Despre firescul meu de zi cu zi

Aseară am adormit în cârâit de greieri, după ce am speriat cu lanterna doi bursuci și am aruncat niște oase vulpoiului. M-am trezit azi dimineață la 5 ca să mă pregătesc să plec la muncă și mi-am băut cafeaua pe terasă, urmărind o veveriță sărind acrobatic din creangă în creangă. I-am spus omului meu iubit cu care m-am regăsit după 15 ani că ne auzim mai târziu, poate ieșim la o plimbare cu ATV-ul, că îl iubesc, iar el mi-a răspuns drăgălășenii. Asta după ce găsisem un bilețel pe cafetiera pregătită doar să apăs pe buton cu alte vorbe frumoase. Totul în suedeză. Și e atât de firesc!

Acum un an de zile vă povesteam că m-am trezit speriată de liniștea din jur. Firescul meu de atunci includea bormașini în pereți la 2 noaptea, uși de lift trântite, oameni care păreau veșnic agresivi și arțăgoși, pe stradă, la magazine. Până acum un an scriam de doamnele amabile de la poștă, de casiera amabilă de la nu știu ce magazin, tocmai pentru că erau lucruri neobișnuite. Parcă și noi eram agresivi, de multe ori fără motiv real. Și, din păcate, era ceva firesc.

Îmi aduc aminte că de câte ori apăreau în presă statistici referitoare la calitatea vieții, în care Suedia era printre primele și România printre ultimele, inevitabil erau cunoscuți care comentau "păi, la ce salarii au ăia, e normal să trăiască bine". De 9 luni de zile trăiesc și muncesc în Suedia, iar calitatea vieții mele s-a îmbunătățit considerabil, în ciuda faptului că n-am ajuns până acum cu bani de la un salariu la altul. Și am destui cunoscuți care, după facturi, rată, mâncare, transport nu prea mai rămân cu nimic. Și atunci?

În București conduceam zilnic și de la prima oră, de când mă chinuiam să ies din parcare minute în șir pentru că doar dacă forțam puțin reușeam să ies, altfel nimeni nu îmi dădea voie, mă apuca o durere de cap care se amplifica cu fiecare claxon, isterie, înjurătură, mutră acră. Aici am început să conduc de ceva vreme mașinile de la muncă (dube mari în general) și, deși am prins de multe ori blocaje exact ca în București, nu am auzit niciun claxon, am fost lăsată de fiecare dată să schimb și câte 3 benzi odată (încă am probleme cu orientarea), iar de câteva ori am avut în spate un cârd de mașini care au așteptat cuminți și cu calm să parchez eu mastodontul pe câte o străduță îngustă. Nicio agresiune, niciun factor de stres. Pentru că oameni ăștia realizează că nu vor ajunge mult mai devreme dacă nu te lasă să te bagi în fața lor și că nu rezolvă nimic dacă se isterizează și claxonează în traficul blocat.

Și acolo mie îmi venea firesc să zâmbesc și portarului de la muncă, și casierei de la magazin și acriturii de la bancă, doar că rareori primeam înapoi același lucru. Aici mi-e firesc să zâmbesc și să salut șoferii de autobuz care îmi mulțumesc că mi-am scanat abonamentul și fac treaba asta cu toți cei care se urcă, mi-e firesc să scuz pe loc fără măcar o încruntătură pe cel/cea care din greșeală m-a călcat sau m-a lovit cu geanta în autobuz, pentru că și eu sunt scuzată cu un zâmbet dacă fac asta accidental. Mi-e normal și firesc să zâmbesc și să schimb câteva vorbe cu casierii din magazine care zici că beau apă cu drogul fericirii, așa de amabili și luminoși sunt, deși și ei muncesc multe ore pe zi, cu zeci de clienți. Acolo era ceva normal ca toată lumea să se plângă de muncă, ce nasol și de rahat e, aici toată lumea e recunoscătoare că o are.

