Impreuna pentru Stefania

Dragii mei, v-am povestit despre micuta Stefania de cand s-a nascut, acum 4 ani si cateva luni, un copil superb, dar cu o mare problema de sanatate. S-a nascut cu o „malformatie” esofagiana. Mai exact, ''Atrezie de esofag'', adica lipsa a trei centimetri din esofag. A fost operata de 3 ori in Romania in anul 2009, in primele 3 saptamani de la nastere, insa din pacate operatiile nu au reusit si i s-a facut anastomoza directa. Adica a fost hranita cu ajutorul unui furtun introdus direct in burtica timp de

sapte luni. In 2010 Stefania a fost operata in Germania unde i-a fost refacut esofagul si totul parea sa fie in ordine. Insa intoarsa in Romania, medicul care a avut-o sub supraveghere  nu a depistat la timp problemele care aparusera, Stefania se simtea din ce in ce mai rau iar la un moment dat i s-a pus diagnosticul ''Reflux gastro-esofagian''. Din nefericire, diagnosticul nu era exact si a fost tratata gresit vreme indelungata. A fost contactata din nou clinica din Germania si pe baza datelor furnizate, au pus un nou diagnostic ''Stenoza esofagiana'', care aparuse in timp, iar daca s-ar fi intervenit la timp s-ar fi putut rezolva relativ usor. Dupa mai multe interventii prin care s-a incercat dilatarea esofagului (sub anestezie generala, de mai multe ori in timp scurt, un copil de 3 ani si ceva), medicul din Romania a decis ca doar o alta interventie chirurgicala o poate ajuta. Esofagul lui Stefi a ajuns intre timp la 1 mm dilatatie!

In tara, pentru o operatie care presupune un transplant de colon (cu riscuri mari de complicatii), li se garanteaza o reusita de 50%. Tipul de dubla interventie (pentru atrezie si stenoza) care se poate face in Germania NU se face in Romania, dar desi s-au dat bani (da, spaga se cheama), unul din medicii care ar fi trebuit sa semneze pentru formularul E112 (ca Stefi sa primeasca jumatate din suma de la Asigurari) a refuzat sistematic sa o faca, din orgolii stupide si lipsa de omenie. Printre mizeriile spuse Ninei, bunica Stefaniei, a fost si "sunteti saraci, ar trebui sa va multumiti cu ce vi se ofera aici, dar voua va trebuie Germania".

In acest moment varianta cu E112 a fost abandonata, nu ai cum sa lupti cu un sistem (oameni din sistem) in care medicii care ar trebui sa ajute iti pun piedici si te umilesc. Interventia chirurgicala din Germania (clinica Karlsruhe, Prof. Dr. med. Peter Schmittenbecher) costa 22.000 de euro. Familia ei este greu incercata, dar sunt cei mai minunati oameni pe care ii cunosc, iar Nina, bunica lui Stefi, este omul pe care il admir cel mai mult, de cand s-a nascut Stefi s-a luptat mereu, cu iubire si o putere ireala, ea insasi fiind cardiaca si cu probleme. 

M-a intrebat cineva daca nu cumva se lupta in zadar, daca Stefi nu are de fapt nicio sansa sa se faca bine. Va spun doar atat, Stefania este cel mai minunat, vesel, plin de viata, luptator si incercat copilas pe care l-am cunoscut vreodata. Daca ea, mica si fragila, a invatat la 4 ani sa isi scoata din gatut singura o boaba de strugure care ar fi putut sa o sufoce, familia ei se lupta non-stop pentru ea, cel

putin un medic (cel din Germania) le spune clar ca este o malformatie care poate fi rezolvata incat Stefi sa fie un copil normal, exista mai multe cazuri reusite in Romania (operate tot in Germania), nu se pune problema daca exista o sansa, ci cand i se va oferi aceasta sansa. Si timpul nu e el mai bun prieten, din pacate.  Cand am fost in septembrie in Romania si m-am dus la ei, m-a coplesit Stefi cu energia si veselia cu care se juca, curiozitatea si dragalasenia cu care mi-a "investigat" toate bratarile si cerceii, cu care m-a pupat si strans in brate.


Pana acum, prin donatii ale multor oameni cu suflet, asociatia romanilor din Norvegia, o companie care a donat o suma mai mare s-au adunat 13.000 de euro. Compania Nestle i-a donat lui Stefi 72 de cutii de Nutren Junior, singurul lapte pe care il poate bea (si cam unica sursa de hrana). Pe facebook exista o pagina unde se vand si se cumpara obiecte si banii se duc in contul lui Stefi, intrati si vedeti despre ce e vorba, o prietena buna s-a inscris la un concurs prin care are sanse sa castige 1000 de euro ca sa ii faca o bucurie lui Stefi, va rog sa intrati sa votati, dureaza cateva secunde. In perioada 10.10.2013-9.01.2014 este deschis un teledon pentru Stefania in reteaua Romtelecom, sunati la 0900 900 160 si puteti dona astfel 5 euro in contul ei.  Ganditi-va fiecare dintre voi ce puteti face, daca puteti sa renuntati intr-o zi la cafeaua in oras si o prajitura ca sa ii trimiteti astfel banii lui Stefi. Nu exista suma de bani prea mica! Impreuna putem face minuni. 

Daca vreti si aveti posibilitatea sa ne ajutati,o puteti face aici: 
Titular : NICULINA DUMITRASCU
ING BANK, SUCURSALA GIURGIULUI
RON: RO 12 INGB 0000 9999 0160 0322
EURO: RO 54 INGB 0000 9999 0163 2255
COD SWIFT:INGBROBU.

Raiffeisen bank: RON:  RO63RZBR0000060016150244

Teledon 5 euro - Romtelecom sunati la 0900 900 160

Pentru detalii suplimentare, o puteti contacta pe Nina la tel 0763.998.823, adresa: Comuna Copaceni, str.Principala nr. 963, Jud Ilfov.

Romania dupa 3 ani pe lung. Suedia dupa 3 ani pe scurt

Peste cateva zile se fac 3 ani de cand mi-am impachetat cateva haine, incaltari si carti, plus tone de amintiri si sentimente si am plecat din Romania. De atunci am mai vizitat-o de de 3 ori, pe fuga, de fiecare data impreuna cu David, ba chiar si cu asta mica a noastra, cele cateva zile acolo fiind mai mult pentru familie si prieteni, nu pentru observat. Acum o luna am ajuns in tara pentru 6 zile, singura, cu program de vizitat medic, banci, notar, dar mai ales de vazut oameni, de observat realitati. De departe, prin intermediul internetului, Romania se vede ca o tara isterica, apocaliptica, oameni impartiti in triburi agresive, "esti cu noi sau esti impotriva noastra", oameni nevrotici, totul e o buba purulenta, iar rarele raze de lumina sunt aproape ignorate, daca nu anulate din start cu un "nu se poate face ceva bun in Romania, suntem putrezi". Totu-i o depresie. Asta-i Romania din presa, de pe internet, din statusurile oamenilor, din comentariile cu bata in mana. 

Ajunsa in realitatea strazii, a metroului, a teraselor, a pietii, a magazinelor, ba chiar si a bancilor, notariatului si spitalului, am descoperit ca romanii nu sunt asa negativi, isterici sau depresivi. Toata lumea se grabeste undeva, dar nu am mai simtit agresivitatea de alta data. Insa agresivitatea a fost, parca, inlocuita de oboseala. Si nu din aia din cauze de lipsa de somn, cat din aia mai apropiata de lehamite. Parca toata lumea e nemultumita de job, de conditii, de loc, lipseste orice urma de entuziasm. Singura vesela si zambitoare real a fost chelnarita de la terasa Acuarela. In rest, functionarele de la banci, notarita, secretara notaritei, vanzatoarele din diverse magazine, soferul de taxi, toti politicosi, dar blazati, parca le simteam oftatul in fiecare cuvant adresat. Parca si proprii prieteni cu care am vorbit la telefon cat erau inca la munca erau extrem de seriosi, la modul ala apasator. Ca apoi, la terase, sprituri si povesti, sa vad oameni veseli, volubili, care isi povestesc problemele fara prea mult dramatism (ala pe care il intalnisem acum 2 ani, la prima vizita). Am ras in hohote, ne-am relaxat.  Dupa cum imi spunea iubitul meu Neamtu Tiganu mai de mult: romanii nu sunt atat de tristi cum vor sa para, vorba aia, o tara trista cu oameni veseli.

