat mama, iar reacţia ei a fost cel puţin bizară, deşi foarte amuzantă la ora asta: m-a luat pe mine la palme! Unde a băut măgarul ăsta? Poc! Cu cine a băut? Poc! Ce-a băut? Poc! Treci şi curăţă vinetele alea! Tot ce-mi mai aduc aminte e că am făcut cucui de câte capete de perete am dat în timpul palmelor şi că din vinetele alea coapte, multe de altfel, a rămas abia un castronaş. Dar şi ce rău i-a fost lui a doua zi!

Cristi n-a fost niciodată fratele din filme, grijuliu si autoritar până la extremă cu sora mai mică. Nu l-a interesat niciodată prea tare cu cine ies, ce băieţi îmi fac curte. Cu toate astea, de când mă ştiu, la vreo pretrecere, când pune cineva Billy Idol „White wedding”, Cristi se uită la mine şi îmi cântă „Hey, little sister, what have you done?”. Cu iubiţii mei, cu o singură excepţie, a fost foarte bun prieten, chiar unul dintre ei i-a fost cavaler de onoare la nuntă şi cu altul a lucrat o perioadă. Ambii erau deja „foşti” când s-au întâmplat astea.

De la o vreme nu mai suntem aşa de apropiaţi. El şi-a luat cumva prea în serios rolul de adult şi nu mai vrea să-şi îndrepte umerii apăsaţi de griji decât prea rar, iar eu mă încăpăţânez să îi arăt că nu e aşa. E dificil pentru amândoi să înţelegem că suntem altfel fiecare, unul introvertit, celălalt extrovertit, că nu suntem la concurs unul cu altul, că avem vieţi diferite şi aşteptări şi mai diferite. Uneori mă enervează şi mă loveşte atât de tare cu vreun cuvânt spus aiurea, încât aş divorţa de el, dacă ar exista aşa ceva între fraţi. După care m-aş recăsători cu el. Pentru că e singurul om din lume cu care o iau mereu de la capăt şi nu pot să-mi închipui nici măcar viaţa actuală fără el, ca să nu mai vorbesc de copilărie. E fratele meu şi asta nu are cum să o schimbe în suflet nimeni în lumea asta. Nici măcar noi.

De 2 ani jumate avem o punte foarte puternică între noi, care a topit multe (sper eu chiar toate) animozităţi. Fetiţa lui, nepoata şi fina mea, uluitoarea Mara. Ca să nu mai spun de cea mai minunată soră de suflet pentru mine, Cati, soţia lui. Împreună sunt cea mai frumoasă familie şi voi fi întotdeauna cea mai fericită pentru fericirea lor.

Cristi a făcut azi 36 de ani. La mulţi ani, fratelo! Să creştem mari şi să îmbătrânim frumos alături. Cu toată dragostea mea, uite şi o dedicaţie!

O dată în viaţă mai ai dreptul să ...

Am găsit (şi am furat) la Celina-Bianca o leapşă care pesimiştilor le poate părea sumbră, dar eu nefiind aşa ceva, am considerat-o un motiv superb de gândire asupra a ce contează pentru mine.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face? Amor.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi? Pentru că eu cred că doar atunci când suntem împăcaţi cu noi înşine şi când ne iubim (nu ca Narcisele în oglindă) cu totul pe noi înşine suntem capabili să oferim căldură, bucurie, drag celorlalţi, cu riscul de a părea egoistă, voi spune pe mine însămi :)

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune ? Aş turui şi nu m-aş mai opri :)))

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa? De viaţă.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde? De râsul unui copil.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge? De fericire.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea? Caipiroshka.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga? Spre casa alor mei.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena? Un zâmbet.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie? O poveste pentru copii şi oameni cu suflet de copii.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi? Încă o dată, Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura? Şi n-aş fi prinsă? Banii Loteriei şi i-aş da mai departe.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa? Părinţilor.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni? M-aş tăia cu cuţitul la un deget.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere? Puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, tăria să accept ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de a putea face diferenţa între cele două (citat cred eu inexact, mă scuzaţi)

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da? Încredere.

Sunteţi mulţi cei cărora aş vrea să le dau această leapşă, aşa că vă las pe voi să o luaţi.

Vulpea celebră

Dragilor, azi am un motiv foarte concret să mă laud! Vulpea a fost intervievată în premieră de Sabina de la Hotcity.ro! M-a onorat şi emoţionat peste măsură treaba asta, am turuit ca o nebună şi uitaţi ce a ieşit: Blogosfera feminina: Rebel Yell. Eu vă invit să citiţi şi să comentaţi şi dacă vă place şi dacă nu (să nu vă prind!), atât aici cât şi pe hotcity.

Promit să fac toate eforturile să nu mi se suie la cap şi din când în când să mai vorbesc şi cu muritorii de rând :p Acum, foarte serios vorbind, eu vă mulţumesc vouă, celor care citiţi şi comentaţi aici, celor cu care am avut şi bucuria de a sta nas în nas la o cafea, pentru că mi-aţi îmbogăţit existenţa. Mă înclin cu graţie :)

Şi pentru că succesul şi faima se simt mai frumos când sunt împărţite şi cu alţii, azi îl fac (iar) celebru pe Miqui, cel mai (in)stabil mascul din viaţa mea. Tot fetele de la Hotcity au făcut o leapşă fff amuzantă, care are ca scop final descoperirea pisicelor şi mâţoilor din blogosferă :D Aşa că vi-l prezint (iar) pe Miqui, atât de negrul meu motan urâcios care iese cu greu în poze, pentru că fură lumina! Şi acum, hai, votaţi pentru el! Dau cu mare plăcere leapşa mai departe Iuliei, care are cu ce prinţesă fiţoasă să se mândrească. Şi altor posesori de feline.

