"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 6 martie 2013

Mashtera, mama-vitrega, copilul-bonus

Care e primul cuvant/prima imagine care va vine in cap cand auziti cuvantul "mama-vitrega"? Cenusareasa si mama vitrega odioasa, plus cele doua putori de fiice, Alba-ca-Zapada si mastera criminala? Pana de curand si eu tot la astea m-as fi gandit, sincera sa fiu. Copil fiind nu am avut prieteni cu mame vitrege, asa ca erau bine infipte in cap figurile ticaloase de mai sus. Ca adult am intalnit cateva cazuri care nu m-au facut sa-mi formez o alta imagine a mamelor vitrege, in schimb m-au inspaimantat teribil la gandul ca as putea eu fi vreodata vitrega (sau vitregita?). 

Primul episod a fost al amicului X, care a aparut la noi la vreun an dupa un divort urat, cu o alta femeie. Alaturi de ei si baietelul lui de vreo 6 ani si fetita ei de vreo 3 ani. Foarte draguti si relaxati copiii, foarte ok si adultii. In urmatorul an au venit tot mai rar cu baiatul, care era din ce in ce mai agresiv si rautacios. Si am aflat povestile cu fosta care atat i-a spus copilului ca actuala e o nenorocita care le-a distrus familia, incat copilul a ajuns sa o injure si sa ii distruga lucrurile, apoi sa refuze sa se mai vada cu ei. Tatal il vede acum separat, doar pe el. Mama-vitrega ar fi vrut sa se implice, dar nu a avut cu cine. 

Al doilea caz e al unei foarte bune prietene care s-a indragostit, s-a casatorit, si-a dorit echilibru si o constructie frumoasa, in doi. Dar s-a trezit ca nu e asa usor sa construiesti trainic de la baza cand in economia "santierului" mai exista si o fosta si un copil. Si cand fosta iti pune de la inceput o eticheta de "curva care s-a bagat intre noi sa ne distruga" (desi pana la aparitia "curvei" era frumos stabilit ca fiecare sa isi vada de viata si drumul lui, separat) si ii da extrem de multe lichide copilului (care tocmai invata sa nu mai foloseasca pampers) exact inainte de drumul de 45 de minute cu masina, stiind ca "nenorocita" il va tine in brate, e greu sa mai zambesti ingaduitor si sa iti doresti sa experimentezi rolul de mama-vitrega. Brusc, dupa ce vizitele copilului fusesera "la liber", fosta nu mai vrea sa imparta nici un Craciun/Paste/ziua copilului cu tatal DAR "datoria lui legala" e sa vireze minim 25% din venit lunar in cont. Dintr-odata copilul invata prostii si lucruri indecente de la tata, dar mai ales de la vitrega. Si uite asa, dupa atacuri multiple, mizerii, frecusuri permanente, situatii nerezolvate si parte generoasa din buget care se duce spre un alt santier cu care nu ai nicio treaba, ajungi sa te intrebi daca vei dori vreodata sa fii mama, ca mama-vitrega sigur nu vrei sa fii. Ca sa nu mai vorbim ca, dupa atatea sabotaje, te intrebi daca merita investitia in constructie.

Cand m-am mutat in Suedia am descoperit o lume a cuplurilor/familiilor mult mai diversa. "Familii-nucleu" (mama, tata, copil/copii) alaturi de "familii vitrege" (el, ea, copilul lui, al ei, al lor), mama-vitrega care isi ia copiii-vitregi de la scoala, tatal-vitreg care merge la pescuit cu copilul-vitreg, ba chiar si sarbatori gen Craciun la care mama isi are alaturi cei 3 copii, sotul, dar si cei trei tati ai copiilor ei, plus noile perechi ale lor si fratii-vitregi ai copiilor ei. In cam toate societatile actuale familia-nucleu este norma de la care pornesc toate considerentele si discutiile. Am fost foarte incantata sa descopar ca in societatea suedeza si familia-vitrega ("familia-pachet" cum mai este numita aici) a devenit, dupa o perioada in care a fost un fel de "fratele-vitreg nereusit" despre care nimeni nu vorbeste deschis, o parte din normalitate.

