Nu ti-am mai scris de mult ...

Draga mea/Dragul meu,

Te rog sa ma ierti ca nu ti-am raspuns, ca nu ti-am mai scris de atata vreme. Ma simt ca naiba, dar sper sa ma intelegi. As putea sa iti spun doar ca nu am avut timp, si nu as minti, dar de fapt nu am avut mai ales chef, nu am vrut sa iti scriu. Sa nu crezi ca e ceva personal, nu am scris nimanui, cu exceptia Cristinei si asa, picaturi scapate. Acum mai bine de 2 luni am realizat ca ii scrisesem Cristinei acelasi mesaj, de vreo 4 ori la rand: "nu mai pot, sunt epuizata fizic si mental, stresata cu atatea examene, hartii si birocratie, rupta de la munca. Am ajuns sa urasc munca pe care o fac, dar e singura modalitate de a aduce un ban in casa, asa ca ma duc ca un robot, trezita la 4.45 si culcata la 11 noaptea, dupa ce, ajunsa acasa la 5 jumate de la munca, mai am si de invatat sau scris vreun test pentru scoala. Weekendurile inseamna doar trezit ceva mai tarziu, in rest tot carti si exercitii. Nu mai pot, mi-am atins o limita pe care n-o mai atinsesem pana acum". Cand am vazut cat de obsesiv povestesc de oboseala si stres, cat de multe noduri mi se aduna in gat cand scriu, am decis sa nu mai raspund, sa nu mai scriu nimanui. Nu doar ca simteam ca e dramatic si patetic ce povestesc, ci ma simteam si eu rau cand puneam pe hartie dramatismul si patetismul. In plus de asta - sper sa nu te supere prea tare egoismul meu - nu ma mai simteam capabila sa mai aud/citesc despre problemele altora (e cumva firesc sa raspundem cu problemele noastre cand altcineva ni le spune pe ale lui), nici macar despre ale tale. Te rog sa ma ierti!

A fost asa o nebunie de ganduri, sentimente si trairi in mine, ca probabil de-aia imi e foarte greu sa "pun pe hartie", sa povestesc. Peste cativa ani, cand imi voi scrie cartea povestii mele de imigrant, toate se vor fi asezat intr-un fel sau altul, asa ca e important sa am la ce ma uita inapoi, sa nu cumva sa uit vreun detaliu. Am mai spus-o si in alte ocazii, sunt convinsa ca experienta e/imigrarii, a plecarii de undeva si a construirii unei noi vieti in alta parte este unica pentru fiecare. Ce scriu aici sunt ganduri si experiente personale, nu ghid pentru altii care trec sau vor trece prin etapa asta. Dar stau uneori si ma intreb daca m-ar fi ajutat in vreun fel sa fi citit exact povestile astea inainte sa mi se intample mie.

In afara de programul asta cu dormit 5 ore pe noapte, muncit din greu (ti-am povestit cum strangem noi dupa vreun incendiu, cum caram si curatam, mai nou am lucrat si cu mucegai si fibra de sticla), invatat ca o dementa (credeam ca un curs la distanta e mai lejer, dar a fost din contra, studiu in fiecare zi si weekend, 1-2 examene in fiecare saptamana, lucrari saptamanale, iar profa a vazut din primele lucrari ca sunt foarte buna, asa ca atunci cand faceam mai la futu-i pomana vreo lucrare, mi-o trimitea inapoi sa o refac), eu am si o casa si o familie, 2-3 zile pe saptamana o avem pe asta mica, nu pot sa-i spui copilului ca nu ne jucam, nu facem de mancare, clatite, stat la povesti ca mama nr. 2 e obosita, asa cum nici vasele nu sunt spalate si mancarea pe aragaz in fiecare zi, oricat de mult ar face si el. In weekenduri fugeam de invatat si evadam in sera, la vopsit pereti, curatat curtea si eram fericita, ca faceam altceva.