Spre deosebire de acum doi ani, cand toata lumea era pro basescu/contra basescu, discutiile politice erau incrancenate si inevitabile, acum nu am discutat cu mai nimeni subiecte politice. Ceea ce, tinand cont de isteria teoriilor de stanga/dreapta de pe internet, m-a mirat, recunosc. Dar nu mi-a lipsit, sa ne intelegem. Eu una m-am bucurat foarte tare sa vad oameni iesiti in strada pentru Rosia Montana si pentru drepturile biciclistilor, chiar nu m-a deranjat sa ocolesc un pic ca sa ajung acasa (eram cu masina). La fel cum m-as bucura sa vad oameni iesiti in strada si pentru maidanezi, si pentru eutanasiere, si pentru mai multe locuri la gradinite, si pentru simplificarea materiilor la scoala generala, si pentru mai multi copaci in Bucuresti. Nu conteaza daca e un subiect cu care rezonez sau nu, dar ma bucur sa vad oameni care incep sa ridice capul, sa mai iasa din patratica personala, sa reinvete ca e dreptul lor de cetateni sa fie informati, consultati, sa li se auda vocea, sa protesteze. M-as bucura si mai tare sa vad ceva idei concrete, ceva presiune reala, nu doar romantism si coregrafii (desi si ele, la randul lor, ma bucura pana la lacrimi). 

Mi-am revazut Bucurestiul in care am trait aproape 33 de ani fara idei preconcepute. Nu am ajuns in centrul vechi, nu m-am plimbat cat si pe unde as fi vrut, dar am vazut mult din masina, de la ai mei de pe centura de la Otopeni, prin Baneasa, Aviatorilor, Romana, Unirii, pana in Piata Sudului si inapoi. Plus Crangasi, Eroilor, Drumul Taberei. Am luat la pas de la Universitate pe langa Teatrul National, apoi tot Magheru, dupa aia pe stradute, am umblat cu masina noaptea. Bd Kiseleff va ramane favoritul meu, pentru ca are ce mi-as dori sa aiba si Magheru: copaci. Data viitoare cand iesiti in strada, mergeti la primaria capitalei si luptati-va pentru copaci plantati in trotuarele late, ca e loc. La fel si la Universitate, te loveste neplacut betonul si piatra cubica, in loc sa-ti fashaie frunzele copacilor. In fata superbului Cerc Militar ai doi braduti si mult beton. Pe Magheru m-a mai lovit si aspectul sinistru al celor mai multe cladiri, cojite si ponosite. Despre santierul din Drumul Taberei nu spun nimic, am trecut doar in fuga, noaptea.  Cu riscul sa se supere unii dintre voi pe mine, recunosc ca mi s-a parut socant si aberant ca in buricul targului, la Inter, sa zaca pe trotuar sau sa umble habauci 5 caini maidanezi. 

Cu toate astea, mi-a fost drag de Bucuresti si nu din vreo nostalgie a celui plecat din tara, ci asa cum l-am vazut si simtit. Va avea intotdeauna probleme de "logistica", dar l-am gasit mai curat, mai aranjat, inca mai sunt probleme cu parcarile, dar si cu lipsa de educatie in trafic a soferilor, plus "filosofia" aia "frate, am masina ca sa ma duca pana in poarta/scara locului unde am nevoie, nu sa parchez in parcare la Universitate, de ex, sa mai dau si bani, ca sa merg pe jos sau cu metroul o statie ca eu am treaba la Romana". M-am bucurat sa vad atat de multe blocuri renovate, curate si colorate. Am vazut terase superbe, ale unor oameni creativi si colorati, am vazut biciclisti tot mai multi in peisaj, si se vad bine. E de lucru cu educatia civica, in trafic, dar stiti mai bine decat mine ca astea nu se intampla peste noapte si nu stand si bombanind in canapea, la televizor sau calculator. 

Cel mai iritant aspect al vizitei mele in Romania s-ar putea sa va uimeasca si sa vi se para ca sunt nebuna. Mi-as dori tare mult sa dispara din limba romana pronumele de politete si adresarea la persoana a doua plural: "dumneavoastra, faceti, luati loc, dregeti, dumneavoastra". Ascultati cu atentie cand vi se vorbeste asa si cand folositi chiar voi "politeturile": au vreo legatura reala cu politetea, cu amabilitatea? Mie mi s-au parut de o falsitate si inutilitate gretoase. Ah, si legat tot de aspectul asta, am dat de niste faze birocratice si exprimari de lemn de mi-a stat ceasul de la telefon. Am avut de inchis trei conturi la doua banci si de facut o procura la notar. Situatie: buletin romanesc expirat, pasaport romanesc valabil, domiciliu si rezidenta in Suedia. Prima banca mi-a inchis cele doua conturi (lei si euro) fara sa fie macar nevoie sa arat vreun buletin, conturile erau deja blocate, a bifat doar in calculator ca gata, nu le mai redeschid. La a doua banca, respectv BRD, pentru a inchide un cont care fusese atasat unui credit (inchis anul trecut, dar isteata de acolo nu mi-a inchis si contul) a trebuit sa arat si sa mi se faca copii dupa buletinul expirat, pasaportul romanesc si buletinul suedez. De ce? "Pai, trebuie sa reinnoim datele". Dar eu nu vreau sa reinnoiti nimic, eu inchid orice legatura cu voi, nu vreau sa mai stiu de voi. "Va intelegem, dar astea sunt procedurile". Si uite asa am eu la BRD adresa din Suedia si numarul de telefon suedez! "Ne dati si un email?" Nu, nu e cazul, mai bine ma sunati. 

La notar, situatia s-a complicat si mai tare. Degeaba i-am spus eu ca e foarte usor: "cetatean roman, identificat cu pasaport nr si serie, cnp xxx, cu rezidenta si domiciliu in Suedia", finalul a fost "cetatean roman identificat cu pasaport nr si serie, cnp xxx, domiciliata in Bucuresti (?!?), rezidenta in Suedia". Castig personal: dupa intamplarile halucinante, cu asteptari de luni de zile, cu intalnit functionari tampiti din Suedia, nu ma mai mira si enerveaza genul asta de experiente, le iau ca atare, bine ca la final am rezolvat ce era de rezolvat. 

Am fost si la spital, la Bagdasar, unde lucreaza prietenii mei Raluca si Andrei, kinetoterapeuti. Eu cu probleme cu un genunchi si cu spatele. Ce nu stiu ei, e ca in timp ce pe mine ma consulta ortopedul si chirurgul, cat asteptam pe acolo, eu i-am urmarit foarte atent pe ei, prietenii mei de o viata, dar pentru prima data in spatiul profesional. I-am urmarit si pe ceilalti. Spitalul arata ca o catacomba, cu coridoare sinistre. Multi oameni pe holuri. Toata lumea grabita si agitata. Cu toate astea, am auzit medici si terapeuti vorbind calm, bland, politicos, chiar cald cu pacientii, raspuns la toate intrebarile, chit ca erau aceleasi sau aiurea. Mi-a fost tare drag si am fost tare mandra de prietenii mei, dar incantata si de celelalte cadre medicale. Deci, se poate, against all odds. 

Sa nu uit! Cred ca am descoperit un factor serios din cauza caruia multi romani sunt nervosi si agitati: modul in care urla apocaliptic toata lumea la tv. Ca sunt stiri despre crime, coruptie, fotbal sau anuntul unei telenovele, toti vorbesc cu o voce inspaimantatoare, dramatica, de speriat si panicat. 

