La postarea anterioară au spus unele persoane cum că le-a fost/le e frică de mers noaptea pe străzi. În același timp, foarte multă lume, în discuții diferite, îmi spune că sunt curajoasă. Și pentru că am neuronii varză de la atâtea exerciții cu verbe și adjective suedeze, mi-am dat o pauză, iar creierul meu s-a pus pe gânduri despre frică și curaj.
Nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă. Deși în DEX curaj înseamnă, printre altele, îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate. Mă amuză că tot acolo curaj = bărbăție. De ce nu feminitate? Că mie mi se pare un mai mare act de curaj să naști și să crești copii decât să ... chiar, ce fac bărbații și nu pot face femeile? Și nu vorbesc acum de chestii fiziologice. Și nici nu am porniri feministe, pur și simplu sunt curioasă. Să revenim. Îndrăzneață simt că sunt, când cred sau fac ceva o fac cu fermitate și pasiune. Am o anumită curiozitate, să-i spunem copilărească, neinhibată, care mă face să caut, să scormonesc, să umblu pe străzi întunecate, să urc pe munți abrupți, să mă arunc în orice apă, fără să mă gândesc cât e de adâncă. Uite, nu am avut până acum curaj să fac și să cresc un copil singură. Sau poate am fost de fapt egoistă, m-am gândit să mai haiducesc un pic. Oricum, dacă n-o fi să pot eu face un copil, mi se pare foarte firesc să înfiez. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, mai ales de oameni (să nu confundăm dragostea și nevoia cu dependența, care va fi întotdeauna ceva negativ), de "rău cu rău, dar mai rău fără rău", așa că nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă că mi-am renovat casa singură, că am pornit la drum necunoscut cu mașina singură, că sunt în aventura emigrării singură. Nu mi-am dorit neapărat asta, dar dacă așa a fost să fie, mi-am văzut de treabă singură, mi-am asumat riscurile. Ca să-i citez pe Oprah și pe T.S. Elliot "cred că unul din cele mai mari riscuri în viață e să nu îndrăznești să riști" și "doar cei care riscă să meargă prea departe pot afla cât de departe pot merge". Dar tot nu mă simt o curajoasă. Poate îmi explicați voi mai bine de ce credeți, unii dintre voi, că aș fi așa.
La frică am stat și m-am gândit și mai mult. Când eram mică îmi era frică de întuneric. Pur și simplu mă blocam, îmi bătea inima mai tare, mi se ridica părul pe ceafă. Aprindeam luminile în toată casa. Cât am stat mai mult singură la bloc, între 16 și 18 ani, adormeam cu televizorul deschis și cu lumina pe hol aprinsă. Când m-am mutat cu ai mei la curte, pentru vreo 3 ani, făceam exerciții de învins stupida teamă și mă duceam seara, pe aleea lungă și întunecată, printre copaci, până la poartă să o încui. Alergam, cântam, îmi tremura mâna pe cheie, dar până la urmă am reușit să nu mai bag de seamă întunericul, ci să ascult greierii. Noaptea pe străzi, spre și dinspre cluburi și baruri, am învățat că pot evita pericole dacă bagabonților de la colț le zâmbesc, îi întreb cât e ceasul și le răspund drăguț, nu de sus sau obraznic, taximetriștilor le pot induce un sentiment de ocrotire rugându-i, chiar de la urcare, să mă aștepte să intru în bloc în siguranță. În plus, n-am căutat niciodată cu tot dinadinsul cotloane întunecate și mai și alerg bine.
De bătaie nu mi-a fost niciodată frică, deși mi-am luat-o pe cocoașă de multe ori. Dar plăcerea prostiilor făcute a cântărit întotdeauna mai mult decât eventualele palme la fund. De părinți nu mi-a fost niciodată frică, iar asta mi se pare baza unei sănătăți mintale reale. Nici de Ăl Bătrân nu mi-e frică, Dumnezeu este iubire, nu frică. Lor le cer iertare că nu sunt fără de greșeală, lor le mulțumesc pentru tot ce sunt și am, nu există loc de frică între noi.
Un singur om m-a făcut să simt real frica. Din aia de simți că îți vine să vomiți. Era prietenul meu. Avea 2 metri, palme mari și ochi răi și nebuni. Eu conduceam, nu mai știu ce discuție în contradictoriu aveam și nemaiavând argumente a răcnit la mine. Am tras de volan de era să intru în zidul pasajului Obor. A fost o senzație cumplită, animalică, pur și simplu am simțit că mă va lovi, deși nu se mai întâmplase vreodată treaba asta. Cu toate astea, am mai stat cu el vreo două luni, ca să-mi iau lecția completă. Cu ocazia asta mi-am confirmat teoria conform căreia cel mai mult rău ne facem noi înșine. Concluzia? Singura frică pe care o am este cea de mine însămi. De-aia vorbesc mult cu mine, mă cert și mă iert (greu, tare greu asta cu iertatul de sine), mă iubesc și mă lupt să am mereu un anumit echilibru
interior, pentru a nu mai ajunge vreodată să-mi fac atât de mult rău cât mi-e frică că aș putea să-mi fac.
Nu știu cât de mare legătură (sau poate toată) cu frica și curajul are ce vă voi spune, dar eu consider viața un măr imens din care mușc cu pasiune. Mai dau și de viermi, de zone stricate și amare, mă mai înec cu o coajă, aș putea să mor sufocată cu o bucată intrată pe calea greșită, dar până la cotor, Doamne! ce senzații, ce dulce-acrișor, răcoros, gustos, aromat, colorat, fabulos e mărul viață!
Nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă. Deși în DEX curaj înseamnă, printre altele, îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate. Mă amuză că tot acolo curaj = bărbăție. De ce nu feminitate? Că mie mi se pare un mai mare act de curaj să naști și să crești copii decât să ... chiar, ce fac bărbații și nu pot face femeile? Și nu vorbesc acum de chestii fiziologice. Și nici nu am porniri feministe, pur și simplu sunt curioasă. Să revenim. Îndrăzneață simt că sunt, când cred sau fac ceva o fac cu fermitate și pasiune. Am o anumită curiozitate, să-i spunem copilărească, neinhibată, care mă face să caut, să scormonesc, să umblu pe străzi întunecate, să urc pe munți abrupți, să mă arunc în orice apă, fără să mă gândesc cât e de adâncă. Uite, nu am avut până acum curaj să fac și să cresc un copil singură. Sau poate am fost de fapt egoistă, m-am gândit să mai haiducesc un pic. Oricum, dacă n-o fi să pot eu face un copil, mi se pare foarte firesc să înfiez. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, mai ales de oameni (să nu confundăm dragostea și nevoia cu dependența, care va fi întotdeauna ceva negativ), de "rău cu rău, dar mai rău fără rău", așa că nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă că mi-am renovat casa singură, că am pornit la drum necunoscut cu mașina singură, că sunt în aventura emigrării singură. Nu mi-am dorit neapărat asta, dar dacă așa a fost să fie, mi-am văzut de treabă singură, mi-am asumat riscurile. Ca să-i citez pe Oprah și pe T.S. Elliot "cred că unul din cele mai mari riscuri în viață e să nu îndrăznești să riști" și "doar cei care riscă să meargă prea departe pot afla cât de departe pot merge". Dar tot nu mă simt o curajoasă. Poate îmi explicați voi mai bine de ce credeți, unii dintre voi, că aș fi așa.
La frică am stat și m-am gândit și mai mult. Când eram mică îmi era frică de întuneric. Pur și simplu mă blocam, îmi bătea inima mai tare, mi se ridica părul pe ceafă. Aprindeam luminile în toată casa. Cât am stat mai mult singură la bloc, între 16 și 18 ani, adormeam cu televizorul deschis și cu lumina pe hol aprinsă. Când m-am mutat cu ai mei la curte, pentru vreo 3 ani, făceam exerciții de învins stupida teamă și mă duceam seara, pe aleea lungă și întunecată, printre copaci, până la poartă să o încui. Alergam, cântam, îmi tremura mâna pe cheie, dar până la urmă am reușit să nu mai bag de seamă întunericul, ci să ascult greierii. Noaptea pe străzi, spre și dinspre cluburi și baruri, am învățat că pot evita pericole dacă bagabonților de la colț le zâmbesc, îi întreb cât e ceasul și le răspund drăguț, nu de sus sau obraznic, taximetriștilor le pot induce un sentiment de ocrotire rugându-i, chiar de la urcare, să mă aștepte să intru în bloc în siguranță. În plus, n-am căutat niciodată cu tot dinadinsul cotloane întunecate și mai și alerg bine.
De bătaie nu mi-a fost niciodată frică, deși mi-am luat-o pe cocoașă de multe ori. Dar plăcerea prostiilor făcute a cântărit întotdeauna mai mult decât eventualele palme la fund. De părinți nu mi-a fost niciodată frică, iar asta mi se pare baza unei sănătăți mintale reale. Nici de Ăl Bătrân nu mi-e frică, Dumnezeu este iubire, nu frică. Lor le cer iertare că nu sunt fără de greșeală, lor le mulțumesc pentru tot ce sunt și am, nu există loc de frică între noi.
Un singur om m-a făcut să simt real frica. Din aia de simți că îți vine să vomiți. Era prietenul meu. Avea 2 metri, palme mari și ochi răi și nebuni. Eu conduceam, nu mai știu ce discuție în contradictoriu aveam și nemaiavând argumente a răcnit la mine. Am tras de volan de era să intru în zidul pasajului Obor. A fost o senzație cumplită, animalică, pur și simplu am simțit că mă va lovi, deși nu se mai întâmplase vreodată treaba asta. Cu toate astea, am mai stat cu el vreo două luni, ca să-mi iau lecția completă. Cu ocazia asta mi-am confirmat teoria conform căreia cel mai mult rău ne facem noi înșine. Concluzia? Singura frică pe care o am este cea de mine însămi. De-aia vorbesc mult cu mine, mă cert și mă iert (greu, tare greu asta cu iertatul de sine), mă iubesc și mă lupt să am mereu un anumit echilibru
interior, pentru a nu mai ajunge vreodată să-mi fac atât de mult rău cât mi-e frică că aș putea să-mi fac.Nu știu cât de mare legătură (sau poate toată) cu frica și curajul are ce vă voi spune, dar eu consider viața un măr imens din care mușc cu pasiune. Mai dau și de viermi, de zone stricate și amare, mă mai înec cu o coajă, aș putea să mor sufocată cu o bucată intrată pe calea greșită, dar până la cotor, Doamne! ce senzații, ce dulce-acrișor, răcoros, gustos, aromat, colorat, fabulos e mărul viață!