Despre Vulpi şi magie

Şi înainte să descopăr că animăluţul din mine e vulpea, am fost fascinată de această creatură. Pe de-o parte pentru că mi se părea genial că reuşeşte să-i păcălească pe toţi (ursul, corbul) cu isteţimea ei, pe de alta pentru că are o culoare superbă(atât în varianta argintie, dar mai ales în cea roşcată), pe care o copiez, în diverse nuanţe (cu mici excepţii de blond, din când în când) de vreo 15 ani. Dar mai mult nu ştiam. Am fost uimită să aflu cât de micuţă e, nu mai mult de 7-10 kg, că de fapt e un animăluţ destul de timid şi retras, că e o mamă foarte devotată puilor ei, dar cel mai tare m-am distrat de modul foarte amuzant în care sare după mâncare (vie).

De curând, graţie Antoanetei, am aflat ce animal respectat e vulpea la japonezi (popor superior şi deosebit). Kitsune este o creatură inteligentă, cu abilităţi magice care cresc odată cu vârsta şi înţelepciunea. Cea mai importantă este abilitatea de a se întrupa în fiinţă omenească (asta ca să înţelegem odată că nu suntem noi, oamenii, superiori numai pentru că articulăm cuvinte). Deşi există şi la ei în folclor poveşti despre talentul vulpii de a-i păcăli pe alţii, cele mai multe portretizează vulpile ca păzitori credincioşi, prieteni, iubiţi şi soţii.

Mai aproape de noi şi foarte recent, o vulpiţă a devenit celebră pentru o poznă foarte femeiască, zic eu. Am citit pe Reuters şi apoi la Mimisemiră despre o zurlie de vulpe care a furat dintr-un sat nemţesc mai bine de ... 100 de pantofi! Pe care i-a dus la puiuţii ei drept jucării!

Acum vreo două luni, aflu de un film, care din titlu m-a captivat. Apoi am aflat şi cine e regizorul: Luc Jacquet, cel care a făcut şi magnificul "The March of the Penguins". Dar cum s-a întâmplat, nu am ajuns să-l văd. Până aseară. Când, stârnită de o poveste pe mess cu Jane, m-am decis la 12 noaptea să-l dau jos de pe torrents. Despre ce film e vorba? "Fetiţa şi Vulpea" la noi, în original "Le renard et l’enfant". Deşi ruptă de oboseală, nu am putut să rezist să nu-l văd. Şi azi iar. Aţi trăit vreodată acel moment, după o zi agitată şi zgomotoasă, când aţi ajuns undeva, o grădină, o terasă, undeva verde, unde aţi putut simţi liniştea lumii şi pacea propriului suflet? E, aşa am simţit eu văzând acest minunat film. Parte documentar, parte poveste magică, filmul mi-a adus la suprafaţă copilul din mine. Am râs, am făcut ochii mari de încântare, am plâns de spaimă şi de emoţie. O poveste atemporală, peisaje de vis (mi-am adus aminte de vacanţele petrecute la Veneţia, lângă Făgăraş), muzică genial aleasă, o fetiţă superbă, animale în toată splendoarea lor, o vulpiţă magică. Reţeta perfectă pentru deconectat de la turbarea lumii, uitat de griji şi rele, bucurat ca un copil.

Mi-am adus aminte cu atâta drag de o altă poveste iubită de mine: dialogul Micului Prinţ cu Vulpea. Îi spune Vulpea două lucruri senzaţionale: "Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tau îl face atît de important. Oamenii au uitat acest adevăr. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tau…". Şi la fel de profund: "Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor".

h

Despre norme şi reacţii

Cu riscul de a vă plictisi puţin (eeee, mă alint şi eu :p), voi aborda iar (probabil şi ultima oară) tema tatuajelor. Pasiune personală, din punctul meu de vedere, pe de-o parte o modalitate de exprimare (aşa cum e tunsoarea, stilul vestimentar, etc), pe de alta, o reală manifestare artistică (pot exista şi tatuatori netalentaţi care fac lucrări proaste, dar alea nu îmi plac). Cât de mult îmi plac mie tatuajele nu are nicio legătură cu cât mă duce capul, cât de bine îmi fac treaba la birou, cât de bună e strategia de comunicare la care lucrez sau cu ce fel de prieten sunt şi cât se bucură sau nu oamenii de compania mea. Am dreptate? Nu sunt un copil mai rău pentru părinţii mei, iar aici mama mea, femeie cu principii sănătoase şi cel mai mare fan al tatuajelor mele, poate garanta. Bărbatul nu mă iubeşte mai tare sau mai puţin pentru că am tatuaje şi viceversa e valabilă. Ba chiar, când ne-am cunoscut, aveam fiecare doar câte un tatuaj foarte discret. Pasiunea comună pentru tatuaje doar a completat multe alte lucruri care ne fac potriviţi unul cu celălalt.

Buuuun. De ce acest preambul? Pentru că, înainte de a vă povesti amuzată despre reacţiile celor din jur la vederea celui mai nou tatuaj al meu, vă voi spune dezgustată de vomele debitate de un oarecare. Nu, nu voi da link către el, pentru că nu promovez nici măcar negativ imbecilii siniştri. Dacă insistaţi (dar credeţi-mă pe cuvânt, nu merită efortul), îl puteţi găsi comentând şi băgându-se în seamă cu link la un blog foarte citit, cel al Tomatei cu scufiţă. Din respect pentru Tomata şi ca să nu îi dau respectivului motiv să i se umfle coaiele de mândrie că îl bagă cineva în seamă, nu i-am scris nimic acolo. Ce m-a oripilat pe mine? Nu comentariul stupid şi lipit de argumente "În afară de “prostie” eu nu am găsit, încă, o altă explicaţie la “de ce şi-ar face cineva un tatuaj!”. Asta e aşa, un damf de băşinuţă şi nimic mai mult. Am avut curiozitatea (tâmpită, ştiu) de a merge mai departe, pe blogul respectivului, unde am dat de adevăratul rahat plin de muşte şi viermi. În capul lui mic şi prost de băiet de 22 de ani (no offense, dar la vârsta asta atât experienţele cât şi gusturile şi opiniile sunt încă în formare şi e nevoie de maximă deschidere a creierului), doar pitzipoancele, proştii sau cei cu "personalitate mai mică decât penisul unui colibri" îşi fac un tatuaj. Iar nu merită să îi vin cu argumente sau injurii, pentru că eu în covoare şi înguşti la creierul aburit nu dau, din principiu. Ce mi s-a părut într-adevăr revoltător şi pe alocuri periculos, e faptul că un tânăr care se dă şi citit şi cult în cap şi cu opinii personale (deşi dă cam multe citate din alţii mult mai deştepţi decât el, dar măcar caută) îşi permite să facă următoarea afirmaţie: "ideea este simpla: nu suntem toti la fel dar traim intr-o societate si trebuie sa ne adaptam unor norme. Te intreb: ” de ce trebuie sa suport eu o infatisare a unor persoane ca cele din imaginile inserate aici? ” - pur si simplu imi provoaca repugna". Trecem peste erorile lingvistice. Păstrând proporţiile, eu mi-am adus aminte de un personaj căruia îi repugnau evreii şi handicapaţii fizic şi mental şi care a încercat să "adapteze" normele sociale...

