"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 30 martie 2011

Muzici din filme

Pentru că primăvara suedeză se tot lasă așteptată și până și vorbăreața de mine preferă să asculte muzică și să se uite la filme ca să mai uite de melancolii blegoase, am primit cu mare bucurie leapșa de la Salmi, despre muzica preferată din filmele preferate.

O să încep cu melodia care mă face să îmi zburde mai repede sângele prin mine, din nebunia de Kill Bill (toată coloana sonoră e senzațională).



Ca să rămân în zonă (deh, am o slăbiciune pentru Tarantino), să servim și o porție-două de Pulp Fiction (soundtrack-ul ăsta e o nebunie la drum lung, când ești la volan).





Din zona tangourilor care au făcut istorie în filme, încep cu tango-ul din Frida



Gotan Project în Shall we dance (Richard Gere&Jenifer Lopez)



ca să închei glorios cu cel mai frumos tango din lume, cel din Scent of a woman



Nu prea sunt eu romantică și nu plâng la filme prea des, dar City of Angels e unul din cele mai triste văzute vreodată și Iris chiar e o melodie tare frumoasă.



Un film superb, o coloană sonoră de excepție (uite că sunt și motive pentru care îmi plac țiganii)



Filmul ca filmul (Sleeping with the enemy), dar melodia asta m-a făcut să fiu tare bucuroasă că am ochi căprui (deși mi se părea că sunt banali până atunci)



Un film al generației mele (Reality bites), o melodie tare simpatică



un alt icon-movie și Lust for life



și închei (obsesiv, știu, dar ce să-i faci dacă îi ador!) cu Manu și Maradona by Kusturica



Să meargă leapșa la toată lumea, că e tare faină și e destulă pentru toată lumea :)

duminică, 27 martie 2011

M-ați făcut atât de fericită!

Întotdeauna mi-a plăcut că e ziua mea și am fost răsfățată cu urări, gânduri, cadouri. Dar ca anul ăsta, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. La mii de km de familie și vechii prieteni, m-am simțit mai iubită ca oricând. 180 de mesaje pe facebook, 65 de comentarii pe blog, 15 mailuri, sms-uri, telefoane. La școală colegii din toate colțurile lumii mi-au cântat La mulți ani în suedeză, am primit trandafiri de la românca Eva, o brățară frumoasă de la iranianca Elika, o pisicuță haioasă de pus la chei de la filipineza Lilith, bomboane de la Camelia canadianca.

Chiar vineri a ajuns și coletul de la ai mei, cu cadouri superbe, bilețele cu mesaje frumoase de la fostele colege de muncă, acum prietene pe viață, Raluca, Vio, Mirela, Mirela P., un pandantiv superb și semințe de floarea soarelui pe care să le sădesc în pământ, un desen cu multe floricele de la iubita mea Smaranda (eu tot Mara o să-ți spun, iubita mea!), cea mai frumoasă și emoționantă dovadă scrisă de iubire de la mama, tata, frate-meu Cristi și draga mea Cati. Când am spus că am fost binecuvântată cu o familie extraordinară, nu v-am spus și de dragele mele mătuși Nuți, Neli și Jeni, de cea mai grozavă verișoară din lume Roxana, de Cristina, de văru Cătălin și vărul canadian Dragoș, de frumoasele mele nepoate Andreea și Alexandra. Sunteți cele mai mișto rude pe care și le poate dori cineva!

Și ieri m-am sărbătorit cu noii mei prieteni de aici, deocamdată în majoritate români suedezi de mulți ani (au luat ce-i mai bun de la ambele neamuri), Adriana și soțul ei brazilian Clairton, Dana și Octavian, Simona și Vali. Din păcate, nu au putut veni și Alina și Pierre, dar cu siguranță data viitoare. Și iar au fost surprize superbe, cadouri frumoase (niște brățări o nebunie și un medalion cu VULPEEE! de la iubita mea Adriana), flori, povești și pur și simplu simțit bine, cu atâția oameni frumoși alături.

V-am mai spus că sunt cea mai bogată, răsfățată, binecuvântată, iubită persoană din lume? V-o mai spun o dată. Și o simt în fiecare zi. Vă mulțumesc! Să se întoarcă la fiecare dintre voi toate gândurile bune, energiile pozitive, dragostea și fericirea!

vineri, 25 martie 2011

O sumă rotundă

Pe la 5-6 ani credeam că ăia din clasa a 8-a sunt adulți și că pe la 30 și ceva de ani ești cam cu un picior în groapă, că până atunci trebuia să rezolv cam tot ce trebuia rezolvat. Dar ce de timp aveam la dispoziție ...