După aproape 12 ore de când plec dimineața de acasă (2 ore și ceva dus-întors, 8 ore munca, 1 oră pauzele), mă întorc la omul meu (m-am mutat deocamdată parțial, în curând cu totul - și da, e atât de firesc!) care mă așteaptă, tot după o zi de muncă, să ieșim la un pescuit sau cu micuța lui la un picnic, atunci când o avem aici. Și sunt mămică 2-3 zile pe săptămână, îmi vine firesc să mă joc, să o spăl, să o șterg, să îi tai mâncarea în farfurie, să o pup și să o țin noaptea în brațe până adoarme și începe să ne dea pumni și genunchi în coaste. Și chiar dacă nu voi fi probabil cea mai bună prietenă a celei care îi este mamă, am discutat firesc despre tortul de ziua micuței și despre cum și câte zile va sta cu noi și câte cu ea, iar pentru că petrecerea a fost în casa tatălui fetei, adică a iubitului meu, eu am fost considerată gazdă și mi s-a mulțumit pentru tot ce am făcut. Firesc și natural.

Atât de firesc mi-a spus el că 15 ani de pauză au fost mai mult decât de ajuns, că e cazul să fim împreună de-adevăratelea, în casa noastră, cu deciziile noastre, cu grijile și bucuriile noastre, încât aproape m-am speriat de ideea că există și bărbați pe care nu-i apucă paranoia că ți-ai adus mai mult de o periuță de dinți în casa lor, asta însemnând că vrei să-i legi cu lanțuri. Dar mi-a trecut repede. Și am învățat foarte repede să îmi fie firesc să și aud cât de mult sunt iubită (pe suedeză, română și engleză), fără să-l facă asta să fie mai puțin bărbat. Din contră. Și dacă acolo era firesc să-mi hrănesc motanul și la ai mei câinii, aici hrănim șerpii exotici, șopârlele gecko și cameleonul, pentru că el e alergic la câini și pisici, în plus din reptile se fac și bani frumoși. Și dacă acolo era normal să feresc câinii vagabonzi cu mașina, aici trebuie să fiu atentă la căprioare care traversează strada.

Mi-a scris de curând o prietenă: "mă uitam la pozele tale din suedia și mă gândeam că trebuie să-ți zic ceva: nu știu de ce, dar parcă te potrivești mai bine în peisajul de acolo decât în cel de aici. mi s-a părut că e ceva ciudat de când ai postat primele poze. aici făceai notă discordantă cu oamenii; acolo, deși nu semeni cu ei, te integrezi ff bine în imagine." Au trecut 9 luni de când am ajuns în Suedia și am sărbătorit asta cu prietenii mei români, suedezi, brazilieni, cu palincă și ciorbă de perișoare cu borș de la mama. De fapt, sinceră să fiu, simt că mi-am sărbătorit locul meu de aici. Pentru că trebuie să o spun, cu riscul de a supăra sau deranja, dar fără să simt nevoia să demonizez ceva din trecut sau să idealizez ceva din prezent, viața mea din România e atât de departe! Și da, chiar simt că locul meu e aici, firesc, normal, că mă aștepta să îl ocup de acum 15 ani când am cedat din cauza birocrației și a vârstei prea fragede. Mai am multe de rezolvat, cu învățat limba, cu actele, cu multe. Dar deja nici nu mai știu ce să răspund când sunt întrebată de ce am venit aici, pentru că mi se pare firesc să fiu aici.

Sincer îmi pare rău că nu scriu mai des, că nu mai stau de povești pe chat, dar nu îmi pare rău că nu mai stau pe net, ci că mă bucur de fiecare minut de lumină ca să trăiesc. Și dacă vă gândiți la mine, ce-oi mai face, să știți că sunt la pescuit sau la un picnic, că stau la un pahar de vorbe la iazul artificial și hrănim somonii, că mă dau cu ATV-ul pe coclauri. Și mi-e firesc de bine.