Vă întreb foarte serios (nu, nu l-am băgat aiurea în seamă pe puştiulache ăsta, l-am luat de "etalon"): ce e mai periculos în societatea în care trăim, un om pictat poate chiar din cap până în picioare care îşi vede de treaba lui (fără stereotipuri cu puşcăriaşi, că nu e cazul zic eu) sau un tânăr cu aparenţe fizice "normale" care gândeşte în acest fel şi mai şi împărtăşeşte mândru ce idei măreţe are?

Din categoria păreri pozitive, nu o să spun, că o să sune a laudă. Mă bucur că există. Chit că vin de la oameni care nu au şi nu şi-ar face un tatuaj, dar pot aprecia unul frumos făcut.

Categoria mea preferată, sunt reacţiile care mă fac să râd în abordarea absolut bestială (necunoaştere, combinată cu naivitate şi candoare şi de ce nu, cu şoc şi groază). Nimeni nu mă întreabă dacă m-a durut. Întotdeauna e o afirmaţie "doare ca dracu! Nu ştiu cum ai suportat". Nu ştiu cum doare dracu, dar vă garantez că nu sunt masochistă şi dacă într-adevăr durea rău, nu mă tatuam, oricât de mult îmi plac tatuajele. Nu e o plăcere, dar nici ceva insuportabil. Poate în alte zone o fi altfel, dar ceva de murit sigur nu e.

"Ce o să faci la 80 de ani?" Hmmm, bună asta. O să croşetez nepoţilor? "Nuuu, cu tatuajul la 80 de ani!". Aaaaa! Păi, la vârsta aia cred că o să am probleme mai mari decât grija ridurilor de pe tatuaj, nu credeţi?

"Dar ce o să faci cu tatuajul când o să te aşezi şi tu la casa ta, o să faci un copil?". Va fi greu, recunosc. Nu ştiu cum voi reuşi, între explicatul despre nebăgatul lucrurilor în prize şi diferenţele dintre băieţei şi fetiţe, să strecor şi povestea tatuajului de pe spatele lui mami. Nu ştiu. Va fi greu!

"Auzi? Tu eşti manga sau emo?" Recunosc, pentru 10 secunde am rămas blocată. Ei, bine, sunt emango de felul meu, dar puţin mai acrişoară :)))

Cea mai religios-bulversantă reacţie am sesizat-o în mall-ul din Băneasa. Eu cu gagicu de mână, curat şi frumos îmbrăcaţi, zâmbitori, cu sacoşe în mâini. Trecem pe lângă două cucoane (nu mămăi, să ne înţelegem). Una îl vede pe gagic: "Doamne fereşte, tu vezi ce are băiatul ăla pe mână?" A doua se întoarce, îşi face trei cruci repezite şi scuipă în vânt "Ptiu, şi fata uite ce are pe spate! S-a întors lumea cu fundul în sus! Doamne fereşte!". Nici nu ştiam dacă să râd sau să plâng, ţinând cont că cele două se uitau admirativ la un concurs de miss, în plin centru comercial, unde vreo 20 de fătuţe aproape dezbrăcate şi uşor minore erau îmbrăţişate generos, cu mâini delicate pe părţile dorsale, de domni negricioşi, săriţi bine de 35 de ani.

Gagicul are o mare parte din corp tatuată şi s-a ras pe cap acum 3 zile, că îi era cald şi nu-i mai plăcea cum îi stă părul. Să vă mai spun că e un om extraordinar de bun, de vesel, de simpatic şi un grafician foarte talentat? Eu am trei tatuaje şi mă tund periuţă. De altele mai ştiţi şi voi câte ceva. În societatea voastră cu norme, avem şi noi loc, aşa, cu totul?

Living in a box

Din când în când mă lovesc de o problemă: de câte lucruri avem nevoie ca să trăim şi cât de mult ne sufocăm viaţa cu mii de obiecte inutile? M-a lovit iar, cu ocazia mutării dintr-un sediu în altul cu jobul. După 2 ani de lucrat în acel birou, eu am ieşit pe uşă cu o cutie, uşor de cărat. Două dosare mari cu documentele actuale, un dicţionar, o revistă şi câteva nimicuri (pixuri, vreo 2 jucărioare primite de sărbători). Deşi noi am arhivat deja toate documentele până la nivel de 2008, şefa mea a reuşit performanţa de a umple 3 cutii mari cu diverse. Pe care le-au dus cu greu câte doi oameni. Pentru că s-a agitat toată ziua să le umple, umplându-mă şi pe mine de nervi, la un moment dat nu am mai putut să o urmăresc, deci nu ştiu exact ce a putut să pună în totalitate. Dar am observat: o pereche de ghete vechi şi prăfuie, un vraf enorm de reviste cu reţete culinare, muţunache (mulţi), o pereche de ochelari cu rama ruptă, un fular, cutiuţe metalice unde fuseseră cândva bomboane. În doi ani de zile, nu am văzut-o vreodată golosind aceste obiecte şi zilnic ne spune că ea nu ar găti nici dacă ar depinde viaţa ei de asta.