![](http://sstatic1.histats.com/0.gif?1155444&101" alt=)
Ai scris frumos si concret. Nici eu nu am alte frici, dar peste cea de hoti, atacatori, violatori, criminali nu pot sa trec. Desi nu e neaparat ca pe strazi, noaptea, sa se intample ceva rau, poti fi la fel de bine atacat si in casa. Dar eu pe strazi, la vreme de noapte ma simt vulnerabila. Si nu cred sa ma mai schimb :). Dupa ce ai copii cred ca se schimba modul de gandire, nu mai esti doar tu cu tine. :)
RăspundețiȘtergereAltfel si mie mi s-a spus de nenumarate ori ca sunt curajoasa...cand cu emigrarea, de cand cu scoala, am si eu aceeasi putere de a lua totul de la inceput(am facut asta de mai multe ori in viata) si de a ma lupta pentru mine si ai mei. Si nici eu nu am vazut curaj in asta, am luat totul cum a venit si am actionat in functie de situatie. Asta e viata in fond, asa o vad eu. Si tu. Si multi ca noi.
Eu te admir. Nu numai pentru curajul de a iesi noaptea pe strazi, pentru tot. Pupez, o duminca faina.
Salmi, păi, tu crezi că întâmplător ne-om fi găsit noi? :) Și degeaba om împărți așa o zodie dată naibii? :))) Și eu te admir pentru magia cu care împaci familia cu școala cu drumurile. E nevoie de multă tărie și putere să facă cineva ce faci tu :) Pupez tare!!!
RăspundețiȘtergereP.S. Abia aștept să mă invit la un moment dat la voi pe insulă :D
şi mie mi-a fost mult timp frică de întuneric; mi-a trecut - şi asta, şi multe altele - în momentul în care cea mai mare teamă a mea a devenit realitate. şi dacă nici aia nu m-a omorât... apăi pot spune că nu-mi mai e frică de nimic;)
RăspundețiȘtergere:*
Nimic din aceasta lume nu este mai savuros ca ”mărul de aur” chiar şi atunci când eşti sătul de toate cele, chiar şi de propria persoană.
RăspundețiȘtergereSă nu mai aştepţi! Să nu…
Este bine, trebuie să ai marul tău. Hai, curaj!
Am stat un pic să mă gândesc dacă să scriu un post separat la mine pe blog ca răspuns la invitaţia ta sau să-ţi ofer părerea mea, kilometric expusă, aici la comments. Am ales, totuşi, a doua variantă.
RăspundețiȘtergereCategoric eşti o fire puternică, dornică să exploreze şi să se înfrupte din viaţă, la modul cel mai concret, pe viu, aşa cum un jurnalist poate simţi că e de datoria lui s-o facă.
De aflat, poţi afla poveşti de viaţă urmărind documentare, cărţi, emisiuni sau reviste specializate care pot cosmetiza, mai mult sau mai puţin, viaţa în complexitatea ei de întâmplări fericite sau tragice.
Cu siguranţă, există milioane de observatori pasivi ai vieţii, care primesc cu linguriţa porţie de identificare, lacrimi, compasiune, admiraţie, uimire etc. Însă tu preferi să le primeşti prin contact direct cu personajele vieţii, participând activ pe o scenă ce-ţi oferă o interacţiune cu posibile riscuri sau urmări neplăcute. Şi asta implică un act de curaj. Nu numai de curiozitate şi îndrăzneală. Curajul de a accepta şi de a încerca să faci faţă unor momente inedite.
E pur şi simplu vorba de circumstanţe: aşa cum nu frecventezi sau nu vrei să locuieşti într-un cartier rău-famat de teama consecinţelor negative, deşi acei oameni au poveşti de viaţă interesante şi mulţi sunt victime conjuncturale, pentru o siguranţă proprie, preferi să alegi un mediu prielnic unei înfloriri personale. E în natura umană să alegem grădina cu flori nu pe cea în paragină.
Pe acelaşi principiu, noaptea poate fi considerată un paravan ideal pentru personaje dubioase ce pot interfera în viaţa ta, fără voie. Şi dacă le poţi ocoli, nu faci decât să-ţi reduci, poate, şansele unei întâmplări nefericite.
Dacă eşti curajos în luarea şi urmarea unei decizii într-un anumit domeniu, nu înseamnă că nu poţi avea puncte slabe ce derivă din acumularea unor tare sau frici din copilărie.
Aşadar, ca să închei, te admir pentru decizia de a lua viaţa de la capăt pe tărâm stockholmian, ştiu ce presupune şi, ca atare, ştiu să apreciez eforturile pe care le faci.
Cât despre actele de curaj nocturne, nu pot decât să mă bucur de rândurile jurnalistice ce derivă din aceste demersuri. Pupez!
Absolut de acord cu tine, draga mea!
RăspundețiȘtergereTre' să spun că nu m-am analizat vreodată din perspectiva curajului şi multe din ce-am făcut singură mi s-a părut că le-am făcut din nevoie, că trebuia să le fac şi am mers înainte cu făcutul...
Îmi amintesc şi acum când mi-am luat casa şi mi-a predat proprietarul cheile...văzusem apartamentul şi înainte, muşcasem cu îndrăzneală din măr, cum zici tu, eram prinsă până peste cap cu actele pentru credit, cu arvunirea meşterilor pentru renovare, nu apucasem să-mi trag sufletul când mă trezesc cu cheile în mână, singură într-o casă goală şi mă buşeşte un plâns...oare am făcut bine?! oare o să-mi mai placă achiziţia şi peste nişte ani?! oare o să fiu în stare să renovez cât să mă pot muta şi n-or să-şi bată meşterii joc de mine care habar nu aveam de ce înseamnă renovare?! Dar m-am scuturat şi mi-am văzut de treabă, am renovat, am mobilat, m-am mutat, au trecut vreo 4 ani şi n-am regretat nici un moment.