Uite că azi fac 33 de ani, nu le-am rezolvat cu siguranță pe toate, dar nici cu piciorul în groapă nu mă simt. Din contră, am fentat un pic timpul și m-am apucat de viață aproape de la zero. Ador în continuare să mă joc, să râd, să mă bucur de tot și toate, ca un copil. Prea înțeleaptă încât să nu mă mai mire și uimească mai nimic nu am devenit. Dar am căpătat ceva încredere în mine încât să mă simt foarte împlinită la 33 de ani. Nimic nu m-a dezamăgit atât de tare încât să nu-mi mai doresc să iubesc, ba din contră.

M-am uitat pe net care e semnificația cifrei 33 (care pentru mine e așa, grăsuță și rotundă). La tarot zice că e numărul cultivării, al responsabilității, al datoriei, al orientării spre familie, al amabilității, stabilității, dedicării, este căutătorul armoniei, numărul celui la care nimeni nu se așteaptă să câștige (underdog).

Conform credințelor creștine, vârsta de 33 de ani e vârsta perfectă a omului, a dezvoltării totale.

Și mai e și cel mai înalt grad în masonerie, numărul atomic al arsenicului și numărul de vertebre pe care coloana unui om normal îl are, când oasele care formează coccisul sunt numărate individual.

Dragilor, am băut deja două pahare de vin roșu real cu prieteni reali discutând virtual, așa că nu râdeți de mine că am luat-o pe arătură. Am 33 de ani și mă simt extraordinar de bine, fericită, vie, tânără, bogată cu mulți oameni minunați, binecuvântată cu niște părinți fabuloși și o familie superbă. Mi-am luat singură primul cadou de ziua mea, e un tricou cu semnificație.

Mâine mă sărbătoresc cu colegii de școală, cărora le voi duce bomboane că doar nu degeaba merg la școală (haha, ce distracție era în generală!!!), pe seară trebuie să ajungă coletul de la ai mei și mor de curiozitate ce o să găsesc în el, sâmbătă voi face prima mea petrecere aici, cu noii mei prieteni și oameni faini din viața mea suedeză. Mi-e dor de mulți oameni, aș fi vrut să-i am alături, dar știu că se gândesc la mine și inimioara îmi bate mai tare de fericire. E pentru prima dată în viață când nu am familia și cei mai buni prieteni aproape, nu am un EL anume în viața mea, dar mă simt extraordinar de norocoasă și fericită pentru că mă simt iubită. Și asta e cel mai important. Vă pupez!


miercuri, 23 martie 2011

Despre Narcise și alte flori

Spune o vorbă celebră "decât să ne supărăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm". Sau bucură-te de un soare superb venit cu generozitate peste Stockholm, joacă-te cu părul tău (sunt la jumătatea drumului spre o nouă frizură, așa că a fost cu un pic de adrenalină să îl las pe stilistul nevorbitor de engleză să îmi taie ceva fără să-mi taie altceva, eu explicându-i astea în suedeză; culoarea e experiment propriu) și fă lepșe foarte personale date de Sana și iYli. Mulțumesc fetele!

SUNT Lia

AS VREA să pot face oamenii să zâmbească mai des

PASTREZ amintiri frumoase, în cap și suflet

MI-AS Fi DORIT să pot picta

NU IMI PLACE ardeiul în mâncare, minciuna și ipocrizia

MA TEM de foc și întuneric, de oamenii proști și răi, dar și mai tare de ăia deștepți și răi

IMI PARE RAU că nu le-am spus mai des părinților mei cât de mult îi iubesc

IMI PLACE viața, cu urcușuri și coborâșuri, bucurie și deznădejde, fericire și tristețe, iubire și indiferență

NU SUNT diplomată, fățarnică, tolerantă cu oamenii care nu-mi plac

DANSEZ oriunde, oricând, în fundul gol prin casă, așteptând autobuzul

CÂNT de câte ori dansez

NICIODATA nu renunț când cred în ceva

RAR sunt picată și deprimată

PLÂNG rar dar sănătos

SUNT CONFUZĂ în extrem de puține momente

AM NEVOIE de mine echilibrată, de oameni, muzică, iubire (să o dau și să o primesc)

AR FI TREBUIT să mă las de fumat când am zis

AS PUTEA face tot ce îmi pun mintea și dorința să fac. Și schimb timpul verbal cu POT.

Vă invit cu plăcere și curiozitate să preluați leapșa, e tare interesant să continui vorbele. Și aștept păreri și opinii.

duminică, 20 martie 2011

Să-mi fac rău înfuriindu-mă sau să-mi fac rău ignorând?