Dar de ajuns cu observatiile, ca o sa credeti ca sunt critici. Inainte sa plec spre tara am dat strigare sa ne vedem, care cum poate, la un cico, la o terasa. Din pacate, unii nu ati putut sa ajungeti, dar cei care 

ati ajuns mi-ati facut o enorma bucurie! Si as fi vrut sa apuc sa vorbim mai pe indelete, sa se lungeasca seara. Si multumesc din suflet pentru banutii pentru Stefania, o sa povestesc despre ea curand, mai pe larg, e o minune de copil. A fost tare fain sa reintalnesc oameni cu care ma stiam de ceva vreme, dar si sa cunosc figuri noi, pe care le cunosteam doar din virtual. E si mai fain sa realizez ca in real sunteti chiar mai simpatici, calzi, amuzanti. Acu nu ca sa ma umpleti de "vai, dar esti asa de misto, Lia!", dar chiar sunt curioasa ce va place voua la mine, de ce v-ati luat din timpul pretios cateva ore ca sa stati la un cico si un vin cu mine? Oricum ar fi, sper ca nu v-am dezamagit si veti veni si data viitoare. 

M-am vazut pe fuga si cu dragele mele prietene, foste colege de munca, as fi vrut sa nu trebuiasca sa revad si fostul loc de munca (birourile si holurile alea nu imi aduc bucurii speciale, desi oamenii mi-a fost drag sa ii revad). 

Si am avut o seara intreaga de povesti, vin si hlizeli cu draga mea Cristina. Ca fetele, ca altadata. Si a fost tare bine si amuzant. Dupa aia m-am vazut la ai mei cu prietenii mei de o viata. A fost asa de emotionant sa ii vad pe toti cu

copii, bai, ce am crescut! Iar povesti, alergat cu copiii, dansuri, discutii despre copii si ce invat eu despre pedagogie aici, imbratisari cu lacrimi. As fi vrut sa stam mai mult, dar va astept si pe voi la noi in padure. 

Si am avut un pic de timp si cu ai mei, mama, tata, Cristi, Caty, Mara, verisoare, matusi, nepoate. As avea multe de spus despre ei, dar prefer sa simt. Si da, dorul de ei e din ce in ce mai mare, bucuria sa ii am aproape este de nemasurat. Mara a inceput clasa zero. Am fost la deschiderea anului exact cu cateva ore inainte sa zbor spre casa. Am asa o nepoata frumoasa! M-am bucurat foarte tare sa aflu despre scoala unde e, mi-a dat sperante. O directoare descurcareata si de isprava, s-a zbatut pana a obtinut fondurile de la inspectorat incat s-au ocupat ea si

profesorii de renovat si amenajat clasele, la discursul la deschidere a vorbit despre cat de mult conteaza creativitatea copiilor, dar si ca e nevoie de parinti care sa se implice, sa colaboreze cu scoala. Copiii au nevoie sa invete reguli de igiena, sa inteleaga ca toaletele frumoase si curate pot ramane asa daca fiecare are grija. Clasele aratau foarte bine, curate, calde, cu desene si chestii haioase pe pereti. Invatatoarea Marei, o tipa tanara si frumoasa, cu o voce calda si o figura faina, le-a spus direct parintilor ca e cazul sa astepte copiii afara, ca ea vrea sa vorbeasca cu ei, sa ii cunoasca. Cartile sunt de la scoala, plus alte materiale, exista cursuri de olarit si creatie, afterschool-ul costa 10 lei pe zi, care inseamna masa cu 3 feluri. Au teren de sport, se iese afara, se fac tot felul de activitati. Abia astept impresii, primele mele feelinguri au fost pozitive.

Mi-au spus in virtual unii oameni care nu ma cunosc ca nu stiu decat sa critic, sa arunc cu rahat. Eu s-ar putea sa fiu subiectiva, dar nu vad rahatul. Am spus-o in multe ocazii, nu e genul meu sa pup pe frunte si sa zambesc indiferent, nici in ceea ce priveste realitatile, nici oamenii care imi sunt dragi. Prietenii mei nu imi sunt prieteni doar ca sa ne laudam, ci si sa ne certam, tragem de maneca, ajutam, corijam. Cam asa si atitudinea mea fata de Romania. Se intampla multe tampenii si aberatii, injustitii si mizerii, dar se intampla si lucruri faine. Exista oameni de rahat, dar exista si foarte multi oameni faini, creativi, luptatori. Si asa cum am spus-o si in alte ocazii, nu voi indemna pe nimeni sa emigreze, asa cum nu voi spune nimanui sa ramana in Romania, depinde de fiecare cum si unde isi simte si gaseste si isi face locul. Ce imi permit sa dau ca sfat (strict din experienta personala) e sa va gasiti mai mult timp pentru lucrurile care va fac bine: copii, prieteni, carti, o plimbare. Si nu vreau sa aud ca nu e timp sau nu ajung banii, ca stiti ca nu despre asta e vorba. Nici eu cu vikingu nu suntem in permanenta vacanta, de bani nu mai spun, eu invat cate 8-10 ore pe zi, cand merg la facultate mai pun si vreo 3 ore dus-intors, mai si lucrez din cand in cand, avem copila cate 3 zile pe saptamana, plus o data la doua weekenduri, copil care are lectii, vrea sa se joace cu noi, vrea sa facem lucruri. Si mai e si de facut curat prin curte, de taiat si aranjat lemne. Ce-am facut noi? Pai, nu ma mai stresez asa tare cu curatenia, nu stau toata ziua sa aspir, sa strang, sa sterg praful, le fac o data pe saptamana/pe luna, copila a invatat ca daca nu isi strange singura, raman imprastiate si poti calca pe lucruri, daca nu isi pune hainele murdare in cosul de rufe, raman nespalate, daca mai gasesc sosete si chiloti aruncati prin canapea ii arunc (ea a invatat dupa prima pereche aruncata, ta-su mai are de

invatat, deocamdata are ciorapi noi si nu realizeaza). Eu fac de mancare, ei pun vasele la spalat. Si asa ne raman si minute bune de facut altceva, o plimbare, o joaca, un iesit cu barca. Apropo, investiti intr-o masina de spalat vase, viata voastra va capata brusc minute pretioase. 

Faceti chestii haioase cu copiii, cu aia mai mari faceti casute din diverse, cu aia mici puneti pe jos un plastic, pe perete un carton mare si gros, lasati copilul in chiloti sau pampers si dati-i vopsele. Va fi o nebunie, va garantez! Faceti felicitari cu ei, invatati-i sa trimita bunicilor, prietenilor.

M-au ingrozit povestile prietenilor legate de cate tone de teme au copiii lor de clase mici (1-6). Incercati sa discutati si cu alti parinti, de la alte clase, adunati-va pe facebook, atrageti si profesorii care au ceva altfel in cap, faceti-va vocile auzite, dati cu pumnul in masa ministerului, faceti presiuni, demonstratii. E vorba de copii vostri. Dupa ce ati facut toate astea sa imi spuneti ca nu se poate schimba nimic, dar nu inainte, nu dezarmati inainte sa incepeti lupta. 

Si invatati sa respirati. Adanc, profund, fara graba, cu ochii inchisi. Uitati-va in jur la ce aveti, veti realiza ca aveti enorm, ca puteti fi mai mult multumiti decat nemultumiti. Fiti mai deschisi la frumos si mai ingaduitori cu uratul. Sau macar nu puneti accent pe urat. 