Eu nu am visat niciodata sa ma marit in rochie alba, dar sa ma indragostesc si sa iubesc un om minunat, cu care sa formez o pereche in adevaratul sens al cuvantului, cu care sa imi construiesc viata, sa facem copii, am visat. Nici la copiii altora nu am visat, trebuie sa recunosc. Pana m-am trezit ca mi se combina visul cu ne-visul in realitate. M-am regasit cu iubirea vietii mele, dupa 15 ani si am realizat ca am primit amandoi a doua sansa de a construi ceva frumos impreuna. Dar nu eram doar noi doi. Era si copilul lui dintr-o relatie anterioara. Si uite asa m-am trezit intr-un rol fara un nume si statut clar, dar mai ales fara un ghid de folosire, mai ales a sentimentelor si trairilor. Ideea de mama-vitrega exista la nivel subconstient in mine, ceva intre Mashtera si experientele traumatizante ale cunostintelor mele, temperata de exemplele pozitive suedeze. Pe net am gasit doar articole din alea instructive, "cum sa fii o mama-vitrega buna", "Sotul tau are copii din prima casatorie si tie iti este greu sa gasesti o cale de comunicare cu ei? Chiar si pentru aceasta problema delicata psihologii dau solutii" sau povesti pe forumuri ale unor femei isterizate si traumatizate de bestiile de copii-vitregi sau ticaloasele de foste. Cel mai tare mi-a "placut", pe un forum romanesc pe care diverse mame spuneau cum e bine sa impui granite si sa le dai sarcini copiilor, cum au desfiintat-o cateva "mame-bune" pe o mama-vitrega pentru ca si-a permis sa spuna ca ea are o relatie ok cu fiica vitrega de 15 ani, de la inceput i-a impus niste granite si printre sarcinile fetei este si cea in care spala cada si chiuveta. Moama! Ticaloasa de mama-vitrega care foloseste bietul copil pe post de slujitoare! Huo! Mashtero! Cu ocazia aia mi-a trecut prin cap ideea ca mamele-vitrege sunt asa de rau vazute pentru ca s-au ocupat temeinic "femeile si mamele normale" de imaginea vitregelor, dintr-o teama ancestrala de tipul: o alta imi poate vraji si fura barbatul, copiii mei ar putea sa o placa, deci hai sa umplem de rahat din start orice "alta". 

Discutiile mele cu altii (femei in general) in anumite momente mai tensionate erau ciudate, ca pe de-o parte ma ascultau ca pe prietena lor care are ceva trairi speciale, pe de alta ca mame care nu isi pot inchipui ideea ca ai lor copii ar putea sa creasca vreodata alaturi de alta femeie sau, in partea opusa, ca femei care au fost traumatizate de fosta si copilul vitreg incat nu se mai pot gandi cu drag la niciun copil. Si era atat de greu sa imi explic trairi pe care ele nu le simtisera! Povestea mea nu e nici tragica, nici dramatica, ci ar putea spune multi ideala. Dar care a venit cu niste sentimente, ganduri si trairi noi care uneori m-au speriat, alteori m-au facut sa plang, sa turbez, sa fiu frustrata si sa ma simt un om rau, o femeie a dracu, o "mama-vitrega" mashtera pentru ca nu mai auzisem la altii despre astfel de trairi, nu stiam cum "trebuie" sa simt si aveam senzatia ca e ceva rau. Pana am gasit, de curand, o carte despre multe povesti ale altor mame si tati vitregi, povesti care se concentrau pe ei, trairile si sentimentele lor, NU pe ce ar putea simti copiii, fostele sau altii. O carte in care mi-am regasit din spaime, temeri, reactii si nu m-am mai simtit nici un om rau, nici o mashtera.

Barbatul regasit de mine incheiase mai mult decat decent legatura cu fosta, erau doi adulti responsabili care isi cresteau (cateva zile la unul, cateva zile la altul) copila cu dragoste, afectiune, intelegere, care explicasera de la inceput (si repetasera pe parcurs) ca ii sunt mama si tata, o iubesc, dar ei doi nu vor mai fi vreodata un cuplu, asta insemnand posibilitatea ca fiecare sa isi gaseasca pe altcineva. Chiar inainte sa apar eu in peisaj, copila ii spusese lui taica-su ca isi doreste ca el sa aiba o prietena, una mica, bruneta, cu ochi caprui si nu batrana, pentru ca ea vrea frati. Am cunoscut-o pe copila destul de repede de la reinceputul relatiei noastre. Eram atat de emotionate amandoua! Ne-am placut, am avut o zi frumoasa impreuna, am facut clatite (si acum tine minte si povesteste de tigaia roz pe care am cumparat-o special pentru asta). La scurt timp am cunoscut-o si pe mama ei. Atunci sa fi vazut emotii pe amandoua! Am vazut multe in ochii ei (suspiciune, curiozitate, poate o usoara teama), dar nu am vazut rautate sau idei preconcepute, si asta m-a ajutat enorm si am devenit, in timp, chiar prietene, as putea spune. 