Aș fi vrut să nu scriu, să nu mă mai intereseze, să ignor, că doar nu mai stau acolo, printre acei oameni. Dar de 3 zile mă lovesc, fără să vreau neapărat, de o anumită atitudine. Românească. Și, la naiba, încă mă mai doare, mă mai înfurie și mă frustrează. Pentru că nu înțeleg de ce e așa!

Japonia, dezastru, morți, oameni fără case, fără mâncare, cu sabia dezastrului nuclear deasupra capului. Dar pentru că sunt o societate aparte, o rasă aparte și cu un spirit ieșit cu mult din comun, japonezii dau zi de zi lecții de decență, eroism, supraviețuire, solidaritate. Comunitatea internațională a reacționat prompt, cu ajutor de specialitate, medical, alimentar, social, uman, spiritual.

Am citit și în presa românească și pe bloguri multe păreri decente, gânduri bune (și da, eu cred foarte mult în puterea și energia gândurilor bune), apeluri de ajutorare prin Crucea Roșie. Dar din păcate, mult mai multe au fost comentariile de genul "eu nu cred ca japonezii au acum nevoie de banii stransi de la un popor ca al nostru", "toata treaba asta cu hai sa ajutam japonia mi se pare de o ipocrizie crunta", "stii ca esti in cacat cand ai nevoie de bani din Romania", "totusi japonia este A 3A ECONOMIE a lumii. Japonia este una dintre cele mai scumpe tari cu unul din cele mai ridicate niveluri de trai. Eu inteleg ca au murit poate si 10k de oameni si altii sunt pe drumuri. Dar oare chiar au nevoie de ajutorul romanilor, bulgarilor si sarbilor? Inteleg sa le doneze oameni “cu stare” de genul cetatenilor din benelux, elvetia si suedia, dar totusi sa mi se zica ca una dintre cele mai bogate tari din lume are nevoie de ajutorul unora dintre cele mai sarace tari", "e urat sa ne numesti rrrromani pentru ca punem punctul pe i si nu vrem sa parem altfel cat timp noi avem pantalonii rupti in fund.Si ca tot veni vorba vreau sa vad si eu cheta aia internationala in care romania este ajutata cu un cap de ata", "in romania guvernul isi pune palma in fund si nu face nimic indiferent ca este inundatie sau seceta. Insa japonia e din alt film".

Că românii nu au educația și spiritul voluntariatului, donării, să zicem că găsesc o scuză. Unii învață. Dintre aceștia, pe unii îi schimbă mult în bine această experiență, alții trec mai departe. Ce mă înfurie, și nu prima dată, este atitudinea din ce în ce mai puternică a multor români de a-și pune mâinile în șold și a mânca rahat. De ce noi??? Lasă, să ajute alții! Și de a se plânge veșnic de cât de săraci sunt! Deși merg prin cârciumi și cafenele măcar o dată de două ori pe săptămână, își umplu căruciorul la hipermarket măcar o dată la două săptămâni și aruncă din mâncare că s-a stricat în frigider, își cumpără mașini de 15-18.000 de euro deși ar putea să meargă liniștiți și cu una de 8-9.000, vacanțele sunt prin străinătate, hainele din magazine nici nu prea mai ajung la reducere. Și nu, nu-mi spuneți de clasa aia de îmbogățiți și îmbuibați și nici de cei care chiar nu au ce pune în fiecare zi pe masă copiilor, că primii nu au timp de stat pe net că au de combinat în bamboo, iar ceilalți (pe care eu chiar i-am întâlnit) nu comentează pe net, ci își fac o cruce mare "Doamne ferește!" și au uneori o decență extraordinară. Vorbesc de cei mai mulți, clasa de mijloc, din care am plecat și eu. Care au cât de cât un job, un salariu, o casă, o mașină, nu mor de foame, dar au uitat să mai și mulțumească pentru ceea ce au, au uitat să mai fie și decenți, că e mai ușor să cârcotești, înjuri, scuipi în fiecare zi.

