Un fel de adio si am cuvinte

Am spus de mai multe ori ca imi place sa fiu cat mai sincera si deschisa, chiar si atunci cand e vorba de lucruri negative, de stari proaste, de momente de cadere si intrebari. Nu e genul meu sa port masti, o fac foarte rar pentru cei foarte dragi, cand stiu ca un zambet pus peste oboseala unei zile apasatoare le aduce si lor zambete. Mascarea are un rezultat pozitiv. Dar in rest nu m-am dat vreodata de caprioara zglobie cand eu eram rupta de sale si oboseala, nu mi-am pus tricoul cu "ce viata perfecta am!" cand ma uit ca viata mea inseamna si rutina, si nervi, si plans, si suparari. Am mai spus, de asemenea, ca povestile de pe blog si de pe facebook nu sunt pentru a da peste nas cuiva cu cat de bine e la mine, cat de minunata sunt eu si cat de nasol e la voi si hmm, sunteti si cam prosti. Pentru ca nu imi impart lumea in EU si VOI/CEILALTI. Nu mi-am propus sa dau lectii de viata, de cultura, de pedagogie. Ci sunt doar povesti, cele mai multe foarte personale si subiective, pareri si opinii personale, pe care le impartasesc. In viata reala si in cea virtuala.

Problema e ca daca in viata reala am un control asupra celor pe care ii las in ea, in cea reala am cam pierdut controlul, pentru ca nu i-am dat aceeasi importanta. Pentru ca o consideram doar asa, o mica iesire din real, un amuzament mai mult sau mai putin superficial. Si uite cum m-am trezit de curand, cand incercam sa imi rezolv intrebarile din viata reala (e normal sa mi se para atat de firesc sa ma trezesc dimineata vorbind o alta limba, sa gandesc chiar si singura in capul meu in alta limba, ma rup, oare, de limba si ce am avut pana de curand? oare daca socializez, citesc, ma bag in discutii cat mai multe in limba materna, in situatii de acolo, se va simti altfel?), am deschis o cutie a Pandorei virtuala care m-a afectat in viata reala. Tot felul de persoane, personaje si nume ciudate care n-au nicio legatura reala cu mine au inceput sa ma atace, sa ma certe, sa ma diagnosticheze si eticheteze. Si nu pentru ca ar fi normal, ci pentru ca am permis.

Cum ar fi daca fata de la casa, de la magazinul unde imi fac cumparaturile, ar incepe sa imi tzatzaie si sa ma certe ca imi cumpar mancare pe care ea o considera grasa si putin nutritiva? Sau daca soferul de autobuz m-ar lua la suturi ca ma imbrac aiurea, ca el crede ca a pune alaturi o geaca mov cu un pantalon verde este odios? Sau daca vecinul de scaun mi-ar lua cartea din mana si ar tranti-o pe jos, tipand la mine ca sunt o tampita ca citesc asa ceva, sigur si la munca sunt o incompetenta tinand cont ca citesc ceva ce el/ea considera o prostie? Sau daca un necunoscut ar veni si mi-ar face o poza cand imi tin fetita de mana si ar da-o mai departe, sa o vada o mare de alti necunoscuti, ca i se pare lui interesanta imaginea? Aceste persoane sunt teoretic parte din viata mea, in mici bucatele de existenta, dar nu as permite niciodata un astfel de contact, ca nu e firesc, normal, social acceptabil. Atunci de ce sa accept sa mi se intample astea in viata virtuala?

Ieri seara mi-am irosit doua ore si o tona de energie incercand sa discut rational, cat mai decent si cu propriile argumente cu doua persoane absolut necunoscute care, in virtutea ideii ca in virtual dam buzna peste oameni si ii luam la palme si le spunem noi cat sunt de prosti, de rahat, nasoi si cu bube-n cap, si-au pus mainile in shold si m-au luat la suturi. La sfarsitul celor doua ore eram epuizata, chiauna, nu intelegeam ce mi se intampla si nu eram capabila sa raspund cu scuipati si injuraturi, cum aveam pana acum vreo doi ani exercitiul din viata reala. Stand pe buda (da, ideile geniale si decisive vin de multe ori in acest loc de liniste si scremeri) am avut o revelatie: cand personajul X te-a luat la amenintari si injurii in propria casa, dupa ce ii mai dadusei si de mancare, i-ai aratat usa, nu ai mai raspuns la telefon si ai eliminat o energie negativa din viata ta. Cand cea pe care o numisei 16 ani "cea mai buna prietena" a inceput sa isi bata joc, sa te jigneasca, sa incerce sa te umileasca in alegerile tale, ai inchis definitiv un capitol. De ce ar fi altfel in viata virtuala? De ce as lasa anonimi isterici sa scrie mizerii pe blog sau nume fara chip sa isi scuipe otrava frustrata vizavi de propriile mele pareri? Cu necunoscutii cu care am in comun faptul ca ne cumparam aceleasi legume sau carne nu leg prietenii bazate pe asta, de ce as face-o cu cei cu care am in comun acelasi oras, aceeasi tara, dar nimic mai mult? Prietenii care imi intra in casa nu isi aduc alti prieteni, pe care nu ii cunosc, sa se uite de pe terasa la cum am aranjat sufrageria, de ce as lasa sa se intample asta in virtual? De ce sa mai chinui, sa depun efort si energie scriind despre lucruri care imi plac si ma pasioneaza, despre experiente personale, ca apoi sa apara necunoscuti care sa ma injure ca ma dau desteapta, ca vorbesc fara sa stiu, ca ma laud cu reusite proprii cand de fapt eu sunt o oportunista care a avut noroc ca si-a gasit un prost? Nu mai bine cei pe care i-ar putea interesa subiectele mele ma pot intreba si putem discuta in privat? Nu mai frumos raspund cu drag celor care ma intreaba, tot cu drag, ce mai fac sau isi aduc aminte de mine trimitandu-mi o scrisoare scrisa de manuta lor?

Gata, inchidem usi, stergem nume, facem curatenie de primavara in mijlocul iernii deprimante suedeze. Comentariile de pe blog vor intra la aprobare, pe facebook se sterg toate numele pe care nu le cunosc si in real sau care imi produc sentimente negative, ma agreseaza sau ma jignesc. Pentru cei care s-or intreba "dar cu mine ce-o fi avut, ca nu i-am facut nimic?" asta e raspunsul: nimic. Nu imi aduce ceva bun, interesant, amuzant, relaxant nimicul.

De ce am scris textul asta? Nu ca sa ma justific celor care oricum nu vor intelege, nu ca sa astept like-uri sau da, asa e. Nu astept nicio reactie de la nimeni, ci am vrut sa pun "pe hartie" toate astea pentru cei cativa pe care i-ar putea mira tacerea mea pe blog, cel putin pentru o perioada, sau faptul ca trebuie sa le aprob eu comentariile (nu e lipsa de respect sau incredere, e doar o precautie, voi accepta intotdeauna comentariile contradictorii daca sunt in limita bunului simt si imi aduc informatii interesante). Si mai ales am pus in scris toate astea pentru a-mi aduce eu aminte de toate astea daca ar fi sa uit vreodata.

Cum voi face selectia de "friends on facebook"? Simplu. Oameni cu care am baut candva o cafea si o vorba, oameni cu care as iesi si in real la o cafea, o vorba, un vin sau o inghetata. Asa ca pentru cei pe care ii poftesc acum afara din viata mea virtuala, am o singura vorba: it's not you, it's me. Pentru ceilalti, dragilor, o cafea?