"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 30 septembrie 2009

Despre prostituate şi despre curve

Doamnelor şi domnilor, mă scuzaţi de aşa pauză lungă, nu, n-am plecat iar în concediu. Dar am studiat. Am citit, am pufnit, am citit iar. Măcar de citeam ceva amuzant, inteligent, profund. De fapt, profund (uneori chiar pro-fund) a fost. Profund de ipocrit şi revoltător. Cel puţin pentru mine. Vă previn că textul este luuuung, pe măsura revoltei mele.

Săptămâna trecută a apărut faimosul raport al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Faimos nu pentru că ridica (mai bine sau mai slăbuţ) problema sărăciei din România, a riscurilor şi vulnerabilităţilor pe piaţa muncii, a sistemului de protecţie socială, a dezechilibrelor şi proceselor demografice şi teritoriale, a copiilor abuzaţi, a handicapaţilor, a persoanelor cu HIV-SIDA, a victimelor violenţei domestice. Recunoaşteţi (asta dacă nu aţi avut curiozitatea de a citi cu ochii voştri raportul), nici nu ştiaţi că s-a făcut vreun raport pe temele de mai sus! Toată lumea, cu extrem de mici excepţii (ca aceasta de aici, unde găsiţi şi raportul), a vorbit despre legalizarea prostituţiei şi a drogurilor. Mi-a confirmat un prieten ziarist că nici măcar rezumatul raportului de 382 de pagini nu a fost citit măcar în diagonală de vreunul din colegii lui, care în schimb, s-au dat revoltaţi pe prima pagină "băăăă, Băselu ne face popor de curve şi drogaţi". Ei, bine, la asta vroiam să ajung. Cum un document, mai bine sau mai prost elaborat, despre starea de extrem căcat a naţiunii, scos la public într-un moment anume ca să acopere alte subiecte fierbinţi (dar asta nu importă pentru mine), a ajuns să se rezume la discuţii şi comentarii interminabile despre câteva paragrafe. Despre droguri nu voi spune nimic acum, dar despre prostituţie da.

Prostituatele sunt o categorie socială pentru care am sentimente deosebite. La fel cum am pentru mineri (vă rog încercaţi să nu vă amintiţi doar de mineriade, ci încercaţi să vă gândiţi la ei ca oameni şi la condiţia lor), în ale căror case am fost vreo 3 ani de zile destul de des la un moment dat. Prostituate am cunoscut şi am discutat cu ele de mai multe ori. Nici unii, nici alţii nu au o viaţă uşoară. În timp se abrutizează, devin neoameni. Poveştile fericite despre prostituate sau mineri sunt doar în filmele americane. Şi nici măcar acolo prea multe.

În raportul Comiei prezidenţiale, pe care l-am citit cap coadă, există următorul paragraf, după enumerarea riscurilor şi a problemelor sociale ridicate de prostituţie: "Legalizarea sexului comercial (nu şi a intermediarilor de servicii sexuale) ar fi o posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuală. Impunerea unei astfel de măsuri, în absenţa unei analize bazate pe experienţele altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera, totuşi, efecte nedorite". Una din recomandări, pentru ameliorarea situaţiei femeilor ce practică prostituţia este "înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă serviciile de asistenţă (medicală, socială, psihologica) şi de prezervative gratis". Cam în asta constă "legalizarea" prostituţiei de care au vorbit cu spume la gură toţi ziariştii şi marii comentatori de pe forumuri şi bloguri. Argumente raţionale pro, dar mai ales contra legalizării prostituţiei nu am prea găsit, din miile de comentarii citite. De rahaturi de abordări de genul "noi murim de foame şi le arde de curve şi droguri" nu voi comenta, chiar nu are rost, nici măcar despre abordarea extrem de profundă a unuia ca Geoană "Acum, în plină criză, cred că aceasta este soluţia miraculoasă anticriză : prostituţie şi droguri libere pe străzi".

Trăind în România, realizez că soluţia suedeză,(sursa de plecare aici) deşi foarte tare, nu ar putea fi niciodată aplicată aici. Într-o ţară în care discuţiile despre prostituate se leagă de degradare umană, alegerea lor de a face ce fac, boli, mizerie, expunerea clienţilor, dar nu există decât extrem de rare (feminine) menţionări ale faptului că ele, prostituatele, victime abuzate, tocmai ele şi doar ele sunt săltate în dubă şi amendate de poliţie, ideea de a modifica legea astfel încât ele să fie dezincriminate şi clienţii să fie amendaţi sună a aberaţie feministă, nu-i aşa?

Şi ajung la partea care mă înfurie cel mai tare. Şi nu e prima dată. Patriarhia Română - BOR - iese în media cu respingerea fermă şi aspră a ideii de legalizare a prostituţiei. Până aici, nimic nefiresc. Mă mănâncă în mă scuzaţi să mai scotocesc puţin. Pe site-ul Patriarhiei am găsit analiza (apelul) lor vizavi de "Faţa nevăzută a prostituţiei legalizate". 24 de pagini de procente, aspecte medicale, SIDA, BTS, informaţii în proporţie de 99% luate cu copy/paste din cărţi şi tratate străine, despre situaţii din State, Ghana, Africa de Sud, Canada, Kenya. Nici măcar un paragraf despre situaţia reală (aşa cum ar fi fost firesc într-o analiză serioasă) din România! Restul de 1% rămas sunt citate din Biblie şi indicaţii pline de har. Nici măcar o propoziţie despre soluţiile pe care o instituţie serioasă şi care îşi permite să aibă reacţii publice le-ar avea pentru categoria socială "prostituate". Buuun. Poate nu se găsesc în analiza asta, dar or fi la categoria "Operă social/filantropică". Aici, cam suflă vântul. Probabil băieţii de la IT nu au avut timp să încarce informaţie pe site. Dar am găsit, totuşi, Proiectul dezvoltat în cooperare cu IOCC pentru prevenirea HIV/SIDA şi a violenţei în familie. Foarte frumos elaborat, cu multe liniuţe şi punctuleţe, marea majoritate a modurilor de punere în practică a acestui proiect însemnând discuţii în şcoli, biserici şi chiar privat despre HIV/SIDA şi violenţă în familie, editarea unor broşuri informative şi ... cam atât. Ce m-a lovit puternic în retină a fost suma alocată proiectului. 2.000.000 USD din partea Guvernului SUA prin USAID, 3.390.000 USD - BOR, MEC şi IOCC s-au angajat să aducă o contribuţie în natură la proiect, partea contribuţiei în natură a BOR fiind de 2.150.000 USD. Punerea în practică a acestui proiect ar fi trebuit să înceapă în 2007. Au trecut 2 ani de atunci şi n-am auzit şi nici găsit până acum vreo informare privind stadiul implementării proiectului, lucruri întâmplate concret! Vă rog frumos, dacă la şcoală, la ora de religie, copiilor voştri li s-a dat vreo broşură sau le-a povestit cineva cum e cu HIV/SIDA şi violenţa în familie, daţi-mi de veste.