Spune Nina o poveste, tot pe aceeași temă, cu bogatul căruia îi arde casa, ce faci, nu îl ajuți că e oricum mai bogat ca tine? Trăiesc acum printre "oameni cu stare", după cum zicea un comentator despre suedezi. Păi, să vă spun că bogații ăștia au mașini de 8-10 ani vechime? Că în 5 luni nu cred că am văzut mai mult de 10 suv-uri? Că ideea e să te ducă din punctul A în B, nu să arate că ai "statut". Și că în timpul săptămânii nu se întind în cârciumi, la șpriț nu pentru că e băutura scumpă, ci pentru că a doua zi merg la muncă și nu se pot duce obosiți și mahmuri. Ah, ăsta e un concept puțin cunoscut românilor: respectul pentru muncă! Că aici e rușine să stai mai mult de câteva luni pe șomaj, când există joburi prin cârciumi, firme de curățenie, iar aici nu e rușine să fi fost dat afară de la un job de birou și să te apuci de o muncă "de jos". Din contră! Și au pauze de cafea și de prânz suedezii, dar când se muncește se muncește, nu se stă la bârfe, cafele și țigări. Am întrebat un suedez de ce crede el că e Suedia așa cum e? Și nu mi-a răspuns că e spiritul viking și măreția înaintașilor, ci că suedezii au conștiința lucrului bine făcut. De respectul pentru alți oameni nici nu mai vorbesc. Și nici ei nu au politicieni perfecți, dar au învățat în timp să se implice, să fie parte din decizii, nu au stat să înjure la colț de stradă și atât. Și uite că deși nu au avut calamități și nevoie de ajutor, sunt a 5-a țară la donații pentru Crucea Roșie. Ei de ce n-ar zice să se ajute japonezii singuri că sunt bogați?

Pentru isteții care întreabă unde sunt ajutoarele din alte țări bogate pentru România, în primul rând, de ce are nevoie România de bani? Ca să-i fută politicienii, încrengăturile de neamuri și cunoștințe (hai să recunoaștem, toți avem măcar pe cineva în familie care e pe un loc călduț pe undeva), să își bată joc românii care nu știu să muncească cum trebuie, că e mai ușor să stai cu mâna întinsă, să aștepți peștele decât să înveți să pescuiești? A dat cineva bani moca Suediei sau Spaniei sau Poloniei, doar așa, că sunt simpatici (bine, nu atât de simpatici ca români)? În al doilea rând, în afară de situații punctuale (revoluție, inundații), poate ar trebui să știe românii că mare parte din banii Crucii roșii România, Salvați copiii, Vier Pfoten (ca să dau doar câteva exemple foarte cunoscute) vin de la organizația-mamă și de la alte filiale din alte țări. La o simplă căutare pe net am găsit informații despre Crucea Roșie suedeză, elvețiană și organizații evreiești, catolice și protestante care au adus ajutoare României lovite de foametea din 1947-48. Și pe atunci Suedia nu fusese atinsă prea tare de al doilea război mondial, dar nu era încă nici economia de azi. Și uite că am găsit și cum s-a implicat Crucea Roșie (cu filiala din România) în inundațiile din Banat, din 2005. Madam Leslie Hawke o fi vreo româncă neaoșă care cu bani exclusiv românești face ceva prin România. Și elvețienii ăia de care a tot povestit Varanus (dragule, nu mă lasă blogu tău să caut textele alea) că tot vin în România cu bani, cu ajutoare, de pe la 90 încoace și nu renunță, deși și-au luat la țepe de și sfinții s-ar fi săturat, ăia tot neinternaționali or fi. Eu mă gândeam să se facă o propunere frumos argumentată cum că românii sunt foarte triști că nu îi ajută nimeni (și nimeni nu îi vreaaaa!), scrisă de atâtea minți luminate care umblă pe net, către UE, Comisie, Consiliul Europei, NATO, ONU, etc. să se dea bani românilor la colț de stradă. Dar câte un euro de bucată, să ajungă la toată lumea.

Mă gândeam ce s-ar întâmpla în România dacă ar dispărea brusc politicienii? Pe cine ar mai da vina românii? Din cauza tiranului Băsescu am făcut un exercițiu de imaginație și m-am gândit cum ar fi fost dacă ar fi câștigat PSD-ul (plus Năstase) în 2004, un al doilea mandat. Hmmm, mi-a dat la fel! Nu știu cum a fost blestemată România asta doar cu dictatori, dar uite cum acum cu Băsescu îl regretă lumea pe Iliescu (deh, pe vremea lui se ieșea la pensie la 50 și un pic de ani, nu?) și PSD-ul (că pe vremea aia cam toată presa era cumpărată cu publicitate de stat, nu se scria mai nimic, deci ce nu știe românul, nu-l doare), pe Ceaușescu că pe vremea lui toată lumea avea de muncă și se făcea că muncește, ei făcându-se că plătesc. Legat de atitudini românești, tot aud scuza cu trecutul comunist. Hmm, păi, propagarea sistemului de șpăgi, o mână spală pe alta, cunosc-pe-cineva a ajuns la cote extreme DUPĂ căderea comunismului! Și în Suedia durează săptămâni, luni de zile să primești un document, un act, o chestie de la administrații, dar aici nu dă nimeni șpagă să iasă mai repede. Și aici să nu-ți plătești taxele și impozitele e o crimă aproape la fel de mare ca a omorî un om.