Pe 20 octombrie se fac 3 ani de cand ma dadeam jos din tren in gara centrala din Stockholm. Pare mult de atunci. Imi vad de facultate, sunt incantata de ce invat, in curand incep practica. Dupa o vara plina de soare, am avut si o toamna ireal de frumoasa, m-am imbatat de culori. Vine iarna lunga, am iar distractii birocratice (am de depus acte pentru rezidenta permanenta, ca apoi sa pot depune pentru cetatenie), va dura mult si ma voi lovi iar, inevitabil, de functionari cu capul patrat. Dar eu imi vad de viata, cu omul meu, cu copila, cu cei cativa prieteni faini, cu scoala, cu lemnele, cu plimbarile si respiratul adanc, cu privitul cerului, zambitul fara motiv anume si dansatul pe muzica din capul meu. Va imbratisez cu drag, tare si strans, va pupez si sa fiti fericiti, fericirea e o stare de spirit.Ne vedem cand ne-ntalnim :-)

Photo album Romania septembrie 2013

Povesti de vara suedeza

Spuneam acum doi ani, la prima mea vara suedeza, ca e ca un orgasm, scurta si intensa. Anul trecut a fost ca un fel de orgasm asteptat si degeaba, ca mai mult a plouat si noi am fost plecati prin alte locuri mai calde. Si a venit vara cu numarul 3 ...

Am stabilit sa nu plecam pe nicaieri, nu aveam nici bani, dar am zis sa profit de cele 11 saptamani de vacanta (avantajul de a fi student) si sa simt din plin ce inseamna vara suedeza. Nici daca as fi putut

planifica vremea zi de zi nu mi-ar fi reusit asa o perfectiune! Chiar daca am lucrat cateva zile in iunie si la sfarsitul lui august, in ciuda bolii lungi a vikingului (al treilea an la rand a facut borelioza din cauza unei javre de capuse, stari nasoale, antibiotic puternic 40 de zile, ferit pe cat posibil de soare), m-am bucurat din plin, cu fiecare celula, zambet si simtire de fiecare minut de soare, lumina, frumos, vara. Un orgasm multiplu, ca sa raman in zona erotica. 

Noi locuim pe o peninsula, cu padure, stanci si multa apa (nu ca ar lipsi apa in alte zone), avem o barca si ... ne ajunge. Investitia verii a fost in benzina, in rest nu am cheltuit pe mai nimic. De dimineata pana noaptea tarziu, uneori un weekend intreg cu dormit ancorati de vreo stanca, pe vreo insula, am iesit cu barca. In putinele zile cand nu am iesit cu barca, m-am dus pe jos, la 200 m de casa, prin padure, la apa. Nu sunt plaje mari, nu e nimic prea amenajat, o stanca, un ponton, e de ajuns. M-am imbaiat oriunde si oricand, de la apa de 16 grade, la apa de 22 de grade, la 1 metru sau 12 metri adancime, la prima ora dimineata, in mijlocul zilei, noaptea, in costum de baie, chiloti sau nudul gol, de pe mal, de

pe stanci sau de pe barca, cu o pofta si bucurie pe care nu o pot exprima in cuvinte. Pot spune doar ca m-am simtit libera, curatata si usurata de griji, de ganduri, de stres, imbratisata de apa, renascuta. Senzatia asta de libertate cred ca e legata si de faptul ca au lipsit celelalte elemente care pot da senzatia de "activitate planificata": mers la plaja, pus cearceaful, oameni in jur cu umbrelutele si cearceafurile lor, grija lucrurilor. Mi-a fost cald, mi-a facut apa cu ochiul, pleoshc! in apa, fara grija ca se uita cineva la mine, la costumul de baie, la lipsa costumului de baie, la celulita, la cum imi sta parul cand ies din apa.

Le-am avut aici, pentru doua saptamani in iulie, pe mama si Mara, superba mea nepoata. Fetele s-au jucat non stop, am fost o saptamana si mai in nord, unde are familia lui David casa de vara, zile pline

de soare, alte balaceli, alte paduri frumoase, nopti roz si un somon de 11 kilograme prins de pescarul meu iubit, dupa o noapte de tras. Mara a castigat la tombola doua carticele superbe cu povesti cu trolli pe care i le-am tradus frumos, sa le poata citi cand vrea ea. Ce e fantastic la carticelele astea este ilustratia (de Rolf Lidberg, aveti aici si alte imagini) si, citind si bucurandu-ma de desene, am realizat ca povestile cu trolli spun povestile suedezilor, care desi au cele mai noi modele de iphone, ipad, sunt printre cei mai tehnologizati din lume, se bucura de viata simplu, permanent in contact cu natura. Apa, balaceala, fragute, ciuperci, zmeura, flori, padure, cer cu o mie de culori. Exact ca trollii.

Vara asta am iesit mult in largul arhipelagului stockholmez (aproximativ 30.000 de insule si insulite, milioane de imagini fantastice, natura, salbaticie, piatra, casute ici si colo, mii de barci mai mari sau mai mici, mai rapide sau mai cu panze, niste apusuri de soare care iti taie respiratia), am innoptat pe cate o insula, David a iesit la pescuit de somon (n-a prins nimic, dar s-a distrat de minune uitandu-se la focile curioase din

jurul barcii). Cateva conserve in lada frigorifica, apa, o plita micuta sa incalzim mancare sau sa facem cafea, pescuit bibani, apoi facuti la gratar, in rest apa, piatra, natura, apusuri de soare, Mama Natura in toata splendoarea ei. Pe una din insule, cu apusul in stanga, cu luna grasa si galbena rasarind in fata, de mana cu omul meu, singurele zgomote fiind un clipocit usor de apa si propria respiratie, am simtit acea fericire deplina, atotcuprinzatoare, de o profunzime fara margini care m-a facut sa cred ca as putea muri atunci fara sa regret nimic, tocmai de-aia vreau sa traiesc intens, fara sa-mi bat joc de clipa.

Am scris povestile astea infasurata intr-o paturica, in canapea, afara e noapte, frigut, toamna. M-am uitat la toate cele 1700 de fotografii din vara asta si mi-a fost extrem de greu sa aleg ce sa va arat. M-am oprit la fiecare in parte, am retrait clipa, senzatia, bucuria, rasuflarea taiata, fericirea. Si asa pot merge usor mai departe, spre alte clipe frumoase, de toamna, de iarna lunga, pana la viitoarea vara.

Swedish summer in my heart photo-album

Diverse amestecate

N-am luat niciodata asa o pauza lunga de blog si ma incearca un sentiment de vina, desi in capul meu am comunicat si povestit o gramada. Mai e si vina facebook-ului, stiti si voi cat e de interactiv si rapid, un fel de varianta pentru puturosi. De data asta nu spun ca nu am avut timp, ca as fi avut. Si povesti si intamplari. Am fost puturoasa. Ma iertati?

Am terminat primul an de facultate. Ha! Un lucru banal pentru sute de mii de studenti, nu? Pentru mine inca pare ireal uneori. Suedezii nu sunt genul care sa te ridice in slavi si sa te umple de

complimente, dar una din colegele mele de facultate a reusit sa ma impresioneze pana la lacrimi cu ce mi-a spus la finalul anului: "de cate ori simt ca mi-e greu, ca e prea mult sau prea dificil, ma gandesc la Lia, care vine intotdeauna pregatita si cu idei, ia cele mai bune note, e pasionata de ce facem si discutam si toate astea dupa nici 3 ani de cand s-a apucat sa invete suedeza. Stii ca esti un model pentru noi, nu?" Nici nu imi inchipuiam acum un an, cand am aflat ca am fost acceptata la facultate, ca voi fi model pentru cineva, cu atat mai putin pentru suedezi nativi. A fost un ritm nebun, recunosc, nu a fost deloc usor, am sacrificat zile si seri cu barbatul si copila pentru ca aveam de invatat. Nu e cazul nici sa-mi ridic o statuie, dar sunt un pic mandra de mine. Un an a trecut, doi ani jumatate urmeaza.