Dar ultimele martie-aprilie mi-au fost cumva mai grele, mai apasatoare, din alte motive. Pe langa epuizarea fizica, am trait niste sentimente foarte dubioase, niste momente de panica nemaintalnite, legate de faptul ca traiesc acum intr-o alta limba. Nu m-am gandit niciodata cat de parte din mine imi e limba romana, pana cand nu m-am trezit ca daca nu dau un telefon sau nu vorbesc cu ai mei pe skype, nu ma pot folosi de atatea cuvinte, glume, expresii care sunt atat de firesti in mine. Iar limba in care traiesc acum nu mi-e inca 100% la indemana, ci inca ma lupt uneori cu ea. "Vorbesc o limba care nu-i a mea!" mi-am urlat in cap intr-o zi, pe drum spre firma, cu o colega suedeza in masina. Cand i-am spus ce-i cu mine, mi-a zambit fara sa inteleaga la ce ma refer si mi-a raspuns: "cand ai inceput munca acum un an si un pic, nici nu te-am bagat in seama, nu existai. Un an de zile mai tarziu, trebuie sa iti spun ca esti unul din oamenii pe care ii admir cel mai mult, ma impresionezi cu cat ai reusit sa faci in atat de scurt timp, scoala, munca, ba mai faci si o sera, ai grija si de familia ta. Nu cunosc pe nimeni ca tine. Nu te stresa, nu ai de ce, vorbesti extraordinar de bine suedeza, e o placere sa stea omul de vorba cu tine". Draga de Emilie! Ce sa-i fi spus atunci? Ca am ajuns aproape sa detest cum se minuneaza toti de cat de bine vorbesc si cat de mult am invatat in doar un an si doua luni, in timp ce mie mi se pare ca inca vorbesc ca o retarda? Cel mai nasol moment a fost inainte de Pastele suedez, cand eram la cumparaturi, eu ca un zombie de oboseala si rau (organismul meu incepuse sa imi faca figuri si reactiona prin ameteli, senzatii de voma - am si varsat de doua ori - plus dureri de oase si cap). Cand sa-l intreb pe David, cu care acum vorbesc numai suedeza, daca sa cumparam ... blank! Zero. "Aia roz pe care ii punem pe sandwich-urile alea cu salata si maioneza!". Nu-mi venea cuvantul nici pe suedeza, nici pe engleza, nici pe romana. Ma sufocam. Panica totala. Am alergat de nebuna prin tot magazinul pana am gasit ceva-ul la care ma refeream si am inceput sa urlu: RÄKOR! SHRIMPS! CREVETI!!! Dupa care m-am pus pe jos si am inceput sa plang infundat ca un copil. Bietul David! Nu stia ce se intampla cu mine, teoretic era o tampenie, pentru mine era o drama. Completely lost in translation! Chestia cea mai ciudata e ca exact in perioada aia, cand detestam sa deschid cartile, sa scriu teste si lucrari, cand refuzam sa citesc romanul pe care trebuia sa il recenzez, desi imi placea la nebunie, dar refuzam pe ideea ca TREBUIA sa citesc, tocmai in perioada aia am luat numai note maxime cu felcitari de la profesoara. Mi-am recitit de curand lucrarile, recenzia de film, de carte, povestea despre cum visez sa calatoresc si m-am minunat ca eu am scris chestiile alea.

De invatat limba m-am apucat acum 1 an si 3 luni, cand mi s-a spus de catre profesorii suedezi ca am nevoie de minim 10 luni pentru primele doua nivele, cele de suedeza pentru imigranti, apoi hehe! daca sunt ambitioasa si ma dedic 100% studiului, cam 2 ani sa fac cele 3 cursuri de perfectionare (gramatica, literatura, etc) de suedeza ca a doua limba. Prietena mea Alina le-a terminat in 2 ani si mi se parea ceva extraordinar. In continuare o consider o exceptionala, dupa 6 ani in Suedia sa fie anul 4 la facultatea de Drept, una din cele mai grele si mai "suedeze". M-am apucat de munca la o luna dupa primele ore de scoala. Si sansele mele de a invata limba, de a o studia la aceste cursuri, au scazut la jumatate, in ochii celor mai multi. Din februarie anul trecut nu m-am oprit din munca si scoala in paralel decat cateva zile in iulie, in septembrie si de Revelion, dar am stat si atunci cu gandul la ce examene urmeaza, la ce hartii trebuie sa ma mai agit sa obtin.

