De prin hățișurile emigrării suedeze

După cum mă așteptam, deși nu prea tare, după prima lună de miere (aia ușor inconștientă, când te simți cumva turist și totul e minunat) a venit luna primelor realități.

Încă din prima zi aici, noi ne-am depus la Skatteverket (Taxe și impozite și evidența populației) cererea pentru numerele personale (CNP-ul nostru sau personnummer la ei). Fără aceste numere nu exiști. Nu te poți băga la școală, nu te poți angaja, nu poți deschide un cont în bancă, nu poți să-ți faci un abonament la telefon sau la o sală (pentru abonamentele noastre la super gym-ul unde mergem a garantat draga noastră româncă-suedeză Adriana, altfel nu le luam). Am dat copie după pașaport, asigurare de sănătate (cardul european), extras de cont cum că avem ceva bani să ne întreținem o perioadă, cât ne căutăm de muncă, și cel mai important, declarația Adrianei că stăm la ea, pe banii ei, până găsim job. Foarte amabilă, funcționara ne-a spus că durează 2-4 săptămâni maxim. După 2 săptămâni, am fost să întrebăm care e mersul. Iar foarte amabil ni s-a spus că trebuie să așteptăm 4, că atunci sigur primim un răspuns. Am mai lăsat de la noi câteva zile și după fix 4 săptămâni și 5 zile, neprimind niciun semn că mai trebuie să aducem ceva, dar neprimind nici numerele, m-am dus să văd ce și cum. O doamnă foarte drăguță a căutat în calculator și foarte intrigată îmi spune: ”Au trecut 4 săptămâni, totul pare în regulă cu actele voastre, TREBUIA să primiți un răspuns, așa că neapărat sunați mâine la doamna X care se ocupă de dosarele voastre”. Și sun. Următorul dialog este 100% exact, doar că l-am tradus din engleză.
Bună ziua, am și eu dosarele ăsta și ăsta, care e statusul, de ce nu am primit răspuns? ”Ăăă, păi, o să primiți săptămâna asta”. Zâmbesc în telefon, mulțumesc, dar am inspirația să întreb dacă e totul ok. ”Ăăă, păi, trebuie să-mi mai aduci asigurare de sănătate”. Poftim?! Păi, am depus-o de atunci! ”A, da, o am aici. Ăăăă, da, trebuie să-mi mai aduci dovada că ai bani să te întreții”. POFTIM??? Păi, ți-am adus extras de cont! ”A, da, am aici”. Pauză apăsătoare. ”Da, mda, mai trebuie o declarație de la persoana la care stați că vă poate întreține și pentru ce perioadă”. Păi, a dat-o deja! ”Mai trebuie. O să trimit prin poștă o hârtie cu ce mai am nevoie”. Și trimiți azi? ”A, nu, poate zilele următoare”. Doamnă, a trecut deja termenul indicat chiar de voi, avem nevoie de personnummer ca să ne înscriem la școală, să găsim job. ”Nu-i ușor de găsit job, dar nu ai nevoie de personnummer”. BA DA! ”Da, eu trimit prin poștă, așteptați”. Te mai sun să te mai întreb de status. ”Nu mă mai suna niciodată!”. Blocată, șocată, sufocată, o sun p Adriana care la început a crezut că am înțeles eu greșit. După jumătate de oră mă sună înapoi, în aceeași stare de isterie ca și mine. ”Aia e nebună! Nu știe ce are de făcut! Foarte senină mi-a spus că ea a avut altă treabă și nici măcar nu s-a uitat la dosarele voastre. După cum vorbea, chiar cred că avea o problemă la cap. Dar mâine sun la Skatteverket și mă plâng de ea și cer să vă mute dosarele la altcineva”. M-am simțit brusc înapoi în România. Nu-mi venea să cred și nici nu vedeam vreo rezolvare. Dar, spre deosebire de România, la jumătate de oră după ce Adriana a sunat și a spus situația, a sunat-o înapoi chiar șeful cel mare de la Skatteverket și și-a cerut scuze pentru neplăceri și i-a promis că totul se va rezolva cât mai rapid, i-a dat numărul lui personal, în caz că mai sunt probleme. Și în fix 8 zile aveam personnummer. Asta se întâmpla acum 10 zile.

A doua zi am purces la următorul pas, care deși nu obligatoriu, mi-ar fi ușurat din identificatul pe aici: obținerea unui ID card. Tot de la Skatteverket. Unde aflu cu stupoare că același pașaport din 2008 cu care primisem personnummer (cel mai important lucru de avut aici, mă repet), nu e bun pentru ID card, îmi trebuie pașaport biometric! Așa că pentru moment am renunțat, că oricum nu e ceva extrem de important acum.

Dar, din păcate, adunate una peste alta, am căzut în butoiul cu negativism. Am avut câteva zile în care mă sufocam, eram mereu cu lacrimile în gât. Durase mult și aiurea cu numerele alea, nu puteam să iau ID card, nu am găsit încă job, nu ne-am apucat de școală...aaaaa, panică! Gata, totul era deja ratat, un eșec.