Nu vreau să discut despre scandalurile sexuale cu preoţi, despre şpăgile date pentru un post la o biserică mai acătări, nici despre SRL-urile preoţilor sau faptul că iau salariu ca bugetari, dar pentru "taxa de nuntă, botez, înmormântare", care variază ca sumă, nu se plătesc impozite. În Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în BOR, (găsiţi detalii aici) scrie aşa: Obiectivele reţelei de asistenţă socialã sunt (printre altele): Crearea şi menţinerea unor reţele de suport, la nivel comunitar, pentru persoanele sau grupurile sociale care se afla în situaţii de dificultate; Înfiinţarea şi administrarea de instituţii de asistenţã socialã şi medico-socială proprii sau în parteneriat cu organisme publice şi/sau private.
Aş vrea tare mult să ştiu concret câte centre, cămine, adăposturi a organizat (nu neapărat construit) BOR pentru copii orfani, pentru oamenii străzii, pentru prostituate care vor să primească ajutor, dar n-am găsit pe nicăieri informaţia.
Azi se împlinesc 2 ani de la numirea patriarhului Daniel. Aici găsiţi un lung şir de "împliniri şi perspective la 2 ani de arhipăstorire a preafericitului Daniel". S-au ridicat lăcaşuri noi de cult, s-au renovat altele, s-au publicat cărţi şi broşuri, s-a extins şi modernizat Trinitas TV, s-a participat la multe simpozioane şi întâlniri, etc etc. La capitolul "Activităţi social-filantropice şi edilitar-gospodăreşti" avem aşa: derularea programului lunar Ajutor de la distanţă, sprijinit de ierarhi şi persoane generoase din ţară şi străinătate, având drept scop prevenirea abandonului şcolar (beneficiari - 15 copii); continuarea programului Ajutor de urgenţă pentru familii sărace, în cooperare cu Sectorul social-filantropic al Arhiepiscopiei Bucureştilor (beneficiari - 35 de familii). Mai are rost să comentez ceva?

P.S.
PROSTITUÁTĂ, s.f. Femeie care practică prostituţia; târfă. – Din fr. prostituée.
CÚRVĂ, s.f. 1. (Pop.) Femeie care duce o viaţă desfrânată. ♦ Prostituată. 2. Fig. Om ipocrit, josnic; cutră. – Din v. sl. kurŭva.

P.P.S Ca să dau totuşi şi o notă amuzantă postării mele, eu cred că bietele prostituate sunt atât de blamate, dispreţuite şi marginalizate din două motive: de bărbaţi pentru că trebuie să le dea bani şi de femei pentru că iau bani pentru ceva ce ele fac gratis.

miercuri, 23 septembrie 2009

De ce-i plac Vulpii bărbaţii

M-a stârnit boieru Paul la un subiect, după ce a strâmbat din nas că sunt prea monosilabică în comentarii. "Eu tocmai de-aia vă iubesc pe voi, bărbaţii" îi spuneam eu, ca răspuns la un fel de cenuşă bărbătească pusă în cap de el. Şi pentru că Paul e bărbat, deci nu femeie (care să îşi găsească repede în cap vreo 20 de răspunsuri, scenarii şi fantezii), şi-a dorit detalii, să nu-l las "uitându-se în soare ca raţa la budincă".

Dacă nu v-aţi dat seama până acum, mie îmi plac bărbaţii în general mult mai mult decât femeile în general. Nu doar din prisma naturii mele heterosexuale, ci per total, ca fiinţe, creaturi, personalităţi. Vorbesc din punct de vedere subectiv, strict legat de mulţimea de bărbaţi cunoscuţi, vizavi de mulţimea de femei întâlnite până acum. Sigur aveţi argumente să mă combateţi, dar ce scriu nu e un studiu obiectiv, ci declaraţia mea de drag către bărbaţii din viaţa mea.

Singurul "domeniu" în care consider femeile mai bune ca bărbaţii este cel estetic (pentru că au şi mai multe trucuri la îndemână, dar şi pentru că natura a fost mai generoasă la anumite capitole).

Să revenim. Deci, de ce îmi plac mie mai mult bărbaţii? Şi nu, sper să nu fie văzut ce spun ca un răspuns la Cărtărescu şi iubirea lui cu liniuţe pentru femei (sinceră să fiu, când am citi eu am avut senzaţia că am început să ling o linguriţă cu miere, bună în primele 30 de secunde, diabetic de dulce şi aproape greţoasă la final). Ca să nu mai spun că figura lui Cărtărescu numa la un mascul real, care să mă facă să mă tremur în străfundurile mele de femeie cu vorbele lui nu mă duce cu gândul.

Primul lucru pentru care mi-e drag de bărbaţi nu e truismul ăla de reviste de muieri cu "bărbaţii mă completează, mă fac să mă simt femeie feminină", ci felul lor de a fi prieteni, de a fi aproape. Chiar dacă nu vorbeşti zilnic cu ei la telefon, dacă nu te vezi la cafele la două-trei zile, bărbaţii ştiu să fie prieteni de încredere. Multe femei sunt ca în bancul ăla cu scorpionul care la mijlocul lacului înţeapă broască ce îl căra pe malul celălalt "nu m-am putut abţine". Oricât ar fi de veche şi durabilă prietenia, tot nu reuşesc să se abţină să nu te pocnească cu vreo replică răutăcioasă peste ochi, la un moment dat. Bărbaţii prieteni (cel puţin cei pe care i-am cunoscut eu) vor face în cel mai rău caz un mişto hăhăit, nu vor lovi niciodată ca să doară.

