"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

joi, 27 noiembrie 2008

Minuni în România

În turbarea mea cu idioţii de la rds şi electrici, am trecut peste cea mai dramatică şi mai frumoasă întâmplare de multă vreme. Care m-a făcut (mai ales acum când reiau filmul şi conştientizez) iar mândră de semenii mei. Şi am plâns. Şi m-am emoţionat. Şi am fost fericită. Se poate şi la noi, nu doar în filmele americane.
În drum spre meditaţii (că îmi ocup timpul şi stresat copiii cu engleză şi română), am trecut pe la Vitan, pe lângă Dâmboviţa. Şi am oprit să îmi iau ţigări. Văd oameni pe malul gârlei. Mă uit mai bine. În apă căzuse un căţel. Alb, blănos, frumos, frumos, cu un botic mare, cu ochi disperaţi. Ud leoarcă. Pe frigul ăla sinistru. Reuşise să se urce pe o bucată de beton, dar era înconjurat de apa aia îngheţată şi murdară. Cum vedea oameni, cum începea să latre. Cerea ajutor, bietul. Unii comentau aiurea. Doar un tip tânăr şi simpatic a făcut mult mai mult. A sunat la 112. Şi a spus ce se întâmpla. Nu-mi venea să cred că mai există oameni care să facă aşa ceva. "N-o să vină, dom'le, nimeni pentru un câine". Recunosc, aveam şi eu sufletul plin de îndoială. Doar trăim în România, nu în filme americane unde pompierii salvează pisici din copaci.
În viaţa mea nu m-am bucurat mai tare că m-am înşelat. În fix 6 minute, cu sirene, cu claxoane, cu girofar, ditamai maşina de pompieri. Cei mai eroi oameni necunoscuţi de când mă ştiu. Au venit şi cu un scafandru. Care a intrat repede în apă. Să fi văzut bietul căţel disperat cum dădea din lăbuţe pe betonul acela. Ar fi vrut să sară, dar îi era frică. Şi atât de frig, cred. Scafandrului îi era teamă să nu îl muşte. Dar i-a sărit în braţe ca un copil speriat. Şi cuminte. Dădea şi el din lăbuţe. Eram cu sufletul la gură. Uitasem de frig, de zloată, de meditaţii. Oamenii tăceau şi ei. Unii încurajau entuziast. M-am uitat la feţele celorlalţi pompieri. Băieţi tineri. Frumoşi. Obosiţi. I-aş fi strâns pe toţi în braţe. Eroii noştri. De care nu ne aducem aminte decât întâmplător. Şi atunci prea puţin.
Scafandrul cu căţelul au ajuns la mal. I-au ajutat să iasă. Bietul blănos lingea mâini de recunoştinţă. M-a pufnit plânsul. Eram atât de fericită! Se făcuse cald. Ieşise soarele. Dispăruse noroiul. I-am spus tipului care sunase că ar trebui să fie mândru de el. Că a salvat un suflet. Era şi el bucuros. Lumea aplauda. I-au pus căţelului o pătură ponosită pe el. Şi am auzit un om spunând că ar vrea să-l ia acasă. Sper că s-a ţinut de cuvânt.
Câţiva oameni, cu lacrimi în ochi şi zâmbet larg pe buze. Câţiva pompieri. Eroii mei. Şi un căţel blănos şi cu cei mai mari şi mai sinceri şi recunoscători ochi din lume. Dintr-o lume unde se mai întâmplă şi lucruri minunate.

Agonie şi extaz

De ceva vreme mă gândeam că prea sunt liniştită. Că prea nu se mai întâmplă nimic special în viaţa mea. Până acum 4 zile. Când am ajuns acasă şi, deşi de multă vreme nu mă mai prea uit la televizor, am dat click pe telecomandă. De plictiseală. Un ţiuit enervant. Şi catralioane de purici. "Hmmm, o fi picat iar cablul. Cam de în ultima perioadă". O oră mai târziu, situaţia la fel de puricoasă. "Nu mi-or fi tăiat ăştia cablul pentru o lună întârziată la plată". Adorm nemulţumită. Şi foindu-mă. Fără vocea aia blândă, cu cel mai minunat accent British, de la Animal Planet, somnulvine mai greu. Îmi aud neuronul bâzâind. Şi tic-tac-ul sinistru al ceasului de pe perete.
Dimineaţă, tot nimic. Deja iritată, decid să iau problema în mână. Îmi luasem liber, aşa că aveam toată ziua la dispoziţie. La centrul RCS-RDS, revoluţie. Sufocant. Oameni cu feţe de ucigaşi. Ajunsă în faţă, aflu că da, mi s-a tăiat cablul că nu plătisem pe octombrie. Strâng din dinţi, plătesc şi întreb stupid: "dar se rezolvă azi, da?" Casieriţa se uită pe deasupra ochelarilor. Faţa ei spune tot: "Hahahahaha, ce amuzantă eşti!" Dar pe gură îi ies doar acru: "În contract spune 24 de ore! N-aţi plătit la timp, acum aşteptaţi. Că băieţii au multă treabă". Atât mi-a trebuit. Am sărit pe tejghea. Ca un ninja. Mi-am scos nunceagul. Am aruncat cu steluţe. După care mi-am strâns restul, factura şi nervii de pe jos şi am plecat cu coada între picioare acasă. Am sunat la reclamaţii. Mi s-a spus că în cel mai scurt timp se va rezolva. Am primit şi un număr de sesizare.
Am adormit parcă şi mai greu. Tic-tac-ul mai îngrozitor. Plus Miqui tremurându-mi patul ca la cutremur. Că aşa se scarpină el. Mi-e clar că aşa vrea să mă omoare. Speriindu-mă noapte de noapte până îmi va crăpa inima de spaimă.
Ieri am avut o zi agitată. Cu multă treabă. Cu drumuri. Am uitat de cablu. Aseară când am ajuns am crezut că dau cu Frieda în şanţ de emoţie. M-am simţit ca David învingându-l pe Goliath. Acum 3 luni scrisesem aiurea un mail primăriei să se gândească să pună pe strada mea asfaltată nişte opritoare din alea de cauciuc. Să nu mai zboare cretinii pe acolo ca la Hungaroring. Că e şcoală şi grădiniţă şi nu vreau să-mi văd strada la ştirile de la ora 5. Acum o lună, am primit o scrisorică de la Primărie cum că situaţia e în analiză. Şi am zâmbit amar şi neîncrezător. Şi aseară! Şoc şi sufleţel sărind din piept de bucurie. S-a montat un opritor! Deşi ar fi fost nevoie de două. Dar foarte bun şi ăsta. Am simţit-o ca pe o victorie personală.
Dar n-am apucat să mă îmbăt de fericire. Pentru că acasă mă aştepta acelaşi televizor puricos. În plus, nu mai mergea nici telefonul RDS, deşi ăla nu fusese oprit. Şi nu mi-au răspuns nici oamenii de la reclamaţii. Şi ca să existe un moţ la căcat, mi-am găsit şi calculatorul uşor avariat. Că fusese pană de curent.
Pot să vă spun doar că a rămas în urma mea dezastru. Un câmp de bătălie. Sânge şi morţi. Pentru că pe un fond deja iritat, n-am mai rezistat. Şi am spart telefonul (ăla RDS). Şi telecomanda. Miqui s-a ascuns unde numai el ştie şi nu a scos un mieunat toată seara (ceea ce nu îmi amintesc să i se fi întâmplat vreodată). Am speriat-o îngrozitor pe mama când i-am spus că mă apuc de omorât oameni şi de spart casierii RDS. Şi că mă duc să pun foc la Electrica, actualmente Enel. Şi pe Iulia am speriat-o. Doar că ea mă cunoaşte şi a reuşit să mă facă să râd şi să uit măcar pe moment povestindu-mi de gay-ul Treistariu şi de incultul de Măruţă şi de olimpica porno şi de vaca aia proastă şi urâtă de Briana Caragea. După care ne-am enervat amândouă de sub-nivelul la care au ajuns emisiunile care fac rating.
A treia noapte cu tic-tac. Miqui cuminte de data asta. Dimineaţă mohorâtă. Primul pipi al zilei e mult mai trist fără vocea apoteotică ce anunţă sfârşitul lumii a lui Radu Cazan când citeşte revista presei.
Până la ora asta am vorbit cu două fete de la RDS. Foarte amabile. Mi-au dat fiecare câte un nou număr de înregistrare a sesizării. Prima mi-a spus că până în ora 13 se rezolvă. A doua mi-a zis, la ora 14, că după 13 se rezolvă. Şi sigur până la ora 18. "Vă mai putem ajuta cu ceva?" Auzi,ai avea ceva împotrivă să-mi sugi p**a?
Pornesc abătută spre casă în curând. Peste toate, mi s-a mai spart şi bomboana cu lichior în geantă. Şi aveam atâta nevoie de nişte alcool! Şi nu pe portofel şi hârtii şi strugurel. Dar pentru că în continuare ştiu că sunt fratele optimist care caută fericit căluţul pentru că a primit deja balega, o să trec peste toate. O să-mi spăl geanta şi o să-mi iau alte bomboane. Şi o să rânjesc fericită poticnind-o pe Frieda în opritorul de pe strada mea. Pentru că eu voi fi cea care va primi toată carnea şoferilor care înjură "cine p**a mea o fi avut ideea să pună căcatu ăsta aici?". Pentru că da, a mea a fost ideea. Şi am învins!

P.S. Am ajuns acasă pe la ora 18 fără 10. Firesc şi normal, am găsit uşa închisă şi interfonul blocat. Nici nu suna, nici nu puteai trece fişa prin el. Şi am îngheţat vreo 10 minute. Până au ieşi doi băieţi. Care mi-au părut suspecţi. Mi-au rânjit. Le-am mulţumit suspicioasă. Am alergat turbată acasă. Cu geaca pe mine. Cu picioarele strânse că făceam pipi, am dat drumul la televizor. Victorie! De-aia îmi erau suspecţi. Ei ar fi trebuit să-mi vină de cel puţin o zi şi ceva. De bucurie, am închis televizorul, mi-am făcut nişte paste şi mi-am pus un vin. Asta viaţă, tată!