M-am mutat in casa lui (a lor) la invitatia atat a lui cat si a copilei. Nici nu apucasem sa imi desfac sacosele cand am organizat la noi ziua fetitei. Si m-am trezit ca toti invitatii sunt doar din partea familiei mamei, ca ai lui erau plecati din oras. Bunica fetei si trei matusi care m-au scanat pe toate partile, care s-au fatait prin casa si curte cu o familiaritate care mi-a stat in gat, recunosc, desi stiam ca pana cu vreo 2 ani jumate inainte locul lui fusese cumva si al lor, ca doar veneau la petreceri si mese la fata/sora/nepoata lor. In plus, ele erau acum familia "de sange" a copilei sarbatorite. Petrecerea a fost aranjata perfect de catre mine. Pe de-o parte de dragul celei mici, pe de alta de dragul lui, dar multa ratiune din spatele datului meu peste cap a fost pentru a arata ca acum e locul meu, casa mea, familia mea. Pentru ca asta era senzatia frumoasa pe care o traiam la inceput, cat de minunat e sa fiu alaturi de si sa construiesc impreuna cu mica mea noua familie. 

Dupa primele luni, jumatate de an, in care eram o incantare si o noutate pentru micuta si ea pentru mine, au inceput sa apara si ceva nori si umbre pe langa casa si familia noastra. Cel putin asa le percepeam eu. Lumea din jur incepea sa imi spuna ce bine ca cea mica ma place, ca fosta e decenta si o femeie deosebita si ma accepta, ce noroc am. Nu cred ca avea cineva alte intentii decat bune, dar pentru mine devenea sufocant ca nu imi spunea nimeni si mie ce minunata sunt ca accept si iubesc un barbat care are un copil si o fosta mereu prezenta. Ea era copilul lui in familie, fosta era mama copilului lui in familie, eu cine naiba eram? Mi-aduc aminte ce panica pe mine cand, in cateva zile, copila mi-a spus ca uneori ii vine sa ma strige "mama", ca asa simte, apoi o cunostinta care a intrebat-o pe fetita "cum te impaci cu mama ta vitrega?", apoi luat copila de la scoala unde profesoara m-a intrebat "dar tu cine esti?" (desi stia, ca omul meu sunase si explicase cine o va lua pe fata) si eu m-am pierdut in explicatii "sunt partenera tatalui fetei, adica mama-vitrega, adica a doua mama, adica ...". Eram total bulversata! Era frumos si flatant ca micuta imi spusese mama, dar eu nu ma simteam mama, ci un adult in viata ei, care o iubeste, vrea sa o protejeze, ii da de mancare, o pupa la culcare, o cearta cand o ia pe aratura, ii spune sa manance mai multa salata, dar si care uneori pur si simplu nu SIMTE sa faca toate astea, ci le face doar cumva din ratiune si obligatie. In acelasi timp, ideea ca as putea fi catalogata drept mama-vitrega m-a inspaimantat si am refuzat termenul. Nici "partenera lu tata" nu ma facea sa ma simt comod, ca nu ma simteam doar atat. Dupa ceva zbuciumuri, am deschis subiectul cu el si cu copila si am cazut de acord ca cel mai bine ea imi spune pe nume si cand e vorba de prezentat altora, eu sunt mama-bonus (termen foarte folosit aici). Bonus are conotatie pozitiva, inseamna sa primesti ceva in plus la ceva ce e deja bun. Si copila mi-a devenit fiica-bonus. 

Odata cu gasirea rolului precis, am definit si caracteristicile rolului, iar aici m-a ajutat enorm el, trebuie sa recunosc. In casa si familia noastra exista drepturi, obligatii, granite si libertati egale, pentru fiecare. Pupicii si imbratisarile se impart in mod egal, gesturile frumoase (un desert surpriza, un cadouas, un masaj) sunt pentru toata lumea si fiecare in parte. Am riscat (dar am si castigat) sa discut anumite chestiuni mai sensibile atat cu el cat si cu mama fetei. Reguli pe care am vrut sa le impun (de ex, copila lasa hainele seara pe dusumea si acolo le gaseam, i-am spus ca voi spala doar hainele din cosul din baie, tot ce e pe dusumea va ramane acolo pana se va transforma intr-un munte si nu va mai avea nicio haina curata; a functionat de minune), faptul ca ma deranja uneori sa ma trezesc ca e la noi copila, dar deja stabilise maica-sa ca va face tema X cu ea, ca va purta peste 2 zile (plecand de la noi) nu stiu ce haine, program de activitati, etc. Faptul ca eu am sesizat cum maica-sa face aproape o drama din despartitul de copila, iar asta o incarca negativ sau faptul ca, din afara cumva, eu vad un pic altfel lucrurile, de exemplu faptul ca nu mai e un bebelus caruia sa i se accepte orice, ci o copila de 7 ani foarte isteata care stie sa profite de slabiciunile parintilor. 