Ochii unui bărbat nu vor putea niciodată să disimuleze că te-ai îmbrăcat ca o pupăză, chit că la întrebarea "îţi place?" vor bâgui un "mda, dacă ţie îţi place". Femeile, în schimb, pot da ochii peste cap şi te pot face să te simţi cea mai bine îmbrăcată persoană din lume.

Îmi plac bărbaţii pentru că, la orice nivel ar fi, se uită clar şi vizibil după cururi, sâni, picioare. După femei pur şi simplu. Femeilor li se pare ceva sub demnitatea lor să admită că o fac, aşa că se chinuie să ascundă privirile sau se cenzurează. Atunci când o femeie priveşte admirativ un bărbat bine, mai niciodată bărbatul de lângă ea nu îi va găsi nod în papură admiratului. O femeie, în schimb, oricât de perfectă ar fi cea admirată, nu va fi capabilă să nu-i găsească măcar un ochi dus la ciorap. Ca să nu mai vorbesc de glezna un pic cam groasă.

Mă amuză bărbaţii că se lasă doborâţi de tocăiala femeii şi, în loc să cheme un instalator sau un mecanic, încearcă ei să repare, deşi e clar că nu se pricep. Eu chiar sunt convinsă că nu ei ţin să arate că pot, ci că femeile i-au adus în situaţia în care să încerce ei mai întâi. Pun pariu că 99% din burlaci cheamă direct un instalator. Asta dacă realizează vreodată că apa la baie cuuuurge în neştire de vreo juma de an.

Nu sunt de acord cu "convingerile" de gospodine cum că ai naibii porci de bărbaţi care ne înşeală pe toate drumurile, că mai mult de atât nu ştiu. Chiar cred că e un stereotip de care se agaţă prea multe muieri care nu au altă scuză că bărbatul nu le mai place sau sunt atât de frustrate că nu se uită nimeni la ele şi dau vina aiurea. Sigur sunt foarte multe femei care înşeală, dintr-un motiv sau altul, aşa cum bărbaţii înşeală nu doar că e "instinctul lor animalic" ci şi pentru că au motive asemănătoare cu ale femeilor. Nu-mi plac, în schimb, bărbaţii că sunt mult mai laşi şi mai şovăitori decât femeile în a se decide să meargă mai departe. De aici, cred eu, stereotipul cu "toţi bărbaţii înşeală", pentru că le e lene, teamă, n-au curaj să rupă ce nu mai merge.

Ador bărbaţii pentru că îşi aleg o femeie pentru că o consideră mişto, tare, perfectă, EA, nu ca femeile care îşi aleg un bărbat ca să îl transforme în mişto, tare, perfect, EL. Bărbaţii îndrăgostiţi sunt adorabil de îngrozitor. I-aş bate pe toţi numai ca să-i iau în braţe şi să-i pup după aia. Bărbaţii suferă teribil atunci când sunt înşelaţi, părăsiţi. Doar că sunt mult mai decenţi în a arăta. Se ascund în casă, în pahare de alcool, nu-şi pun poalele în cap şi povestesc TUTUROR despre ce au păţit din cauza "ticăloasei, curvă odioasă, care a plecat după unul nici măcar aşa mişto ca mine". Am cunoscut mult mai puţini bărbaţi care să-şi porcăiască fostele decât femei care îi umplu de respect pe cei despre care, cu puţin timp în urmă, povesteau mândre că "iubitul meu e minunat, tandru şi îmi simte toate nevoile". Nu, nu cred că bărbaţii trebuie să ne ghicească toate nevoile şi gândurile, aşa cum nici femeile nu trebuie să facă asta. Lucrurile se şi spun.

Mă supără femeile care vor să dovedească ele că le pot face pe toate, doar ca să le dea bărbaţilor peste nas, anulându-şi de multe ori feminitatea. Bărbaţii încearcă să dovedească asta doar când le dă pe-afară orgoliul sau chiar nu mai pot de gura ei. Bărbaţii sunt minunaţi când fac (la orice vârstă) ochii maaari la vederea unui joc. Mi-ar plăcea să văd toate femeile extaziate şi copile iar la vederea unei păpuşi. Mă amuz foarte tare când îi văd pe bărbaţi nervoşi şi supăraţi că au început să chelească. Nu există argument pentru care să renunţe la supărările astea.

Îmi plac bărbaţii pentru că ei nu fac dragoste, ci sex, şi îţi arată că asta vor, nu se ascund după clipoceli din ochi cu subînţeles, după care se apără că nu asta vor de fapt, ci doar să fie ţinuţi în braţe. Mi-ar plăcea să ştiu că tot mai multe femei iau ele iniţiativa de hârjoneală şi gâfâieli, nu aşteaptă să vină de la ei mereu.

Tuturor bărbaţilor din viaţa mea vreau să le mulţumesc pentru toate lucrurile care mă fac omul de azi, lucruri pe care le-am învăţat de la ei şi lângă ei. Le mulţumesc că mă fac să mă simt fata-lui-tata, frumoasă, iubită, alintată, răsfăţată, pasională, femeie, copil, responsabilă, zurlie. Că m-au făcut, unii dintre ei, să simt durerea plăcută a dorului, alţii m-au făcut să plâng (iar lacrimile mele sunt rare şi preţioase), că m-au făcut să sufăr şi mi-au făcut rău, pentru că pot aprecia acum mai mult momentele frumoase, când e bine. Că am râs, că am dansat, că mi-au dat muzică, că mi-au fost iubiţi, că îmi sunt prieteni, că trăiesc şi sunt fericită. Şi le mai mulţumesc pentru simplul fapt că sunt bărbaţi. Că tare mi-e drag de ei!

luni, 21 septembrie 2009

Mix de weekend tomnatic

Dezavantajul plecării în concediu de vară în septembrie e că te cam întorci la muncă direct în toamnă. Aşa că se dublează depresiile. În plus, eu anul ăsta chiar că am picat prost, întorcându-mă noaptea din frumoasa vacanţă ca să merg la ora 8 dimineaţa direct la birou, într-un haos de nedescris. Primul weekend nu ştiu când a trecut, pentru că eu am dormit. Şi am plâns în pumni de supărare că am aşa o viaţă nefericită, că a venit toamna, că a început şcoala şi e demenţă în trafic, etc etc.