Ah, și asta cu "la noi administrația își pune palma în cur". Păi, militarii ăia care au scos nămolul din casele oamenilor? Și termopanele și scândurile și cărămizile și tonele de alimente, apă, pături, le-a adus o zână bună? Nu, a fost un efort comun al administrației, ong-urilor, oamenilor. Nu am fost fanul politicienilor niciodată, dar chiar să anulăm orice chestie normală (ca să nu zic pozitivă) mi se pare prea facil doar ca să putem spune vai, ce săraci suntem că ne-au falimentat politicienii, deși noi ne implicăm, facem, muncim, suntem eroi. Păi, din banii mei din taxe se fac astea! mi-ar putea spune mulți. Dar în Suedia sau orice altă țară, nu tot din taxele și impozitele oamenilor se fac lucruri? Care nu întotdeauna ajung înapoi, ci se duc în studii gratuite pentru emigranți, ajutoare sociale pentru emigranți care nu vor să muncească, etc. Dar asta nu-i face pe suedezi să nu își plătească mai departe datoriile! Pentru că da, pe lângă drepturi și beneficii, ăștia știu că au și obligații și datorii.

Și mai sunt buni românii la ceva. La miștouri și bătut joc. Nu umor sănătos, ci miștocăreală. Ia, uite-l pe cretinul ăsta care adună șosete pentru japonezi! Hăhăhă, se bagă cineva să adunăm tampoane? Hăhă! Nu contează că omul ăla are o campanie foarte bine pusă la punct, cu logistică, că e ACOLO, în Japonia și autoritățile locale chiar i-au cerut la un moment dat ajutorul, că da, or fi bogați ca țară, dar momentan oamenii au picioarele ude! Nu, frate, facem mișto! Ce handicapați și idioți ăia care dau like pe facebook pentru Japonia! Păi, da, că e greu să te informezi, deși te dai de mare cunoscător al online-ului, că pentru un anumit număr de clik-uri facebook chiar dă bani reali cauzelor umanitare! Ia, uite, și pe cretinii ăia care trimit cocori virtuali japonezilor! Ce dobitoci! De ce nu ciori? Se pișă japonezii pe cocorii lor! Ce dracu de animal e și cocoru ăsta? Iar e mai ușor să hăhăi prostește și ignorant decât să cauți ce semnificație are cocorul pentru japonezi sau să încerci măcar un pic să înțelegi că oamenii din neamul ăsta de extratereștrii în comparație cu orice alt neam, după ce-și vor fi îngropat morții, refăcut casele și autostrăzile, vor spune cât de mult au însemnat gândurile bune, cocorii virtuali sau hârtiuțele cu o vorbă frumoasă de la străni, găsite printre șosetele care le-au încălzit picioarele. Pentru că așa au făcut și după cutremurul din Kobe. Dar probabil e greu de înțeles că uneori, în momente cumplite, un gând bun sau o pereche de șosete înseamnă mai mult pentru un om decât milioanele de euro și dolari care se adună prin donații, de la guverne. Dar eu tot nu înțeleg de ce dracu nu tac din gură oamenii care oricum nu vor să facă nimic bun.

Da, Japonia și japonezii nu au nevoie de ajutorul românilor. Doar că drama lor, după așa o experiență, e floare la ureche față de rapiditatea cu care din ce în ce mai mulți români se scufundă în mocirla propriei ignoranțe, răutăți, egoism. Mi-am dat seama că Miorița nu prea mai e de actualitate, măcar ciobanul ăla își accepta soarta cu brațele încrucișate, dar senin, fără să cârcotească. În loc de concluzie, cer iertare oamenilor care încă mai luptă să fie decenți, buni, altruiști, știu că e greu să mai supraviețuiți ca excepții într-o societate în care indivizii spun din ce în ce mai des "Nu inteleg oricum de unde atata admiratie pentru o societate de turma unde binele colectiv este mult superior binelui individual".