De ce am spus ca am riscat? Pentru ca mi-era teama sa deschid subiectele, pe de-o parte pentru ca "nu sunt mama/parinte sa stiu ce inseamna", pe de alta pentru ca sunt subiecte foarte delicate care pot fi interpretate ca un fel de critica din partea mea vizavi de modul in care isi fac ei (mai ales ea) treaba ca parinti. Recunosc ca mi-am ales cu mare grija si diplomatie cuvintele si exprimarea. Si rasuflu usurata ca a functionat. Si ca mi s-a recunoscut in acest fel rolul si participarea in cresterea si educarea copilei. 

Mai greu, in schimb, a fost cu alte sentimente si trairi, doar ale mele. Teoretic intelegeam si stiam ca fiecare copil trece prin anumite etape, ca e absolut normal sa spuna si sa faca anumite chestii, dar sa le traiesc pe viu si sa trec linistita peste mi-a fost mult mai greu de inteles. Dupa prima etapa de extaz si incantare ca exist in viata ei si a tatalui ei, a urmat o a doua etapa, cea in care "mama a zugravit sufrageria asta", "mama face asa placinta", "cand mama locuia aici", "noi suntem acum iubitele tale, dar inainte eram mama si eu iubitele tale", "hai sa ne uitam la pozele in care eu sunt mica si esti tu si mama". Imi aduc aminte un episod anume, cand la masa de seara, dupa o zi mai nasoala de-a mea, obosita, iritata de altele, mi-au pus capac mofturile copilei la masa (eu nu mananc aia, mama imi face salata din ce vreau eu) si m-am uitat stramb la ea, pentru o fractiune de secunda. Seara, dupa ce ea se culcase, am gasit in ghiozdanul ei un bilet "mama, tu esti cea mai buna! mama, Lia s-a uitat urat la mine". Mi-a stat ceasul! Nu doar pentru ca am gasit biletul si ca daca nu l-am fi gasit cine stie ce interpreta ma-sa, ci ca am realizat ca copila chiar vazuse si intelesese ca ma uitasem urat la ea! Dupa ce am discutat cu el, apoi cu mama ei, apoi cu copila ca e bine ca se exprima, dar mai bine sa ne spuna direct cand i se pare ceva ciudat si ca e absolut normal (ca doar si mama si tata o fac!) sa se mai uite oamenii si urat sau critic la tine, am realizat cat de mare e diferenta intre uitatul urat/critic al unei mame si cel al unei mame-vitrege. Mama e critica, mama-vitrega e rea.

Am avut si momente in care, stresata si deprimata la randul meu de vreme si intuneric si frig, nu vroiam sa inteleg ca si copila poate simti asa. "Ce depresii poti sa ai la 7 ani cand doar te joci, ti se fac toate poftele si nu ai nicio obligatie?" Daca as fi ignorat starile ei mai apatice (care, de altfel, nu ma afectau direct cu absolut nimic) nu ar fi fost nicio problema, dar eu am facut o problema personala din asta, ca un fel de intrecere de genul "cine are dreptul sa fie mai deprimat". Pana si eu realizam ca as fi absurda sa dezvolt in cuvinte "concursul" din capul meu, asa ca nu am zis nimic, in schimb nu imi mai placea de ea, evitam contacte sau discutii cu ea. Si ma simteam un om rau ... 