Weekendul trecut, ca să compensez, a început de joi, cu petrecerea-surpriză pentru cel mai bun şi drag prieten al meu, Mircea. A fost prima petrecere de acest gen unde sărbătoritul chiar nu a avut idee de ce i se coace, aşa că a fost mai mult decât reuşită. Oameni simpatici, discuţii haioase, cadouri la fix. Îi doresc încă o dată să fie sănătos şi bucuros!

Vineri seara, după încă o zi odioasă la servici, am lenevit, puţin Silent Movie, puţin nani, aşa, ca de pisică pe divan. Sâmbătă am fost la cununia civilă a unui coleg de blog, domnul Fuckyoutovarăşi a făcut doamna serioasă din Cristina, o altă colegă de blog. Am stat la bârfe cu mare drag cu Viorica, doamna fiind mult mai pregătită să surprindă agitaţia de la Casa de cununii. Care casă m-a rupt în două cu aspectul ei. O murdărie de nedescris, resturi de orez, hârtiuţe şi baloane sparte necurăţate de multă vreme cred eu, zeci de ţigani împuţiţi şi cu mâna întinsă care te urmăreau până la maşină doar doar capătă ceva, alţi ţigani obraznici cu lălăiala de acordeon nesolicitată de nimeni, îngrămădeală cu alte grupuri de însurăţei. Doamnele de la oficiu nu cred că reuşeau să-şi spună textul mai repede, iar îndemnul portarului "hai, afară îi felicitaţi, că mai avem şi alte nunţi" m-a făcut să simt profund delicateţea momentului. Eu le doresc celor doi toate bune şi frumoase, echilibru şi înţelegere, joc şi ghiduşeală, iubire şi fericire. De la cununie am fugit la ai mei acasă, numai bine ca să ajung exact la sfârşitul obositorului, dar pitorescului strâns de struguri. E primul an când nu ajut şi m-am simţit ciudat. Sper să mă ierte ai mei.

Duminică m-am trezit în lălăieli de acordeon. Fuck! Nuntă între blocuri sau ce? Ei, bine, printre străduţele înguste dintre blocurile de la gagic din cartier, nu doar că se cântau lăutărisme ieftine de nuntă, ci toată atmosfera "elegantă" se completa cu ... o imensă limuzină strecurată cu greu printre celelalte maşini! Combinaţia acordeon-limuzină m-a făcut să vărs.

Am plecat cu gagic cu tot la cununia, de data asta religioasă, a fostei colege de liceu şi bună prietenă Ioana, cea mai simpatică şi relaxată mireasă pe care am văzut-o vreodată. La fel de relaxat şi ginerică, Mişu. Au fost nişte frumoşi, nişte eleganţi şi le doresc din suflet toată fericirea din lume. Exact la ieşirea din Caşin, care e în plină renovare, traficul nu chiar blocat, dar sigur ştrangulat de mulţimea de maşini bengoase din faţa bisericii, între care trona ... o imensă limuzină bmw. Zulufi, parfumuri scumpe, toalete de firmă. Naşi de mare eleganţă şi angajament, Borcea de la Dinamo şi soţia lui. Se explică bunul gust cu limuzina. Au lipsit lăutarii, dar probabil de la petrecerea de după nu.

Am agăţat-o şi pe Iulia şi hai să mâncăm la Ruby Tuesday. Unde ştiam că mâncarea e cam scumpă, dar foarte gustoasă. A rămas doar partea cu scumpă, în combinaţie de mare succes cu o chelnăriţă acră de ziceai că numai cu lămâie se hrăneşte. Încă un loc unde nu voi mai călca prea curând.

Weekendul s-a terminat cu o hlizeală pe cinste cu revizionarea Kung Fu panda şi cu nişte episoade din Seinfeld. Din păcate, nu au reuşit să atenueze din mizeria săptămânii ce tocmai a început.

Şi? La voi tot aşa brusc, haotic, bulversant a venit toamna?

vineri, 18 septembrie 2009

Despre ajutor şi rezultate

De câte ori nu vi s-a spus sau nu aţi spus "mai bine nu te ajutam"? Sau "eu vreau să te ajut şi tu te superi"? Vă spun cu mâna pe inimă, eu nu am ajuns niciodată să spun asta, dar am primit de nenumărate ori replicile de mai sus. Care pe mine mă înfurie teribil.

Eu sunt superficială în multe, dar strict în ceea ce priveşte noţiunea de "ajutor" sunt foarte serioasă. Vorbesc de ajutor concret, dar chiar şi când spun cuiva supărat de exemplu, "vrei să vorbeşti, să te descarci, te pot ajuta cumva?" chiar asta înseamnă, că în acel moment am toată deschiderea şi disponibilitatea de a fi alături de acea persoană. Nu sunt genul care se aruncă să ajute, cu mâna de elev silitor fluturând "tovarăşa, tovarăşa, eu! eu!". Consider că a cere ajutor şi a te oferi să ajuţi sunt lucruri care se exprimă verbal, nu se ghicesc doar. Detest să mi se spună: "am avut probleme cu jobul sau cu iubitul şi nu te-ai oferit să mă ajuţi nici măcar ca să vorbim" în condiţiile în care respectiva persoană nu mi-a spus vreodată că are probleme de servici sau de amor. "Dar nu ţi-ai dat seama că e ceva cu mine?" Păi, nu sunt Neghiniţă, în plus, fiecare mai are şi zile mai apatice, aşa că nu vreau să intru abuziv în intimitatea cuiva cu întrebări sâcâitoare "dar ce ai? Dar eşti bine? parcă nu eşti aşa bine! Dar ai ceva?". Am convingerea că cei apropiaţi îmi vor spune în cuvinte că îşi doresc un anumit suport din partea mea, iar atunci îl ofer necondiţionat, foarte serios şi concret.