marți, 25 noiembrie 2008

Mulţumesc şi iartă-mă

V-aţi gândit de câte ori aţi fost jigniţi, loviţi, vi s-a făcut un rău chiar de către oameni apropiaţi? Dar de câte ori le-aţi greşit voi lor? Cu gândul, cu vorba sau cu fapta. Aţi iertat? Aţi cerut iertare? Din suflet?
Întotdeauna am considerat că să faci/să spui ceva rău sau răutăcios e mai uşor decât un bine, o vorbă bună. Nu am înţeles de ce. Mare parte din viaţa mea am răspuns foarte rapid şi foarte agresiv "atacurilor". Cu succes. Dar de durut tot durea şi nu schimbam nimic răspunzând cu aceeaşi monedă. Dar mi-am dat seama de asta abia acum câţiva ani. Când, lovită (şi nu în orgoliu), ca un animal plin de sânge, am vrut să lovesc înapoi. Să mă răzbun. Îmi ardeau creierii. Umblam pe străzi hăbăucă, cu hainele descheiate, deşi erau -10 grade afară, turbată. Nebună. Vroiam să mă răzbun. În aceeaşi perioadă, cineva foarte drag mie era bolnav. Dar nu mă puteam concentra pe asta. Nu, eu vroiam răzbunare. Fusesem lovită. Durea al dracu de tare. Şi simţeam că e firesc să dau înapoi. Meritau cei care mă loviseră. Şi ştiam exact ce aveam de făcut şi unde să-i lovesc. N-am fost niciodată mistică, habotnică sau bisericoasă. Fac această precizare pentru ce va urma. În nebunia mea cu răzbunări în cap, nu ştiu cum am ajuns în faţa Bisericii Ruse. Şi am intrat. N-am văzut oameni, nu ştiu despre ce a vorbit preotul timp de vreo 2 ore. Eu nu auzeam decât două propoziţii. Repetate obsesiv. Nici în ziua de azi nu ştiu dacă le-a spus de atâtea ori sau am vrut eu să le aud repetate. Cert e că am ieşit bulversată, cu capul greu şi cu un urlet în creier: Cine eşti tu să faci rău chiar unor oameni care te-au lovit?
La scurt timp m-am regăsit foarte uşoară. Am început iar să-mi privesc chipul cu zâmbet şi cu drag în oglindă. Şi am început să mă gândesc de mai multe ori, la rece, la "răul" care mi se făcea. Dacă meritam anumite palme? Dacă mi se spunea altceva, dar în cuvinte prost alese? Şi dacă erau doar răutăţi gratuite, de ce să consum energie să răspund cu mai mult de câteva remarci ironice? Ba chiar cu ignorarea totală a subiectului. Ăsta e nivelul superior la care am putut ajunge. Din păcate, nu de fiecare dată. Mai am de lucrat. Dar pot să spun cu mâna pe suflet că mi-a fost mult mai uşor să iert în momentul când am conştientizat că pot într-adevăr face rău. Şi asta m-a speriat. Şi m-a făcut să îmi doresc şi mai mult să pot ierta.
Am învăţat şi să-mi cer iertare. Sincer şi din suflet. Fără orgolii stupide şi mândrii absurde. Pentru că am început să-mi dau seama şi când loveam eu cu bâta în baltă.
Am învăţat şi să iert. Pentru că ne e atât de la îndemănă să iertăm, dar facem noi înşine atât de complicat procesul (deh, intervine orgoliul: cum să întorc şi celălalt obraz? şi egocentrismul: EU am fost rănit, deci trebuie să facă eforturi cealaltă persoană să merite iertarea! sau răzbunarea: voi lovi şi eu acolo unde doare mai tare!).
Am învăţat să mă iert şi pe mine însămi. Pentru că am realizat că e mult mai uşor să-i iertăm (acceptăm cu bune şi rele) pe ceilalţi decât să ne iertăm şi să ne acceptăm pe noi înşine. Şi câtă nevoie avem de iertarea noastră! Ca să ajungi la iertare, nu e de ajuns să spui că a greşi este uman şi să treci mai departe cu nepăsare, ci ai nevoie să analizezi faptele, să le cântăreşti, să vezi unde ai greşit, să îţi doreşti să nu o mai faci.
Pentru că în tot ce ni se întâmplă şi în toţi cei pe care îi întâlnim la un anumit moment sau altul sunt lecţii din care ar trebui să învăţăm una alta, îmi permit să mulţumesc fiecăruia în parte pentru lucrurile oferite, lucruri, gânduri, gesturi, vorbe care mă fac omul de azi, lucruri pe care le-am învăţat de la oameni şi lângă oameni. Mulţumesc că m-aţi făcut şi mă faceţi să mă simt frumoasă, iubită, alintată, răsfăţată, pasională, femeie, copil, responsabilă, nebună, prietenă, umăr. Că m-aţi făcut, unii, să simt durerea plăcută a dorului, alţii m-au făcut să plâng (iar lacrimile mele sunt rare şi preţioase, dar spală bine ochii), că unii m-au făcut să sufăr şi mi-au făcut rău, pentru că pot aprecia acum mai mult momentele frumoase, când e bine şi să nu mai iau "for granted" gesturile şi cuvintele frumoase primite. Că am râs, că am plâns, că am dansat, că mi-aţi dat muzică, că mi-aţi fost iubiţi, că îmi sunteţi prieteni, că am trăit alături de voi şi că am fost fericită. Şi mai mulţumesc şi pentru atâtea amintiri, frumoase şi mai puţin frumoase, care sunt parte din viaţa mea, din ceea ce sunt, la care mă uit cu plăcere, amintiri cu care sunt împăcată, ca să pot merge mai departe, pentru că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. Vă mulţumesc pentru tot. Şi vă rog să mă iertaţi pentru când v-am greşit. Cu vorba, cu gândul sau cu fapta.

P.S. Dacă v-aţi întrebat care erau cuvintele pe care le-am auzit obsesiv atunci când cineva foarte apropiat îmi era bolnav şi când vroiam să mă răzbun: "Dă-le, Doamne, sănătate celor dragi" şi "Nu răspundeţi răului cu rău".

luni, 24 noiembrie 2008

Fake & plastic, cabotini si prieteni imaginari

Pe zi ce trece, realizez tot mai mult în ce lume de plastic trăim. Şi cu cât îşi doresc unii mai tare să arate ce potenţe şi calităţuri au, cu atât e mai clar că, în afară de copiii emo (care sunt tru by nature), tot mai mulţi în jurul nostru sunt cabotini şi făcături. De la înşiruirea de "vedete" autohtone (despre care ni se povesteşte zilnic în ziare, dar fără ghilimele aferente), până la politicienii care ne rânjesc hâd din afişele electorale, până la colegii de servici, aşa-zişi prieteni sau oameni cu care intram vrând-nevrând în contact.
O să trec rapid peste Simona Sensual sau Alina Plugaru, ele îşi joacă perfect rolurile, într-o Românie care face lucrurile "după buget". Într-o ţară ca a noastră, care funcţionează cum funcţionează, cele două sus-numite îşi joacă minunat rolurile de Anna Nicole Smith şi Jenna Jameson, varianta Ferentari. E adevărat, nu pot să mă abţin să nu observ că tocmai Simonica noastră are o doză de modestie pe care mulţi alţii nu o au (deşi ar avea nevoie), atunci când spune că "din teamă să nu îmi dezvălui inteligenţa prefer să rămân undercover în aceeaşi imagine de sexy-blond cu care v-am obişnuit". Şi continuă cu aceeaşi modestie (uşor ameninţătoare, totuşi): "multe persoane s-au cam speriat de materia mea cenuşie şi din respect pentru ei sau din teamă să nu facă atacuri de panică prefer să pastrez multe dintre idei în secret". Simona, îţi mulţumesc pe această cale pentru gestul tău nobil. Pot să pun pariu că îţi este foarte greu.
În schimb, nu pot să nu remarc puzderia de talente autohtone, care pot oricând concura cu succes alături de "mediocrii" precum Olga Tudorache, Corina Chiriac, Aurelian Andreescu. La cine mă refer? Păi, să o nominalizez, în primul rând, pentru un rol deosebit avut în cultura românească, pe noua portavoce a mesajului psd-ist, Luminiţa Anghel. Care ne spune pe blogu ei mult prea roşu, cum e ea absolventă de psihologie, mare manageriţă, dar mai ales artistă. Vă rog să faceţi un exerciţiu dificil şi să îmi fredonaţi măcar încă un vers din vreo melodie a artistei noastre. În afară de ăla în engleza chinuită "let mi truai, let mi truai". Sau poate meritele ei de artistă sunt materializate în reclama la vopsea de păr, unde ne rânjeşte cu atâta talent, de îi ţâşneşte botoxul şi colagenul pe ecranul televizoului meu şi o ia Miqui la fugă înspăimântat.
Aflu de curând că "actriţa Ileana Lazariuc" are planuri, bla bla. Păi, la ce palmares a avut tânăra, de ce nu "artista completă Ileana Lazariuc"? Pictorial în Playboy, super voce în trupa aaaa, cum se chema, aaa, lasă, îmi aduc eu aminte. Şi cireaşa de pe tort, super rolul de compoziţie şi mare angajament în mega producţia nicolaeşciană "Supravieţuitorul", unde talentata actriţă face un mic striptease de câteva minute şi ne arată ţâţele. Frumoase, trebuie să recunoaştem. Şi pline de har actoricesc.
Tot zilele trecute, citesc despre varianta românească a lui Enrique Iglesias, Mihai Trăistariu, că şi-a înregistrat numele la OSIM. Şi nu, nu la cel de familie s-a gândit. Ci la exoticul şi originalul "Mihai". Că la cât e de celebru şi faimos, să fie el şi doar el proprietarul numelui "Mihai", să nu cumva să-i vină vreo idee ticăloasă vreunei mame ciorditoare să-i pună odorului acest nume atât de rar!
De mari politicieni în viaţă nu am să scriu. Sunt prea copleşită de valoarea şi puterea lor ca model cultural. Doar o să-i menţionez pe câţiva (lista rămâne deschisă): Gigi Becali, acest melanj de Ştefan cel Mare (dement), Războinicul Luminii (din Zăbrăuţi), ciobănaşul Mioriţei de rit evreiesc (el e cu dinte pentru dinte, nu ştie cum e cu întorsul obrazului), prietenul (şi alesul) lui Dumnezeu (cu care s-a certat recent din motive financiare). Marian Vanghelie, acest specialist în lingvistică, ortografie şi punctuaţie, acest Robin Hood de Rahova, care ia de la săraci şi dă la bogaţi, garantul moral şi spiritual al unei intelectuale de vază, Ecaterina Andronache. De Triţă Făniţă vă mai amintiţi? Dar de Nicolae Mischie? Sau de Marian Oprişan, cel cu lichid pe lângă creieraş care nu avea capacitate nici să conducă o maşină, d'apoi un judeţ?
Despre cabotinii din presă deocamdată nu spun nimic. A scris esenţialul Varanus pe blogul lui.
Dar e plin de cabotini (DEX: Actor mediocru care urmăreşte obţinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; persoană care urmăreşte să obţină succese uşoare prin mijloace ieftine) în jurul nostru. Şi de falsuri. Pornind de la CV-uri în care se lăfăie facultăţi "absolvite" (de fapt, am făcut doar un an, pe al doilea l-am îngheţat şi în al treilea am renunţat, dar dă bine la CV) şi experienţe profesionale halucinante (pe principiul şampoaneor 3 în 1, X expertize diferite aglomerate într-un amărât an calendaristic), dau tot mai des de "profesionişti" care nu sunt capabili să scrie o frază coerentă, să scrie cuvintele corect sau măcar să nu pună virgulă între subiect şi predicat. Dar tocmai aceşti "profi" sunt cei mai gurişti, cei mai sfătoşi, cei mai lăudăroşi, dar şi cei mai asupriţi. Că la valoarea lor, jegoşii de angajatori abia le dau 300 de euro pe lună! Am încercat să-i explic odată unei persoane convinse că le ştie pe toate pentru simplul motiv că a păşit pe căteva mochete de firme şi a trecut prin nişte secretariate de multinaţionale, că eu nu mă pricep să repar o maşină, deşi am fost de multe ori la service. Dar eu vorbeam aşa pentru că eram invidioasă.
Cel mai cool şi trendy pentru aceşti cabotini şi fake-uri este să povestească la ce evenimente super-cici au fost ei. Cu vedete, oameni celebri. Acolo ei îşi pot etala cărţile de vizită pe care nu scrie ca la proşti "agent de marketing" sau "agent de vânzări". Ci "junior account manager", "sales executive", "key account executive". Dar de fapt, cei mai tari dintre ei sunt menegeri, frate! Nu contează că n-au niciun subaltern sub ei, nu contează că lucrează într-un srl cu încă 5 oameni şi toţi sunt şi şefi şi femei de servici, nu contează că n-au nici măcar habar de idei de conducere, organizare şi de nivel profesional. Scrie pe cartonaş că sunt manageri? Asta e tot ce contează şi cu asta ne lăudăm! Problema e că, uneori, pe sistemul ăsta de adunat puncte false la CV, ajung în timp aceşti fakers în poziţii chiar importante. Şi să vezi atunci puse în practică "veleităţi" manageriale! Nu tu iniţiativă, idei, echilibru şi analiză. Ci futut oamenii aiurea, istericale, "faci aia pentru că EU sunt şeful şi nu tu".
În strânsă legătură cu subiectul, mai există o categorie de oameni. Cei cu vieţi şi prieteni imaginari. Genul care brodează. Ţes goblenuri. Fac asta pentru că, deşi e absolut ok să ai o viaţă normală, cu ceva rutină, prieteni obişnuiţi, dar reali, acolo la bine şi la rău, ei trebuie să fie în centrul atenţiei. Şi încearcă să obţină asta prin butaforie şi decoruri. Cu ei are întotdeauna lumea ceva. Pentru că sunt atât de minunaţi, încât musai trebuie să fie invidiaţi. Ei sunt mereu victimele oamenilor ticăloşi care complotează să le ia lor caii de la bicicletă. În capul lor înfierbântat, toată lumea e la picioarele lor, iar se joacă de-a Master and puppets. Ei sunt cei mai frumoşi, sexoşi, glamuroşi şi devreme acasă.Ei au mereu câte doi-trei lingători de cururi care îi ridică în slăvi. Lor le comentează pe blog anonimi super extaziaţi. Care se întâmplă să aibă acelaşi stil de limbaj ca ei, dar nu, nu e adevărat. Nu îşi scriu ei singuri comentarii la care şi răspund. "Ştiţi, diagnosticul e că sunteţi paranoic" "Nu-i adevărat, domnu doctor, aveţi ceva cu mine!" Cel mai înspăimântător, dacă n-ar fi amuzant, e că îşi repetă de atâtea ori poveştile cu întâmplări, prieteni şi duşmani imaginari, încât ajung să creadă chiar şi ei că asta e lumea lor fantastică. Iar el/ea e "cel mai tare din parcare". Şi parcarea era goală ...
Dar, în loc să ne întristăm, un cântec vesel să cântăm: "I'm a Barbie girl, in a Barbie world, Life in plastic, is fantastic!"