Exact in perioada aia am pornit un adevarat razboi asupra refuzului ei de a dormi in camera ei (dormea cu mine cele doua nopti cand e la noi). Adormea chinuit (cu televizorul pornit) in canapea in sufragerie, dupa care se chinuia ta-su sa o care pe scari sus in dormitor. Eu vroiam nu vroiam trebuia sa dorm cu ea, ta-su in camera ei. Nu avea o explicatie clara de ce nu vroia la ea in camera (in conditiile in care la ma-sa doarme de mult in camera ei, singura). Eu nu vedeam ca pe un gest de dragalasenie fata de mine, ci ca pe un rasfat si un mod de a ma desparti de ta-su macar 2 nopti pe saptamana. Eram si in perioada in care nu o placeam, asa ca am pornit razboiul. "Nu mi se pare normal ca la varsta ei sa ii mai fie teama sa doarma singura, trebuie sa doarma la ea". I-am spus direct ca din seara asta nu va mai adormi in canapea, ci la ea in pat. De la 8 seara la 11 jumate noaptea a urlat in continuu, nu a adormit, ca in final ta-su sa nu mai reziste si sa ii spuna ca poate dormi cu mine. A adormit in mai putin de 1 min. Dar eu nu am dormit deloc. Am facut crize, am spus ca e rasfatata, ca el cedeaza la santaj, ca pe mine nu ma intreaba nimeni unde si cu cine vreau sa dorm. El o tinea pe a lui, ca important e sa dormim, nu conteaza cum si cu cine. Eu o tineam pe a mea, desi in sufletul meu stiam si simteam ca la mine e doar o ambitie. O detestam pe ea si ma simteam tradata de el. Ma deranja pana si respiratia ei in somn, langa mine. Si realizam cat de departe pot merge cu trairile distructive. Si ma simteam un om rau, o vrajitoare ... 

De ceva timp asta mica e in etapa "indragostita de tata", el e soarele ei, cu cat face mai multe chestii cu el, cu atat mai bine, cu cat ii sta mai in cap si mai mulata pe el, cu atat mai mare fericirea. Ma enerveaza cand nici la baie nu se poate duce el fara sa ii bata ea la usa si sa il intrebe ce face, ca ei ii e dor de el. Dar nu ma afecteaza direct si am realizat ca e absurd sa ma bag in competitii cu ea, fiecare ne avem locul bine stabilit in inima lui si faptul ca se aseaza intre noi doi nu inseamna ca el ma va iubi mai putin. Este un copil care are nevoie de atentie, de confirmari, de tatal ei. Stiu si simt ca si ea ma iubeste, asa cum si eu o iubesc, chiar daca nu ne placem neaparat tot timpul. Dar recunosc fara rusine (acum fara rusine, ca la inceput m-au speriat sentimentele astea) ca am simtit usoare gelozii uneori.

Au mai fost si alte momente. In care am gandit, chiar si doar pentru o fractiune de secunda, ca ar fi fost mult mai usor daca ea nu exista in peisaj. Sau in care m-a apucat ciuda si tristetea ca nu e a mea, ca cei 15 ani de pauza intre mine si el ar fi trebuit sa fie de relatie in care construim impreuna si facem copii impreuna. Sau in care ma enerveaza ca se prosteste cu voce de bebelus si se rasfata excesiv. Si cand stau in dubii daca o atentionare sau o critica de-a mea ajuta sau face mai rau, ca doar eu nu sunt mama ei, ci doar mama-in-plus. Sunt o multime de momente cand mi se umplu ochii de lacrimi de emotie cand o vad la o serbare sau un concurs, ca o simt "a mea" intr-un fel, cand imi bate inima de fericire ca imi face un desen sau ma pupa si imi spune ca fac cea mai buna mancare. Cu dormitul nu mai am o problema, pentru ca in general doarme la ea in camera (a ajuns sa spuna singura ca e mai usor sa adoarma direct in pat, nu in canapea si ca nu e asa rau sa doarma singura), iar in unele seri cand are chef sa doarma cu mine (cu ta-su nu vrea sa doarma, ca sforaie) ma intreaba inainte daca e ok, ceea ce nu ma mai face sa ma simt data la o parte. Mai am momente in care stramb din nas cand, fiind acasa in vreo zi in care nu am cursuri, ma intreaba el daca o pot lua mai devreme de la scoala, sa nu stea asa mult timp la afterschool. As vrea sa spun ca as prefera ziua asta libera pentru mine si gandurile mele si invatatul meu, dar realizez si ca ii fac ei o bucurie daca o iau mai devreme acasa si putem pregati cina impreuna, de exemplu. Si de cand am citit ca si altii simt asa si ca nu e nimic rau sa iti doresti o pauza de copilul-bonus, mi-e mult mai usor sa spun da, o iau mai devreme de la scoala. 