În concluzie, există frică şi ea nu anihiliează curajul, din contră, depăşirea ei şi acţionarea în pofida ei dă adevărata natură a curajului :)
Hai că m-am întins la un ditai comentariul, dar mi-ai dat temă serioasă de gândire :)
Te felicit pentru curajul tău şi, odată ce-l ai, sunt sigură că indiferent ce-ţi vei dori, vei reuşi să aduci la împlinire! Te pup
Frica apare de obicei cand o situtie necunoscuta ni se iveste in viata. Oamenii sunt diferiti, temerari care dau piept cu "ursul", precauti care studiaza "fiara" din toate unghiurile si dupa o abordeaza sau fricosi din fire care o iau la sanatoasa si daca ursul e impaiat si-i priveste sagalnic cu ochii de sticla. Intre cei 3 mai sunt o multime de intermediari si in viata ni se intampla sa devenim fricosi sau eroic de curajosi. Multe reactii tin de educatie, de personalitate si de spiritul de aventura, de experientele din viata, de deschidere, pasiune etc. Viata e mai savuroasa cu putina adrenalina, chiar daca acasa te asteapta copii si cu timpul ii poti implica in unele proiecte care se potrivesc varstei lor, de ex o excursie cu rucsacul pe munte, in salbaticie. O sa regret eu peste vreo 14-15 ani adrenalina de acum cand o creste fecior-miu si o vrea pe Everest iar mie o sa-mi tremure si ultimul fir de par pana il vad acasa sanatos:)dar ma gandesc ca un om care este educat sa ii fie frica si sa treaca strada nu-si poate atinge potentialul.
RăspundețiȘtergereCamelia, asta e ideea, să ne înfruntăm temerile, să ne luptăm cu ele, să nu ajungă să ne domine. În rest, e firesc și uman să avem și slăbiciuni și frici, doar să nu ne copleșească :) Pupez!
RăspundețiȘtergereVirtualkid, TREBUIE SĂ e ceva ce nu mi-a plăcut niciodată. Știu ce minunat, unic și fabulos este un măr de aur, dar nu am forțat niciodată lucrurile doar că trebuie să ... Când și dacă va fi să fie, voi fi fericită. Dacă nu va fi să fie, voi fi tare tristă, dar va trebui să accept. Momentan nu ar fi vorba de curaj, ar fi o inconștiență :)
Svea, îți mulțumesc din suflet pentru comentariul tău aici. Ideea asta e, că fiecare trăește cum simte, cum alege. dacă am fi cu toții exploratori și nebuni, ar exploda lumea :)) Eu nu am fost niciodată o grijulie, nu am analizat situațiile de prea multe ori, de-aia probabil că m-am și expus uneori unor pericole care puteau fi ușor evitate dacă gândeam un pic mai mult. Deci, curajul meu de a merge noaptea pe străzi nu e neapărat ceva pozitiv :)) Unde mă va duce experiența suedeză nu știu încă. Poate o să ajung să fiu jurnalistă chiar aici, ar fi o chestie! Dar voi continua să scriu, deschis și sincer, cu totul, chit că uneori speriu sau șochez audiența :) Mulțumesc din suflet pentru tot! Pupez
Rontziki, mă bucur că îți place tema și îmi place povestea ta :) Întrebări, gânduri, strâns din dinți, temeri avem cu toții (despre cele mai recente ale mele poate o să scriu curând), ar fi aberant să nu le avem. Dar vorba ta, depinde de noi să le materializăm în ceva frumos. Te pupez tare tare și cu dor!
RăspundețiȘtergereStock, bine ai venit! Minunat comentariul tău, mă bucur să văd ce oameni faini se adună prin căsuța mea virtuală :) Eu am lucrat la mare, toată vacanța, între clasa a 10-a și a 11-a. Nu mi-am văzut părinții 3 luni, nu apucam să vorbesc cu ei decât o dată la o săptămână. Mi-au spus după aceea că 3 luni au avut inima strânsă și le-au dat milioane de fire de păr albe, dar nu au regretat nicio secundă că experiența aia m-a învățat enorm pe termen lung. Te mai aștept!
Lia, cu drag mare te astept, oricand! Vara e superb, atunci e si viata de noapte care seamana cu o corabie(ca sa il citez pe un coleg al meu). Adica toti merg pe drum de parca ar fi pe vapor :) de beti ce sunt. Asta e viata vara pe strazile gotlandeze :). Dar si iarna are magia ei, mai ales linistea. :). Pup!
RăspundețiȘtergeremda...nu m-am gandit nici o clipa ca ar tr sa-ti fie frica sa te plimbi noaptea pe acolo...hmm... cand am citi postul tau, mi-am zis "ce misto" si am savurat descrierile...cred ca sunt io mai ingenua :D
RăspundețiȘtergereSa nu te schimbi, sa nu te schimbi niciodata!
RăspundețiȘtergereMultam Lia. Stock e un cont al sotului meu si n-am vazut ca m-am conectat de pe contul lui decat la sfarsit. Iti citesc cu placere blogul. De multe ori nu comentez ci doar ma delectez caci asemeni tie si eu sunt pornita, dupa cum stii, in experienta emigrarii. Azi ma amuzam de povestea ta cu verbele si adjectivele caci exact asta fac si eu la scoala aici si ieri am stat o zi cu nasul in "praeteritum".
