Si-a fost vara, si-a fost vacanta

Daca anul trecut am asteptat superstitios sa scriu despre vara ca sa nu o speriu, anul asta as fi putut scrie despre cum a fost vara de cel putin cateva saptamani, ca nu prea aveam ce speria. Din pacate, vara 2012 suedeza a fost cam uratica, rece si ploioasa, din fericire, aproape o luna am fost plecati si am abuzat de soare si caldura, ne-am incarcat bateriile si ne-am facut urme de la slipi.
 

Vara trecuta era prima in Suedia, prima cu barbatul iubit si regasit dupa 15 ani, totul era nou si eu eram cumva timida, incantata, emotionata, toate la un loc. Eram la inceput de drum cu job, cu aranjamente pe aici, nu indrazneam sa visez mai mult de "o sa dorm mai mult de 4 ore pe noapte".

Anul asta in mai m-am inscris la facultate, visam sa fiu acceptata, sa pot primi imprumut de studii (aici statul ofera, in anumite conditii, un credit de studii, o anumita suma lunar, ca sa te poti intretine, credit pe care il returnezi dupa ce incepi munca), sa renunt la jobul care m-a ajutat enorm timp de un an si jumatate, dar pe care simteam fizic si psihic ca nu il mai pot face. Am anuntat la serviciu ca imi

iau 5 saptamani libere (o nebunie in viziunea multora, in conditiile in care nu eram platita pentru asta, in plus exista riscul sa nu mai aiba nevoie de mine dupa asa o pauza), am facut rezervari pentru 2 saptamani la mare in Bulgaria, la Sozopol, impreuna cu frate-meu, Cati si Mara, plus Malin si maica-sa (ei, bine, da, vacanta cu fosta :D) si o saptamana in Romania. Aveam emotii legate de Bulgaria, stiam de experientele nu chiar pozitive ale unor oameni la Sunny Beach, dar Sozopolul a fost o surpriza placuta. Doua saptamani de soare, mare, pisicina,

mancare gustoasa, vin bun, relaxare la maxim, servicii in mare parte foarte ok, iar noi 5 adulti si 2 copii am fost o adevarata big happy family. Eu si David am avut camera chiar la nivelul piscinei si al unei mini-terase unde seara ascultam muzica si stateam la povesti, la un spritz si fetele la un dans si un spectacol. Baietii si-au satisfacut si ei nebuniile de a umbla pe coclauri dupa animale. Soparle

nu au gasit, serpi putini, dar au gasit niste broaste testoase tare faine, pe care le-au curatat de paraziti (niste capuse scarboase) si le-au eliberat dupa zeci de poze. Ca sa ii inteleg mai bine pasiunea lui David, m-am dus si eu cu ei intr-o dupa-amiaza torida si m-am zgariat in ciulini si m-am tarat pe sub boscheti dupa testoase. Faptul ca am impartit ceva special cu David si frate-meu a meritat toate zgarieturile. O singura umbra a planat asupra vacantei noastre in Bulgaria, in chiar ultima seara am aflat ca a fost un atentat terorist, cu multi morti si raniti, exact pe aeroportul din Burgas de unde urmau sa zboare a doua zi spre Suedia asta mica si maica-sa. In cele din urma totul a fost ok, dar drumul nostru spre Romania, asteptarea telefonului "am ajuns cu bine", senzatia ca am fost atat de aproape de chestiuni sinistre pe care le vazusem doar la tv pana atunci, toate astea ne-au facut stomacul mai strans si inima mai sensibila.

Zilele in Romania au fost pentru cativa prieteni reali, rezolvat cateva chestii birocratice, dar mai ales pentru mancat rosii, ardei si vinete din gradina tatei.

Cand am aterizat pe Otopeni am realizat cat de mult mi s-a schimbat atitudinea in mai putin de un an. Anul trecut in septembrie, la 11 luni de cand plecasem, i-am sarit tatei in brate pe Otopeni si am inceput sa plang, pentru ca la el in brate simteam o siguranta pe care nu o mai simtisem in ultimele 11 luni. De-abia il regasisem pe

David, eram fericita si ma simteam iubita, dar nu eram inca sigura pe ce am si mi se intampla. Anul asta m-am bucurat enorm sa il imbratisez pe tata, simtind ca acum poate si el vedea cat sunt de bine, in siguranta, iubita si ACASA cu omul meu. Acum veneam in vacanta la ai mei, nu intr-o pauza de agitatie si nesiguranta. Sa fiu impreuna cu TOATA familia. Si cand l-am auzit si pe David spunand, la ai mei pe terasa: "ce bine e! Ma simt acasa!", cand i-am vazut pe el si pe frate-meu cum s-au hlizit si agitat cu broastele testoase si cu altele, ca doi pustani de 14 ani, cei mai buni prieteni, am realizat ca nu am fost in viata mea mai fericita si mai implinita.