P.S. Nu știu ce va fi mai rău pentru mine, să continui să mă întristez și înfurii de toate astea sau să mă desprind total și să nu mă mai intereseze? Pentru cei care îmi vor pune mâna în gât: da tu cu gura mare ce faci? și cum îți permiți să ne cerți pe noi, când tu ai plecat? am mai spus-o, trimit mailuri personale cu povestea despre cum am ales eu să fiu schimbarea pe care mi-am dorit să o văd. Mi-e teamă că tot nu veți înțelege, însă.

marți, 15 martie 2011

Urechile pisicii Olga

Unul din foarte puținele motive pentru care parcă îmi pare un pic rău că am plecat din țară e că nu am apucat să cunosc pe viu mai bine anumite persoane. Să avem timp de pălăvrăgit, de ieșit, de alinat dureri și de împărtășit bucurii. Un astfel de om e Oana Dușmănescu (Shmeny printre bloggeri), pe care am citit-o prima dată întâmplător, prin 2009. În condițiile în care eu, din cauza hormonilor, am plâns cândva în hohote la un film pentru copii cu niște gâște sălbatice care nu mai ajungeau odată într-o anumită locație și omul rău vroia să construiască acolo un mall, mi s-a părut genial ca o necunoscută de pe net să plângă, din cauza hormonilor, la un film porno. A fost dragoste la prima citire, pentru că are același stil pe care îl iubesc și îl folosesc și eu: sincer, direct, fără broderii neimportante, scrie-așa-cum-vorbește-și-așa-cum-e. Cu mult umor, dar și mult suflet (greu de sesizat pentru necunoscători). În septembrie 2009 a născut-o pe Olga, 6 luni mai târziu i s-a publicat cartea "Urechile pisicii Olga". Dar să știți că întâi a fost pisica, apoi copilul.

Pentru că plecasem și nu apucasem să-i citesc cartea în țară, Oana mi-a trimis-o prin poștă, acu câteva săptămâni. Mă așteptam să-mi placă, dar nu mă așteptam ca Vulpea să se recunoască atât de tare în Pisica Olga! Și Vulpea s-a gândit cândva "e mai ușor să te iei cu toată lumea în piept, să sari în capul ei cu botinele și să dai cu barda în toate formele de realitate din jurul tău. Numai în adevărurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine îți stă în cale și nu poți zâmbi unui necunoscut. Faci salturi peste prăpăstii și te împiedici de un pârlit de papuc care îți miroase familiar. Înoți marea chiar de ți-a rămas un singur plămân funcțional și apoi, la țărm, te îneci într-o lacrimă". Și Vulpea se întreabă uneori "de ce nu am făcut niciodată pui? De ce mă apucă lacrimile când văd cerșetori și căței amărâți pe stradă? Mai ales în combinație. De ce mă apucă râsul atunci când mă gândesc la moarte? De ce, atunci când mă gândesc la moartea mea mă apucă totuși un regret, acela că lumea va fi mai săracă și mai lipsită de spiritualitate? De ce sunt atât de îngâmfată și atât de căscată în aceșași timp? De ce îl iubesc pe Motan? Nimic nu are dreptul să fie atât de golit de rațiune ca misterul acesta nedrept și care îmi încurcă viața cum știe el mai bine. De ce râd când ar trebui să plâng? De ce plâng când ar trebui să râd? De ce și de unde am impresia că sunt mereu greșită? De ce am impresia că sunt mereu specială?".

Pisica Olga umblă de nebună prin lume cu gândul la un Motan anume, dar de fapt călătoria e doar a ei. Se caută, se găsește, se pierde și se regăsește la final mai puternică, mai înțeleaptă. "Acum știu că a iubi este și rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, școlar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune și rele. Nici nu se mai pune problema să-ți asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferența apare când îți dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înțesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplătește. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregătește-te să sari în aer."

Oana a scris cartea asta așa cum scrie și pe blog, așa cum e și în viața reală: natural, sincer, fără broderii inutile, cu umor, din suflet. Citind, am avut senzația unei seri începute la o crâșmă, cu o mâncare bună, continuată într-un club cu dansuri pe bar, terminată spre dimineață, noi două ultimii clienți dintr-un bar sordid, unde poveștile nu mai pot fi decât dureros de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și bere pentru Oana.

Probabil nu întâmplător, eu cu Oana împărțim aceeași zodie berbecească ce ne face deopotrivă nebune, sincere, dure, turbate și incredibil de fragile. Eu pe 25, ea pe 26 martie. "Adevărul este că pe lumină sau nu, suntem atât de liberi cât ne permitem singuri să fim. Niciun vârcolac nu mănâncă luna de pe cerul nostru; noi însă o înfulecăm de multe ori dintr-o înghițitură fără să ne ștergem măcar la gură și după aceea ne mai și întrebăm, într-o stare de sinceră pierdere de sine, unde dracu a apărut".