RăspundețiȘtergereNici eu n-as schimba nimic caci spre deosebire de multi romani emigranti eu chiar ma simt bine in pielea mea in aceasta experienta, nu ma simt "tolerata" sau "marginalizata" aici. Am plecat la drum hotarata sa nu ma ghidez dupa experienta altora ci sa o traiesc din plin pe a mea si pot spune ca pana in prezent e chiar antrenanta:).
Frici avem toti insa oriunde mergem tot oameni sunt si cei printre care urmeaza sa traim fie pret de un concediu, de o facultate sau o viata intreaga. Iar usile de obicei ni le inchidem singuri in nas datorita prejudecatilor sau a nivelului la care am ajuns cu inteligenta emotionala si sociala.
Imbratisari de la noi. Sunt sigura ca si Marius ar fi de acord cu tot ce am scris sub pseudonimul lui:). Nu de alta dar el are vreo 11 ani experienta in emigrare, frici si prejudecati:).
Lia, ce tema de gandire mi-ai dat azi! Despre curaj si frica... eu scriu foarte rar aici (defapt cred ca doar o data am mai scris) ...
RăspundețiȘtergereNu m-am gandit nici o secunda pana acum ca as putea fi vreo curajoasa, cu toate ca au fost momente cand am depasit orice asteptari (proprii sau nu) si am luat viata de guler cum rar o faci.
Pot sa spun muuuulte despre fricile mele, frica de caini de exemplu, cu toate ca am o minunatie de caine si intind mana spre orice animal care imi iese in cale... tot imi e frica de ei. Frica de intuneric am depasit-o de mult, de cand stau singura in casa. Frica de albine si viespi – asta e uneori incontrolabila, ma trezesc ridicandu-ma ca apucata de la masa pe terasa daca apare vre-un asemenea “monstru” in zbor ;) Dar cea mai ingrozitoare frica, realmente paralizanta, este frica de rautatea umana, in toate formele ei. Nu o pot intelege si poate tocmai de aceea ma paralizeaza si de multe ori nu o pot infrana. Am vazut ce poate face, unde poate duce, rautatea unor oameni si chiar si gandul ca ne apar in drum astfel de fiinte ma face sa simt fiori reci. Si stii ceva... Hell yes, chiar sunt o curajoasa! Am cunoscut rautatea umana, i-am facut fata, am infruntat-o, am depasit-o si si am continuat pe drumul meu mai puternica decat eram. Pana la urma, fara frica, nu ar exista curaj. Ar fi doar doar gesturi/actiuni de inconstienta si bravura. Fara frica, nu ne-am putea dovedi ca putem muta muntii din loc.
Ca sa inchei, unele frici si temeri sunt bune cand sunt constructive si nu ne trag in jos.
Cat despre curaj, il avem cu totii in noi, important sa-l folosim cand si cum trebuie.
Iti doresc temeri constructive, putere, vointa de fier si curaj (chiar si mai nebun uneori) ca sa muti muntii tai din loc! Si chiar sper sa citesc la un moment dat articole din ziarele suedeze semnate de tine (evident traduse in engleza macar, ca altfel nu as intelege decat semnatura ;)
te pupic cu drag,
Frantz (cum imi spui tu)
La asta cu frica as putea vorbi ore in sir. Pentru ca eu ma consider un paradox care imbina intr-un mod ciudat frica si curajul... fiind o mai veche clienta a atacurilor de panica.
RăspundețiȘtergereMi-a fost frica de multe lucruri, de la tata, intuneric si pana la Dumnezeu si spirite. Acum m-am mai lecuit de ele. In schimb, pot merge noaptea pe strazi fara sa-mi fie frica sau sa dorm cu straini.
Ba sunt dornica de senzatii care sa-mi creasca adrenalina. Poate pentru ca am scapat de toate blocajele. Habar nu am!
Dar da, cel mai frica mi-e de ideea de a avea un copil :)))))
Poate pentru ca esti prea curajoasa ramai mereu singura :)
RăspundețiȘtergereSalmi, mi-e prea dor de vara suedeză ca să mă gândesc acum la magia iernii :)) Ei să fie sănătoși, eu dacă vin, vin să mă bucur de prezența voastră, facem un papa bun și stăm de povești :)
RăspundețiȘtergereDaniela, noi două ne asemănăm foarte tare :)
Dananingib, doar în bine să mă schimb :) Promit!
Maria, îmbrățișez cu drag înapoi! Este o experiență unică treaba asta cu emigratul, poate o să scriu cândva o carte :) Pupez!
Frantz, așa te-am cunoscut acu o sută de ani când eu eram copilă și tu adolescentă, cu mare drag îți voi spune mereu așa :) Mă bucur tare mult când îmi scrii, pe oriunde ar fi. Și tu ai trecut prin enorm de multe și ești extraordinar de puternică și de admirat. Ce nu ne doboară ne face mai puternici, cu siguranță. Abia aștept momentul când voi stăpâni limba asta cât să pot scrie tot ce simt! Te pupez tare tare!