Dupa 3 saptamani in Romania si Bulgaria cu Cristi, Cati si Mara, au urmat doua saptamani aici, cu mama si tata. Si, spre deosebire de anul trecut cand mai mult am

muncit si eram obosita, acum am avut cate ceva fain de facut in fiecare zi. Ne-am plimbat cu barca, am pescuit, i-am dus cateva zile mai in nord sa ii cunoasca pe parintii lui David, am stat de povesti si m-am bucurat din tot sufletul sa-i am alaturi de mine, sa-mi vada cu ochii lor viata, casa, barbatul, familia suedeza. Chiar si vremea a fost frumoasa cat au fost ei aici, in conditiile in care vara asta nu a rasfatat Suedia cu prea mult soare.

Am avut o vacanta superba si plina, una din cele mai faine din viata mea. Dar cel mai important lucru care s-a intamplat a fost ca in cele 3 saptamani impreuna cu frate-meu si Cati, am reusit sa ne regasim. Din cauze legate mai mult sau mai putin de noi, in

ultimii ani se creasera gauri in relatia noastra. Inainte sa plec din tara, desi ne vedeam saptamanal, ajunsesem sa nu mai comunicam real si din suflet aproape deloc. Iar in cele doua dati cand am mai fost in vizita, in 4-5 zile, m-am agitat mai mult sa ma vad cu alti oameni decat sa stau la povesti cu ei. Si uite ca am facut-o acum, din fericire. Am avut timp sa deschidem rani, sa curatam mizeria, sa le lasam sa se inchida frumos. Am petrecut timp adevarat impreuna, am povestit, am barfit, am baut, ne-am hlizit, dar mai mult ca niciodata ne-a fost firesc sa ne aratam unul altuia cat de mult ne iubim si insemnam in viata fiecaruia. E ciudat, dar minunat, cum desi suntem la mii de km unii de altii, suntem mai aproape ca niciodata.

La inceputul lui august, cand ai mei au plecat acasa, m-am intors la munca mea dura, pentru o scurta perioada. Vroiam sa inchei acest capitol cum trebuie, sa am timp sa ma mai vad cu niste oameni minunati care mi-au fost mai mult decat colegi de munca, mi-au fost si imi sunt prieteni. Au fost trei saptamani intense care m-au convins ca e momentul sa merg mai departe. In iulie am aflat ca am fost admisa la Stockholm Universitet, voi studia 3 ani si jumatate ca sa fiu profesoara la copii prescolari (4-7 ani), la mijlocul lui august, dupa ceva incurcaturi birocratice, mi s-a aprobat si mica bursa si imprumutul de studii, deci imi voi putea permite sa studiez full-time si sa muncesc cate ceva pentru bani in plus, nu din disperare ca nu am alt venit. Pe 31 august e ziua de inregistrare, apoi incep cursurile in 12 septembrie. Incepe un nou capitol! O sa fiu studenta la 35 de ani si o sa am grija sa jonglez ca si pana acum,

cu scoala, job, familie, timp liber. Dar am vise si planuri care depasesc ziua de maine si desi am emotii, sunt plina de energie si entuziasm. Si ma distrez cum bietul meu om are doua fete care incep scoala. Una in clasa I-a, cealalta a doua facultate. Suntem scolaritele lui de care e tare mandru. Calendaristic, mai sunt cateva zile pana vine toamna. Tinand cont de grade si vreme, a cam venit deja. Dar noi mai tragem un pic de vara, fugind cu barca printre picaturi de ploaie. Si in curand ne apucam de taiat si asezat lemne, curatat caminul, adus barca acasa, aranjat prin magazii, deprimat din cauze de intunerc si vreme. Dar le facem impreuna, cu amintirea unei veri superbe in cap, ochi si suflet.