Și-au mai trecut câteva zile, în care am vorbit cu cei de acasă. Și-au mai pierdut câțiva job-ul, foștii colegi de serviciu sunt disperați cu banii tăiați și condițiile mizerabile, din toți cunoscuții mei (oameni cu studii superioare, cu creier, tineri, cu potențial), doar unul și-a găsit un job nou. Și brusc mi-am adus aminte de planurile de dinainte de plecare, pe puncte și timpi estimați. Găsit chirie – cel mai urgent; luat numere personale pentru a funcționa legal și oficial – cât mai rapid; apucat de școală – cât mai repede după numerele personale; găsit job – e nevoie de timp, 2-4 luni; să ne ajungă banii 3-4 luni. Ce s-a întâmplat în 2 luni: am găsit unde să stăm până acum, din 27 decembrie ne mutăm pentru cel puțin 6 luni într-un apartament drăguț, central, cu chirie bună; mai cu ceva întârziere, am obținut personnummer; am fost zilele trecute la școală, ne-am înscris, așteptăm confirmarea când în ianuarie încep cursurile (plus am aflat informații că se pot face tot felul de cursuri de formare profesională, gratis); nu am găsit încă job, dar decembrie nici nu e vreo lună bună de așa ceva, oricum noi aplicăm la ce găsim; am făcut calcule de bani, am trăit foarte ok 2 luni și ne mai ajung cel puțin încă 3-4, iar de acasă ar trebui în curând să ne vină o chirie, o datorie, ceea ce ar însemna măcar bani de chirie și transport lunar. În caz de Doamne ferește, ai noștri ne pot ajuta de acasă, dar nu vrem să ajungem acolo. Peste toate astea, Adriana și ai ei ne-au primit ca pe niște membri ai familiei, ne încurajează, ne ajută cu o vorbă, cu un telefon, cu o informație, și asta înseamnă enorm.
Așa că una peste alta, nu sunt toate roz, dar sigur nu sunt negre. Deși m-am lovit de birocrația din administrație, la bancă unde mi-am deschis cont am fost servită impecabil, la magazine găsești întotdeauna produse bune și dacă nu e promoție la carne și fructe aici, e sigur la următorul magazin, distanțele sunt mari, dar orarul autobuzelor e sfânt și oricât de aglomerat ar fi, nu s-a întâmplat vreodată să stăm în picioare, deși ninge de vreo 3 săptămâni ai întotdeauna pe unde să mergi decent și civilizat. Eu am primit un mega compliment la magazinul de băuturi alcoolice, mi s-a cerut un act să dovedesc că am mai mult de 20 de ani. Ha! Apropo, să elucidăm un pic misterul poveștilor cu alcoolul de neatins de scump ce e. În cârciumi da, un pahar de vin e între 7 și 12 euro, de exemplu (nu mă întrebați de bere că nu consum, dar tot așa, e scumpă pentru noi, dar când ai salariu îți permiți din când în când o ieșire), dar la magazinul de alcool (unde găsești tot ce-ți dorește inimioara) am luat o sticlă de vin roze spaniol, din 2008, foarte bun, cu 6 euro și ceva, iar o sticlă de vin roșu de colecție, din Chile, din 2007 (cadou pentru cineva) a fost 12 euro. Nu e ieftin, dar nici să nu te poți apropia.

În rest, trebuie să spun că cea mai tare investiție a fost și este abonamentul de 200 de euro pe un an întreg la gym. Pentru că la cât gătesc aproape zilnic, nu avem activitate, eu am lăsat și mare parte din țigări, aș fi pus multe kile pe mine deja. Dar drumul până la sală, activitatea de acolo (spinning, box, abs&ass, tras de fiare, ba chiar și dansuri africane), drumul înapoi spre casă, prin zăpadă și aer curat, chiar ne mențin în formă. Ca să nu mai zic de sănătatea mintală. Aici am realizat că da, sunt o ciudată, mie chiar îmi place iarna! Asta frumoasă, cu zăpadă multă și albă și curată, cu frig care îmi face obrajii roșii, cu peisaje de vis și poveste.

Despre românii de aici nu pot spune încă prea multe, deși deja am avut câteva experiențe care mi-au format o părere, din astea extreme. Cei ca Adriana și familia ei, veniți de mulți ani aici, care sunt suedezi mai mult decât onorabili și cei care au pornit pe acest drum de mai mult timp, ca Svea și Salmi, sau de mai puțin, ca noi, care vrem să le facem pe toate frumos, pas cu pas. Și extrema cealaltă: cât așteptam la Skatteverket să vorbesc de actele noastre, în acea mulțime de oameni (emigranți din toate colțurile pământului, care vorbeau în șoaptă și stăteau în banca lor) au apărut doi indivizi care vorbeau taaare românește. Doi jmecherași de cea mai proastă calitate, cu dinți stricați, trening de firmă Abidas, care vorbeau numai în dezacorduri și spuneau taaare cum ar f..e-o pe aia, cum i-ar da o m..e lu ailaltă, uite-l pe ăla ce față de bou are, moamă ce i-aș f..e în gură pe indienii/arabii/chinejii ăștia de căcat, proștii ăștia de suedeji, etc. Nu de teamă, nu de nimic, doar de scârbă totală, venită din rărunchi, nu am putut să le adresez nici măcar o înjurătură. Dar m-a marcat faza. Ca peste două zile să văd la știri (a naibii întâmplare, nu mă uit niciodată, că nu înțeleg, nici de atentat nu am aflat decât a doua zi de la Adriana) ceva cu Polis, mâini întinse la metrou, o hârtie pe care am descifrat din suedeză 23 rumänska utvisas.

Dar noi vrem să fim parte din prima categorie. Vrem să învățăm, să tragem, să ne luptăm și da, chiar cred că merită agitația și stresul și nesiguranța și panica primelor luni, pentru ce va urma. Știu că vor mai fi zile urâte, ciudate, lacrimi (nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să plâng mâncând sarmale, dar uite că am făcut-o, după ce m-am bucurat că ne-a ajuns coletul de acasă, cu sarmalele mamei), dor, dar există și o certitudine pe care nu mi-o pot explica, cum că într-o zi va fi foarte bine și de acolo mai departe tot așa. Vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și încurajări, înseamnă enorm. Sper să vă placă iarna mea frumoasă. Vă pupez