Cred că v-am mai povestit că acum vreo 10 ani ne-a ars parte din casă. Printre multe altele, şi toate hainele mele. Cu excepţia unor pantaloni extrem de coloraţi, nu îmi aduc aminte de nimic. Şi nici nu mi-a lipsit ceva vreodată. Dar nici nu m-am mai "agăţat" de vreo cârpă de atunci.

Acum doi ani mi-am renovat apartamentul în care stăteam deja de aproape 8 ani. Am dat saci întregi de haine, am dus vreo 3 saci mari de hârtii la reciclat, şi pentru că s-au golit, am dat şi dulapuri, rafturi, dulăpioare. Plus covoare, draperii. Brusc casa mea a început să respire, iar viaţa mea a devenit mult mai relaxată. În sufragerie un pat, un dulap mic pentru tv, o măsuţă şi un fotoliu (în caz că am musafiri). În altă cameră, două rafturi înalte pentru cărţi, o masă şi calculatorul. A, că mi-am adus aminte. Tocmai scriu de la noul meu laptop. Vechia râşniţă a crăpat. Dar am putut să îmi iau ce aveam în el. Şi aici, la fel. Zeci de foldere cu milioane de poze, documente, filmuleţe. Am şters mai mult de jumătate. Asta pentru că nu am avut timp să mă uit atentă. Pun pariu că mai am multe de şters.

Detest locurile încărcate, desktop-urile pline, atitudinea de "căminist": mii de cutiuţe, borcănaşe, punguţe adunate şi ţinute aiurea, doar să ocupe spaţiul.

Ce îi face pe unii oameni să adune milioane de lucruşoare inutile în jurul lor? Pe care, la o mutare oarecare, le pun în zeci de cutii, saci şi pungi. Doar ca să le înghesuie la noua locaţie în vreun dulap, pentru că nu au timp şi nervi să vadă ce le mai trebuie şi ce trebuie aruncat. Sunt eu nebună sau e într-adevăr ceva în neregulă cu adunatul ăsta inutil? Cât praf, energii negative, blocaje aduc atâtea lucruri care şi-au trăit deja traiul şi şi-au îndeplinit "misiunea"? Cât timp din viaţă ne irosim legând saci la gură sau punând benzi de scotch pe cutii de carton?

Eu prefer să mă plimb prin grădina botanică, noua vecină de birou, să stau cu picioarele pe pereţii verde relaxant, să am doar 2 minute de dileme dimineaţa alegând între 5 tricouri şi 3 fuste, să văd cerul din pat şi să-mi zâmbească soarele dimineaţa prin ferestrele fără perdele. Voi?

Vulpea în haos, cu capul mare

De trei zile sunt în mutări şi permutări cu biroul, dintr-un sediu în altul. E o poezie! Cutii, praf, isterie. Haos generalizat.

Tot de trei zile fac şi drumuri şi culeg saci cu lucruşoare de la oameni drăguţi. 182 km prin Bucureşti în 3 zile. E de bine.

Vulpea are capul mare şi greu şi un ochi uşor tumefiat. De la aer condiţionat. Sunt (delicat spus) uşor agresivă şi neprietenoasă. Am spus că dau un semn să ne vedem. Dar eu n-am fost niciodată omul agendelor bine stabilite şi al programelor fixe. Vă rog să mă iertaţi. Nu am uitat cu cine vreau să mă văd. Abia aştept frappee-urile şi poveştile. Voi reveni curând. Cu sentimente mai bune. Şi zâmbete mai relaxate.

Ahhh, atât vă spun: diseară dau un interviu! Ceva foarte drăguţ. Nu vă spun mai multe, ca să păstrez misterul, dar nu puteam să nu mă laud :) Rezultatul peste vreo săptămână şi ceva.

Mă întorc la haosul meu atât de dezorganizat organizat. Ţineţi-mi pumnii să supravieţuiesc fără traume majore. Mulţumesc. Cu bine!

Later edit: am supravietuit zilei de azi, mai e maine si luni sper sa intru in normal. Biroul cel nou e ok ca spatiu, locatia e mult mai aproape de casa. Daca ma apuca strechea la job pot sa fug in Gradina Botanica, deci e de bine.

Interviul a decurs cu bine si va aparea de luni intr-o saptamana, va tin eu la curent :D

Dar cel mai important: AM CASTIGAT LA LEAPSHA DESPRE PRIETENE la Hotcity.ro!!!! Un set pentru terasa format din doua sezlonguri pliante si o masuta si cate un bax de 24 beri Redd's in fiecare luna de vara pentru a avea asigurata buna dispozitie pe toata durata verii. Hai noroc si la mai mare!!!!

Vulpea culinaristă

Mi-a zis mie mama, de când mă ştiu eu cât de cât femeie, cum că nu-i bine să arăţi omului tot de la început. Să mai descopere şi pe parcurs. Şi mă gândeam eu aşa, cam cât v-am arătat eu din mine? Cu bune şi mai puţin bune. Nu mi-a scăpat nimic? Cu ce aş mai putea să vă mai interesez? Ei, bine, ştiaţi că Vulpea e mare pasionată de gătit mâncăruri colorate şi aburind-mirositoare? Şi ca să mă laud singură până la capăt, şi gustoase! Sâmbătă dăduse strechea în mine, aveam chef de gătit. Dar pentru că gagicu era chitit pe pastramă la grătar, am fost la ai mei şi au gătit băieţii. Şi uite cum a rămas fata cu cheful neostoit.

Până azi. Când am venit ca o vijelie acasă. Chiaună de la aerul condiţionat care mă înnebuneşte. Furioasă şi isterică de la imbecilii din trafic. Şi cum se relaxează Vulpea în cazuri din astea? Găteşte pentru oameni dragi. De data asta, cei doi "copii de suflet", Anne şi Camil, cei doi prieteni care stau la mine. Şi ca să fie relaxarea completă, am asezonat cu Vivaldi, Beethoven şi Chopin.