În ceea ce priveşte ajutorul să-i spunem fizic, de tipul deloc cu nuanţe, gen ajutat la curăţenie, ajutat cu luat hainele de la curăţătorie sau dus o scrisoare la poştă, chestii aparent banale, dar care pot fi considerate ajutoare reale, am mari probleme. Nu în a le oferi, ci în a le primi. "Ţi-am făcut o surpriză, am vrut să te ajut şi am făcut curat în casa ta" - am primit această frază de mai multe ori în ultimii 10 ani, ţinând cont că de atâta vreme am avut mereu pe câte un amic, prieten co-locatar. La vederea faptului că toate lucrurile din casă au fost "ordonate" în grămadă pe un fotoliu, că parchetul meu vechi şi cu personalitate are dâre de la mop sau că paharele nu sunt impecabile în lumină, ci prezintă urme, eu mă crispez, mi se umflă nările şi mă înroşesc la faţă. "Te-am rugat eu să mă ajuţi? Puteam să facem curăţenie împreună, că eu îmi ştiu locul lucrurilor din casă, că eu tratez parchetul cu o anumită atenţie. În plus, mie îmi plac paharele fără pete!!!". Cam asta urlă în capul meu, dar de exprimat nu am făcut-o, ca să nu jignesc intenţia. Dar nici nu am putut să zâmbesc fals şi să spun "vaaai, mulţumesc!" Pentru nimic! Pentru că din păcate nu ştiu să disimulez. La mine se vede oricum totul pe faţă şi în ochi.

Atunci când, de exemplu (concret), din proprie iniţiativă mă ajuţi ridicându-mi o fotografie foarte importantă pentru mine de la laboratorul foto şi până acasă o îndoi de nu se mai poate folosi, eu explodez. În bucăţele mici.

La chestiuni ca cele de mai sus, vin replicile "eu am vrut să te ajut, dar mai bine mă abţineam", botul pus, aerul de jignire, senzaţia de victimizare. Cât de tare urăsc asta? Cel mai tare! Pentru că "ajutor" înseamnă a face ceva bun sau chiar foarte bun pentru cineva, nu o intenţie bună şi un rezultat prost!

Vă întreb cu toată sinceritatea, ar trebui să mă auto-educ să reacţionez mai frumos la un "ajutor" cu rezultate proaste? Pe care nici măcar nu l-am cerut! Să fiu mai nepăsătoare, mai puţin perfecţionistă cu ceea ce îmi doresc eu ca rezultat? Chit că asta înseamnă să refac eu o curăţenie, să refac eu o poză, etc? Să nu mai am aşteptări de lucru bun făcut, ci să apreciez intenţia? Vă rog ajutaţi-mă, îmi doresc să ştiu cum ar trebui să reacţionez. Sunt deschisă la variante. Deşi nu par. Haha!

miercuri, 16 septembrie 2009

Oamenii darnici merg mai departe

Dragilor, a trecut vacanţa, a venit toamna, la unii trece criza, la noi se acutizează. E haos, sunt nervi, iritare, absurd şi răutate. În ciuda tuturor, îmi doresc tare mult să mergem mai departe cu campania oamenidarnici, poate tocmai acum reuşim să fim mai solidari ca niciodată. M-aţi ajutat enorm până acum, vă cer ajutorul în continuare. Hăinuţe (în special pentru bebeluşi şi copii), încălţăminte, jucării, cărţi, rechizite şcolare, uniforme şcolare, produse pentru igienă. De asemenea, orice ajutor bănesc este de mare folos, în special pentru micuţa Ştefania, care suferă de o malformaţie a esofagului (atrezie de esofag), unica ei speranţa la o viaţă normală fiind o operaţie în Germania, pentru care este nevoie de aproximativ 25.000 de euro. Voi reveni cu detalii exacte, acte medicale, corespondenţa cu clinica din Germania, cât de curând, după externarea micuţei din spital. Donaţiile voastre pot fi făcute în contul bunicii Ştefaniei (Nina - Dumitraşcu Niculina RO12INGB0000999901600322) sau în contul oamenidarnici (RO90INGB0000999900372741 deschis la ING Bank Sucursala Militari, Bucureşti, titular cont Lia Stoica). Tot în contul oamenidarnici puteţi face donaţii şi pentru Bianca, tânăra de 16 ani care suferă de o boală rară a sistemului muscular, amitrofie spinala progresiva, sindromul Kugelberg-Welander, care are nevoie atât de informaţii despre boala ei, cât şi de ajutor în bani pentru continuarea tratamentului cu venin de albine, până acum singurul care o ajută să-şi aline suferinţa.

În ultima lună s-au adunat iar în cont 700 de lei, 200 i-am trimis Biancăi, restul îi voi da azi Ninei, pentru micuţă. Mulţumesc din suflet lui Răzvan, Roxanei Rontziki, Ralucăi, Răzvanului care îmi e mereu alături. Am început deja întâlnirile cu oameni darnici care îmi dau diverse sacoşele şi lucruşoare, ba chiar şi scăunele şi măsuţe (de la o grădiniţă privată)! Lista de viitoare întâlniri e deja lunguţă şi abia aştept să devină şi mai lungă. Scrieţi-mi aici sau daţi-mi un mail şi imediat stabilim cum ne vedem.

Cu familia Ninei şi a Biancăi vorbesc destul de des, spre sfârşitul săptămânii dragii de Cristi, Laura şi gemenii lor adorabili Gruia şi Vlăduţ vor face un drum spre Bârlad şi vor duce familiei Vasilache, despre care v-am povestit aici, hăinuţe, uniforme, rechizite, încălţări şi dulciuri, pentru care mulţumesc în mod special Iulianei. La Chitila voi merge cât de curând, iar la Valea Plopului spre sfârşitul lunii sau începutul lui octombrie, trebuie să mă sfătuiesc cu Dan, VV şi Monica, prietenii mei de nădejde. Vom avea nevoie de cineva cu o dubă mare, să putem duce lucrurile adunate. Vreau să vă anunţ cu mândrie că finuţul din burtica Anei Maria este băieţel, deci va fi Mihai (Neamţule, eşti naş onorific!) şi trebuie să se nască în jur de 20 noiembrie. Să sperăm că totul va decurge normal şi bine şi că la început de an voi fi nănaşă :)

Dragii mei prieteni, mai cunoscuţi, mai anonimi, vă doresc să treceţi cu bine prin vremurile astea tulburi şi vă aştept alături pentru a le putea aduce o bucurie şi o alinare atâtor oameni şi copii cu dificultăţi. Vă mulţumesc!

vineri, 11 septembrie 2009

Ja volim Hrvatsku!