Evergeen, fricile confruntate ne aduc lecții senzaționale și ne fac mai puternici. Știi cum e, după ce scăpăm de blocaje trebuie să ne construim noi limite :) Mie nu mi-e frică să am un copil, doar că nu a fost să fie până acum :)
Anonim, în primul rând, nu-mi plac zâmbetele pe sub mustață și nici anonimii că am senzația că ascund ceva și nu spun ce au de spus până la capăt. Da, știu că puterea și curajul meu sunt puncte tari care pentru mulți sunt defecte. Pentru că bărbații, în general, nu-și pot depăși orgoliile stupide cum că ei au ceva în plus între picioare și că femeia ar trebui să fie sexul slab. Și mai simt și nevoia de a fi mereu în competiții, dar sunt și ofticoși când alții sunt mai buni, mai puternici, mai descurcăreți. Doamne ferește să fie femeia care îi iubește, cu care ar trebui să facă o echipă pentru binele amândurora, că atunci fac ca vaca proastă, dau cu piciorul în găleata cu lapte. Și după aia plâng și înjură. Eu docilă, plângăcioasă, ușor neajutorată și gata să fac pe proasta doar ca să satisfac orgoliul stupid de mascul nu am fost niciodată și nici nu am de gând să fiu. Așa că să fim noi sănătoși, că eu de frică să nu fiu singură nu am suferit niciodată. Mai bine singură cu mine decât nefericită cu vreun domn nesigur și frustrat alături.
RăspundețiȘtergereDomnul care te-a parasit in aventura emigrarii este nesigur, frustat si te-a facut vaca ?
RăspundețiȘtergereA fost o competitie si evident tu ai castigat ?
Am vrut sa-mi las mustata, dar nu am avut curaj :)
Domnul s-a întors acasă că nu ăsta îi era drumul. Nu putea face asta fără să ne și despărțim noi. Au fost momente când era nesigur, când era frustrat. Iar partea cu vaca nu ai înțeles-o (era o metaforă, așa face vaca, stă să o mulgi cuminte și la sfârșit o apucă prostiile și dă cu piciorul și varsă găleata). În metafora mea vaca e bărbatul care nu înțelege ce are alături și dă cu piciorul furios (și aici se încadrează cam 70% din bărbații cu care am fost). Eu nu am fost în nicio competiție cu nimeni, niciodată, alții au fost. Dar dacă vrei să discutăm despre un caz în particular, hai să o facem în privat, dacă nu ți-e cu supărare.
RăspundețiȘtergereChiar si in metafore vaca are tzatze, boul nu. Greierele are doar chitara, furnica are tot ce-i trebuie, mai putin ureche muzicala.70% barbati care au stat cu tine au fost furiosi, nu este un procentaj cu care sa te lauzi :)
RăspundețiȘtergereCuraj este atunci cand te uiti in oglinda si vezi cat de ticalos esti,talhar, nemernic.... si recunosti asta pentru tine, nu pentru altcineva.
Frica te tine in viata, fara frica nu am putea sa evoluam, am fi toti niste curajosi blazati si plafonati.Echilbrul vine atunci cand te impaci cu tine, asa cum esti esti...print si cersetor.Poate asta este fericirea.
In nici un caz nu vreau sa discutam despre un caz, daca vrei sa vorbim..stii cum sa ma gasesti.
O seara buna, Lia.
Anonim, nu prea mă pricep la ghicit în bobi și în metafore, așa că fără nicio intenție de făcut pe interesanta îți spun că nu știu cine ești, așa că nu cred că simt nevoia să vorbesc cu un anonim pe care nu îl pot identifica. Noapte bună, oricine ai fi
RăspundețiȘtergereP.S. Dacă nu vrei să discuți despre ceva anume, de ce ai simțit nevoia să te bagi în seamă cu suficiența unuia care crede că știe despre ce vobește?
RăspundețiȘtergereDomnitza, doar atit: sa nu faci copil si sa-l cresti singura. Copilu' e bine sa aiba mama si tata tocmai pentru echilibru. D-aia e intelept sa te gindesti bine cu cine-l faci ca sa-l cresteti impreuna. Eu asa zic. (am auzit ca suedezii sunt baieti OK, ia vezi)
RăspundețiȘtergere:-) mai sa fie! Iar ai scris ceva frumos....
RăspundețiȘtergereAvem noi femeile un singur neuron insa cand il odihnim nitel.....gandim si scriem lucruri bune.
Lectia completa ti-ai primit-o. Asta inseamna ca eviti cu siguranta companii de genul ala...
Apoi ai dreptate viata este un mar din care musti cu pasiune, chiar nu conteaza daca marul are viermi ori coaja tare ...daca iti place *marul* ..il mananci. Referitor la copii....cand vrei sa faci copil il faci, scuzele sunt de prisos, exista o regula ce porneste din interior..vrei copii ii faci...noi femeile desi concepem copiul deobicei in doi, nu ne bazam in totalitate pe altii sa ni-l creasca...apoi ai dreptate sunt atatia copii fara parinti in lumea asta ...depinde de prioritatile si prejudecatile fiecaruia...eu sunt de acord cu tine.
"Unde exista Dumnezeu este bine"...asa spune Biblia!
Cred cu tarie in fraza aceasta pentru ca in 21 martie mi-a murit bunica si in acelasi timp ea mi-a fost si prietena si confidenta! Lipsa ei o simt dublu(din motivele spuse mai sus)...eu am tras linia si ma gandesc ca a murit frumos si de batranete...viata este ciclica si ma straduiesc sa inteleg asta....este greu.(probabil pentru majoritatea dintre noi,inclusiv eu..suferim dupa moartea cuiva si din cauza milei, ne este mila de noi).