Am pus puiul la fiert, regulamentar însoţit de morcovi, ţelină şi ceapă. Şi au fiert cuminţele vreo oră jumate. Am scos puiul, am lăsat doar morcovii şi am construit (cu greu, recunosc, am şi eu două călcâie ale lui Ahile, găluştile şi mămăliga) nişte găluşti pentru a căror duritate am stat cu sufletul mic mic până le-am gustat. Un pic de verdeaţă şi gata supa! Acu, vă jur că nu asta a fost intenţia, dar parcă una din găluşte a ieşit în formă de inimă! Şi cu ce merge zama bine, dacă nu cu o pupătură de pălincă? Din sticlă frumos pictată, adusă de Vulpe tocmai de la Maramu! Şi de parcă nu ne era destul de cald până atunci şi nu ne simţeam oricum bine, aşa am început să chicotim şi să asudăm, dar din mâncat nu ne-am oprit!

Nu de alta, dar mai era şi felul doi. Minunata tocană aită primită reţeta cado de la drăguţa de Rhodos. Am tocat ceapa mărunt, am îmbăiat-o într-un pic de ulei, nu i-am adăugat ardei ca la reţetă, că dacă Vulpea nu face mari nazuri când găseşte această legumă în mâncarea făcută de alţii, nici moartă n-o să mă prindă cineva că pun cu mâna mea (nu înţeleg cum îmi poate plăcea ardeiul crud aşa tare, dar cum îl găteşti un pic, cum îmi rămâne în gât!). Am pus cu puţină păprică, aşa cât să pişte puţin, apoi roşii bine mărunţite, am tăvălit bucăţile de pui prin sos şi am lăsat totul să fiarbă în ritmul domol. La sfârşit am dres sosul cu o lingură de făină cu apă, de s-a legat totul ca prin farmec, şi am pus o mână zdravănă de usturoi. În paralel, am făcut şi un boţ de mămăligă, noroc tot cu draga de Rodica ce mi-a dat nişte mălai magic (de la Franţia adus), de în 3 minuţele şi era gata. Şi fără cocoloaşe! Recunosc, ne-a lipsit un pahar de vin roşu, dar data viitoare îmi fac mai bine temele.

Am încheiat cu un bol de îngheţată, ca să ne mai potolească focul. Iar eu mîine musai îmi fac iar abonament la bazin şi la sală!

Despre liste şi curăţenii

Mă tot uit de ceva vreme la lista mea de mess. Lungă, frate! Din toate numele şi nick-urile prezente, vorbesc cu drag şi plăcere cu foarte puţini. Aproape zi de zi. Chiar avem ce ne spune. Pe ei îi consider prieteni. Şi dacă au chef de o vorbă cu mine, îmi dau ei primul semn, nu aşteaptă scrufuloşi să dau EU prima semn. Viceversa e valabilă. Mai există categoria cunoscuţilor cu care îmi face plăcere să mai schimb o vorbă din când în când. Foşti colegi de muncă, de care mă bucur să aud că sunt bine, cu care mai schimb impresii profesionale. Cei rămaşi în listă, mulţi la număr, nu spun niciodată nimic. Cu excepţia unor sinistre mass-uri pe care le detest. Pe unii i-am şters din listă, pentru că îi consideram în plus. Ca să am surpriza la ceva vreme după, să primesc aiurea, din senin, câte un "bună, ce faci?" sau şi mai tarele "bună, de unde te am eu în listă?". Am răspuns politicos "eu nu te mai am în listă, aşa că ...". Vaaaai, ce tunete şi fulgere! "M-ai şters din listă??? Da' ce importantă şi interesantă oi fi tu să mă ştergi pe MINE din listă!". Moment în care venea, firesc, acţiunea "ignore". Din partea mea.

Cu blogurile e altceva. Eu de la început am adăugat în blog roll-ul meu site-uri care îmi plac, cu autori cu care, în timp, mi-a făcut plăcere să mă văd şi în viaţa reală, ba chiar cu unii să leg prietenii frumoase. Aşa cum îmi face plăcere să adaug câte un link, neaşteptând la schimb adăugarea link-ului meu, la fel de tare mă bucură să descopăr că sunt în lista de simpatii ale unor oameni, chit că eu nu îi am în blog roll. La fel îmi e drag de făţucile mici care îmi apar că "mă urmăresc". Mă bucură ideea că le face plăcere să mă citească din când în când, dar asta e tot, nu am orgolii tâmpite de gen "trafic", "poziţie în zelist". Mulţumesc tuturor pentru atenţie şi sper să nu vă dezamăgesc de acum înainte. Dar sunt sigură că există câteva bloguri prezente în lista mea, de a căror prezenţă acolo "stăpânii" lor să nu aibă idee. Şi e ok! Plăcerea de a le citi e a mea. La fel cum nu pot să-mi fac probleme de "etică" pentru că nu am adăugat în lista mea pe toţi cei care mă au în listele lor. Pentru că presupun că cei care mă recomandaţi şi mă citiţi o faceţi din plăcere, nu din obligaţie.

Ca o mănuşă mi s-a potrivit aseară textul lui Paul Gabor, un domn extraordinar de profund, simpatic şi ironic, cu care de ceva vreme mă încrucişez prin virtual. El mi-a făcut onoarea de a mă găzdui în blog roll-ului lui ceva vreme. Tocmai pentru că ştiam unde-l găsesc, nu m-am simţit "datoare şi obligată" să îl adaug şi eu repede. Şi sunt convinsă că a înţeles şi nu a luat-o personal. Şi uite cum tocmai aseara găsesc textul lui (care a ridicat aprigi polemici) despre "curăţenia de vară" din "casa" lui virtuală. Am fost foarte de acord cu ce a spus, deşi aş fi putut să o iau personal (ca mulţi alţii), că tocmai ce nu mă mai regăseam în blog roll! Am preferat să cred că drumurile noastre virtuale se vor încrucişa şi de aici înainte, că îi voi citi bestialele acidităţuri din când în când, aşa cum sunt convinsă (cu riscul de a fi acuzată de suficienţă) că şi el mă va vizita. Comunicarea, simpatia, plăcerea de a ne conecta cu anumiţi oameni nu e un troc! Take me or leave me!