Ei, bine, da, asta am vrut să spun: iubesc Croaţia! Nu doar m-am îndrăgostit, foc de paie, ci o iubesc cu totul, ţară, peisaje, drumuri, oraşe, oameni, stil. Când am planificat vacanţa asta, ştiam puţine despre Croaţia, apoi toată vara am citit poveştile altora (se pare că vara asta a fost moda Croaţiei). Văzusem câteva poze, dar mă gândeam că deh, mai lucrează şi Photoshop-ul. Auzisem de drumuri, dar cârcotaşa din mine tot se aştepta la dezamăgiri. Tot scepticismul meu s-a evaporat rapid, iar în ultimele zile chiar mă simţeam vinovată că am putut să mă gândesc la rău. Ce e fantastic la ţara şi oamenii aceştia e că nu sunt Elveţia, Germania sau Austria, ci au trecut şi ei prin comunism, printr-un război. Au ajuns pe zero, ba chiar pe minus, iar în 12 ani s-au ridicat uimitor. Pentru că au vrut! De la cel mai mic, la cel mai mare. Toţi cei cu care am discutat au spus acelaşi lucru: vrem să creştem, să ne dezvoltăm, să trăim bine şi frumos, aşa că muncim pentru asta.

Am învăţat din prima zi acolo două chestii în limba lor: Dobro došli chiar înseamnă "bine aţi venit!", iar "mulţumesc" am preferat să le spun Hvala, că merită! De la vânzătoarea la chişc, fata de la Exchange (apropo, mi s-a părut foarte amuzant că poţi schimba orice monedă fără act de identitate, mai puţin la dolari ha!), domnul (uşor evreu) de la magazinul luxos de bijuterii, la chelneri, patroni de cârciumă (care servesc şi la mese fără ruşine) sau oameni pur şi simplu de pe stradă pe care îi întrebi diverse, stilul lor este de un firesc şi o naturaleţe senzaţionale. Nu prea entuziaşti ca grecii, nici servili ca turcii, nici politicos-suficienţi ca austriecii, nici trist-abuzaţi ca cehii. Oameni zâmbitori, simpatici, naturali. Te servesc la fel de ok şi dacă eşti frumos îmbrăcat şi dacă ai boarfele de plajă pe tine şi prosopul pe umeri. Un cappucino e 1-2 euro, o pizza foarte bună şi mare 5-7 euro, o masă extrem de copioasă cu două feluri de fructe de mare, garnitură, 2 pahare de vin, o cafea şi clătite cu ciocolată şi îngheţată cam 27 de euro. Suveniruri găseşti de la drăguţe şi amuzante la 2-5 euro la sofisticării de sute de euro. Au o apă plată Jana foarte bună, un vin al lor cam slab şi o bere relativ ok, după cum mi-au spus băieţii. Îngheţata foarte bună e la 2-3 euro cornet mare. Singura "problemă" e cu ţigările, foarte greu găseşti alte brand-uri decât ale lor (Kent nu am găsit deloc).

Unul din drumuri a fost la Pula. Ei, bine, da, Pula (Pola e în italiană, aşa că pudicii pot folosi varianta asta) nu e un cuvânt vulgar (deşi noi ne-am hlizit ca nişte copii proşti tot drumul şi la toate semnele), ci un oraş-port frumos, cu o istorie foarte îndepărtată. Istria pur şi simplu, încălecată de romani (e plin de vestigii), acum un foarte important port. Mai ales pentru doamnele pudibonde, veţi găsi în galeria foto de mai jos un pictorial special.

Opatija (care înseamnă Abaţie) este o staţiune absolut adorabilă (înconjurată de alte câteva sătuce-staţiuni adorabile) în zona Istriei de nord-est, în golful Kvarner, la poalele munţilor foarte păduroşi Učka, la 12 km de portul (mare şi în revigorare economică) Rijeka. Trecerea dintr-o staţiune în alta e atât de greu sesizabilă, că nici nu mai contează că eşti în Opatija, Preluk, Volosko, Lovran. În total, 12 km de coastă, rivieră în adevăratul sens al cuvântului. Plus fiecare mini-staţiune cu un ceva al ei specific. Zona în general şi Opatija în special s-au dezvoltat cam de pe la 1880 încoace, când un doctor şi nişte alţi oameni isteţi au realizat potenţialul de sănătate al zonei. Foarte rapid, de la Viena s-a construit cale ferată până la Rijeka, apoi hoteluri în Opatija (Kvarner e primul şi încă în folosinţă). Prima clădire importantă a fost construită acolo în 1844, de un bogătan, pentru familia lui - Villa Angiolina stă încă bine-merci în picioare şi acum are şi un superb parc în jur, care a primit premii de-a lungul timpului. Ce este absolut superb şi fascinant la Opatija şi împrejurimi e amestecul de vechi (clădiri, străduţe) cu confortul modern. Zici că a stat timpul în loc, dar te simţi foarte în zilele noastre în acelaşi timp. Totul e "cum trebuie" şi "la locul lor", dar cumva relaxat, nu cu obsesia milimetrică a elveţienilor, de exemplu. Nu există plajă cu nisip, dar în faţa hotelului Kvarner este nisip în apă. Peste tot apa e foarte curată şi limpede, se joacă peştişori printre degetele tale. Sunt plaje unde apa e direct foarte adâncă, dar şi unele unde se intră treptat. Există plaje special amenajate pentru persoanele cu dizabilităţi sau pentru familiile cu copii.
Străduţele sunt în pantă şi înguste, multe cu sens unic, există parcări suficiente (marcate cu albastru, cele cu galben sunt pentru rezidenţi) unde plăteşti între 5-10 kuna pe oră (1 euro=7,22 kuna) până la ora 21, apoi sunt libere. E indicat să plăteşti parcarea că poţi să iei amendă, dar mai ales, să pui maşina în parcare că altfel ţi-o ridică extrem de rapid.
De mâncat, e o încântare, oriunde ai merge, doar preţul diferă. Noi ne-am îndrăgostit de o cârciumioară de familie în micul port Mandrac din Volosko (sătuc pescăresc vechi şi cu tradiţie, la nici 1 km de centrul Opatijei), restaurantul Mili. Ne-am împrietenit cu Marko şi Natasha, doi tineri veseli şi simpatici şi plini de viaţă care ne-au hrănit cu toate nebuniile aproape în fiecare seară. Eu am mâncat exclusiv peşte şi fructe de mare, gagicu a încercat şi mix-grill-ul care era delicios. Din piaţa din Rijeka ne-am luat noi peşte şi creveţi (14 euro 1 kg jumate) şi în penultima seară ne-am făcut noi la grătar. O nebunie! Am uitat să vă spun că la noi la vilă am avut musafiri o mâţoasă cu cei 4 pui ai ei (unul negru şi dement, agresiv şi sălbatic), care toată ziua erau în picioarele noastre, asta când nu se înfruptau din ce le dădeam de mâncare sau nu dormeau pe unde apucau, inclusiv într-o tigaie de lângă grătar. Erau multe pisice prin toată zona, foarte drăguţe şi prietenoase.

