Ce-a speriat-o pe Vulpea urbană

De când mă ştiu, cu excepţia a vreo 3 ani, am stat întotdeauna la bloc. Acum doi ani şi ceva scriam cum că zi de zi mă trezesc cu o durere de cap relativ uşoară, dar iritantă şi mă culc noaptea cu ea, după caz, mai intensă sau insuportabilă. Nu din cauze de natură medicală. Şi atunci, mă întrebam eu, cine e durerea mea de cap, de unde vine şi ce caută ea în viaţa mea? Păi, în primul rând, dacă aş da o scurtă strigare pe geam "băăăă, cine îmi dă şi mie o gaură (la propriu, nu la figurat)?", m-aş trezi la uşă cu cel puţin 12-15 personaje înarmate cu o bormaşină: "a mea are diametru de găurire de 16 mm la beton şi 12 la oţel", "da' a mea are numărul de percuţii de 40.000 rotaţii/min!", "a mea are şi placă rotativă de perii pentru o putere mai mare şi o durabilitate mai ridicată a periilor colectoare". Din exces de zel pun pariu că s-ar alinia la uşa mea şi vreo 2-3 neni cu flexu', polizorul unghiular sau cu ciocanul rotopercutor. Strigarea aş putea să o fac de la 8 dimineaţa până pe la 11 noaptea, zi lumină/noapte întuneric, rezultatul ar fi garantat. La mine la bloc, la gagic la bloc, zi de muncă, weekend, ecoul celor X bormaşini, combinat cu flex, ciocan şi polizor îmi garantează durerea de cap de zi cu zi. Aia primară, cu care îmi încep ziua.

Peste care vin in forţă claxoanele, motoarele de Dacii tigăi şi scutere de rahat, tobe sparte sau jiglere înfundate. Am mai spus-o de câteva ori, Bucureştiul începe să semene tot mai mult cu New York-ul ăla din serialele şi filmele poliţiste, unde sunetul de fundal e întotdeauna o sirenă de salvare sau poliţie. Urletul sinistru al sirenei a devenit un sunet obişnuit şi banal al cotidianului, mai ales că am biroul la intersecţia a două spitale mari. De oameni bolnavi nu spun nimic, oricum mă înspăimântă numărul salvărilor. Da' de miliţieni şi jandarmi, câte dracu de misiuni au aştia pe zi??? Sau dau drumul la sirenă ca să ajungă mai repede la şaormăria din Dristor? Oricare ar fi răspunsul la întrebările mele retorice, un lucru e sigur: durerea mea de cap se acutizează şi începe deja să comunice cu mine: "ding ding ding! ce faaaci? nino ninoooo! vrrrrrruuuuum!!!" "Ştii, îmi spune durerea, îmi place să stau cu tine, eşti simpatică. Nu îmi dai cu pastile, nu mă duci la doctor. Ciocolata neagra, îngheţata sau muzica pe care o asculţi să te relaxezi şi mă trimiţi la culcare îmi plac". Păcat că îngraşă îngheţata şi ciocolata ...

La plecarea de la birou, alte claxoane şi scârţâit de frâne. Acasă, durerea mea de cap se distrează relaxată cu bătaia ăleia de deasupra în parchet şi a vecinei de dedesupt de şniţele. Dum dum dum, pac, pac, pac, tan tan tan. Se bagă în seama şi eternele bormaşini. Şi flexul. Şi sirena. Un adevărat Bolero de Ravel.

Noaptea târziu, dau să leşin în pat. Durerea mea de cap bate darabana cu degetele. Se cam plictiseşte. Dar nu pentru mult timp! Noroc că sezonul de împerechere la pisici e deschis de prin aprilie până în octombrie, că altfel nu ştiu cum m-aş descurca doar cu alarmele maşinilor care nu se mai opresc că stăpânii lor imbecili şi cretini şi nesimţiţi şi mârlani nu catadixesc să iasă pe geam să o oprească pentru că "e doar un câine, dragă, daca era hoţ ştia deja să taie contactele, tu culcă-te la loc, la un moment dat o să se oprească". Până o să pornească iar.

Povestea de mai sus era foarte reală acum doi ani, la fel de reală şi zilele trecute. Doar că de câteva zile nu mai stau la bloc, ci m-am mutat la draga mea Iulia, la căsuţă, pe nişte străduţe mai izolate, cu case. Şi pentru prima dată, am dormit singură acolo. Am adormit cu televizorul pus să se închidă singur. În prima noapte, m-am trezit panicată, pe la 2. Ceva nu era în regulă. Am verificat uşa, m-am uitat pe geam. Am deranjat pisica. Am adormit cu greu la loc, cu sentimentul că se întâmplă ceva, dar nu-mi dau seama ce. A doua noapte la fel. Ziua am stat acasă, bolind cu ficatul în braţe, aţipind din când în când. Dar senzaţia de ceva ciudat nu mă părăsea. Aseară am lenevit pe canapea, dar am stat cu urechile ciulite. Şi la culcare, am închis televizorul. Întuneric spart doar de o geană de lumină de afară, câţiva greieri cârâitori. Şi atât. Şi atunci m-a lovit. Senzaţia stranie este ... liniştea! Şi lipsa durerii de cap. Încă trei zile şi nici măcar sunetul alarmei de la telefon nu mă va mai agresa, măcar pentru o perioadă. Mi-a înflorit deja un zâmbet larg pe toată faţa, doar la gândul.