M-a ajutat enorm sa citesc cartea asta, povestile atator parinti-vitregi/parinti-bonus pentru ca am gasit aceleasi sentimente si la altii si am inteles ca e omeneste si normal sa simtim asa, chiar daca initial ne-am umplut de sentimente de vina si rusine ca simtim asa. Sa nu iti placa de un copil e ceva foarte sensibil, aproape un subiect tabu. Furia si invidia interzise pe care le simt multi parinti-vitregi fata de copiii-vitregi ridica altfel un puternic dispret si desconsiderare a celorlalti, fortandu-i pe "vitregi" sa fie singuri in tacerea rusinoasa. E o mare problema daca un parinte-vitreg vorbeste deschis despre sentimentele "urate" fata de copilul-vitreg, de cele mai multe ori i se raspunde cu neintelegere si (pre)judecati. "E pacat de copil, nu de tine! Tu stiai in ce te bagi, dar copilul-vitreg nu a avut nicio alegere!" Si poate e cel mai dificil pentru copii. Cel mai adesea au trecut printr-o despartire dureroasa a parintilor si apoi au fost bagati cu forta in viata de familie-vitrega. In acelasi timp, nu ajuta prea mult sa compari, sa pui in paralel eventualele suferinte ale copiilor cu cele ale parintilor-vitregi. Sa ii obligi sa taca pe parintii-vitregi cu argumentul "copilul sufera si mai tare" face cu atat mai greu ca anxietatile si frustrarile sa dispara. De aceea cartea pe care am citit-o si textul meu de acum sunt concentrate (constient) tocmai pe situatiile si trairile parintilor vitregi. Pentru ca si ei sa aiba o voce, pe langa nenumaratele articole si carti despre copii si parenting. Pentru ca si ei sa aiba posibilitatea sa se regaseasca in trairile si frustrarile altora si sa nu se mai simta vrajitoare, monstri sau oameni rai.

Cat de echilibrata e mica noastra familie-pachet? Am vorbit de curand cu ceilalti doi adulti din familie de momentul (nu chiar asa indepartat) cand fata va fi o adolescenta normala si, fireste, se va simti neinteleasa si va detesta pe toata lumea. Si am realizat ce avantajata sunt eu din pozitia de mama-bonus careia ii va spune doar "nu ai dreptul sa imi spui nimic, ca nu esti mama mea!", fata de "esti cea mai rea mama din lume!" sau "esti un tata rau, te urasc!" :)

38 de comentarii:

  1. Ai pus punctul pe "i" cand ai spus ca nu ai cum intra in competitie cu copilul-vitreg, fiecare are parte de alt fel de dragoste din partea partenerului/tatalui.
    Am trecut si eu in trecut si am parte si acum de povesti asemanatoare; cel mai bine mi-a fost cand nu m-am "straduit", ci m-am purtat normal. Problema este ca pentru cel putin 10 ani de acum incolo o sa trebuiasca sa "cresti" o data cu ea, pe langa studiile si cariera ta, treburile casnice, mai ai si responsabilitatea unei relatii cu suisuri si coborasuri; ai nevoie de multa rabdare si disponibilitatea de a explica si dezamorsa orice situatie neplacuta ca sa ai parte de o atmosfera normala in casa, de liniste si relaxare.
    Succes, iti tin pumnii xxx

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea, in teorie le stiam pe toate, asa cum stiu si ca intre mama "naturala" si copii poate exista un fel de competitie, de "batalie" pentru sentimentele tatalui/barbatului. Si stiu si ca daca nu fac eforturi e mai usor, repet, teorie stiam multa, cu practica era mai greu :) Si am simtit acum nevoia sa povestesc la randul meu, e un exercitiu bun si pentru mine si poate si pentru altii care o sa citeasca si o sa se regaseasca. Rabdare si disponibilitate e nevoie si cu copiii personali, si in orice relatie. Saru mana de urari! Pupez!

      Ștergere
  2. 1. Sunt maestru in povesti. Mama vitrega din Cenusereasa traia drama concurentei intre ficele ei si cea vitrega.
    2. Meseria de parinte e cea mai grea din lume, cind apar si complicatii cu fosta, vitrega, poate deveni un cosmar.
    3. Ma voi referi la conflicte din pct. de vedere al bunicului. Saptamina trecuta am fost la nepoata, cind a vazut ca plecam acasa s-a agatat de picioru meu, plingind, "nu vreau sa plecati, ramineti la mine". Ajunsi acasa a sunat telefonu, plingea in continuare.
    4. se poate imagina cum s-au simtit parintii, fi-miu si nora-mea, cred ca ne-au urit un pic.