M-am bălăcit în apele alea albastre şi sărate şi curate ca o nebună, m-am bronzat (am făcut şi o uşoară iritaţie de la soare şi sare) frumos, mi-am curăţat plămânii cu aer bun. Mi-am luat prostioare (de la Venezia am primit cado de la gagic o superbă bufniţă de Murano şi de la Opatija un medalion frumos, cu o fetiţă îngeraş cu păr portocaliu), am mâncat bunătăţuri pe săturate. Mi-am luat şi un cercel cu simbolul zonei, mai ale al Rijekăi, Morcic (sau Moretto în italiană, un cap de maur cu turban), ca să mă apere de rele. Nu mi-am refuzat absolut nimic. Per total, 10 nopţi de cazare într-unul din dormitoarele frumoasei vile, drumul (împărţit la 4), mâncarea, cadourile (de vreo 180 de euro), papuci de intrat în apă cu pietre, salteluţă de stat pe pietre, apă, sucuri, de toate, m-au costat fix 800 de euro. M-aş fi descurcat de minune şi cu vreo 600. A meritat fiecare eurocent. Am înţeles că mai în sud, Dubrovnik şi litoral sunt ceva mai scumpe.

Că ţara şi locurile mi-au plăcut era de aşteptat. Dar mie mi-au plăcut la nebunie oamenii, înalţi, estetici, atletici, foarte plăcuţi. Nu am văzut doar viaţa frumoasă de staţiune de vacanţă, ci şi pe ei, care stau acolo şi sunt bucuroşi că stau acolo, că muncesc şi ştiu pentru ce muncesc. Eram eu mândră să le văd steagul fluturând. Deşi Croaţia e în Balcani, nu se identifică prin nimic cu ceea ce credem noi despre balcanism. E o ţară frumoasă, civilizată, curată, în plină dezvoltare, cu oameni frumoşi şi harnici care ştiu să şi trăiască. Pentru toate astea, tare mi-ar plăcea să fiu şi eu din Hrvatska.

Photo gallery Opatija.

Photo Gallery Rijeka.

Photo Gallery Pula.