In primul semestru am avut 2 saptamani de practica, in al doilea o luna intreaga. De dimineata de la 7.30-8 pana la 4-5 dupa-amiaza, o zi de munca intreaga. Nu eram pregatita pentru lucru cu copii atat de mici, 1 an si cateva luni - 2 ani, dar am realizat ca mi se potriveste de minune. Sunt fascinata de ei, de cat de multe pot si stiu, cat de mult invata din absolut orice, ca e noroiul de afara sau cuburile de lemn cu care construiesc. Si mai fascinant e cat de mult invat eu de la ei, sa ii iau ca indivizi, dar si ca grup, sa le respect spatiul personal, dar sa si invatam despre reguli si limite. Din februarie, cand am avut ultima zi de practica, pana in mai, cand am lucrat o zi ca inlocuitor cu ei, nu m-am vazut cu copiii, iar la varste asa mici ma asteptam sa nu isi aduca aminte de mine. Mi s-a umplut inima de fericire cand i-am vazut cum li se lumineaza fetele de zambet cand m-au revazut, mi-au sarit in brate, au vrut sa se joace cu mine, sa imi povesteasca. O, da, sa imi povesteasca! Ce logoree au dupa doar cateva luni! Ce ma bucura foarte tare e ca voi lucra cu acesti copii pana termin facultatea, am practica in fiecare semestru la aceeasi prescoala, cu acelasi grup.

Am avut ocazia, acu o saptamana, sa ma joc si de-a ghidul si de-a turistul in centrul vechi al Stockholmului (Gamla Stan), cand m-am intalnit cu mare drag si bucurie cu o doamna fosta colega de serviciu si un vechi prieten, veniti cu treaba pe aici. Si m-am trezit ca dau informatii, ca povestesc firesc despre suedezi, despre viata aici, ca una de-aici. In acelasi timp, am realizat ca nu imi permisesem luxul de a umbla pur si simplu pe strazi frumoase, de a ma bucura si a face poze, ca un turist, de cand am venit aici. Asa ca le-am facut din plin. Si mi-am adus aminte si mi s-a facut dor de Bucuresti. Nu ala haotic, murdar, galagios, cu trafic needucat, ci de ala pentru care mi-am facut timp sa "ridic privirea", dupa cum va povesteam cu exact cateva zile inainte sa plec. Si daca nu v-am spus pana acum (desi eu asa imi aduc aminte), o fac acum: gasiti-va timp sa ridicati privirea si sa gasiti frumosul si specialul si deosebitul din orasul in care traiti. Oricunde ati fi, sunt convinsa ca sunt multe lucruri frumoase, ca exista un suflet al locului. Gasiti-l.

Intalnirea cu cei doi oameni dragi din Romania mi-a mai adus ceva sentimente in suflet. Dupa cum spuneam si pe facebook, daca ati sti cat de mult inseamna pentru un prieten din strainatate un telefon

dat din cand in cand, o scrisoare sau o carte postala trimisa din cand in cand, ca sa nu mai vorbesc de "vin cu treaba prin orasul tau, ai timp de o cafea?", ati face astea mult mai des. Fara sa fiu inteleasa gresita, chiar nu e un repros, e doar sinceritate, cand zecile de oameni care au primit un semn de viata de la mine (felicitarile hand-made sunt preferatele mele) mi-au spus cat de mult s-au bucurat sa primeasca ceva dragut printre zeci de facuturi, am spus ca si pentru mine e la fel de frumos, dar de ceva ori mai mult, fiind departe. Cu toate astea, putini au fost cei care chiar au inteles despre ce vorbesc, majoritatea nu au avut timp, din pacate, sa imi faca o bucurie.

N-am scris anul asta nimic despre iarna, chiar si in statusurile de facebook m-am concentrat in general pe partile frumoase. Pozele sunt de vedere, e adevarat, dar de data asta cele 7 luni de zapada,

frig, dar mai ales intuneric si-au pus amprenta si pe psihicul meu. Vorba vikingului, la a treia iarna aici am devenit suedeza. Din octombrie pana in aprilie te apasa cele 15-18 ore de intuneric. Da, in decembrie si ianuarie se lumineaza partial pe la 9 dimineata si la 14.30 e deja intuneric. Asa ca iarna ce urmeaza ne-am promis sa facem pe dracu in patru sa reusim sa plecam macar o saptamana pe undeva cu soare, sa ne incarcam bateriile.
Dar din mai s-a facut incredibil de frumos, lumina din ce in ce mai multa, chiar zilele astea traim un maxim de 18 ore si jumatate de zi plina. Daca iarna facem ceva eforturi sa ne gasim cate ceva de facut, sa nu o luam razna, vara vine de la sine.Nu conteaza cat de devreme ne trezim, cat avem de invatat sau de munca, dupa ora 5-6 ne

concentram pe ce ne bucura. Plimbat cu barca, pescuit, flori, cateva capsuni si rosioare in solar. Bine, cand e lumina afara ai chef si de altele, mai muncite. In primavara asta am renovat singura baia, prin bucatarie, am curatat si dat cu ulei terasa. Mai avem multe de facut si prin curte, sper sa reusim sa le facem pe toate pana in august cand omul reincepe munca, eu scoala. Dar distractia de baza este iesitul cu barca. Sunt indragostita de zona asta unde locuim, apa fiind ceva special. De fapt, e tot tabloul, apa, cer, casute, verdeata. Pentru mine e fericire in forma de frumusete. Fac poze cu ochii si le pun in memorie pentru momentele mai grele de iarna.

A fost si Midsommar, ziua cea mai lunga, sarbatoarea cea mai iubita de suedezi. Mi-as dori sa fiu macar o data in viata in aceasta perioada in cel mai nordic punct al Suediei, unde soarele nu apune niciodata si e lumina 24 de ore din 24. Al treilea
midsommar pentru mine, dar daca pana acum am fost mai mult spectator curios, de data asta a fost si sarbatoarea mea, asteptata cu mult drag si nerabdare. Am facut ceva gustari cu somon si creveti, am chemat prieteni, mi-am facut coronita de flori, ne-am plimbat cu barca, apoi ne-am adunat acasa, cu mancare, veselie si multa bautura. Toate traditii bine impamantenite suedeze. Da, pana si eu m-am pilit-imbatat (nu mai bausem mai mult de un pahar de vin de anul trecut din concediu), am dansat ca niste nebuni, am ras si ne-am distrat pana a dat iar lumina. Bine, daca stau sa ma gandesc ca la 1 era asa, un fel de intuneric albastru-violet si la 3 era deja lumina, nu am stat chiar asa de mult, nu? :-)

La sfarsitul lui octombrie se fac trei ani de cand m-am mutat in Suedia, dar trebuie sa recunosc ca am incetat sa mai numar. Usor usor incep sa nu mai compar, am inceput deja sa nu ma mai implic sau interesez real de politica de acolo, scandalurile nu ma mai atrag nici macar din curiozitate, sunt tot mai departe de genul ala de reactie maini-in-shold, tafna, ba pe-a ma-tii. Asta nu inseamna ca nu mai intru in discutii in contradictoriu si polemici cu oameni inteligenti si decenti cu care, uneori, nu sunt pe aceeasi lungime de unda. Doar ca am indepartat chiar si vechi "amici" care au recurs, din lipsa de

contraargumente, la jigniri si etichetari stupide. Nu mai accept astfel de reactii.
In rest, viata decurge firesc, cu tras, munca, uneori suparari, foarte rar lacrimi si tristete, dar mai ales cu fericirea de a avea un om fain alaturi, cu bucurii mici, dar mari, cu vise si  planuri.  Nu ma mai socheaza sa dau nas in nas cu caprioarele, vulpile, veveritele si mai nou bursucii din curte, sunt chestii firesti, dar continui sa fiu incantata de sansa de a avea natura atat de aproape. E vara, e lumina, e vacanta, e frumos. Ma intreba David zilele trecute, cand stateam intinsa in barca ce se legana usor si priveam cerul de un albastru fabulos, de ce zambesc, s-a intamplat ceva amuzant? Nu, dragul meu, sunt pur si simplu fericita ca exist. O vara minunata va doresc, oameni dragi!

Mashtera, mama-vitrega, copilul-bonus

Care e primul cuvant/prima imagine care va vine in cap cand auziti cuvantul "mama-vitrega"? Cenusareasa si mama vitrega odioasa, plus cele doua putori de fiice, Alba-ca-Zapada si mastera criminala? Pana de curand si eu tot la astea m-as fi gandit, sincera sa fiu. Copil fiind nu am avut prieteni cu mame vitrege, asa ca erau bine infipte in cap figurile ticaloase de mai sus. Ca adult am intalnit cateva cazuri care nu m-au facut sa-mi formez o alta imagine a mamelor vitrege, in schimb m-au inspaimantat teribil la gandul ca as putea eu fi vreodata vitrega (sau vitregita?). 