Am primit cartea Oanei fix cu o lună înainte de ziua mea, dar nu puteam primi un cadou mai potrivit. Vă recomand cu căldură Urechile pisicii Olga. Unii veți trece indiferenți, alții vă veți regăsi, pe alții vă va schimba. Pe mine m-a făcut să regret că nu am apucat să o cunosc mai bine pe Oana, să ieșim la o cârciumă cu mâncare bună, apoi într-un club cu dansuri pe bar, ca să ne găsească dimineața într-un bar sordid, unde nu mai e loc decât de povești brutal de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și multă bere pentru ea. "Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obișnuință și plictiseală".

sâmbătă, 12 martie 2011

Drumuri

Cu toții știm că avem un drum în viață, mai predestinat sau nu, mai ales de noi sau mai puțin. Dar e drumul nostru. Unic și personal. Dar pentru că ne îndrăgostim, iubim, avem o perioadă senzația că drumurile nu mai sunt doar al nostru și doar al lui/al ei, ci s-au transformat în "drumul nostru". Că avem același drum. Experiența m-a învățat că doar ne place să ne păcălim (și asta nu e rău deloc), că de fapt drumurile astea două sunt doar o perioadă suprapuse cumva și doar extrem de puțini binecuvântați de soartă reușesc să meargă pe cele două drumuri suprapuse până la identificare până la destinația finală. Și chiar și acolo, unul dintre ei mai apucă să facă niște pași singur.

Am mers întotdeauna pe drumul meu fără să mă întreb prea des și prea speriată "oare unde mă duce?". Am fost mereu curioasă și cu ochii mari de încântare și am primit cu brațele deschise noi călători ale căror drumuri s-au intersectat o vreme cu drumul meu. Uneori drumurile lor mi-au adus gropi, noroaie, accidente, dar nimic mortal. Alteori, încă mică și trufașă, să arăt că EU conduc drumul, nu el pe mine, am insistat să forțez ne-ruperea celor două drumuri. Dar a fost ceva nefiresc, nu a adus nimic bun, că doar drumurile nu se lipesc cu super-glue. Am învățat cu timpul că ce ne e desenat pe hartă să ni se întâmple, se întâmplă, oricâte benzi suplimentare am construi ca să forțăm drumurile să se atingă, ele sunt doar în capul nostru, nu și reale.

Azi drumul meu a cotit definitiv într-o parte și al lui în alta. A fost una din cele mai frumoase călătorii ale mele. Nu sunt tristă că s-a terminat, sunt fericită că s-a întâmplat. Unde duce drumul meu și cu câte alte drumuri se va mai intersecta, va merge paralel sau va avea norocul să se suprapună, nu știu și nici nu vreau să știu. Voi descoperi cu timpul.
Ai plecat într-o zi tare frumoasă, cu mult soare, dragul meu. Și îți doresc din tot sufletul așa să-ți fie soare tot mereu.

joi, 10 martie 2011

Produsele românești preferate

Mă întreabă Cireașa mea preferată ce produse românești îmi plac mie și mă satisfac de le-am luat (sau le primesc) chiar și în străinătățuri. Hmmm. Păi, o să încep cu cele mai puțin diafane, dar extrem de folositoare: antinevralgicul (nici o altă învenție farmaceutică nu-mi ia cu atâta ușurință durerile de cap sau de dinți) și unguentul cu extract de gălbenele, bun la toate alea (răni, tăieturi, piele uscată, iritații).

La partea culinară, poate o să ziceți că sunt nebună, dar preferatul meu e(ra) pateul cu porcușorul albastru, antrefrig. Nu știu ce or pune în el (nici nu cred că vreau să știu), dar mie îmi place la nebunie, are gust de pateu de porc, nu de altceva. Din categoria delicatețuri, ador(am) brânzica Făgăraș produsă de Monor (și doar de Monor!). Dacă porcușor pot trimite ai mei fără probleme, mi-e teamă că brânzica se poate strica pe drum (face cam 4 zile până la Stockholm autobuzul). Dar reușesc ai mei să-mi trimită producții proprii de zacuscă și dulceață de cireșe amare (săru mâna, mami!) și de la cea mai tare cofetărie din București, Liliana de pe 1 Mai, fursecuri cu stafide. Dar mi-e așa o poftă de mini choux a la creme de acolo! Mmmmm!!!

Voi ce produse românești preferate aveți?

duminică, 6 martie 2011

Ce vroia Vulpea să fie?

Dacă tot mi-am reamintit adolescența nebună, de ce n-aș merge și mai în spate, în copilărie? Că tot am primit o leapșă tare simpatică de la Tetris: Ce visam în copilărie să mă fac când voi fi mare?