joi, 10 septembrie 2009

Jurnal de vacanţă - drumuri, ţări, Venezia

O să încep povestea cu începutul, apoi cu o zi specială, apoi sfârşitul. Mijlocul cel mai zemos şi savuros îl păstrez pentru mâine. Am pornit spre destinaţia vacanţei noastre, Opatija Croaţia, 9 oameni în 2 maşini, la 1 noaptea. Drum de aproape 1200 km pe care doream să-l facem dintr-o bucată. Trebuie să spun încă de la început că cei doi şoferi ai noştri, Radu şi fratele meu Cristi, sunt nişte eroi. Pe noapte, drumul de 350 de km Bucureşti-Piteşti-Craiova-Drobeta Turnu Severin nu a fost aşa urât. Prost semnalizat, dar fiind liber, nu a fost aşa dificil. Am trecut repede de vama noastră şi de sârbi şi am pornit, la crăpat de ziuă, pe un drum strâmt, sinuos şi semi-plombat, pe malul Dunării. Iniţial am fost leşinaţi de imagini, dar după jumătate de oră de senzaţie că ne învârtim în loc, de pe un mal pe altul, deja ne cam săturasem. După o oră şi jumătate, eram în Serbia profundă. Cu drumuri mult mai proaste ca ale noastre, cu o autostradă gen Bucureşti-Piteşti, maşini parcă din alt secol, cu şoferi kamikaze care îşi conduceau caşcarabetele ruginite fără semnalizare, frâne, poziţii de ziceai că insistă să moară, case, curţi şi garduri părăginite, un Belgrad supradimensionat gri, fumuriu, murdar, cu blocuri urâte, de, în comparaţie, Bucureştiul pare o floare colorată, per total, Serbia pare o ţară tare tristă, săracă şi sălbăticită, pe lângă care România (chiar în profunzime) pare o prinţesă. La întoarcere am avut onoarea (sau oroarea) de a cunoaşte un miliţian sârb, scârbos, care a insistat să ne găsească ceva de amendat, dar pe care frate-meu a reuşit să-l înduplece că nu e cazul nici să ne amendeze, nici să ne ia carnetul, nici să ne trimită la judecătorie.
Trecerea din Serbia în Croaţia s-a simţit din plin. La întoarcere, chiar dureros de din plin. Cu riscul de a repeta ca o placă stricată ce spun obsesiv toţi românii ajunşi pe acolo, cum mama naibii au reuşit ăştia, după comunism, după ceva război, să facă ei mai bine de 1000 km de autostrăzi de stă pisica în coadă??? În mai puţin de 12 ani!!! Prin burta munţilor, tuneluri superbe, impecabil lucrate, semnalizări şi panotaje de numai dacă eşti orb sau prost te poţi încurca. Autostrăzile astea, care se continuă cu încă vreo 2 în lucru, care au printre sensurile de mers trandafiri (nu chiar toate, recunosc), sunt lucrate de croaţi cu o firmă care îmi sună cunoscut: Bechtel!!! Ce ne-a mai uluit pe noi a fost faptul că la fiecare drum, că ne-am plimbat ceva, erau oameni care lucrau. Ori la continuarea drumului, ori la tăiatul vegetaţiei, ori la curăţenie. Nu am văzut utilaje oprite, nici băieţi în şanţ cu berea în bot. Toţi lucrau, de la prima oră la ora 6 seara. Cei vreo 500 de km de autostradă croată ne-au costat 24 de euro, în 2 opriri. Au meritat toţi banii. Cu tot cu autostrada peticită şi drumurile boţite ale sârbilor, la întoarcere am făcut 800 de km în 8 ore, până la graniţa cu România. Unde am stat vreo juma de oră, că erau zeci de maşini de Mehedinţi "cu biznis cu ţigări", după cum ne-a spus poliţistul de frontieră. După care, pe noapte (deci, teoretic, mult mai liber), am făcut 350 de km până acasă în fix 6 ore jumate, cu 100 km de autostradă cu linia de demarcaţie aproape ştearsă.
Trecem mai departe, ca să nu mă enervez, că degeaba o fac. Drumul din Croaţia la Veneţia şi înapoi a fost de asemenea interesant. Prin Slovenia. O bijuterie de ţară păduroasă şi verde, cu căsuţe superbe şi hanuri cu purceluşi la proţap, flori, curată, cu drumuri decente.
Când am intrat în Italia, am avut o senzaţie de România. Nu din cauza autostrăzii, care de altfel era impecabilă, ci din cauza stilului smuls de condus. Italienii cu maşini bune, ca românaşii noştri cu maşini bune. Nu ştiu să meargă decât pe banda doi, se bagă în fundul tău, ţi se bagă în faţă fără semnal, dau flash-uri. Intrarea în Venezia, o poezie. Proastă. Pentru că se lucra, drumul era deviat. Ne-am învârtit ca un coi într-o căldare până am dat de parcarea aia mare (tronchetta). Până am ajuns la canale, m-am simţit ca în Rahova. Asfalt, murdărie, hârtii peste tot, claxoane. Multă lume la Venezia. O senzaţie tristă că aşa o bijuterie unică e a italienilor, la fel de indolenţi şi neatenţi ca românii. Doar pentru că avem fantezie bogată am reuşit să ne închipuim ce baluri or fi fost prin palatele de pe Gran Canale, ce crime pasionale or fi avut loc pe străduţele înguste dintre canalele mici. Altfel, să mori şi nu găseai o plăcuţă explicativă pe vreun perete. Magazinele care se respectă afişează mare cum că ei nu au marfă chinezească, ca majoritatea tarabelor de pretutindeni. Îngheţata costă 2,5 euro 3 cupe mari, dar merită din plin. Feliile de pizza nu neapărat. M-am amuzat teribil să văd că au la vânzare nu doar calendare cu gondolieri arătoşi, ci şi calendare cu preoţi, cel puţin la fel de ademenitori. De ţigani români nu am dat, în schimb am întâlnit un grup soios de ţigani cehi, cred. Din îngustimea străduţelor, deschiderea pieţei San Marco ne-a lăsat fără grai. Ne-am pierdut în grandoare şi detalii şi broderii arhitectonice. Aş fi vrut ca măcar pentru 1 minut să dispară tot puhoiul de oameni şi să fiu doar eu acolo. Din piaţă am luat vaporetto până la Murano, vreo 40 de minute în balans pe ape. Mi s-a părut foarte amuzant că una din staţii (ponton) era la Spital, iar următoarea la San Michelle, respectiv ţintirimul lor. Faptul că au o insulă numai pentru cimitir, cu ziduri frumoase şi copaci înalţi, mi s-a părut genial. Să tot petreci eternal life acolo. Murano e micuţă, identică Veneţiei, doar că la scară redusă, numai cu magazine cu sticlă superb colorată. Găseşti prostioare de 1 euro, dar şi adevărate opere de artă de mii de euro. Din păcate, am ajuns destul de târziu şi nu am putut vedea pe viu cum se lucrează sticla. Atenţie mare, am păţit-o noi. Dacă vă luaţi o îngheţată, un suc, o cafea de undeva unde există şi mese, veţi plăti dublu dacă vă aşezaţi, faţă de luatul "la pachet". De asemenea, să vă uitaţi dacă au serviciile incluse în preţ sau aveţi de plătit (noi am dat de o pizzerie cu 12% din notă serviciile).
Una peste alta, Venezia este absolut superbă, chiar merită vizitată, iar data viitoare sper să o văd şi noaptea, pentru că am înţeles că e de văzut.

La întoarcerea spre Croaţia, ca să intri în Slovenia, probabil că trebuie să ai mare noroc, ceea ce noi nu am avut. Ne-am învârtit pe lângă Trieste de ne-au ieşit ochii din cap, s-a pierdut Marcel GPS-ul de ne dădea instrucţiuni cel puţin aberante ("întoarceţi brusc la stânga", noi fiind pe autostradă), panouri informative lipsă sau încuietoare. În cele din urmă am reuşit, am trecut repede prin Slovenia, numai bine ca să ne oprească şi să ne caute prin scrumiere vameşa slovenă (blondă şi bunoacă, dar acră ca o lămâie). Vameşul croat mult mai relaxat a avut o singură nedumerire, după ce ne-a văzut paşapoartele: domnul Stoica are două neveste???

De ce am spus (şi crezut în capul nostru) că ne întoarcem "acasă", în următorul episod.

Photo gallery Drumuri, ţări, Venezia.

miercuri, 9 septembrie 2009

Bine v-am regăsit!



Dragelor şi dragilor, cu bucurie revin pe blog, cu mare tristeţe la realităţile înconjurătoare. Am ajuns azi noapte la 2 în ţară, sunt deja la servici, sunt plină de poveşti şi poze şi amintiri superbe, dar şi bulversată şi extrem de amărâtă de revenire. Zilele următoare vă voi povesti pe îndelete cum a fost şi cum ştiu alţii să trăiască şi să crească, cum mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanţă de până acum. Puţină răbdare să aveţi cu mine, până aranjez pozele, până decantez poveştile, până îmi mai trece puţin greaţa. Mă bucur să vă regăsesc cu bine, mi-a fost dor de voi!