Primul episod a fost al amicului X, care a aparut la noi la vreun an dupa un divort urat, cu o alta femeie. Alaturi de ei si baietelul lui de vreo 6 ani si fetita ei de vreo 3 ani. Foarte draguti si relaxati copiii, foarte ok si adultii. In urmatorul an au venit tot mai rar cu baiatul, care era din ce in ce mai agresiv si rautacios. Si am aflat povestile cu fosta care atat i-a spus copilului ca actuala e o nenorocita care le-a distrus familia, incat copilul a ajuns sa o injure si sa ii distruga lucrurile, apoi sa refuze sa se mai vada cu ei. Tatal il vede acum separat, doar pe el. Mama-vitrega ar fi vrut sa se implice, dar nu a avut cu cine. 

Al doilea caz e al unei foarte bune prietene care s-a indragostit, s-a casatorit, si-a dorit echilibru si o constructie frumoasa, in doi. Dar s-a trezit ca nu e asa usor sa construiesti trainic de la baza cand in economia "santierului" mai exista si o fosta si un copil. Si cand fosta iti pune de la inceput o eticheta de "curva care s-a bagat intre noi sa ne distruga" (desi pana la aparitia "curvei" era frumos stabilit ca fiecare sa isi vada de viata si drumul lui, separat) si ii da extrem de multe lichide copilului (care tocmai invata sa nu mai foloseasca pampers) exact inainte de drumul de 45 de minute cu masina, stiind ca "nenorocita" il va tine in brate, e greu sa mai zambesti ingaduitor si sa iti doresti sa experimentezi rolul de mama-vitrega. Brusc, dupa ce vizitele copilului fusesera "la liber", fosta nu mai vrea sa imparta nici un Craciun/Paste/ziua copilului cu tatal DAR "datoria lui legala" e sa vireze minim 25% din venit lunar in cont. Dintr-odata copilul invata prostii si lucruri indecente de la tata, dar mai ales de la vitrega. Si uite asa, dupa atacuri multiple, mizerii, frecusuri permanente, situatii nerezolvate si parte generoasa din buget care se duce spre un alt santier cu care nu ai nicio treaba, ajungi sa te intrebi daca vei dori vreodata sa fii mama, ca mama-vitrega sigur nu vrei sa fii. Ca sa nu mai vorbim ca, dupa atatea sabotaje, te intrebi daca merita investitia in constructie.

Cand m-am mutat in Suedia am descoperit o lume a cuplurilor/familiilor mult mai diversa. "Familii-nucleu" (mama, tata, copil/copii) alaturi de "familii vitrege" (el, ea, copilul lui, al ei, al lor), mama-vitrega care isi ia copiii-vitregi de la scoala, tatal-vitreg care merge la pescuit cu copilul-vitreg, ba chiar si sarbatori gen Craciun la care mama isi are alaturi cei 3 copii, sotul, dar si cei trei tati ai copiilor ei, plus noile perechi ale lor si fratii-vitregi ai copiilor ei. In cam toate societatile actuale familia-nucleu este norma de la care pornesc toate considerentele si discutiile. Am fost foarte incantata sa descopar ca in societatea suedeza si familia-vitrega ("familia-pachet" cum mai este numita aici) a devenit, dupa o perioada in care a fost un fel de "fratele-vitreg nereusit" despre care nimeni nu vorbeste deschis, o parte din normalitate.

Eu nu am visat niciodata sa ma marit in rochie alba, dar sa ma indragostesc si sa iubesc un om minunat, cu care sa formez o pereche in adevaratul sens al cuvantului, cu care sa imi construiesc viata, sa facem copii, am visat. Nici la copiii altora nu am visat, trebuie sa recunosc. Pana m-am trezit ca mi se combina visul cu ne-visul in realitate. M-am regasit cu iubirea vietii mele, dupa 15 ani si am realizat ca am primit amandoi a doua sansa de a construi ceva frumos impreuna. Dar nu eram doar noi doi. Era si copilul lui dintr-o relatie anterioara. Si uite asa m-am trezit intr-un rol fara un nume si statut clar, dar mai ales fara un ghid de folosire, mai ales a sentimentelor si trairilor. Ideea de mama-vitrega exista la nivel subconstient in mine, ceva intre Mashtera si experientele traumatizante ale cunostintelor mele, temperata de exemplele pozitive suedeze. Pe net am gasit doar articole din alea instructive, "cum sa fii o mama-vitrega buna", "Sotul tau are copii din prima casatorie si tie iti este greu sa gasesti o cale de comunicare cu ei? Chiar si pentru aceasta problema delicata psihologii dau solutii" sau povesti pe forumuri ale unor femei isterizate si traumatizate de bestiile de copii-vitregi sau ticaloasele de foste. Cel mai tare mi-a "placut", pe un forum romanesc pe care diverse mame spuneau cum e bine sa impui granite si sa le dai sarcini copiilor, cum au desfiintat-o cateva "mame-bune" pe o mama-vitrega pentru ca si-a permis sa spuna ca ea are o relatie ok cu fiica vitrega de 15 ani, de la inceput i-a impus niste granite si printre sarcinile fetei este si cea in care spala cada si chiuveta. Moama! Ticaloasa de mama-vitrega care foloseste bietul copil pe post de slujitoare! Huo! Mashtero! Cu ocazia aia mi-a trecut prin cap ideea ca mamele-vitrege sunt asa de rau vazute pentru ca s-au ocupat temeinic "femeile si mamele normale" de imaginea vitregelor, dintr-o teama ancestrala de tipul: o alta imi poate vraji si fura barbatul, copiii mei ar putea sa o placa, deci hai sa umplem de rahat din start orice "alta". 

Discutiile mele cu altii (femei in general) in anumite momente mai tensionate erau ciudate, ca pe de-o parte ma ascultau ca pe prietena lor care are ceva trairi speciale, pe de alta ca mame care nu isi pot inchipui ideea ca ai lor copii ar putea sa creasca vreodata alaturi de alta femeie sau, in partea opusa, ca femei care au fost traumatizate de fosta si copilul vitreg incat nu se mai pot gandi cu drag la niciun copil. Si era atat de greu sa imi explic trairi pe care ele nu le simtisera! Povestea mea nu e nici tragica, nici dramatica, ci ar putea spune multi ideala. Dar care a venit cu niste sentimente, ganduri si trairi noi care uneori m-au speriat, alteori m-au facut sa plang, sa turbez, sa fiu frustrata si sa ma simt un om rau, o femeie a dracu, o "mama-vitrega" mashtera pentru ca nu mai auzisem la altii despre astfel de trairi, nu stiam cum "trebuie" sa simt si aveam senzatia ca e ceva rau. Pana am gasit, de curand, o carte despre multe povesti ale altor mame si tati vitregi, povesti care se concentrau pe ei, trairile si sentimentele lor, NU pe ce ar putea simti copiii, fostele sau altii. O carte in care mi-am regasit din spaime, temeri, reactii si nu m-am mai simtit nici un om rau, nici o mashtera.