vineri, 21 noiembrie 2008

Pentru cei interesati!


Dragilor, arhitectilor, fotografilor, creatorilor, dacă doriţă să vă promovaţi ideile şi lucrările, poate doriţi să luaţi parte la proiectul de mai jos. Şi cei interesaţi de forme, culoare şi imagini frumoase pot accesa.
Proiectul EGGO Creative

joi, 20 noiembrie 2008

Cele mai invenţii invenţii

Am citit recent că un scriitor american de origine afgană a făcut o listă cu cele mai importante 10 invenţii ale umanităţii. Criteriile esenţiale au fost utilitatea maximă, perspectivele revoluţionare, impactul şi implicaţiile utilizării în viaţa de zi cu zi. Mi s-a părut cu atât mai interesant cu cât eu, cel puţin, zilnic mă gândesc ce aş face fără anumite obiecte, cum ar fi viaţa mea fără ele, binecuvântez şi înjur, în egală măsură, anumite invenţii.
Pe primul loc, omul nostru a pus ceasul. Utilitatea lui e indiscutabilă. Pentru mine ceasul (sau mai bine zis, timpul arătat de diferitele ceasuri din jurul meu) este întotdeauna altul. Şi nu pentru că trece repede, ci pentru că fiecare ceas în parte îmi arată altă oră. Încerc să fur de la fiecare între 2 şi 14 minute. Dimineaţa ştiu că mai pot dormi încă 7 minute, pentru că nu e încă ora de trezire (trebe să mă ridic din pat pe la 7 fără 20, ceasul de la telefon e cu 7 minute înainte). Pe uşă ies liniştită pentru că ştiu că de fapt, nu am depăşit ora de plecare cu 25 de minute, ci doar cu vreo 15. La muncă ajung cu o intarziere de doar 10-15 minute, nu de 20-25 cât îmi arată ceasul de la mână. Paradoxal e faptul că, deşi teoretic aş fi putut să mă las pe o ureche, am ajuns să-mi drămuiesc mai bine timpul şi să fiu şi mai punctuală, prin simplul fapt de a-mi pune toate ceasurile cu câteva minute înainte (asta pentru că deja am pierdut şirul minutelor la fiecare ceas şi apreciez că am în plus 1-2 minute şi nu 14). Do I make any sense? Nu contează. Ce mă stresează pe mine foarte tare e faptul că deşi la ora actuală avem milioane de ceasuri în jurul nostru, lumea întârzie în cele mai multe cazuri, iar eu care sunt obsedată de punctualitate, fac bube pe piele şi mă isterizez. În concluzia aberaţiilor mele, ceasul e o invenţie minunată, nu are bile negre din partea mea. Dar cred că ar trebui inventat un device ataşat ceasului care să-i pocnească pe cei care întârzie (scuza cu traficul e de rahat e o scuză deja desuetă, şi eu tot prin traficul ăla merg).
A doua mare invenţie în viziunea afganului este WC-ul. Genial! Dacă ar învăţa oamenii şi să tragă apa după ei, şi să şteargă buda dupe, ar fi senzaţional şi mi-ar da şi lacrimile de emoţie.
A treia invenţie - maşina de tipărit. Trăiască nea Gutenberg, mare om, mare caracter. Păcat că multe din chestiile tipărite la ora actuală nu ar merita să beneficieze de aşa o invenţie, dar măcar putem alege să nu citim rahaturi (cel puţin, după terminarea liceului, când suntem obligaţi să citim diverse scriituri mai mult sau mai puţin plăcute; eu am fost foarte stresată de madam Hortensia Papadat Bengescu şi bubele şi psihozele loserilor ei).
Pe locul patru sunt antibioticele şi imunizarea. Mi-am adus aminte, aiurea, de profesoara mea de geografie din liceu, mai bolovănoasă tipa, care spunea că mai dă din când în când câte o molimă, o SIDA, o plagă pe pământ, că ne mai rarefiem şi noi natural, măcar o idee. În viziunea mea, antibioticele au ajuns deja mai mult ceva negativ decât pozitiv. Atât de "la îndemână" ne e să ne vindecăm artifical, încât organismul nostru nu mai ştie să lupte şi singur. Mai ales în "lumea civilizată" se cam exagerează cu medicamentele în general, şi cu antibioticele în special. Şi, oricum, dacă acu sute de ani se murea de infecţii şi varicele, acum se moare de inima, cancer şi SIDA. Aşa că ce-am avut şi ce-am pierdut? Din cauză că "ştie mama ce să-ţi dea, un antibiotic" şi mulţi doctori care în loc să-mi caute cauza unei infecţii din organism m-au îmbuibat cu antibiotice, am ajuns să nu mai reacţionez decât la unele extrem de puternice care probabil că mi-ar rezolva o infecţie, dar m-ar îngropa cu zile din cauză de dezastre provocate la stomac şi ficat. Aşa că de vreo 10 ani, refuz să mai iau aşa ceva. Şi în general medicamente.
Pe locul cinci găsim telefonul. N-are rost să mai spunem ce face şi cât e de folositor. Deja am trecut pragul folosirii lui şi am ajuns la momentul abuzului de telefon. Când aveam doar fixul, era numai bine. Cine avea musai nevoie de tine, insista până te găsea acasă. Cu mobilul, în schimb, pe de-o parte am devenit puţin handicapaţi/neajutoraţi, adică, nu ne mai descurcăm în situaţii mai delicate sau mai critice de unii singuri pentru că în general sunăm repede un cunoscut care să ne ajute. Pe de altă parte, am devenit mai paranoici şi mai nerăbdători. "De ce nu ai răspuns???" Eram la baie. "Păi, şi la baie nu poţi să-ţi iei mobilul?" Sau altă variantă. "Ce s-a întâmplat??? Am găsit 10 apeluri pierdute de la tine. A murit cineva?" A, nu, doar vroiam să-ţi spun că am luat eu apă. Şi am sunat de mai multe ori. Fuck! Cunoscuţii mei ştiu. Dacă îi sun insistent vreodată, înseamnă că e super-mega urgent şi important. Altfel, cine vede că am sunat o dată şi vrea să mă audă, sună înapoi. La fel şi invers. Îmi permit răsfăţul de a nu răspunde decât atunci când am chef. După vreo 4 ani de "telefon de servici care se ţine non-stop deschis", am ajuns să îmi permit luxul de refuza telefonul plătit de instituţie. Life couldn't be better :) În plus, în afară de o partidă de bârfă cu prietenele sau cu mama, nu văd rostul apelurilor care se întind pe mai mult de 1 min.
Al şaselea loc e ocupat de electricitate. Dacă până acum n-aş putea spune că nu îmi închipui viaţa fără cele de mai sus (cu mici excepţii, cum ar fi telefonul, dar de care aş putea să mă lipsesc în foarte multe momente), fără curent electric nici nu concep că aş putea exista. N-am decât cuvinte de laudă pentru inventatorii lui. Am câteva amintiri traumatizante, cum ar fi momentul când am băgat două andrele în priză şi am fost zguduită profund şi aruncată cu capul de un calorifer (aveam vreo 5-6 ani şi văzusem cât de mişto s-a zguduit frate-meu mai mare înaintea mea, aşa că a trebuit să încerc şi eu) sau când am uitat că ştecherul de la casetofon e spart şi mi s-a blocat gura într-un rânjet sinistru pentru câteva zeci de secunde când am pus mâna pe el, dar per total, curentul electric e foarte tare! Iar domeniul energetic (care îmi dă şi o pâine de ceva vreme, şi mai tare).
Următoarea invenţie pe lista, automobilul. În afară de faptul că dă anumite dependenţe gen alea de care am vorbit în postul trecut, maşina e foarte tare. Dacă ştii să alegi modelul, are personalitate, te reprezintă, te duce unde ai nevoie, e un rău necesar. Voi fi toată viaţa pasionată de şofat, aşa că nu îmi pot imagina viaţa fără o Frieda. Dar aş putea trăi mult mai bine fără un număr extrem de ridicat de aşa-zis şoferi imbecili, dobitoci, fără educaţie, zmei, aşii volanului, Barbie la volan, lista rămâne deschisă.
Numărul 8 pe lista, răul în stare pură, televizorul. Din fericire, am reuşit să-mi restrâng timpul petrecut în faţa lui la maxim un film, un serial (1-2 episoade), un documentar pe săptămână. Şi mi-e foarte bine. Dar, deşi tehnic am înţeles raţionamentul (cu emiţătorul, semnalul, impulsul, canalul, receptorul, bla bla), emoţional tot nu pot să accept cum dracu îmi apare mie Andreea Esca în ecran?!
Pe locul nouă, cel cu care am a love-hate relationship, calculatorul. Pe principiul, can't live with it, can't blow away the mother-fucker, am ajuns să nu îmi mai prea imaginez viaţa fără el. Dar, ca să nu mă robotizez de tot, încă scriu multe texte mai întâi pe hârtie. Încă mai trimit scrisori în plic, la poştă, nu doar email-uri. Încă îmi mai plac fotografiile pe hârtie. Dar trebuie să recunoaştem că ne cam conduce viaţa şi ne umple de nervi atunci când ne face figuri. Şi cu cât ne enervăm mai tare, cu atât se încăpăţânează şi el să se blocheze sau să nu pornească.
Pe ultimul loc, domnul afgan a pus mai multe la grămadă. Ingineria genetică, pilula contraceptivă şi internetul. Toate trei la extreme, între binecuvântări şi invenţii diabolice. Fără net şi pilulă nu mă văd trăind, deşi recunosc şi părţile negative. Despre genetică ştiu prea puţine, dar consider că fiind o invenţie în mâinile oamenilor, poate aduce cel puţin la fel de mult rău cât aduce bine.
Eu aş mai adăuga unele invenţii, extrem de importante în viaţa mea. În primul rând, rimmel-ul. Păi, cum s-ar mai face ochii de căprioară virginală sau de vampă seducătoare dacă n-ar exista rimmel-ul? Parfumul (în special Channel Chance). Inventat de acu ceva catralioane de ani în urmă. Best invention ever. Folosit atât cât trebuie, poate dărâma munţi, îngenunchia eroi, dezgheţa inimi, stârni pasiuni nebune. Sau poate pur şi simplu să-ţi facă o zi mai senină.
Bineînţeles, aşa, de final, pentru că l-am certat aseară şi mă simt vinovată acum, trebuie să spun că dacă nu ar fi existat Miqui, el ar fi trebuit inventat.
Voi cu ce lucruri nu vă puteţi imagina viaţa şi la ce aţi putea renunţa pentru o viaţă mai zâmbitoare?