Agenda din telefonul mobil e încă şi mai sufocată şi obositoare. Zeci de numere şi nume de oameni cu care nici din politeţe nu am mai schimbat o vorbă de multă vreme. Dar care mă fac să dau în icter de nervi de sărbători, când primesc sms-uri impersonale, clar trimise la toată agenda.

Nu mai simt de mult că e cazul să fiu politicoasă şi băgătoare în seamă cu toată lumea. Am timp de prieteni dragi, am timp de oameni simpatici mie, am timp de cunoscut oameni noi (campania oamenidarnici e o ocazie senzaţională). Dar refuz să îmi mai consum timp pentru oameni care nu îmi spun nimic.

Mi-am făcut ordine în dulapuri şi sertare şi am dat sau aruncat tot ce am simţit că nu voi folosi în următoarea lună (sau anotimp). S-a creat spaţiu, au rămas lucrurile esenţiale, importante, frumoase, care îmi fac plăcere. Am şters praful, s-au descătuşat energii negative. trăiesc în prezent şi viitor, nu în tricouri decolorate din trecut.

E vremea să-mi fac curăţenie în liste. De telefon, de mess, de cunoştinţe şi de aşa zişi prieteni care nu ştiu să dea un semn cu lunile, nu au niciodată ceva interesant de spus, dar care se ofuschează că li s-a dat delete din listă. Eu dacă vreau să mă aud/citesc/văd cu cineva sun, scriu, apar la uşă. Nu e un efort şi nu am orgolii stupide. O fac de drag. Cu tot respectul din lume, vă rog să nu mă puneţi în listele voastre din politeţe sau din "datorie". Nu îmi plac trocurile. Nu vă supăraţi că nu sunteţi în blog roll-ul meu, deşi mă vedeţi că vă fac vizite. Nu voi înţelege reproşurile. Vreau să mă bucur de oamenii din viaţa mea, în scris, la telefon, faţă în faţă. Nu mai am loc de umplutură. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Cu bine!

Despre fetele mele

Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când am un subiect foarte drag mie şi nu prea ştiu de unde să-l încep, primesc un imbold ajutător. De data asta a venit de la drăguţa de Cireaşa. Un fel de leapşă care nu-i chiar leapşă. Mai e şi un fel de concurs pe Hotcity.ro. Nu doar că îmi va face o mare plăcere să scriu următoarea poveste, ba o să mai şi primesc nişte băutură slab alcoolizată cado. Şi poate, cine ştie, un mare premiu!

Povestea e despre prietenele mele. Oameni simpatici şi dragi mie am mulţi în viaţa mea. Că aşa au fost ursitoarele generoase cu mine, să cunosc mulţi oameni frumoşi, care să mă ajute întotdeauna să nu-mi pierd speranţa şi încrederea. N-aş avea loc aici să-i descriu pe fiecare. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi ştie ce locşor ocupă în inima şi gândurile mele. Azi mă voi concentra pe 4 femei deosebite. Prietenele mele. Dragele mele.

Eu de copilă am fost tare băieţoasă. Şi nu prea aveam nimic în comun cu prinţesele, codiţele, rochiţele. Băieţii erau cei mai buni prieteni ai mei. Până pe la vreo 15 ani. Când în viaţa mea rock şi băieţoasă a intrat colega din banca din faţă. Iulia. La ea fugeam de acasă cu acordul mamei. Dacă ar fi ştiut ea, biata mama, ce şpriţuri şi tâmpenii trăgeam! Eu îi şopteam la matematică, de la ea copiam la istorie. Una cu cealaltă ne-am ascuţit ironiile legate de colegele noastre bârfitoare şi tâmpiţele. Unul din lucrurile pe care le apreciez cel mai tare la Iulia e că, deşi feminină până în vârful unghiilor, nu e muiere. Adică, nu bârfeşte. Nu scoate "mizerii" tipic muiereşti. După atâţia ani de prietenie, nici nu trebuie să-mi spună că bluza aia sau fusta ailaltă nu mi se potriveşte. Se vede în ochi. Iar eu alături de ea am învăţat să am răbdare să bănănăi prin magazine şi să mă mai şi distrez făcând asta. Cu Iulia pot sta ore întregi, privind norii cum trec, discutând profund despre ultimul trend în materie de manichiură. Dar la fel de profund discutăm despre politică, maşini, muzică, presă. Şi mai ales despre sufletul nostru.
Acum câţiva ani, cuplul Lia-Iulia s-a unit cu un alt cuplu, Iulia-Maggie. O frumuseţe de fată. Extraordinar de amuzantă. Câţiva ani la rând, de câte ori ne adunam, eram cele 3 muşchetare. Fiecare diferită de cealaltă, de la fizic, la stil vestimentar, la mod de "abordare" a vieţii. Cu toate astea, unite printr-o legătură poate de neexplicat pentru unii. Nu şi pentru noi. Cu ele au fost singurele mele momente de "ieşit cu fetele". La cafele, la shopping, în Vamă. De Maggie ne-am despărţit fizic, a plecat în State şi îi doresc din totul sufletul să fie fericită şi împlinită. Dar doar dacă închid ochii şi o şi văd cântând şi râzând în valuri şi jucându-se senzual de-a sirena pe malul mării. Cu Iulia mă văd des şi vorbesc şi mai des. Iulia este unul din oamenii fără de care nu îmi pot imagina viaţa. Fără de care, în aproape 17 ani, aş fi fost mult mai săracă.