    Concluzie, nu exista nici o concluzie, nu exista reteta, fiecare situatie e o situatie speciala, copii sunt diferiti, parintii, fie cei naturali, fie cei vitregi, sunt diferiti. Nu esti de invidiat pt. situatia in care te afli, sper sa fiti cu totii sanatosi, si cred ca un copil al tau nu ar strica, chiar daca s-ar mai complica un pic situatia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Neamtule dragule, sa stii ca m-am gandit f mult la ce o fi simtit biata maica-sa atunci la inceput cand asta mica povestea tuturor (inclusiv ei) ce grozava sunt eu, ce cadou i-am facut eu, ce clatite bune am facut, etc. Si ma gandesc de multe ori la ea ce o simti, in diverse situatii. Dar acum am simtit ca e momentul meu sa vorbesc despre mine :) Sa stii ca din toate povestile astea pe care le-am citit acum, ale altor parinti-vitregi, in 99% din cazuri un copil nou a rezolvat multe probleme, iar copiii-vitregi au primit pozitiv fratiorul. Asa sper si eu, ea se roaga de noi de multa vreme, acum sa vedem ce o vrea si viitorul :) Te pupez tare si cu dor!

      Ștergere
  3. esti minunata, te iubesc din tot sufletul meu, Lie draga! A expune public, cu curaj, sentimente perfect normale pe care oricare dintre noi le-ar fi simtit la fel ( unii poate mai acut ca si tine ) este dovada faptului ca ai trecut cu intelepciune peste perioada de "acomodare".Nu e usor nici cu copilul tau de multe ori, dar cu copilul altuia pentru care , asa cum subiniai si tu, nu poti simti la fel cum simti pentru al tau?
    Vin cu o idee, nu crezi ca facandu-i un fratior/surioara lucrurile ar intra pe un alt fagas si chiar si tu ai simti, intelege, vedea altfel situatia copilei?Eu zic, ca dintre voi toti, cea mai afectata este cea mica, de aici si intregul ei comportament.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca toti, inclusiv ea ne-am acomodat la situatie. Ce am scris mai sus sunt episoade mai speciale, dar in general atmosfera e foarte ok si calda, de toate partile. Eu cu Sentimentele din episoadele speciale aveam probleme si vine :) Eu am auzit-o povestind unei prietene ca ea e mult mai avantajata pentru ca are 3 parinti, nu doar 2. Tot o bate la cap si pe maica-sa sa isi gaseasca pe cineva. Dar momentan (si va mai dura mult) ea are alte "probleme" si de aici schimbari de comportanent: au inceput sa umble hormonii, s-a lungit, se lupta in ea bebelusul cu pre-puberul.
      Fratiorul e in planuri, dar uite ca nu se intampla asa, cand vrem noi, trebuie sa avem si un pic de rabdare :)

      Ștergere
  4. Draga Lia, te felicit pentru curajul cu care ai dat glas trairilor tale interioare! Si da, ca si cei care au fost ceva mai harnici decat mine, cred ca este momentul pentru un pui al vostru, si va veni pentru ca esti un om minunat! Rabdare, toate la timpul lor! La multi ani pentru maine, femeie curajoasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumes, draga Aniela, m-ai emotionat cu vorbele tale :) La multi ani frumosi, o zi speciala maine, o primavara frumoasa si sa traim cum ne dorim si cu cine ne e drag :)

      Ștergere
  5. Oau! Atat pot spune. Cat curaj si cata putere ai avut sa versi totul aici si atat de frumos si echilibrat ai scris ( stiam ca scrii foarte bine, dar articolul asta m-a emotionat). Ma bucur ca ai reusit sa gasesti un echilibru in toate astea si sa intelegi cu adevarat ce inseamna sa intre in viata ta un copil care nu e al tau. Nu sunt multe femei care inteleg acest concept de a doua mama si de cele mai multe ori se lasa cu un mare scandal si nimeni nu se mai simte bine. Rabdare fata faina!
    La multi ani pentru azi , te pupacesc !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa stii ca nu mi-a fost usor sa imi pun gandurile "pe hartie", dar am vrut sa o fac nu doar pentru altii, ci mai ales pentru mine. Te pupez si eu tare!

      Ștergere
  6. Care carte? Ce carte? Vrem link, autor, titlu, subtitlu, tot! Please.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mara, e o carte suedeza, scrisa de doua ziariste suedeze, sa pun link?