marți, 18 noiembrie 2008

Puterea obişnuinţei

V-aţi gândit câte din lucrurile pe care le faceţi zilnic sunt automatisme intrate adânc în motoraşul vostru? Nu vorbesc de lucruri grave, de obişnuitul de a-l înjura pe prostul din trafic, de a înjura guvernanţii şi de starea permanentă de greaţă din cauza dobitocilor de pretutindeni. Nu la experimentul cu terorizatul maimuţelor (ştiţi voi care) mă gândesc. Ci la micile şi teoretic neînsemnatele lucruşoare de zi cu zi. Care fac parte din rutina noastră personală. Şi care nu ne fac rău neapărat.
Eu mă trezesc în fiecare dimineaţa a săptămânii la fel. În chinuri. Şocată că sună alarma, deşi abia m-am culcat (cel puţin asta e senzaţia). O mai amân. Mă amăgesc. În fiecare dimineaţă la fel. De două ori. A treia oară o iau personal. Înjur telefonul. Îl arunc. Ţopăi până la baie şi fac pipi. Pe întuneric. Ţop ţop în bucătărie. Fac cafeaua, beau o gură. Abia apoi îmi permit să merg la baie şi să aprind lumina. Fără cafea sunt convinsă că mi s-ar sparge oglinda dacă mi-ar vedea ochii de ucigaş în serie. Vară, iarnă fac în fiecare dimineaţă la fel. Deh, puterea obişnuinţei. Vineri seara, bucurie mare. Mâine nu trebuie să mă trezesc la 6 jumate! Punem mobilul pe silent. Îl ascundem printre haine, să nu se audă nici măcar vibraţiile. Închidem uşa dulapului şi aruncăm cheia. Rânjim diabolic. Hehe, mâine mă trezesc la 100! Ghinion. Mă trădează puterea obişnuinţei organismului meu. Care îmi dă ghionturi în stomac. Şi mă obligă să mă duc la baie. La 6 jumate! Hai, 7 făr un sfert. Că deh, aşa s-a obişnuit el, să facă pipi la ora aia! Bombăn, înjur, scuip. Mă bag la loc în pat. De nervi, mă doare deja capul. Mă frichinesc. Trezesc gagicul. Fără să vreau. Înjurăm împreună. Până pe la 9 şi ceva când se face ora la care aş fi vrut să mă trezesc.
Tot obişnuinţă a devenit să mergem în weekend la ai mei la curte. Unde, invariabil, facem grătar. Cu cărniţă bine fezandată şi condimentată. Sâmbătă de sâmbătă. Duminică de duminică. Dulce-piperată rutină ...
În drum spre birou, alte obişnuinţe. Acelaşi drum, în fiecare zi. Doar că uneori e din Băneasa, alteori din Militari. Aceleaşi semafoare. Aceeaşi bandă. Nu ies din grafic. Nu de alta, dar pot să dorm liniştită. Ştie Frieda drumul. Doar înjurăturile le alternez din când în când. Dacă ajung la timp, parchez întotdeauna lângă acelaşi trotuar. Dacă întârziu, trebuie să caut haotic. Cu aceeaşi obişnuinţă. Pe aceleaşi două-trei străduţe.
La birou, alte obiceiuri împământenite. Pentru că invariabil vine prima, cafeaua o face Mireluţa-drăguţa. Cafea bună, tare, aburindă. Intru hipnotizată şi încă dormind în birou. Pun o cană de cafea. Mormăi de plăcere. Abia după 10 minute scot un cuvânt. Cam aşa facem toate. Mare panică, mare, când ne-am trezit astă-vară fără Mirela. Îşi permisese luxul de a pleca în concediu. Şi noi n-aveam cafea! Instinctul pavlovian bulversat. Cearcănele până la genunchi. Pulsul slab. Tensiunea la minim. Haos în obişnuinţe. Au trebuit să treacă două zile tulburi, cu nervi şi demenţă, până să ne apucăm să facem fiecare cafeaua. Dar am revenit rapid la vechile obiceiuri odată cu întoarcerea ei.
Acum nu multă vreme am râs copios şi superior de ce face puterea obişnuinţei din oameni. Prietena mea Alina. Curu în maşină de ani de zile. Şi ne povesteşte cum a rămas ea blocată, cu frâne puse brusc din tocuri, refuzând să calce pe o străduţă pentru că avea semn de sens interzis. Deşi ea era pe jos! Hahahaha, ce amuzant, vai, prinţeso! Barba-su, Pedro, zâmbea cu juma de gură. "Ştiţi, am făcut şi eu una bună. Traversam cu picioruşele trecerea de pietoni. Vorbeam la telefon. Şi am văzut un poliţai şi am lăsat telefonul jos, să nu mă amendeze". Hahahaha, maaaaamă, în ce hal sunteţi! Snobilor, nu mai ştiţi decât cu maşina, cu vulgul pe trotuar vă pute. Hlizeli, miştouri, "numai vouă vi se putea întampla aşa ceva".
... Acum câteva zile. Mă grăbeam să ajung de la birou la Cafeneaua Actorilor. Pe străduţe. Dreapta. Stânga. Încă puţin. "Dacă fac la stânga acolo, ajung imediat". Dar mă opresc. Pentru că eu respect semnele de circulaţie. Dau prioritate celor două maşini care veneau. Văd semnul de obligatoriu la dreapta. "La naiba! Asta e, sunt o fată cuminte, respectăm semnele". Fac la dreapta. Regulamentar. Merg câţiva metri. Şi brusc pun frână. Din călcâie. Şi îmi dau două peste frunte. Cum era, Lio, cu ăia de s-au obişnuit aşa de tare să meargă cu maşina de au uitat că semnele de circulaţie, cu extrem de puţine excepţii, sunt pentru maşini? Noroc că eram singură. Şi tu, te rog, să nu mai spui nimănui ce prostie am făcut, da? Că râde lumea de mine. Şi îmi spune că sunt snoabă şi am uitat cum e cu vulgul pe trotuar.

luni, 17 noiembrie 2008

La mine in lume

A trecut toamna frumoasă şi a venit frigul, ceaţa şi umezeala care loveşte in oase. Nori apăsători pe umeri şi cer gri şobolan. Oameni isterici, agitaţi, fără ţintă. Nimeni nu mai ştie să vorbească despre altceva în afară de criză, campanie stupidă şi fotbal prost. Cu bătaie şi sânge.
Când te mai şi trezeşti dimineaţa că un dobitoc a stropit trotuarul (şi spaţiul verde cu pământul aferent) şi tot noroiul sărit e la tine pe maşină, ce să mai faci? Când te duci (în plină criză financiară, după cum ne ameninţă apoteotic toate buletinele de ştiri şi toţi neaveniţii pe la tv) să-ţi iei un detergent şi un şampon la Carefour şi dau năvală peste tine sute de mârlani şi mitocani, oameni de o atât de proastă calitate încât îţi vine să urli, ţărămbeţi cu coşuri pline vârf care te lovesc peste picioare şi te înghesuie la cozi, cum să mai reacţionezi? Să iei o puşcă să-i împuşti? Să înjuri printre dinţi? Eu am găsit o altă variantă. Mai nesimţită, dar mult mai sănătoasă. Am învăţat să ignor. Să şterg cu o cârpă noroiul de pe portiera Friedei. Să o ignor pe mârlanca cu gură mare care pute a transpiraţie şi te loveşte cu curul imens când trece pe lângă tine. O să moară de ficat, oricum. La televizor nu mă mai uit. Decât la animale, maşini făcute din bucăţi sau tatuaje superbe.
Ignor şi criza despre care se tot vorbeşte. Şi dau bani pe răsfăţ şi stare de bine la coafor. De unde în sfârşit ies cu culoarea pe care mi-o doream de mult. Tunsă exact atât de scurt cât îmi place mie şi le face pe colegele tăntici să comenteze. "Mie mai lung mi se pare mai feminin". Mă doare la başcheţi de ce crezi şi ţi se pare ţie.
Şi tot pentru starea mea de bine gătesc ce-mi place mie. Spaghetti Bolognese. Cu ceapă, usturoi, carne de viţel, roşii mărunţite şi bulion gros. Şi busuioc şi oregano. Plus o idee de piper.
Şi pentru că e weekend dormim până târziu. Până la 100. Şi ne hlizim. Şi ne iubim. Apoi, lenoşi, la un grătar. Pastramă de oaie să fie! Cu mujdei şi cu murături proaspete. Ne sacrificăm, ce Dumnezeu să facem! Şi familie adunată îimpreună la aceeaşi masă. Şi iar leneveală.
Duminică prea scurtă pentru câtă leneveală există. Şi te vezi cu prieteni dragi. Care trec prin perioade mai grele. Dar nu se plâng. Ştiu ei că vor trece peste toate. Şi se bucură de prietenia noastră. Şi ne hlizim, şi râdem. Ne jucăm cu cel mai mare căţel mic, de doar 4 luni. Pupici cu nas umed. Şi blană moale. Te umple de bucurie şi veselie. Viaţă fără griji.
Ca să fie tabloul complet, primesc şi cel de-al doilea dulap făcut de Katy. De data asta cu pisice. Colorate şi lenoase. Ca mine, aşa.
Ce campanie? Ce mitocani? Pentru mine există lucruri mici, cu efecte mari. Prieteni dragi şi familie frumoasă. Leneveală şi hlizeală în aşternuturi. Drăgăleli cu cea mai zurlie nepoată. Care începe pe zi ce trece să fie un concurent tot mai serios la debit verbal. Pupici umezi cu nas imens de căţel mare şi moale. Şi uite aşa se încălzeşte afară, iese şi zâmbeşte soarele. La voi în lumea voastră cum e?