Barbatul regasit de mine incheiase mai mult decat decent legatura cu fosta, erau doi adulti responsabili care isi cresteau (cateva zile la unul, cateva zile la altul) copila cu dragoste, afectiune, intelegere, care explicasera de la inceput (si repetasera pe parcurs) ca ii sunt mama si tata, o iubesc, dar ei doi nu vor mai fi vreodata un cuplu, asta insemnand posibilitatea ca fiecare sa isi gaseasca pe altcineva. Chiar inainte sa apar eu in peisaj, copila ii spusese lui taica-su ca isi doreste ca el sa aiba o prietena, una mica, bruneta, cu ochi caprui si nu batrana, pentru ca ea vrea frati. Am cunoscut-o pe copila destul de repede de la reinceputul relatiei noastre. Eram atat de emotionate amandoua! Ne-am placut, am avut o zi frumoasa impreuna, am facut clatite (si acum tine minte si povesteste de tigaia roz pe care am cumparat-o special pentru asta). La scurt timp am cunoscut-o si pe mama ei. Atunci sa fi vazut emotii pe amandoua! Am vazut multe in ochii ei (suspiciune, curiozitate, poate o usoara teama), dar nu am vazut rautate sau idei preconcepute, si asta m-a ajutat enorm si am devenit, in timp, chiar prietene, as putea spune. 

M-am mutat in casa lui (a lor) la invitatia atat a lui cat si a copilei. Nici nu apucasem sa imi desfac sacosele cand am organizat la noi ziua fetitei. Si m-am trezit ca toti invitatii sunt doar din partea familiei mamei, ca ai lui erau plecati din oras. Bunica fetei si trei matusi care m-au scanat pe toate partile, care s-au fatait prin casa si curte cu o familiaritate care mi-a stat in gat, recunosc, desi stiam ca pana cu vreo 2 ani jumate inainte locul lui fusese cumva si al lor, ca doar veneau la petreceri si mese la fata/sora/nepoata lor. In plus, ele erau acum familia "de sange" a copilei sarbatorite. Petrecerea a fost aranjata perfect de catre mine. Pe de-o parte de dragul celei mici, pe de alta de dragul lui, dar multa ratiune din spatele datului meu peste cap a fost pentru a arata ca acum e locul meu, casa mea, familia mea. Pentru ca asta era senzatia frumoasa pe care o traiam la inceput, cat de minunat e sa fiu alaturi de si sa construiesc impreuna cu mica mea noua familie. 

Dupa primele luni, jumatate de an, in care eram o incantare si o noutate pentru micuta si ea pentru mine, au inceput sa apara si ceva nori si umbre pe langa casa si familia noastra. Cel putin asa le percepeam eu. Lumea din jur incepea sa imi spuna ce bine ca cea mica ma place, ca fosta e decenta si o femeie deosebita si ma accepta, ce noroc am. Nu cred ca avea cineva alte intentii decat bune, dar pentru mine devenea sufocant ca nu imi spunea nimeni si mie ce minunata sunt ca accept si iubesc un barbat care are un copil si o fosta mereu prezenta. Ea era copilul lui in familie, fosta era mama copilului lui in familie, eu cine naiba eram? Mi-aduc aminte ce panica pe mine cand, in cateva zile, copila mi-a spus ca uneori ii vine sa ma strige "mama", ca asa simte, apoi o cunostinta care a intrebat-o pe fetita "cum te impaci cu mama ta vitrega?", apoi luat copila de la scoala unde profesoara m-a intrebat "dar tu cine esti?" (desi stia, ca omul meu sunase si explicase cine o va lua pe fata) si eu m-am pierdut in explicatii "sunt partenera tatalui fetei, adica mama-vitrega, adica a doua mama, adica ...". Eram total bulversata! Era frumos si flatant ca micuta imi spusese mama, dar eu nu ma simteam mama, ci un adult in viata ei, care o iubeste, vrea sa o protejeze, ii da de mancare, o pupa la culcare, o cearta cand o ia pe aratura, ii spune sa manance mai multa salata, dar si care uneori pur si simplu nu SIMTE sa faca toate astea, ci le face doar cumva din ratiune si obligatie. In acelasi timp, ideea ca as putea fi catalogata drept mama-vitrega m-a inspaimantat si am refuzat termenul. Nici "partenera lu tata" nu ma facea sa ma simt comod, ca nu ma simteam doar atat. Dupa ceva zbuciumuri, am deschis subiectul cu el si cu copila si am cazut de acord ca cel mai bine ea imi spune pe nume si cand e vorba de prezentat altora, eu sunt mama-bonus (termen foarte folosit aici). Bonus are conotatie pozitiva, inseamna sa primesti ceva in plus la ceva ce e deja bun. Si copila mi-a devenit fiica-bonus. 

Odata cu gasirea rolului precis, am definit si caracteristicile rolului, iar aici m-a ajutat enorm el, trebuie sa recunosc. In casa si familia noastra exista drepturi, obligatii, granite si libertati egale, pentru fiecare. Pupicii si imbratisarile se impart in mod egal, gesturile frumoase (un desert surpriza, un cadouas, un masaj) sunt pentru toata lumea si fiecare in parte. Am riscat (dar am si castigat) sa discut anumite chestiuni mai sensibile atat cu el cat si cu mama fetei. Reguli pe care am vrut sa le impun (de ex, copila lasa hainele seara pe dusumea si acolo le gaseam, i-am spus ca voi spala doar hainele din cosul din baie, tot ce e pe dusumea va ramane acolo pana se va transforma intr-un munte si nu va mai avea nicio haina curata; a functionat de minune), faptul ca ma deranja uneori sa ma trezesc ca e la noi copila, dar deja stabilise maica-sa ca va face tema X cu ea, ca va purta peste 2 zile (plecand de la noi) nu stiu ce haine, program de activitati, etc. Faptul ca eu am sesizat cum maica-sa face aproape o drama din despartitul de copila, iar asta o incarca negativ sau faptul ca, din afara cumva, eu vad un pic altfel lucrurile, de exemplu faptul ca nu mai e un bebelus caruia sa i se accepte orice, ci o copila de 7 ani foarte isteata care stie sa profite de slabiciunile parintilor. 

De ce am spus ca am riscat? Pentru ca mi-era teama sa deschid subiectele, pe de-o parte pentru ca "nu sunt mama/parinte sa stiu ce inseamna", pe de alta pentru ca sunt subiecte foarte delicate care pot fi interpretate ca un fel de critica din partea mea vizavi de modul in care isi fac ei (mai ales ea) treaba ca parinti. Recunosc ca mi-am ales cu mare grija si diplomatie cuvintele si exprimarea. Si rasuflu usurata ca a functionat. Si ca mi s-a recunoscut in acest fel rolul si participarea in cresterea si educarea copilei. 

Mai greu, in schimb, a fost cu alte sentimente si trairi, doar ale mele. Teoretic intelegeam si stiam ca fiecare copil trece prin anumite etape, ca e absolut normal sa spuna si sa faca anumite chestii, dar sa le traiesc pe viu si sa trec linistita peste mi-a fost mult mai greu de inteles. Dupa prima etapa de extaz si incantare ca exist in viata ei si a tatalui ei, a urmat o a doua etapa, cea in care "mama a zugravit sufrageria asta", "mama face asa placinta", "cand mama locuia aici", "noi suntem acum iubitele tale, dar inainte eram mama si eu iubitele tale", "hai sa ne uitam la pozele in care eu sunt mica si esti tu si mama". Imi aduc aminte un episod anume, cand la masa de seara, dupa o zi mai nasoala de-a mea, obosita, iritata de altele, mi-au pus capac mofturile copilei la masa (eu nu mananc aia, mama imi face salata din ce vreau eu) si m-am uitat stramb la ea, pentru o fractiune de secunda. Seara, dupa ce ea se culcase, am gasit in ghiozdanul ei un bilet "mama, tu esti cea mai buna! mama, Lia s-a uitat urat la mine". Mi-a stat ceasul! Nu doar pentru ca am gasit biletul si ca daca nu l-am fi gasit cine stie ce interpreta ma-sa, ci ca am realizat ca copila chiar vazuse si intelesese ca ma uitasem urat la ea! Dupa ce am discutat cu el, apoi cu mama ei, apoi cu copila ca e bine ca se exprima, dar mai bine sa ne spuna direct cand i se pare ceva ciudat si ca e absolut normal (ca doar si mama si tata o fac!) sa se mai uite oamenii si urat sau critic la tine, am realizat cat de mare e diferenta intre uitatul urat/critic al unei mame si cel al unei mame-vitrege. Mama e critica, mama-vitrega e rea.