In aceeasi perioada martie-aprilie mi s-au amestecat panicile lingvistice cu sentimentul ca n-am pic de patriotism, ca sunt o apatrida, nici suedeza, dar sigur nici romanca. Daca mai demult ma dadeam peste cap si explicam ca romanii nu sunt doar curvele de care citim in ziarele de aici si nici doar tiganii care canta si cersesc pe metrou, acum nu mai simt nevoia de explicatii. Daca nu raspund la misto (cum i-am raspuns unui coleg care citise in ziar de un grup de prostituate romance si a facut o gluma proasta cum ca "daca vreau sa ies cu o romanca, trebuie sa platesc?" cum ca da, noi romancele suntem atat de bune, ca trebuie sa fim platite, David imi lasa bani pe perna si in noptile cand doar sforai si trag bashini), nici macar nu mai ridic ochii din ziar sau carte cand trec tiganii cu acordeonul pe langa mine. Auzindu-i pe doi francezi care discutau despre modul in care cersesc tiganii romani in Paris, eu m-am trezit ca nu sunt nici indignata, nici jenata ci "ia, uite, Lio! Pricepi franceza!". Nu mai citesc niciun ziar romanesc, nu mai comentez pe facebook la tot felul de povesti cu alegeri, politicieni romani, etc. Si m-au apucat sentimente de vina din cauza asta! Mi-au trecut repede, pentru ca intre timp am terminat macar cu scoala pentru o perioada, ma trezesc tot la 4.45 dimineata si ajung acasa la 5 jumate dupa-amiaza de la cate o munca nasoala, ma dor un genunchi si spatele tot mai tare, dar David imi face masaj (si eu lui) si dupa 5 jumate ma ocup doar de udat in sera, plantat flori, strans si aranjat pe terasa, decorat prin casa. Pe 17 aprilie am primit ultimul rezultat final de la ultimul din cele 5 cursuri, cu nota maxima. Si mi-am trimis si actele ca sa ma inscriu la facultate. De fapt, la 3 facultati, 6 cursuri diferite. Trebuie sa mai astept pana in iulie, cand voi afla daca am fost acceptata la vreunul din ele. Vreau sa ma fac profesoara, ti-am zis? Visul meu de cand eram copila. Daca totul merge bine, am notele suficient de mari si sunt acceptata, din toamna as incepe facultatea. Iar! La zi, cu credit de studii, poate am noroc sa prind si vreun job partial, cateva zile pe luna. Si nu mai spun mai departe, ca sunt superstioasa. Ideea e ca am planuri. Nu am niciun plan B, in caz ca nu sunt acceptata la facultate, dar incerc sa nu ma gandesc, ca iar ma apuca nebunia si panica si iar nu-ti mai scriu cu lunile.

Ai vazut ca desi nu ti-am scris, am pus pe facebook poze vesele, cu flori si bucurie. Pentru ca doar astea m-au salvat sa nu o iau razna in perioada aia. Momentele rare in care faceam altceva in afara de invatat si muncit. Si omul meu iubit. Care poate nu intelege chiar tot ce se intampla cu mine, dar ma sustine in tot ce fac, imi sterge lacrimile cand ma apuca plansul, imi maseaza picioarele cand ma dor, ma tine in brate cand sunt obosita si ma trimite la culcare cand ma vede ca atipesc in canapea. Si povesteste tuturor ca are cea mai minunata femeie din lume, cea mai desteapta. Stii, i-am povestit atatea de tine! Stie cat imi e de dor sa ies cu tine, Cristina, la un vin fiert sau un frappe in Centrul Vechi, sa ies cu tine, Mircea, Mihai, Mika, la o ciorba si multe povesti la carciuma la Casa, sa stau cu tine, Vio, Raluca, Dana, Mirela, la barfe si tigara pe scari la serviciu, sa beau cafea la ibric cu tine, Camil, sa stam de povesti in bucatarioara ta, Gabitzu, sa ies la film si actiuni, sa adunam haine pentru copii cu tine, Sana, Nina, Ciupercutza, Ada, VV, Monica, Croco, Marmotzica, iYli, Nona, Rontziki, Rodica, Viorica, Dragos, Escu, Bogdan, sa stau cu tine, Oana, la bere si cafea si povesti cu pisici, fotbal si barbati tampiti, sa iti strang in brate superbul copilas, Alexandra, si pe al tau, Iuliana, sa ma fi cunoscut si fata in fata la o cafea cu tine, Otilia, Gabriella, Simona, sa te scot la o plimbare, Cristina cu cei doi cei mai dragalasi baieti din lume, sa fac paralele intre birocratii romano-suedeze-austriece la un ceai rece cu tine, Zazuzule. Si stie si intelege si cand stau uneori seara sa raspund comentariilor tale, chiar daca ar prefera sa petrecem minutele alea tinandu-ne in brate. Si mai ales, stie cat de mult mi-e dor de tine mama, tata, Cristi, Caty, Mara, Roxi, Nutzi, Andreea, Cristina, Alexandra!