vineri, 14 noiembrie 2008

Cel mai (in)stabil barbat din viata mea

De multa vreme m-am tot gandit sa scriu despre cel mai stabil barbat din viata mea (in afara de tata). Dar nu gaseam exact motivul pentru care sa scriu.
Cand ne-am cunoscut, eu inca sufeream dupa altul. Un frumos, par cret, inalt, suplu, iubaret si pupacios. Dar destinele noastre se separasera, din motive obiective. Eu nu aveam timp pentru el, el simtea nevoia de multa afectiune, ar fi stat cu mine tot timpul. Si ne-am despartit. Si am plans si am suferit. Eram atat de singura ...
Katy s-a gandit ca imi va trece supararea daca imi face cunostinta cu un altul. Fara sa imi spuna. Si uite asa ne-am trezit direct fatza in fatza. El mic, rotund, foarte paros, shashiu si cu limba scoasa putin printre dintii. Cu nas turtit. Eu shocata si total neprietenoasa. "Mie nu-mi plac pisicile!" A fost tot ce am putut spune. Trei zile eu nu l-am vazut. Pe unde statea, Dumnezeu cu mila. I-am lasat chiar si geamul deschis, fara plasa, doar doar ... El pun pariu ca ma studia. De prin coltzuri ale casei total ignorate de mine. Dar el mishuna. Noaptea. Gaseam dimineata mancarea mancata, nisipul din tavita ud. Si doua-trei masline pe covorashul din baie.
Intr-a parta noapte, a vrut sa faca un gest de apropiere, probabil. Doar ca eu dormeam pe burta, cu spatele gol, iar el mi-a sarit pe spate. L-am aruncat sub pat. Eu terorizata. El a disparut iar vreo saptamana. Ushor ushor mi-am dat seama ca sunt o persoana rea si ca discriminez. Ce daca mie imi plac cainii, sufeream dupa Oscar (plecat la o gazda mai buna, respectiv parintii mei la curte) si aveam convingeri clare despre pisici? Care convingeri nu erau de bine. El fusese parasit de vechea familie. Si un suflet bun (Katy) se gandise ca si eu am suflet bun. Si ca ne vom alina suferinta unul altuia. De rushine, am inceput sa il accept. Nu facea galagie, nu rupea, nu darama. De fapt, in afara de mancat noaptea ca bulimicii si masline pe covorashul din baie, nu facea nimic! Doua lucruri ma deranjau foarte tare. Ca imi strica covorashul din baie (ca, deh, dupa masline, trebuia sa si dea cu gherutzele). Si ca vroia obsesiv sa se suie inpat. La picioarele mele. Eu nu suportam atingerea blanoasa. Si il dadeam jos. El insista.
Dupa ceva vreme, ne-am rezolvat problemele. Eu am invatat sa-mi tin picioarele stranse, ca sa aiba el loc si sa nu ma deranjeze. Tot eu am inceput sa-mi cumpar covorashe noi de baie din cand in cand. El a invatat sa miaune. Mult. Fara motiv, de cele mai multe ori.
La un moment dat, din cauze de haiducit prea mult in afara caminului conjugal, l-am dat unei prietene. Cand o vizitam, nici nu sesiza macar prezenta mea. Asa mi s-a confirmat ca pisicile chiar nu au memorie afectiva. They couldn't care less cine le da de mancare si le mangaie intre urechi. Mancare, perne si mangaiat sa fie. Soarta si universul au complotat. Si prietena s-a mutat la mine. Firesc, domnul a revenit si el. Dar inca o perioada, ne-am cam ignorat.
La un moment dat, nu stiu de ce anume (cred ca din motive personale de plans prin perne si injurat barbati), ne-am apropiat foarte tare. Il iubeam, il pupam (ceea ce el detesta, intorcandu-si nasul turtit cu o figura de parca i-as fi dat sa bea zeama de lamaie), il puneam eu seara in pat daca nu se suia singur. El imi raspundea in felul lui. Mieuna. Mult. Ma zgaria cu drag cand il atzatzam. Ma mushca. Din pasiune. Framanta coca de cozonaci cand se suia in pat. De aveam senzatia ca e cutremur. Si torcea. Ca un generator din ala de curent. Trrrrrrrrrrrrrr.
Desi si pana atunci ii mai spuneam pe numele cu care venise, abia acum am inceput sa-l simt ca nu era doar motanul de care nu aveam nevoie, ci Miqui, ghemul MEU de blana jumatate Persana. Nu Miki. Miqui. Ca personalitatea lui cerea qui la sfarsit. Personalitatea lui de englez snob si acrit. De moshuletz cu tabieturi. Personalitatea lui de planta in ghiveci. Un simpatic.
Va spuneam mai de mult (atunci cu piticii) despre casa mea care nu e de fapt a mea. Pentru ca e a lui Miqui. De multe ori, venind acasa, i-am surprins privirea uimita: "Tu ce cauti pe aici?". Dar, una peste alta, convietuiam impacati cu existenta noastra.
Dupa vreo doi ani in care a fost singurul stapan al casei, a cazut blestemul pe capul lui. Prietena mea Iulia a venit sa stea o perioada la mine. Cu, sa-i spunem pisica (desi fiara, superbul monstru, etc ar fi fost mai potrivit) ei, Scarry (yeah, the name says it all). Pisica cu nenumarate personalitati (iubareata cand vrea atentgie, tigroaica furioasa fara motiv, dar in mare paret a timpului), Scarry i-a incitat curiozitatea lui Miqui. Care o urmarea ca un labagiu obsedat prin toata casa. Ea ii raspundea foarte frumos. Il zgaria, il scuipa, il injura de mama. Pana s-au tatonat reciproc, el nu a reactionat. cand dragostea, prietenia si respectul reciproc s-au instalat serios, el a inceput sa-i raspunda. Si se bateau cu atata dragoste! Cu pasiune. Blana zburanda pe pereti. Sange pe bot. Smocuri de blana cu piele in gherutze. La inceput, si eu si Iulia ne-am speriat. Pana ne-am dat seama ca de fapt, asta era modul lor de a-si arata iubirea. Care iubire a durat cam un an.
Cand i-am despartit, Miqui m-a shocat cat de repede a revenit la sentimentele lui de planta in ghiveci. Un porc fara sentimente. A revenit la picioarele mele seara. La mieunatul obsesiv. La vegetatul pe fotoliu. Musai pe hainele mele proaspat spalate. De preferat, albe.
Din cauza ca am uitat sa-i cumpar pliculetz cu carne, i-am dat aseara din prosciuto meu, din alea 4 feliutze transparente de minunatie carneasca. Prosciuto ce m-a costat 200 de mii vechi. Credeam ca si el ma iubeste. Ca sunt o creatura pe care o primeste cu drag in casa lui. Ca sentimentele lui sunt sincere si curate.Pana aseara ...
Starnita de postarea domnului MoshCalifar, am facut si eu, relaxata si linistita, testul. Si uite ce am aflat!

Is your cat plotting to kill you?
<

Am cazut de pe scaun. Mi s-a sfarshit universul. L-am privit brusc cu alti ochi pe cel care isi lingea aparent nepasator labutzele. Si de teama sa nu ma gaseasca prietenii peste cateva zile cu jumatate de fatza mancata, i-am umplut doua castroane cu croantze. La plecare azi dimineata, parca am suprins o anumita privire. Aia de ucigash in ashteptare ...

joi, 13 noiembrie 2008

Nashu, 007, Pamela Anderson - variante locale

Dupa retragerea lui Hillary din batalie, in State nu s-a mai intamplat nimic spectaculos in campanie. Nu tu scandaluri, nu tu o stripteuza insarcinata cu unul din candidati. Obama a zis din prima ca a fumat ceva iarba in studentie, Mc Cain veteran decent si respectuos. Boring! Unde e aerul de Hollywood cu care ne-a obisnuit poporul american? Despre cum s-a vazut din fotoliu finalul campaniei a scris foarte pe gustul meu prietena mea din State, Maggie.

Cand sa ma apuce somnul si sa ma dau pe telenovele cu tzigani, iaca incepe campania din Romania. Nici nu imi inchipuisem ca filmul porno de serie Y cu Anna Birchal va fi doar inceputul. E, la Romania, frate, damf de Hollywood si adaptari spectaculoase de scenarii celebre! Nici nu s-a dat bine start-ul si hop! Chicki Chanii de Obor, sustinatori ai lui Orban si ai lui Becali, se apuca de aruncat stelutze si nunceage in plina figura. O combinatie de stiluri, sanje si ochi umflati, mai ceva ca in Crouching Tiger, Hidden Dragon sau Kung Fu Panda.

Nu trec doua zile, ca zdrang! Inca o batalie de idei si platforme program intre sustinatorii celor doua dive de Drumul Taberei, Nutzi Udrea si Luminitza Anghel. Eu as propune ca aceste doua Mamela Anderson si Carmen Erecta ale politichiei romanesti sa se confrunte direct, la o ora de varf, imbracate in chiloti si sutiene de latex, in noroi (ca face bine la ten). Sa se bata in sabii ninja ca alea din Kill Bill. Cu sani sacrificati in lupta. Cu silicon si botox pe pereti. Din pacate, s-a retras din lupta prematur Oana Zavoranu, care ar fi putut juca cu mare succes la box ofiice rolul Cat Woman de rasa tomberoneza.

Invidios pe atentia acordata celor doua doamne, Bogdan Olteanu le ia caimacul cu propriul lui film adaptat dupa Brokeback Mountain, dar mai ales dupa La Cage Aux Folles. Cu gay, cu travestiti care o agreseaza pe nevasta lui. Acum, intre noi fie vorba, n-o fi Olteanu vreun printz, da’ cu asa nevasta nici nu-i de mirare ca i-au dat „fetele” un ghiont prietenesc, ca doar are exact fatza de travestit. Parerea mea.

Nu pot sa-l trec cu vederea (nu de alta, dar imi incarca zilnic mailul cu spam-urile lui civice) pe primul roman amendat pentru spam, recuperatorul/avocatul de serviciu Iulian Urban. Mare scenarist! Acest Errol Flynn in rol de Robin Hood „protectorul consumatorului roman”, ii abureste pe bietii romani disperati ca numai el este salvarea lor. Si asa, intamplator, mai si candideaza la alegeri. „Voi candida din partea PD-L insa nu cred ca acest lucru este relevant”. Cu fatza aia ushor efeminata, nu stiu cat de avocat e domnu Urban – nume predestinat (dupa cum spun unele voci, nu se prea regaseste prin niciun barou serios din Romania), dar vocatie de Iuda are, dupa cate vad, lepadandu-se subtil de partid, ca doar votam uninominal, nu?

Nu doar candidatii deja celebri joaca in filme spectaculoase. O candidata PNL in colegiul 22 din Bucuresti, nume de scena Alina Gorghiu, a cashtigat de departe castingul pentru rolul Femeia Bionica din filmul cu mutanti X-men, declarand senina ca ea e atat de implicata in campanie, ca a reusit sa aiba 2.500 de intalniri electorale in 26 de zile. La un calcul sumar, au reiesit cam 100 de intalniri pe zi. In vreo 12 ore de munca, ies 8 intalniri pe ora, adica una la 7 minute! Na, sa moara de ciuda dubioasa aia de Halle Berry cu puterile ei supranaturale.

Marian Vanghelie, acest Robert De Niro de Rahova in propria varianta a Mean Streets, sare cu propriul scenariu, manc-ai-ash gura lui de faraon. El si alti lideri PSD sunt filati de SRI si Doi si-un sfert, cu Loganuri cu numere false. Parafrazandu-l perfect pe Mel Gibson in Teoria Conspiratiei cu celebra fraza „Nu stiu ceea ce stiu, dar stiu ca e ceva important”, simpaticul nostru urmarit, in stilui-i caracteristic spune „Vreau sa-i rog pe factorii decidenti, si aici ma refer la Traian Basescu si primul-ministru, nu stiu daca vreunul dintre ei este sau nu implicat”. Punct. S-a inteles, da? Eu cred ca de fapt pe Vanghele il fileaza si il asteapta la cotitura un grup de guerilla de profesori ofticosi pe aia care au facut 8 clase si seralul si au ajuns mari, desi nu stiu sa scrie si sa citeasca. Scopul lor final e anihilarea personajului Vanghelie prin implantarea uui cip cu gramatica limbii romane si cunostinte generale aprofundate (in special botanica si zoologie) si transformarea lui intr-un intelectual fin stil Geoana.