Ea locuia langa padure, bunica mea, seara era intuneric bezna si plin de animale salbatice in jur, vaduva din '83 ...a fost intrebata de catre preotul satului " tanti roza nu va este frica sa locuiti singura acolo?" si ea a raspuns " de ce sa imi fie frica eu il am pe Dumnezeu".
Sa stii Lia ca amandoi si eu si el am inteles ce intrebare stupida putem sa ii punem unui om care de-o viata a trait in acel loc.
daca ii era frica pleca ori cauta solutii, ea a gasit una unica si a trait bine merci cu Dumnzeu pana la varsta de 87 de ani.
Nu inteleg de ce buni a trebuit sa moara acum, nu stiu la ce m-ar fi ajutat pe mine daca mai traia putin (aci sunt egoista ca ma gandesc la mine picutz)poate se inbolnavea, paraliza ori poate ne mai bucuram nitzel impreuna...cine stie! La final sufeream de dorul ei la fel...insa ma resemnez si desi nu stiu de ce a trebuit sa moara macar stiu unde a plecat..la Dumnzeu si atunci inseamna ca ii este bine...
Altceva..
RăspundețiȘtergereJean Paul Sarte spunea ca frica teama si magia sunt trei situatii cu care noi oamenii nu ne putem adapta! Inumanul este hotarit numai de om prin frica, fuga sau apel la magie.
Acestea trei situatii inumane le putem interpreta clasic: cand ne este frica ne pierdem, cand suntem abandonati suferim, magia ne sperie ne creeaza teama si toate aceste stari se produc in cerc vicios...insa..
Teama ne blocheaza, ne face sa ne pierdem *propriul sine* eventual legatura cu persoanele din jurul nostru, dam inapoi, avem retineri, simtim neputinta, slabiciune fizica,incrememnim, ne razvratim, din teama avem trairi defensive si dorinte de a ne impune de a lupta cu ea.....dar dintre fuga, incremenire, blocaj si lupta eu aleg lupta. Aceasta este tehnica mea de supravietuire in momentele acestea...cred cu tarie ca atunci cand vrei sa iti invingi teama trebuie sa o consumi!
Fuga poate fi abandonul, fuga fizica ori detasarea, detasarea de o anumita relatie ori stare ori persoane tot fuga se numeste ...insa aceasta uneori este benefica...ne detasam ca sa ne reintoarcem in forta(barbatii fac asta intr- o relatie deobicei)..insa desi poate fii benefica tot nu e buna, parerea mea...tot pe fondul fricii apare.
Magia, doar noi credem ca ne putem induce anumite stari supranaturale, ca putem schimba anumite situatii existente smd....nu cred in ea si daca nu cred in ceva n am ce sa despic firu'n patru pe tema aceasta.
Am filozofat nitzel insa concluzia mea este ca omul isi induce anumite stari pozitive ori negative, cred ca aceste stari sunt trecatoare, e vorba de clipa aici, exact cum fericirea e "de moment" asa poate fii si frica de exemplu...cred ca toate aceste situatii inumane enumerate locuiesc bine merci in subconstientul nostru...si deoarece subconstientul e greu de studiat si deocamdata un secret pentru medicina si stiinta ...nu le putem intelege nici noi.
Cred ca sufletul este defapt personalitatea noastra ...felul nostru nativ de a fii...de aceea suntem diferiti, unici si cand murim pe baza acestei personalitati se spune "avea un suflet bun"....pentru ca nimeni nu moare prost ori destept si nici sarac ori bogat...pierde modul asta unic de a fii..cred ca ni se iau inapoi amintirile si apoi personalitatea.
Poate aberez...dar asa cred eu...
Sfat pe final: nu reactiona la comentarii negativ ori pozitiv, oamenii sunt diferiti cum am spus si valorile sunt diferite...ce tu crezi ca merita sa pastrezi, sa studiezi sa respiri...pentru altul nu inseamna nimic....depinde de tine cu cine si langa cine stai sa iti petreci/ aloci timp din viata ta.
Apropo acest lucru nu stiu oamenii sa si-l valorifice: timpul.
Se angajeaza si isi negociaza salarul insa timpul nu si-l stiu vinde si apoi se trezesc ca sunt epuizati fara chef si traiesc in rutina.
Bucura te de marul tau in continuare.
cu drag, Rosa :-) (rosalia szekely on facebook) in caz ca m ai uitat!
Ce bine m-am simtit cand am citit ca si tie
RăspundețiȘtergereti-a fost frica de intuneric! N-ai idee! ;-)Important e insa forma de trecut, adica azi nu imi mai e frica de intuneric... imi vin insa idei de genul: si acum daca ar aparea un monstru gen alien sau predator din nimic, in intuneric? Sau un varcolac, ai? Si ma asigur singura ca sunt inventii (sper) si gata..... Sau fabulez cum ii inving...
Salmi are insa dreptate cand spune ca un copil, o familie, te responsabilizeaza. Deunazi, adica intr-o seara pe la 21 cand aici se intuneca, ma trezesc ca plec de la job si am doua optiuni: cu bicla peste dealurile asfaltate ale oraselului, sub lampile iluminatului stradal, la adapost cum ar veni, sau pe langa rau, plat si rapid dar in intuneric compact. Am ales de cateva ori drumul mai rapid pe langa rau pana cand m-a luat cu fiori lumina putin tenebroasa a farul de la trenul care venea din spate pe calea ferata la stanga mea, dintr-un fel de abur generat de raul de la dreapta mea...