Când am pornit blogul, mi-am imaginat că voi cunoaşte ceva oameni. Dar nu mi-aş fi putut închipui că voi lega aşa prietenii profunde. Pe Antoaneta nu am cunoscut-o faţă în faţă. Ne ştim din scris şi din poveşti zilnice pe mess. E departe tare, tocmai în Canada. Dar atât de cald şi frumos de aproape de sufletul meu! Aproape zi de zi ne povestim cu sufletul la gură atâtea şi atâtea. Vorbim de artă, filme, poezie, dar şi de bărbaţi şi relaţii, de viaţă pur şi simplu. A noastră. Prin poveştile şi călătoriile ei văd şi eu lumea. Nu ştiu eu ce-i ofer, dar simt eu, deşi mess-ul nu-i tocmai cea mai "vie" metodă de comunicare, că tare se bucură când o salut şi încep să "turui" la tastatură. De multe ori ni s-a întâmplat să ne "luăm" vorba din gură. Ne plac aceleaşi mici nimicuri care ne fac viaţa mai răsfăţată. Dar şi lucruri mari şi importante. Suntem alergice la aceleaşi lucruri: la prostie şi la rutină. Şi Anto, ca şi Iulia, e de o feminitate superbă. Fără să cadă în păcatul muierismului. Tare îmi doresc să ajungem cândva să bem cafele cu lichior, faţă în faţă, cu ochii lenoşi abia mijiţi. Să vorbim vrute şi nevrute. Şi să râdem. Că sunt convinsă că are un râs tare sănătos fata asta.

Tot din blog în blog, am ajuns să comunic cu Rodica. Glumiţe, amabilităţuri, câteva cuvinte schimbate pe mess. Până acum vreo lună jumate. Când am spus că o să vin la Sibiu. Pur şi simplu şi direct m-a invitat să stau cu gagicul la ea şi soţul ei. Recunosc, am fost uluită. Există oameni care aşa, fără să-ţi ştie chipul şi apucăturile, să te invite în casa lor? Ei, bine, da! Deşi am rude la Sibiu, am ales să mergem săptămâna trecută la Rhodi. La 7 km de Sibiu, în Cisnădie. În Raiul lor. Cu iarbă verde, livadă de meri în spatele curţii, munţii Făgăraş văzuţi de pe terasă. De cum ne-am văzut, ne-am luat în braţe cu atâta bucurie de parcă eram prietene de-o viaţă! Ne-a aşteptat cu ciorbă de fasole cu afumătură şi tarhon şi o genială tocană de pui cu usturoi, care am înţeles că se cheamă aită. Că doar aşa îţi aştepţi prietenii, cu mâncare bună pentru burtă şi udătură să nu se usuce gâtlejul de la atâtea poveşti. Nu ştiu dacă e "corect" să spui aşa ceva despre o prietenie, dar eu m-am îndrăgostit de fata asta la prima vedere! Atâta energie şi veselie, atâta poftă de viaţă şi o minte atât de aerisită şi deschisă. Patru zile cât am stat cu ea, nu ne-a mai trebuit nici ieşit în cârciumi, nici mers la teatru. Am desfăcut lumea în bucăţi, am despicat firele în patru, am râs şi ne-am îmbogăţit. Eu mă leg uşor de oameni, dar prieteniile mi le construiesc în timp. Cu ea nu a fost nevoie. Ea a devenit prietena mea imediat. Bucată din mine şi sufletul meu.

Cu tot respectul pentru domni (care parcă văd că n-o să zică nimic, că ei nu se bagă în din astea femeieşti), doar pe fete le invit să preia leapşa asta. Sabbra, te rog :) Ginuţa, sunt convinsă că ai nişte poveşti superbe în tolbă. Jane from the attic, come and get it! Şi cine mai doreşte şi mai pofteşte!

Ce-a făcut Vulpea la Sibiu?

Când am plecat la Sibiu, n-am spus de ce fac drumul ăsta. Am păstrat misterul. Şi nu degeaba. Cu riscul de a dezamăgi anumiţi oameni şi de a şoca alţi oameni, ei, bine, n-am fost la Sibiu la Festivalul de teatru. Unde, oricum, la Faust nu am mai găsit bilete. Dar am ascultat şi am dansat pe muzica unor coloraţi muzicanţi (Taraf Goulamas). Şi mi-am promis ca la următorul festival să nu mai ratez nimic.

Deci, unde am fost până la urmă? Pentru că Vulpea e om cu pasiuni multe şi diverse, tare m-am bucurat să aflu acum vreo două luni, că la Sibiu va avea loc prima ediţie din România a unei convenţii internaţionale de tatuaje. Minunatul şi extraordinar de talentatul nostru prieten Teo, cu salonul lui Industrial tattoo, participa ca artist. La Transilvania Tattoo Expo. Normal şi firesc, eu şi gagicul am decis să mergem şi noi. Din păcate, ultimul meu tatuaj e încă în lucru şi nu ar fi putut fi finalizat acolo (aşa cum cer regulile concursului), aşa că nu am putut participa. În schimb, n-am fost în viaţa mea aşa de fotografiată şi apreciată! Din spate, fără mutră, normal. Şi nu pentru cât sunt eu de minunată, ci pentru cât de frumos e lucrat îngeraşul meu. Gagicul a participat şi cu braţul şi cu piciorul, cu care a şi câştigat pentru cel mai bun Japanese Tattoo. Teo a mai câştigat şi pentru cel mai bun tatuaj color, superba navă cu minuţioase detalii (o puteţi vedea în galeria foto de mai jos).

Ce pot spune despre Convenţie? Cu unele scăpări, cauzate de faptul că au fost prea multe detalii de care să se ocupe un singur om, îl felicit sincer pe Ovidiu (tattoo artist sibian) pentru eveniment. Şi mă bucur foarte tare că a avut loc la Sibiu şi nu în Bucureşti. Ne-am amuzat puţin că ideea de tatuaje la noi în ţară încă e foarte legată de ideea de muzică rock, piele, cranii şi ţinte. Mai avem până vom ajunge, atât la nivel de execuţie, cât şi la nivel de cerinţe ale clienţilor, la ce se întâmplă afară. La noi abia se experimentează culoarea. Încă se cer cu preponderenţă cranii, oase, cruci, tatuaje alb-negru sau doar fluturaşi şi floricele de către fete. Dar e muuult loc pe "piaţă" şi multă deschidere. Ceea ce e extraordinar. De-asta m-am bucurat că evenimentul a avut loc la Sibiu şi nu la Bucureşti. Pentru că am văzut, în afară de pasionaţi, mulţi vizitatori curioşi, care sunt convinsă că nu avea nicio legătură cu filosofia tatuajelor, dar erau curioşi, deschişi, încântaţi, bucuroşi să vadă astfel de manifestări. N-am văzut nicio mutră scârbită, strâmbă, pufăită, agresivă, n-a existat nicio idee de agresivitate sau tensiune. Ceea ce, sunt convinsă, la Bucureşti nu s-ar fi întâmplat.