Dar de departe block-buster-ul saptamanii trebuie sa fie Teoria Conspiratiei regizata de presedintele Basescu. In plina emisiune la tv, Mama Omida varianta masculina Tata Musculitza Betziva, declara furibund, privind direct in ochii privitorului inmarmurit: Hrebe (Batman Returns varianta Shobolanu se intoarce), Felix (Pisica pe acoperishul fierbinte), Taricelu (acest Die Hard al politicii romanesti) si Geoana (Forest Gump, normal) pun de-o lovitura de stat dupa alegeri! Momentul culminant tensionat se desumfla rapid cand dezvolta conceptul de „lovitura de stat” in viziunea lui – o eventuala noua suspendare din functia de presedinte, daca nu va desemna dupa alegeri premierul ales de ei. Pai, bre, Traiane, toate astea de cheama jmenuri si aranjamente de campanie, dat la gioale si castane pe chelie. In niciun caz lovitura de stat, mey, nene! Pai, atunci, ce a facut Iliescu in ’89 cum se mai cheama? Razboi mondial? Dar ca sa intoarca intriga scenariului inspre el (ca doar EL e personajul principal din film), Spartacus al nostru, decis sa-i infrunte iar pe cei 300 (si ceva) declara uitand-se iar direct in ochii mancatorilor de seminte: „Ce va asigur, insa, este ca nu se mai poate, pentru ca nu voi mai tolera o lovitura de stat”. Tan tan taaaan! Mai pe intelesul nostru, adaptand V for Vendeta la realitatile noastre, el le arata litera I cu degetul din mijloc, adica I de la Mue, ba, ca m-am prins!

Suparat ca rolul lui a fost marginalizat cumva la coada listei de ticaloshi conspirationisti, Prostanacu de serviciu sare ca un arc (stilul Jean Claude van Damme in shpagat) si ii da una la carotida lu Baselu cum ca scenariul inventat de el privind suspendarea sa dupa alegeri e unul de „scandal si de tensiune”, acuzandu-l pe shefu statului nelovit inca decat de criza financiara, ca a intrat in campanie pentru PDL si ca are nevoie sa se autovictimizeze. Pai, tocmai tu, mey JFK vorbesti de autovictimizare??? Care te-ai transformat ca Matt Demon in Identitatea lui Bourne He was the perfect weapon until he became the target”? Care te-ai uitat la prea multe filme cu James Bond si ai fost urmarit de mashini misterioase si atacat cu focuri de arma cu aer comprimat care s-au dovedit a fi un banal accident cu niste sarme atarnate dintr-o pasarela? Nu stiu de ce, dar mi-am adus aminte de bancul ala cu moldovenii si SARMAAAA!!!

Ca nu se putea sa lipseasca marte din post, Marlon Brando, Nashul antenelor si tartorul combinatiilor Dan Voiculescu, aceasta Mafalda de partid pe care nu-l voteaza nimeni niciodata, dar ajunge intotdeauna la putere, ne anunta rece si relaxat ce se va intampla peste vreo luna jumate asa. Cam ca in Back to the Future. „Daca presedintele Basescu, incalcand - repet - incalcand Constitutia, nu va accepta majoritatea parlamentara pe care probabil o vom forma in noaptea de 30 noiembrie si o vom prezenta presedintelui pe 2 decembrie. Si daca presedintele indrazneste impotriva vointei poporului sa nu nominalizeze un prim-ministru din partea celor care se vor prezenta cu majoritatea parlamentara, probabil ca se va intampla ceva“. Vorba filmului ala Something's Gotta Give, tot despre combinatii mai mult sau mai putin firesti, Ceva, ceva tot o iesi.

Putin bulversata de avalansha asta de scenarii si viziuni apocaliptice demne de numeroase premii Zmeura de Aur, eu as recomanda autoritatilor sa interzica, pe modelul olandez, cultivarea si consumul ciupercilor halucinogene. Ca la ce comportamente imprevizibile am sesizat, nu pot sa nu banuiesc ca politicienii nostri au cam abuzat pe la carciumi de ciulama cu ciuperci, tocana de ciuperci sau clatite cu ciuperci.

E ciudat, oare, ca in fiecare zi, urmarind mai mult sau mai putin detashata circul si scenarita asta de balta damboviteana, ma simt ca personajul lui Bill Murrey din Ziua Cartitei, frustrata ca totul se repeta, nimic nu se schimba, doar mirosul de rahat e din ce in ce mai puternic?

luni, 10 noiembrie 2008

How about some porn?

Daca tot suntem in campanie electorala, m-am gandit sa vorbesc despre un subiect foarte important in existenta noastra efemera. Pornografia. Si nu asa, ca un concept general, cu dileme si trileme etice, rol social sau mai stiu eu ce nimicuri. Ci despre propriile noastre experiente. Sa ridice mana sus cine nu s-a uitat niciodata la ceva pornache! Nimeni? OK, trecem mai departe. Nu-i asa ca fiecare are cate o povestioara cu un film, o revista? Mai brutala, mai shocanta, mai amuzanta, mai excitanta. Mie mi-au spus mai multi prieteni masculi ca prima lor laba (aia de dezvirginare primara) s-a produs in urma vizionarii repetate (la vidio) a clipului Sabrinei. Mai stiti? Boys boys boys! Cum se stropea ea in piscina! Cum ii mai sareau tzatzoanele din sutienul minuscul!
Eu am vazut prima revista soft (acum chiar mai mult decat soft) porn cand aveam vreo 8 ani. Era un Playboy adus de bunicul meu (f cool bunicul meu) de la Viena. Era inainte de '89, deci putem considera ca a adus marfa de contrabanda ordinar-capitalista in Romania socialista si pura. Recunosc cu mana pe inima ca pana acum (de fapt, comparand mai ales cu ce e acum) nu am vazut femei mai bunoace, mai carnoase, mai femei ca cele din Playboy-ul ala din '87. 99% erau sani naturali. Grei. Ushor lasati tocmai de plinatatea aia. Superbi. Carne vie. Cururi si sholduri rotunde. Uitandu-ma de curand pe batranul Playboy si in paralel la actuale iepurashe, nu am putut sa nu observ ca femeile alea de acu 20 si ceva de ani mancau cu totul alte E-uri. Singurul lucru ce nu mi-a placut, dar m-a amuzat (si atunci si acum) a fost desishul abundent al veveritzei. La acest capitol ma bucur ca s-a schimbat moda.
Primul "film porno" din viata mea a fost Alba ca Zapada. Desene animate. Nu o sa uit niciodata scena complexa cu Alba ca Zapada cracita si cu piticii care veneau pe banda rulanta. In Alba ca Zapada.
Ani de zile mai tarziu, am inceput sa vad diferite filmuletze. Cu oameni. Mai pornache sau mai de vara. Alea cu scenariu erau preferatele mele. Ma distram copios de dialogul inteligent, de jocul actoricesc si de ochii de caprioara injunghiata ai tinerei doamne patrunsa misheleshte de cate un instalator obraznic sau un gradinar transpirat. Ca o patrundea trebuia sa itiimaginezi tu. Pentru ca in afara de cateva tzatze si eventual un profil de veveritza, nu se vedea nimic. Dar totul era de la sine inteles.
Ahhh, mi-am adus aminte, cum l-am vazut intr-un soft de doi bani, cu buget redus, pe minunatul nostru actor de telenovele Mihai Calin. El era un fel de actorash de teatru, cu izmene si peruca din aia de francez de acu 200 de ani pe cap, se labagea pe dupa cortina si reuseste, in final, sa-i miroasa budigaii unei doamne actritze. De mare angajament.
Am trecut rapid prin filmuletzele alea rough cut ale unor francezi parca, ce agatzau parashute ieftine prin Romanica si le filmau prin lanuri cu porumb. Daca nu mi-era sila, imi era mila. Asa ca nu am aprofundat. Desi era mare valva in perioada aia pe subiectul asta.
De Playboy-ul romanesc mi s-a taiat dupa pictorialul cu Daniela Gyorfi. Nu pentru ca avea implanturile alea hidoase. Nici pentru ca decorurile erau sinistre. Ci pentru ca in toata goliciunea ei, fata nu avea o unghie la degetul mare de la picior! La naiba!
A venit perioada Plai-cu-boi. Care a fost interesanta. Pana am vazut-o nuda si cruda pe Nikita. Si mi s-a taiat de atata arta pura. A urmat Hustler-ul. Care promitea. Pana au pus-o pe nu stiu cate pagini pe distrusa aia de Laura Andreshan. Care nici macar silicoane nu avea inca. Dar avea picioare scurte. Si groase. Si celulita.
Am trecut apoi la arta despuiata internationala. Sa vedem cu ce vine concurenta. Pai, cele mai amuzante au fost cateva filmuletze ruseshti, stil film-mut. Fara dialoguri, cu o muzica f antrenanta. Cu actori fara machiaj, cu femei normale, mai zdrahoance, mai neepilate. Dar foarte natural totul. Cel mai important actor din toate aceste filmuletze - un samovar imens. Care aparea in toate cadrele. Mi l-as fi dorit in sufragerie. Ca tare mai era frumos!
Am vazut apoi un film chiar porno, cu de toate. Singura problema a fost ca era un film nemtzesc. Si cu toate eforturile de a surprinde esentialul filmului, nu am putut sa trec peste mustatza enorma si blonda a domnului. Si nici peste indemnurile Ja, Ja! Schneller, schneller, das ist gut! ale domnitzei cu cozi impletite.
In pornografia statica (pe hartie) am trecut prin doua extreme. Un OKM unguresc foarte porcos, cu de toate, multe, in toate gaurile, multe in fiecare gaura. La extrema cealalta, o revista cica porno japoneza. Hmmmm. N-as vrea sa stiu prea multe despre problemele lor psihologice. Toate fetele din aceasta revista erau practic imbracate. Cu fustite genul scolaritza. Si sosete albe. Ori avea tricoul ridicat deasupra sanilor (care se storceau chinuiti din aceasta cauza), ori aveau chilotii (din aia gen tetra) in vine. Si toate aveau veveritze foarte stufoase. Pozele nu mi-au spus chiar nimic. In afara de parcurile foarte frumoase si ingrijite care apareau in spatele fetelor cu chilotii in vine. Dar textele...de mare inspiratie!
Am mai avut o experienta pornografica ce mi-a largit viziunea asupra lumii. Campionatul international de blow job. Trei doamne in finala. Blazate. Plictisite. M-au dezamagit. In schimb, am apreciat dedicatia si angajamentul fetelor de pe margine, care-i incalzeau pe participanti. Fetele alea puneau pasiune in munca lor. M-au amuzat foarte tare domnii participanti. Toti cu un aer ushor penibil din cauze de pantaloni in vine. Unii aveau pungi de hartie pe cap. Cu ochi si nas. Stau eu si ma gandesc. Cat de tampit sa fii sa participi activ la un campionat international si sa nu vrei sa ti se vada fatza? Pai, daca e sa te ascunzi de vreo nevasta, oricum doamna te va recunoaste dupa altele, chit ca-ti ascunzi tu mutra. Ca doar ele sunt atente. La curea. La detalii.
Am vazut si doua filme cu gay. Pentru cultura mea generala. La unul mai ca n-am plans. La celalalt am leshinat de ras. Primul era cu niste baieti. Mult prea diafani si imberbi. Si virginali. Si schilodutzi. Fara pic de carne sau mushchi pe ei. Te apuca mila. N-am putut sa vad actiunea. Al doilea, in schimb ... O sala de sport. Vestiarul. Multi barbati. Barbati barbati. Cu mushchi. Cu fibra. Ulei pe mushchi si pe fibra. Toti negri. Zei de abanos. Pana incep sa se pipaie. Si sa se sarute. Si sa faca genoflexiuni fara ridicare. Si flotari. Vreo doi erau mai femei asa, mai supushi. Ei erau cu genoflexiunile. Ceilalti mai barbati. Cu figuri mai dure. Degeaba. Cu cat erau ei mai duri si mai barbati, cu atat radeam eu mai tare.
Zilele trecute n-aveam somn. Si butonam telecomanda. Si am ajuns pe un post mai condimentat asa. "Lesbian amateur night". As fi vrut sa vada filmuletzele cu amatoare toti prietenii mei masculi care au fantezii cu doua lezbiance. Sa-i loveasca realitatea peste ochi. Cate doua, cate doua. Nu fizicul te lovea. Aici fiecare cu gusturile lui. Dar amatorismul cu care se mishcau daca nu te leshina de ras, te induiosha cel putin. Erau foarte conshtiente de prezenta camerei. De-aia din cand in cand se holbau in ea. Si inchideau ochii. Erotic. Si ridicau buza de sus. Si isi largeau narile. Si mai erotic. Si gemeau. Terifiant. Am schimbat pe Animal Planet. Mult mai interesant. Si mai senzual. Era un documentar despre jocul erotic si imperecherea leilor. E, acolo porno si barbati adevarati.
Voi va aduceti aminte primele pornografii care v-au lovit retina?