Am avut si momente in care, stresata si deprimata la randul meu de vreme si intuneric si frig, nu vroiam sa inteleg ca si copila poate simti asa. "Ce depresii poti sa ai la 7 ani cand doar te joci, ti se fac toate poftele si nu ai nicio obligatie?" Daca as fi ignorat starile ei mai apatice (care, de altfel, nu ma afectau direct cu absolut nimic) nu ar fi fost nicio problema, dar eu am facut o problema personala din asta, ca un fel de intrecere de genul "cine are dreptul sa fie mai deprimat". Pana si eu realizam ca as fi absurda sa dezvolt in cuvinte "concursul" din capul meu, asa ca nu am zis nimic, in schimb nu imi mai placea de ea, evitam contacte sau discutii cu ea. Si ma simteam un om rau ... 

Exact in perioada aia am pornit un adevarat razboi asupra refuzului ei de a dormi in camera ei (dormea cu mine cele doua nopti cand e la noi). Adormea chinuit (cu televizorul pornit) in canapea in sufragerie, dupa care se chinuia ta-su sa o care pe scari sus in dormitor. Eu vroiam nu vroiam trebuia sa dorm cu ea, ta-su in camera ei. Nu avea o explicatie clara de ce nu vroia la ea in camera (in conditiile in care la ma-sa doarme de mult in camera ei, singura). Eu nu vedeam ca pe un gest de dragalasenie fata de mine, ci ca pe un rasfat si un mod de a ma desparti de ta-su macar 2 nopti pe saptamana. Eram si in perioada in care nu o placeam, asa ca am pornit razboiul. "Nu mi se pare normal ca la varsta ei sa ii mai fie teama sa doarma singura, trebuie sa doarma la ea". I-am spus direct ca din seara asta nu va mai adormi in canapea, ci la ea in pat. De la 8 seara la 11 jumate noaptea a urlat in continuu, nu a adormit, ca in final ta-su sa nu mai reziste si sa ii spuna ca poate dormi cu mine. A adormit in mai putin de 1 min. Dar eu nu am dormit deloc. Am facut crize, am spus ca e rasfatata, ca el cedeaza la santaj, ca pe mine nu ma intreaba nimeni unde si cu cine vreau sa dorm. El o tinea pe a lui, ca important e sa dormim, nu conteaza cum si cu cine. Eu o tineam pe a mea, desi in sufletul meu stiam si simteam ca la mine e doar o ambitie. O detestam pe ea si ma simteam tradata de el. Ma deranja pana si respiratia ei in somn, langa mine. Si realizam cat de departe pot merge cu trairile distructive. Si ma simteam un om rau, o vrajitoare ... 

De ceva timp asta mica e in etapa "indragostita de tata", el e soarele ei, cu cat face mai multe chestii cu el, cu atat mai bine, cu cat ii sta mai in cap si mai mulata pe el, cu atat mai mare fericirea. Ma enerveaza cand nici la baie nu se poate duce el fara sa ii bata ea la usa si sa il intrebe ce face, ca ei ii e dor de el. Dar nu ma afecteaza direct si am realizat ca e absurd sa ma bag in competitii cu ea, fiecare ne avem locul bine stabilit in inima lui si faptul ca se aseaza intre noi doi nu inseamna ca el ma va iubi mai putin. Este un copil care are nevoie de atentie, de confirmari, de tatal ei. Stiu si simt ca si ea ma iubeste, asa cum si eu o iubesc, chiar daca nu ne placem neaparat tot timpul. Dar recunosc fara rusine (acum fara rusine, ca la inceput m-au speriat sentimentele astea) ca am simtit usoare gelozii uneori.

Au mai fost si alte momente. In care am gandit, chiar si doar pentru o fractiune de secunda, ca ar fi fost mult mai usor daca ea nu exista in peisaj. Sau in care m-a apucat ciuda si tristetea ca nu e a mea, ca cei 15 ani de pauza intre mine si el ar fi trebuit sa fie de relatie in care construim impreuna si facem copii impreuna. Sau in care ma enerveaza ca se prosteste cu voce de bebelus si se rasfata excesiv. Si cand stau in dubii daca o atentionare sau o critica de-a mea ajuta sau face mai rau, ca doar eu nu sunt mama ei, ci doar mama-in-plus. Sunt o multime de momente cand mi se umplu ochii de lacrimi de emotie cand o vad la o serbare sau un concurs, ca o simt "a mea" intr-un fel, cand imi bate inima de fericire ca imi face un desen sau ma pupa si imi spune ca fac cea mai buna mancare. Cu dormitul nu mai am o problema, pentru ca in general doarme la ea in camera (a ajuns sa spuna singura ca e mai usor sa adoarma direct in pat, nu in canapea si ca nu e asa rau sa doarma singura), iar in unele seri cand are chef sa doarma cu mine (cu ta-su nu vrea sa doarma, ca sforaie) ma intreaba inainte daca e ok, ceea ce nu ma mai face sa ma simt data la o parte. Mai am momente in care stramb din nas cand, fiind acasa in vreo zi in care nu am cursuri, ma intreaba el daca o pot lua mai devreme de la scoala, sa nu stea asa mult timp la afterschool. As vrea sa spun ca as prefera ziua asta libera pentru mine si gandurile mele si invatatul meu, dar realizez si ca ii fac ei o bucurie daca o iau mai devreme acasa si putem pregati cina impreuna, de exemplu. Si de cand am citit ca si altii simt asa si ca nu e nimic rau sa iti doresti o pauza de copilul-bonus, mi-e mult mai usor sa spun da, o iau mai devreme de la scoala. 

M-a ajutat enorm sa citesc cartea asta, povestile atator parinti-vitregi/parinti-bonus pentru ca am gasit aceleasi sentimente si la altii si am inteles ca e omeneste si normal sa simtim asa, chiar daca initial ne-am umplut de sentimente de vina si rusine ca simtim asa. Sa nu iti placa de un copil e ceva foarte sensibil, aproape un subiect tabu. Furia si invidia interzise pe care le simt multi parinti-vitregi fata de copiii-vitregi ridica altfel un puternic dispret si desconsiderare a celorlalti, fortandu-i pe "vitregi" sa fie singuri in tacerea rusinoasa. E o mare problema daca un parinte-vitreg vorbeste deschis despre sentimentele "urate" fata de copilul-vitreg, de cele mai multe ori i se raspunde cu neintelegere si (pre)judecati. "E pacat de copil, nu de tine! Tu stiai in ce te bagi, dar copilul-vitreg nu a avut nicio alegere!" Si poate e cel mai dificil pentru copii. Cel mai adesea au trecut printr-o despartire dureroasa a parintilor si apoi au fost bagati cu forta in viata de familie-vitrega. In acelasi timp, nu ajuta prea mult sa compari, sa pui in paralel eventualele suferinte ale copiilor cu cele ale parintilor-vitregi. Sa ii obligi sa taca pe parintii-vitregi cu argumentul "copilul sufera si mai tare" face cu atat mai greu ca anxietatile si frustrarile sa dispara. De aceea cartea pe care am citit-o si textul meu de acum sunt concentrate (constient) tocmai pe situatiile si trairile parintilor vitregi. Pentru ca si ei sa aiba o voce, pe langa nenumaratele articole si carti despre copii si parenting. Pentru ca si ei sa aiba posibilitatea sa se regaseasca in trairile si frustrarile altora si sa nu se mai simta vrajitoare, monstri sau oameni rai.

Cat de echilibrata e mica noastra familie-pachet? Am vorbit de curand cu ceilalti doi adulti din familie de momentul (nu chiar asa indepartat) cand fata va fi o adolescenta normala si, fireste, se va simti neinteleasa si va detesta pe toata lumea. Si am realizat ce avantajata sunt eu din pozitia de mama-bonus careia ii va spune doar "nu ai dreptul sa imi spui nimic, ca nu esti mama mea!", fata de "esti cea mai rea mama din lume!" sau "esti un tata rau, te urasc!" :)