În primul rând, prima chestie cu "când o să cresc mare vreau să" am scos-o din mine pe la 4 ani cred. Când îmi doream să am țițe mari ca mamaia Eugenia și să fumez ca verișoară-mea Roxi și ca mătușă-mea Nuți. Slavă Domnului, prima parte nu s-a materializat (or fi sânii mari mișto de admirat, dar sunt convinsă că nu e ușor de trăit cu ei), a doua s-a împlinit și am dat și pe dinafară. Pe la 5-6 ani vroiam să fiu Corina Chiriac și dădeam spectacole grandioase în sufragerie, cu un deodorant BAC pe post de microfon. "Strada Speranței" era favorita mea. Tot atunci am răcit foarte tare și a trebuit să facem (eu și frate-meu) injecții și dureau cumplit. Fiind în perioada agresivă și dură a personalității mele, mi-am dorit să mă fac doctoriță când o să fiu mare, ca să pot face injecții dureroase altora. Profesoară nu mi-am dorit să fiu, deși m-am jucat de-a una, dând note mici celor 3 păpuși din dotare (le scriam pe marginea foilor Atlasului Geografic, că arăta ca un catalog).

Pe la 7-8 ani deja dădusem la o parte păpușile și eram fascinată de mașinuțe de fier și Lego (adus din DDR de ai mei), plus fotbal pe hol cu mingea de tenis (remember, fratelo?) și tenis cu piciorul în fața blocului. Mă visam mare sportivă. Dar nu tenismenă (că tot făceam tenis), ci hockeistă!

În clasa a 4-a știam clar ce vreau să mă fac când oi crește mare: karatistă! Vă aduceți aminte de serialul unguresc Linda de pe bulgari? E, Linda vroiam și eu să fiu și mă comportam ca atare prin curtea școlii, unde îi umpleam de respect și noroi pe băieți, aruncând cu picioarele în aer.

A urmat dragostea la prima vedere a unui camion Tatra. Și asta mi-am dorit cu ardoare: să ajung șofer de Tatra! Încă îmi mai doresc să conduc cândva un camion.

Din seria ce nu mi-am dorit niciodată să fiu, nu am visat niciodată (știu, sunt dubioasă rău cu treaba asta) să fiu mireasă. Chiar și în jocurile copilăriei cu vară-mea Cristina "de-a fata și de-a băiatu" (ne gospodăream, aveam genți, mergeam la muncă, ne certam, etc), eu eram întotdeauna băiatu. Iar la țară, la Veneția, cu vară-mea Mihaela, ne jucam "de-a mireasa și de-a nașa" (în traducere a accentului ardelenesc de atunci "de-a mnireasa și de-a nănașa"), iar eu eram întotdeauna nănașa (ea avea o perdea pe cap, eu aveam flori de plastic urâte în păr).

Mă uit acu înapoi la ce am scris și mi-am amintit și mă întreb ce fel de fetiță am fost și eu și cât de disperată o fi fost biata maică-mea cu așa prințesă delicată la ușă?

Dau cu mare drag și curiozitate mai departe leapșa Sabbrei, lui iYli, Tomatei, lui Shmeny, Marmotzicii, Adei, lui Rontziki, lui Evergreen, Ginuței, Angelei, lui Salmi, Ninei, Adamutzei, Ralucăi, Cameliei.

marți, 1 martie 2011

Ce m-a găsit chiar și în Suedia?

Cu un cer gri și jos, zăpadă pe trotuare, minus ceva grade în termometre, am și uitat că azi e 1 martie, că în România aș fi primit mărțișoare, floricele. Nefiind de genul meu ciudoasă sau ofticoasă, nici măcar nu m-am amuzat răutăcios că și la București e frig, din contră. Aș fi vrut să-mi spună măcar prietenii și ai mei că e cald și frumos și soare și vine primăvara, măcar acolo.

Și am venit acasă un pic obosită (mă reobișnuiesc cu 8 ore de muncă haha!), frig de care m-am săturat o idee, gânduri urâcioase prin cap, vroiam să dorm și să uit de toate. Și ce găsesc pe jos, exact când intru în casă? (că am deschizătura pentru poștă în ușă). Tocmai din USA! De la Adamutza, care mă știe doar de pe blog. Ce-am făcut eu să merit așa un gest frumos, nu știu, dar am fost atât de fericită, că brusc s-a luminat cerul, din zăpada de pe balcon au ieșit timid câțiva ghiocei, iar ziua a prins culoare. Dragă Adamutza, îți mulțumesc din suflet, m-ai făcut fericită! Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, colorată, fără astenii și isterii, cu oameni buni alături, cu oameni frumoși în viața voastră.