Lia si Mihaela

Dupa 30 de ani de existenta, m-am petrecut weekendul asta pentru prima data. In calitate de Mihaela. E, bine, da, stimati telespectatori, pe Vulpea Lia o mai cheama si Mihaela. Nume cu care nu am nicio problema, doar ca nu ma recunosc si nu m-am recunoscut niciodata in el.
La scoala si la bloc erau 3 fete Mihaela. Ele chiar erau Mihaela. Cand mergeam in vacante la tzara, la Venetzia (langa Fagarash, nu va ganditi la altele), Mihaela era vara-mea (de fapt, din arborele genealogic nepoata mea si dupa cum o striga bunica ei, Miaiela). Am avut asa o relatie minunata cu ea, incat de-aia eu nu m-am simtit niciodata si Mihaela. Pentru ca era ea. Asa mi s-a facut un dor de vremurile alea, cand ne impopotzoanam si stateam pe bancutza, in fatza casei. Cand ne intreba cineva ce-i cu noi, spuneam ca ne jucam de-a mireasa si de-a nanasha (cu accentul ardelenesc de rigoare, binenteles).
Mihaela din desene mi se parea o tampita si o tocilara, deci clar nu puteam sa ma numesc ca ea. Atat de tare o detestam, incat nici macar sa invat sa o desenez (ca toate fetitzele care se respectau in vremurile alea) nu am vrut.
Ai mei acasa, desi "vinovati" pentru botezul meu ca Mihaela, nu m-au sarbatorit niciodata. Probabil si pentru ca se facea intotdeauna asa bal si dixtractie pe 25 martie, de ziua mea de nastere, incat nu mai considerau necesara inca o petrecere. N-am dus niciodata bomboane la scoala pe 8 noiembrie. Nu m-am prezentat niciodata cu tot numele.
Acum, daca imi aduc bine aminte, pana pe la 10-11 ani nici numele Lia nu ma incanta. Desi imi placea si ma recunosteam in el, mi se parea foarte aiurea sa am un nume pe care nu il mai avea nimeni cunoscut. Plus veshnica intrebare: de la ce vine? Iulia? Cornelia? Ca sa nu mai fiu asa ciudata, cu un nume pe care nu-l mai are nimeni si despre care toata lumea ma intreaba de unde vine, am inceput sa spun ca ma cheama Alina. A fost amuzant pana a venit sa ma ia taica-meu o data de la sala de tenis unde jucam si a intrebat de Lia. "Nu avem niciun copil cu acest nume". Panica! Stres. Lia-Alina ajunsese deja acasa. Dar ce show mi-am luat atunci! Si atunci mama mea mi-a spus ca nashei i se spunea Lia desi o cheama Iuliana, iar ei i-a placut Lia tocmai pentru ca e deosebit. Si de ce si Mihaela atunci? "Ca sa ai si un nume de sfant". Hmmm. N-am inteles niciodata logica asta. Ca doar oricum exista si o zi a celor fara nume de sfant, nu?
Prin adolescenta am ajuns sa imi ador numele de Lia si sa nu spun sub nicio forma ca ma cheama si Mihaela. Ziua de 8 noiembrie trecea fara nicio semnificatie aparte pentru mine. Am cunoscut la un moment dat un tip caruia i se parea prea lung Lia si imi spunea Li. In liceu a fost simpatic sa-i vad pe strainii cu care faceam noi engleza scriindu-mi numele Leea sau Lhea sau strigandu-ma Laia. Cu aceasta ocazie am aflat ca numele meu provine ori din latinescul "Lia" - "cea care aduce evanghelia". ori din evreiescul "Lhea" (mult mai intalnit) - "timida, sfioasa" sau "delicata". Cata potriveala!
De ceva vreme, familia a inceput sa ma alinte LiaLia. Si imi place.
Dar pe Mihaela am descoperit-o abia anul asta. Cand am cautat un alt motiv pentru invitatia la un gratar la ai mei. "E ziua mea, dau o pastrama si un vin". A fost mishto ca am primit si cadouri. Unele mai la obiect si la orizontala (inca ranjesc), altele mai practice (tata, cadou ti-am luat eu pastrama si aperitivele), unul inca in facere (m-a amenintzat Katy cu el si mor de curiozitate). Si am mai primit un cadou "care nu trebuie sa lipseasca din posheta nici unei pisicutze": o trusa Christian Dior. Clipocesc des din gene. Love you, Jewels!
Am petrecut tare frumos in weekend. Cu oameni care au venit nu pentru ca sunt Mihaela. Sau Lia. Zic eu ca au venit si pentru ca eu sunt eu. Plus o pastrama buna. Un vin si mai bun. Un gram de soare de noiembrie. Si o gura de aer inca destul de curat. Sper sa ne vedem si la anu. Cand voi fi iar Mihaela.

joi, 6 noiembrie 2008

Alte aventuri cu Frieda. Si nu numai

Azi am decis ca trebuie sa o rasfat putin pe Frieda, draga de ea. Si am dus-o la spalatorie. Si nu doar asa, de fatzada. Ci si pentru o curatenie atenta inauntru. Si alintat cu silicon si parfum. Ca merita, Curulina. La spalatorie, un baiat ma invita zambind larg (cu o pauza intre dinti). "Bag-o la mijloc, acolo am spuma roz". Uuuu, nimeni nu mi-a mai spus asta pana acum. Roshesc. Clipocesc delicat din gene. Drept multumire. Ma duc sa platesc. "Pentru spalat si exterior si interior, ai cadou o sticla de lichid de parbriz. Pentru tine, uite, roz". Iar un ranjet larg. Ce-o fi, domle, azi? Toata lumea imi ofera lucruri roz. "Nu vrei si un odorizant? Uite" si imi intinde un bradutz. ROZ! Come on! Exagerati! Nu, merci, nu suport mirosul de capshuni artificiale. Il vreau pe ala albastru. "Dar e parfum masculin!" Exact.
Ies afara. Curulina mea toata roz, ca o bomboana fondanta. Ma asez pe un scaun. In cateva minute, langa mine se aseaza o domnitza. Toata impodobita. Ca un brad de Craciun. Din ala cu de toate. Cu ea, un baiat. Dupa cateva cuvinte, imi dau seama ca e doar un amic. "De ce nu stai, draga, si tu jos?" intreaba domnitza. "E rece scaunul". I-o fi fost baiatului teama sa nu faca o cistita, ceva. "Imi place catzelul din mashina voastra", spune el. "Eu i l-am luat lui Amorash. Si i-am luat si un Winnie Pooh, sa-l puna la chei". Apare si Amorash. Exact genul de purtator de Winnie Pooh la cheile de la mashina. Puhav, branzos, mers in bashini, bashchetzi aurii in picioare. S-a asezat cu spatele spre mine. La naiba! Mi-a zambit stramb ca un instalator, cu despicatura curului iesindu-i dezgustator din blugi. E, acu nu imi mai ofera nimeni nimic roz, sa-mi treaca de greatza? Amorash se apleaca brutal-afectuos spre domnitza. O mozoleshte sub privirile balinde ale amicului. Vreo cateva zeci de secunde. Am admirat incantarea amandurora la finalul mozolului. El s-a sters la gura. Ea s-a dat cu gloss. Din pacate, n-am mai putut sta. Frieda era gata. Curata, frumoasa, lucioasa si parfumata. "Sa ai grija la gainatz", imi spune baiatul. Poftim?!? "Avea doi gainatzi pe capota. Sa o fereshti. Strica vopseaua". Da, o sa-i scriu lu Oprescu. Sa organizeze o vanatoare de pasari. Sa crape toate. Sa nu ii mai strice vopseaua Friedei. Si cu ocazia asta sa taie si toti copacii din care cad frunze si lipiceala din aia pe mashina mea. Ce mama naibii! Sa ramana doar praf. Curat si sanatos. Ii promit sa am grija. Ii dau o atentie mica. Pentru spuma roz.
Plec la drum. Zambesc incantata. Miroase masculin. Imi aduc aminte de aseara. Ranjesc. Si strang buzele intr-un anumit fel. Oare datorita zambetului asta neshters oi fi primit atatea rozuri? Cant si dansez. "When the moon hits your eye like a big pizza pie, that's amooore". Frieda face bucle pe bulevardul suspect de liber. Mergem la posta. Aveam o recomandata. Ca sa intarim relatia noastra superba de iubire, eu si Curulina am mai bifat o premiera. Prima amenda pentru viteza!
Dar nu am apucat sa ma enervez. Pentru ca au venit altele peste mine. Mult mai importante. In primul rand, am dat in piatza de babutza mea preferata. Si i-am cumparat toate florile. Un bratz mare. Galbene, portocalii si roshii. Miroseau a pamant umed si a toamna frumoasa. Si acasa ma asteptau castane coapte. Si vin roshu nou. Care miroase si are inca gust de must. Amenda pentru viteza? Ce sa facem si noi, suntem tinere. La inceput de relatie. Ne mai ia valul.

P.S. Nu vi se pare ca Winnie Pooh are o fatza si atitudine cam gay, asa? Pun pariu ca si el s-ar intelege bine cu Cocolino si cu ursul ala de la "vrei acasa? pudding?". Care Cocolino si ursu Oetker, stiti voi ...

miercuri, 5 noiembrie 2008

Frustrari profesionale. Si nu numai

Am incheiat azi un lung sir de evenimente dintr-o campanie a institutiei unde lucrez. Conferinte de presa, seminarii cu jurnalistii, workshop-uri, conferinte nationale. Cu actorii din domeniu. Atat companii (mari si foarte mari), cat si asociatii de consumatori, de protectie a consumatorilor. Tocmai trag niste concluzii. Nu despre mesajul campaniei. Ci despre modul nostru, romanesc, de a face anumite lucruri. In Campania asta am fost ajutati si au participat activ cativa specialisti straini. Trei englezi, o nemtzoaica si un grec. Datorita lor pot spune ca sunt cu cateva minute mai deshteapta. Si i-am pus pe lista cu mini-idoli. O sa incep cu ei, tocmai pentru a fi si mai pronuntat contrastul cu ai nostri. In primul rand, nu a existat eveniment la care ei sa nu vina la timp. Pregatiti. Chit ca fugisera prin traficul bucurestean, tocmai de la aeroport, uneori. Haine decente, neshifonate, un ceas, un inel, machiaj discret, totul de bun gust. Desi doar nemtzoaica e specialista in comunicare, si ceilalti si-au transmis povestile si mesajele intr-o maniera exemplara. Nu au lipsit glumele, zambetele, micile trick-uri care fac audienta sa fie atenta si sa nu se plictiseasca. Profi all the way.