Dar stii, draga mea, dragul meu, ce e minunat? Ca reuseste cumva, omul asta al meu, sa imi fie si iubit, si prieten, si familie, asa incat dorul sa imi fie dor, dar nu durere. Si ma face sa zambesc si sa imi incep ziua la 4.45 dimineata mai usor cand gasesc pe masa cate un biletel de la el cu dragalasenii, sa ma simt iubita cand se uita la mine, sa ma simt "acasa" in limba lui cand imi spune pe romaneste "te iubesc", ma face fericita pur si simplu. Si aia mica imi spune "a doua mea mama", ma pupa pe burta sa vina mai repede un fratior, adoarme tinandu-ma de mana. Iar mama ei imi e prietena si toti trei suntem familia celei mici si nu-i nimic ciudat in asta, ci doar firesc. Si mama lui David ma iubeste, o vad in ochii ei care rad de cate ori ne intalnim. Si ta-su ala dur si ciudat mi-a spus ca ma admira tare mult, iar el nu a mai spus asta decat unei nepoate. Iar restul familiei ma considera parte din familie acum. De colegii de munca nu mai spun, cat de mult s-au bucurat de rezultatele mele de la scoala, de reusitele mele. Si uite ca de la panica si sufocat, am ajuns in scurt timp sa ma simt acasa in limba lor, chiar daca mai am tare multe cuvinte de invatat. Si le am pe Adriana, Alina si Eva cu care turui romaneste, sunt surorile mele, chiar daca apucam sa ne vedem asa de rar.

Draga mea, dragul meu, te rog sa ma ierti daca ti-am luat prea mult din timp. Iar am turuit ca o nebuna. As fi vrut sa-ti scriu doar ultima parte, dar ma stii ca nu ma ascund si mai ales tie pot sa-ti spun tot ce si cum fara sa ma simti patetica sau dramatica. Imi doresc tare mult sa-mi spui ca esti bine, ca totul e frumos si cum ar trebui sa fie, ca va pregatiti de vacanta si relaxare. Dar stiu ca nu are cum sa fie totul roz, asa ca sa stii ca urechile si umerii imi sunt iar la locul unde le stiai. Si daca nu ai timp sau chef sa imi scrii, sa stii ca nu ma supar si inteleg. Oricum, mi-e dor de tine si iti doresc din suflet sa fii bine. Te pupez cu drag!

P.S. Am uitat o chestie, nu stiu cat de importanta o fi. Zilele trecute m-a tagg-uit un prieten intr-o poza cu Vama si mi-a spus ca stie ca mi-e dor si de-aia. Mi-am dat seama ca m-am uitat cu nostalgie la pozele din Vama de 1 mai, puse pe facebook de atatia, cu nostalgia unor vremuri faine. Dar nu tanjesc dupa asta. In schimb tanjesc dupa zilele lungi de 20 de ore si abia astept sa fie Middsommar. Pentru ca acum sunt aici. Si au inceput sa-mi creasca radacini. Apropo, ai vazut ce par lung am? :) Si nu, cateii nu sunt ai nostri.