Au fost 3 zile pline, agitaţie, culoare, distracţie. Artişti din 10 ţări. Căldură, muncă, inspiraţie. Mi-a părut rău că n-am apucat să-mi fac şi un tattoo mic, de amintire, dar gagicul a reuşit. S-a împrietenit cu artistul polonez, Kuba, şi şi-a făcut un foarte haios şi colorat creion. Urmează restul :)

Strict convenţia (că despre restul întâmplărilor, în episodul de mâine) a meritat drumul la Sibiu. M-a bucurat tare mult că în sfârşit se întâmplă aşa ceva şi la noi. Mi-au plăcut oamenii, deşi printre artiştii autohtoni am văzut şi ceva mutre cu nas pe sus, chiar dacă nu era cazul. Străinii mi-au dovedit încă o dată că ştiu să se distreze şi nu au idei preconcepute (cel puţin, nu legate de România). Abia aştept să călătorim şi noi la convenţii pe afară şi sper din suflet ca evenimentul de la Sibiu să se facă şi la anul. Cu şi mai multă energie şi pasiune. Pentru că desenele permanente pe piele sunt parte din pasiunea mea şi ceea ce sunt.

Galerie photo Sibiu Tattoo convention.

Oameni darnici - primele 10 zile

Dragilor, când am dat start la www.oamenidarnici.ro şi am zis hai să ne apucăm de traebă, mă aşteptam la o reacţie foarte bună, dar ce s-a întâmplat în doar 10 zile mi-a depăşit orice aşteptare şi vis (iar eu am numai aşteptări mari şi vise extravagante).
În primul rând, banner-ul de campanie a fost preluat pe foarte multe bloguri, la oameni care mă ştiţi deja (măcar din scris), dar şi la foarte mulţi care au preluat "din mână în mână". Ceea ce e fabulos! Şi vă foarte mulţumesc! Pe Românianormală a încercat drăguţa de Mariana să "contabilizeze" locaţiile, puteţi vedea lista aici, dar dacă am uitat pe cineva, vă rog frumos, daţi un semn, să vă punem la loc de cinste.

Tot în 10 zile, am primit nu mai puţin de 12 mesaje de ajutor în hăinuţe, urmând ca săptămâna viitoare să ies deja la cafele cu fiecare :) Primii oameni darnici au fost Cristi şi iubita lui, cu care m-am văzut marţi. Ce e extraordinar la ei doi? Că s-au apucat la rândul lor să mobilizeze alţi oameni! Am ajuns marţi seara la ei, ca o Ana lui Manole, pe furtuna aia cu tunete, fulgere şi grindină, dar am râs şi am cărat saci prin ploaie, că aşa e frumos.

Luni primisem o veste despre o donaţie ceva mai specială. Un bun prieten, care tocmai îmi spusese cumva că nu se poate implica momentan, mă sună. "Draguţa, am o prietenă care a avut un business care nu a mers. Şi are 4 paturi cu 4 saltele relaxa noi. Şi pături, două calculatoare, nişte birouri, neoane. Ar vrea să doneze aceste lucruri unor oameni care chiar au nevoie. Şi m-am gândit la tine. Doar că e musai să le iei până miercuri cel târziu". 4 paturi de luat în 2 zile??? I-am sunat pe Pedro şi pe Mielu. Cei doi oameni uluitori, care reuşesc să rezolve orice. Am sunat şi în Chitila, la Misionarele Carităţii: "Vă aduc miercuri 4 paturi".

Şi uite-ne miercuri, pe un trotuar din plin centrul Bucureştiului, cu un milion de oameni care se holbau la noi, eu, Pedro şi Mielu, cum am încărcat, repet, 4 cadre de lemn desfăcute şi 4 saltele mari relaxa. Pe un TICO!!!! Vulpea călare pe maşinuţă şi apoi pe superbul motor Honda al lui Mielu, dându-le de pe o parte pe alta, pe deasupra saltelelor, rola de scotch. După care, uşor uşor, am ajuns până în Chitila. Da, puteţi să-mi spuneţi orice despre minunatele voastre maşini, TICO e cea mai tare!!! Pe Frieda am umilit-o cu câteva bucăţi de lemn şi cam atât. Ce ochi mari au făcut măicuţele! Ce s-au bucurat! Băieţii, sunteţi cei mai tari! Recunosc cu mândrie. La plecarea de la cămin îmi jucau lacrimile de emoţie şi fericire în ochi. Draga mea anonimă frumoasă, ai făcut un gest senzaţional. Ai adus multă bucurie şi îţi doresc din suflet să-ţi găseşti drumul şi liniştea.

Cu paturile, care erau şi cele mai urgente, am rezolvat. Restul de lucruri sunt frumos depozitate la Pedro şi urmează să le ducem în septembrie. Tot zilele astea am primit de departe, de la nişte oameni minunaţi, multe periuţe şi paste de dinţi. În cont s-au adunat până acum 830 de lei, de la Anto, Isa, Bogdan, Jane, Robert Lukacs. Ceea ce e iar, uimitor!

Peste 10 minute plec pentru câteva zile la Sibiu şi apoi la Braşov, de unde mă voi întoarce şi cu saci, normal. O să revin cu alte poveşti, cu poze (inclusiv cu Ticuţul plin!!!). Voi scrieţi-mi, aici, pe mail şi ne vedem când mă întorc. Cu bine!