Sa trecem, pe rand, la celelalte grupuri de participanti. In primul rand, proprii mei colegi. Nu cei din organizare (4 la numar), ci ceilalti, invitati sa participe. In calitate de observatori, de comentatori, de invatzacei. Multi nu au venit la evenimente. “Pai, daca nu mi-a zis shefu sa merg”. Frate, ai primit o invitatie, un mail, se discuta pe holuri. De ce dracu nu i-ai spus tu direct shefului ca vrei sa mergi??? Ii cunosc pe toti shefii. Mai tampiti sau mai simpatici. Dar in nici un caz vreunul cu personalitate de dominatrix, caruia sa-I ceri voie si sa mergi la buda. Ce m-a shocat cel mai tare a fost tocmai faptul ca varsta celor care nu veneau ca “nu le-a spus shefu” e scazuta. Oameni tineri. Teoretic, cu alta mentalitate decat cea veche “vin la program, imi fac ceva de treaba, iau salariu si la 4 sparg usha”. Cei care totusi au venit, au tacut. Ca mushcatele in fereastra. Desi se vorbeau lucruri de interes, chestiuni de invatat, subiecte chiar foarte interesante. Desi scopul acestor intalniri era de a ne face sa comunicam mai bine in primul rand intern, apoi si cu cei din afara, pentru ei nu a existat ideea de participare activa. Doamne fereste sa spun ceva si sa fiu “analizat” dupa aia. De proprii mei colegi. Nu spunem ce credem, sa nu ne facem de cacao. Nu ridicam privirea, sa nu cumva sa ne-o surprinda nemtzoaica si sa ne intrebe ce parere avem.

Jurnalistii. Un grup de participanti aparte. Inainte de a-mi spune parerea (strict personala), va reamintesc ca am facut o scoala de jurnalism, am lucrat prin presa, am lucrat cu ziaristi. I-as impushca pe toti. Fara mari exceptii. In primul rand, prezentarea lor. Cativa nespalati. La propriu. Putzeau. Desi era 10 dimineata. Nasol a fost ca erau si femei cu aceasta problema. Ca nu isi dau pe silent mobilele e una. Deh, oricand poate aparea un subiect fierbinte. Ca raspund si vorbesc tare, desi e un vorbitor la un pupitru, e o problema. Dar cea mai mare problema pe care am sesizat-o e ca nu au nicio idee despre subiectul discutat si, mai rau, in general despre domeniu despre care scriu. Nu isi fac temele, nu intra pe un site, pe niste documente, dar sar direct la beregata ca nu sunt informati. Ca si cum nu ar fi treaba lor sa se documenteze, sa afle, apoi sa intrebe si in final sa analizeze. Nu. Ei stiu sa sara la jugulara. No matter what. Dar sunt mari amatori de mancare, cafele si sucuri. Ca nishte termite. Dar, na, aici sunt eu rautacioasa probabil.

Am apreciat ca vorbitorii nostri (ai institutiei) au fost destul de bine pregatiti. Si pot sa vorbeasca, in general, liber si la subiect. Chit ca isi freaca verigheta, se uita mai mult in jos, se foiesc pe scaune. Dar de-aia i-am inregistrat. Sa se vada, sa se analizeze, sa rada de ei. Si sa invete ceva. Daca tot au fost pushi intr-un post. (n.a. nu ma citeste nici un shef, deci nu e periere gratuita, chiar asa am apreciat, in general, prestatia lor).

Au fost si multi (vreo 10) vorbitori ai unor mari companii. Sa ne intelegem. Venisera special pentru a prezenta compania si rolul in domeniu. Cu o singura exceptie, mi-am taiat venele. Desi le prefer lungi. Pe rand, si-au pus pe ecran prezentarea power point. Cu zeci de paragrafe inghesuite intr-un slide. Cu fraze lungi si intortochiate. Limbaj greoi. In mod normal, informatiile se selecteaza, se face un mic rezumat. Se prezinta punctele esentiale. Sau nu. “Vorbitorii” nostri au citit prezentarile. Ca la clasa I. Cuvant cu cuvant. Fara sa se uite la public. Fara sa taie din bla bla si sa vina cu ceva nou fata de ce era in prezentare. Cu voce terna. Shtearsa. Fara intonatie. Mai, nene, pentru ce dracu fac multinationalele cursuri de comunicare??? De ce mai participa la asemenea evenimente daca nu vin cu nimic nou fata de niste informatii generale pe care le gasesti si pe site-ul companiei? Chiar mai bine structurate. Poate ma repet, dar am observant ca cei mai multi vorbitori erau oameni tineri. De la care chiar astepti altceva! Dar nu. Limbajul de lemn, aglomerarea inutila de cuvinte si redundanta fac legea!

Cel din urma grup este cel al asociatiilor pentru protectia consumatorilor. Cu asa reprezenti, putem sa stam linistiti sa se cace toti in capul nostru. De data asta, mai mult ca in celelalte intalniri, ma asteptam sa se intample ceva. Sa aud voci. Sa fie un dialog. Sa se certe. Sa vina cu argument. Macar in idea ca inainte de a vorbi cei din sala, au facut strainii niste prezentari senzationale cu exemple clare din tarile lor. Ce inseamna acolo protectia consumatorilor. Cum au abordat problemele. Dar, in ciuda faptului ca in general suntem buni la copiat, nici unul din reprezentantii acestor asociatii nu a “furat” vreo idee. Unii au sarit ca nu au dialog cu ceilalti actori din domeniu. Pai, ati solicitat intalniri? A, nu. Care e profilul consumatorului pe care il reprezentati? Aaaammmmm. Nu prea stim. Juristi care sa va asiste in demersurile voastre aveti? Nu prea. Dar daca tot sunt niste straini pe aici, poate ne pun ei o vorba buna la Bruxelle. Sa ce? Pai, sa avem si noi un cuvant de spus. Ce cuvant??? Cand voi nu stiti nici pe ce planeta sunteti? Am avut o stranie senzatie, un flash-back in time, cand sareau romanii pe cate un strain amarat, dar care sigur avea dolari in buzunar. Sau macar o ciunga.

Sunt profund dezamagita. E tot ce pot sa spun. Mi s-a confirmat a mia oara ca jurnalistii sunt niste pafarishti si niste fripturisti. Am fost shocata ca oameni tineri, teoretic pregatiti, cu posturi prin diverse firme mari, nu sunt capabili sa scoata doua vorbe din gura. Ca mentalitatea e inca de a sta ascuns, cat mai cufundat in scaun. Nu spui nimic, nu te intreaba nimeni nimic. Desi nu-ti cere decat opinia personala. Parerea ta. Cum vezi tu lucrurile. M-am inspaimantat ca ceea ce ar trebui sa fie societatea civila e o frectie la picior de lemn. As fi vrut sa-I vad pe shefii mei prinshi in corzi. Luati la intrebari. Cu argument solide si probleme reale. Pentru ca inainte de a fi angajat intr-un loc sau altul, sunt consumator de servicii. Si mi-ar placea sa stiu ca, in afara de propria curiozitate de a-mi cunoaste drepturile si obligatiile, exista aceste organisme si organizatii care ma pot ajuta in demersurile mele (multe) si in bataliile cu morile de vant. Macar de principiu. Dar nu. Ghinion iliescu. Ramane cum am stabilit. Ei ne fut. Noi acceptam. Dupa care nu ne mai convine, ca nu ne-a iesit nimic. Si strigam viol.

marți, 4 noiembrie 2008

Vulpea petrecareatza

Gata. M-am saturat sa vorbesc despre cretini, temeri si nenorociri. Am lasat sa treaca nepovestite vreo 3 weekenduri. In primul rand, am fost la o nunta. Care cred eu ca a incheiat sezonul. Pentru asa un eveniment, Vulpea a lasat deoparte blugii si hanoracul si a pus nu una ci doua rochii! Variantele black&white si all black. Cu bentitza cu pana la purtator. Plus sandale cu toc (cred in continuare ca tocurile sunt o inventie diabolica, can't live with them, can't avoid them forever). Ca sa nu mai vorbim de poshetzica. Miiica. Eu in rochie a fost una, dar bomboana de pe tort a fost gagicul Razvan care a renuntat la bermude pentru pantaloni lungi! (prietenii stiu ce spun). Am dansat de ne-au sarit pingelele, am baut cat a incaput (eu suc de portocale ca ne astepta Frieda la coltz). Inca o ocazie sa realizez cat de bine te poti distra fara sa consumi alcool. Mancarea a fost de mare exceptie, sarmalele recunosc, inca mai balesc la gandul lor. Daca la nunta am fost mai mult decat decenta (sper!), nu m-am dezmintit facand pipi (cu poalele rochiei in cap) in fatza Palatului Elisabeta (deh, acolo m-a apucat, na!), sub lumina felinarului si a lanternei paznicului curios. Sa fie primit! De asemenea, am realizat prea tarziu ca rochia (si crapatura din spate de rigoare) se ridicase mult prea mult cand am coborat la benzinarie sa imi iau ciocolata. Dar mi-a zambit larg baiatul care mi-a spalat parbrizul. Si cel care freca duda la intrare. Ce nu face omul pentru un zambet!
Saptamana care a urmat a fost one party after another. Joi i-am sarit din tort (aproape) Alinei, care a lacrimat de emotie vazandu-si cei mai apropiati 20 de prieteni adunati sa o sarbatoreasca. Intr-o cafenea cu muzica '80s, parfum discret si pereti in dungi roz. Mai subtiri sau mai groase. Povesti, zambete, bucurie, tort cu inghetata. Mmmmmmm. A doua zi, alta petrecere. Ziua lui Teo (the artist) + 1 an de Salon Industrial Tattoo. Un baruletz cu muzica nebuna si vreo 40 de oameni cu cel putin un lucru in comun: tatuajele. A fost foarte amuzant sa vezi adunati la un loc pushtani cu bretoane din astea la moda, taiate cu ciobul, tineri gen multi-nationale, skateri frumushei, baieti mai cu aer de cartier, fete cochete sau zmucite, toata lumea mandra purtatoare de cel putin un tatuaj mai mic sau mai mare, toata lumea adunata cu drag si respect pentru omul care ii decorase.
Sambata credeam ca nu mai putem. Ne-am inshelat. Am lasat barurile si cocktailurile ca sa ne adunam la ai mei in Mogoshoaia, la un gratar cu pastrama de oaie si copanele. Si vin din belshug. Cu un intro de mare exceptie: slaninutza, ceapa roshie si palinca. Prieteni buni, masa bogata, muzica de pahar. De neuitat.
Weekendul ce tocmai a trecut a fost cu plecare. La Bushteni, la Radu si Gabitza. Dupa drumul de aproape 5 ore pana acolo, am cam leshinat vineri seara. Asta doar ca sa ma trezesc dimineata cu cea mai frumoasa "vedere de pe balcon": muntzii si Crucea. Senin. Nici un nor. Aer proaspat. Zambet laaarg, de neclintit. Un gratarel. Un spritz. Nicio graba. Leneveala. Amor cu hlizeli. Plimbare. Aer. A fost de ajuns ca drumul de inca 5 ore pana acasa sa nu para atat de lung.
Dupa doua zile parcata pe o strada la nici 10 metri de parcul Herastrau, am gasit-o pe biata Frieda atat de jegoasa, incat ziceai ca am lasat-o pe un shantier. Am injurat cu foc si patima Bucurestiul. Apropo, acum vreo cateva zile am crezut ca Frieda mea s-a dat pe brazda si s-a romanizat. Din cauze de hurducaieli zilnice si inerente, a orbit de un stop. Cu ceva jena si mila, dar cu amintirea farului de Ticutz care pornea doar cu un pumn sanatos, am pocnit-o si eu. Si s-a aprins! Asta acum 4 zile, cand ma iubea si era curata. Azi n-a mai vrut. Caposhenia ei nemtzeasca a ieshit la suprafatza. Desi eu mi-am invinetit pumnul.
Inca 4 zile de munca si vine iar un weekend. De data asta exista un plan: babysitting Mara! Dixtractie si nebuneala garantate :) Life's good, man!