Si cand socrul meu care pazea copilul acasa mi-a zis: "sper ca ai venim prin oras?" m-am hotarat definitiv ca sa aleg siguranta drumului un pic mai lung dar luminat. Nu zice nimeni insa ca lucrurile rele care se intampla nu le face intunericul in sine ci oamenii care se manifesta intunecat...
Mai frica imi e de imaginatia mea decat de altceva.....
Si desi nu pare (capricorn iubitor de siguranta si chibzuit) am uneori curaj nebun...
Imi mai e frica doar de apele adanci...mai adanci de 1,50m!
Lia, de aceea am scris ca esti binevenita indiferent de anotimp. Sunt sigura ca nu va conta daca e vara sau munti de zapada. :)
RăspundețiȘtergereSi da, da...scrie o carte la un moment dat. Toate trairile si experienta ta merita asta. Ai talent la a spune lucrurilor pe nume, frumos si cu delicatete sau chiar brutal si direct, ai stilul si farmecul tau aparte. Am zis! :)
mi-a placut comentariul semnat "Anonim" care are curajul impartasirii opiniilor - presupun ca d'asta se si semneaza asa; ei bine DA..vaca are tzate; cand esti BOU stii ff bine chestiunile astea :D
RăspundețiȘtergereZee, dacă o fi să-l fac cu cineva și să-l cresc singură, acu și cum mi-o fi scris, nu? :) Am zâmbit la aia cu "suedezii sunt băieți ok, ia vezi", dacă ar fi ca la piață, unde alegem mere roșii sau verzi ar fi mult mai simplu. Dar cred eu că și mult mai plictisitor :)
RăspundețiȘtergereRosa, în primul rând îmi pare sincer rău pentru pierderea ta, bunica. Din ce ai povestit a fost o femeie extraordinară :) Să știi că nu uit așa ușor, mai ales pe tine :) Sunt de acord cu multe din cele ce ai spus, la altele cuget :)
Ceska, sunt convinsă că dacă voi avea un copil îmi voi schimba prioritățile. Eu cu imaginația mă împac foarte bine, cu reacțiile mele mai am ceva probleme :))
Salmi, mulțumesc mult. Pentru tot!
Daniela, oamenii cu bube la cap și probleme trebuie ajutați profesional, noi trebuie doar să ignorăm :)
1. Eu nu maninc mere, si in general cruditati (nu va ginditi la..), nu-mi fac bine.
RăspundețiȘtergere2. Frica, cel mai tare mi-e frica de dentist.
3. Cel mai frica mi-a fost cind am emigrat, mai ales ca aveam si o familie in spinare. Am fost de o mie de ori gata sa renunt, sa ma-ntorc, cine m-a tinut a fost nefasta, in spatele fiecarui barbat puternic e o muiere puternica.
Oamenii sunt facuti sa traiasca perechi,
curiozitatea de care vorbeai, eu o numesc libertate. unii o pierd pe drum. poate pentru ca regulile la care se supun le dau o anumita stabilitate pentru ca toţi au incercat'o. e mai comfortabil decât reversul medaliei: sa descopere riscul, necunoscutul, curajul de a te lega singur la ochi si de a pasi unde iti fuge gandul. ma opresc. ideea e ca tuturor ne'ar prinde bine un "YES MAN" moment:)) sau life, de ce nu:P
RăspundețiȘtergereNeamțule, ai gastrită? :P Eu am crescut de mică printre dentiști, n-am apucat să-mi fie frică de ei că mă duceam din timp să mă repare. Se mai construiesc nefeste din astea ca a ta? Că aș avea și eu nevoie. Nu de alta, dar ca să trăiesc și eu în pereche :)
RăspundețiȘtergereAsirensong, libertate să-i rămână numele :)
Scrii minunat, citesc de ceva vreme..imi place mult, insa acum m-am hotarat sa-ti scriu si eu. Ma gandesc la ce spuneai despre faptul ca daca nu ai putea avea copii ai infia, asa gandeam si eu pana cand am infiat,acum gandesc ca ar trebui sa infiem si daca avem copii si stii de ce? pentru ca sentimentul matern (patern)e atat de natural si ei au nevoie de noi; iar cat despre frica si curaj spun si eu ca mi-a fost frica si nu mi-a fost in acelasi timp, iar curajul, nu stiu, a venit de la sine.
RăspundețiȘtergereFeli
Am trimis cu anonim pt ca nu ma pricep la termeni.
RăspundețiȘtergereFeli
Feli, bine ai început să și scrii :) Problemele mele sunt cu anumiți anonimi care se ascund în spatele acestui aparent anonimat ca să jignească sau să își verse frustrările. Tu ești Feli :) Cunosc mai multe cupluri care au înfiat copii (unii nu au putut avea pe ai lor, alții care au înfiat deși aveau un copil), mi se pare un gest extraordinar, chiar mai special cumva decât de a face (în condițiile în care eu admir enorm oamenii care știu să crească copii, să le arate iubire). Dar am cunoscut atâția pui superbi abandonați, aveau atâta nevoie de iubire! Pentru ei am început campania oameni darnici, iar acum insist să fie ajutați oamenii amărîți care pur și simplu au nevoie de ajutor, dar care nu își abandonează copiii. E nevoie de mult curaj, mult suflet și multă dragoste ca să faci gestul pe care l-ai făcut. Felicitări! Te mai aștept!
RăspundețiȘtergere