      Ștergere
    2. Familjepack - Linda Hambäck & Anna Lagerblad. http://www.bokus.com/bok/9789174413557/familjepack/

      Ștergere
    3. Mulțumesc, nu prea am eu treabă cu suedeza, dar poate o găsesc tradusă. De exemplu în germană :D

      Ștergere
  7. Eu cred (si simt) ca esti o mama super! Si o sa fii o mama si mai super pentru puiul vostru. Te pup fata draga

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea draga, asa sa fie cum spui tu :) Te pupez si eu!

      Ștergere
  8. Curajul se creeaza, draga mea Lia! Vad la tine, vad si la mine, situatiile de genul acesta te ajuta sa cresti, de voie, de nevoie :) eu citesc acum o carte despre cum cresc oamenii in casnicii, daca inteleg ca momentele dificile sunt praguri :), nu niste tragedii aparute "din senin" ca sa le distruga lor viata :) Iar tu...ai un centrimetru in plus :), mergi inainte cu atata suflet ( si aici vb si de trairile frumoase, permise, cat si de cele dificile, cu care te lupti) incat nu pot spune decat un lucru: esti asa vie! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De plictisit nu ma plictisesc cu siguranta :))) Am zis intotdeauna ca in momentul in care nu ma mai supar/bucur de ce se intampla, de trairi, de senzatii, de oamenii din viata mea, in momentul in care voi fi indiferenta ca e asa sau e altfel, atunci va fi momentul sa merg mai departe. Deci, la mine si alea mai tulburi sau mai ciudate tot sentimente de "imi pasa" sunt. Multa intelepciune si viata iti doresc si tie :)

      Ștergere
  9. Am ingalbenit la fata, cand am citit postul asta. Recunosc, pe tema asta, nu m-am documentat, n-am cautat raspunsuri, dar fix aceleasi trairi le-am avut si eu candva.
    M-am regasit in fiecare traire: gelozie, concurenta, invidie si ma speriasem. Nu puteam sa inteleg de ce? Dar nici sa comunic: cui sa ii explic? Lui? Prietenilor?
    Eu am cedat lupta si am lasat loc copiilor, simteam ca ma distrug psihic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Anamaria, nu iti cunosc povestea, nu iti cunosc sentimentele, dar in cazul meu daca simt ca gata, nu mai pot, cedez sau renunt, pentru mine inseamna ca nu imi pasa sau nu imi doresc destul. Si nu e nimic rau in asta. Poate nu a fost sa fie, nu a fost omul tau pentru care sa lupti pana se aseaza lucrurile incat sa nu mai fie nevoie sa lupti. Dupa cum am povestit mai sus, am avut si mai am momente cumplite, ciudate, contradictorii, dureroase, dar eu o iubesc pe micuta, ea ma iubeste pe mine, el ne iubeste pe amandoua. Si asta ne face sa discutam, sa intelegem si sa rezolvam lucrurile care functioneaza mai putin bine. La mine au fost nervi, iritare, ciuda, chiar si ceva gelozie, dar niciodata ceva de durata si adanc, nu m-am simtit niciodata coplesita, daramata, distrusa psihic cum spui tu. Nu s-a intamplat cu niciunul din sentimentele negative sa se adanceasca si sa ma copleseasca, sa ma prefac doar ca a trecut, sa fac un compromis si sa merg mai departe zambind, desi in spatele zambetului ar fi fost lacrimi. Imi pare rau pentru povestea ta, daca simti nevoia si ai chef sa mai "versi", mi-ar placea sa te ascult :) daca vrei imi poti scrie pe mail lia_stoica@ yahoo.com Numai bine!

      Ștergere
  10. cred ca trebuie subliniate 2 puncte de vedere-
    1-ca ea trebuie sa se simta privilegiata ca are 2 mame
    2-sentimentele nashpa sint naturale si intre o mama si copilul ei natural, pusul copilului pe un piedestal este o practica idioata care creeaza adulti plini de bashini si ifose ce niciodata nu isi asuma responsabilitati.
    Iar tu trebuie sa ii spui tot ce simti si o tratezi ca pe copilul tau, sa nu o cruti doar pentru ca nu e a ta-in fon timpul tau personal pe care i-l aloci iti da acest drept.
    In alta ordine de idei nu trebuie sa te superi(chiar daca s-a rezolvat) cind ea voia sa doarma cu tine e o modalitate de a se apropia de tine

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea, foarte putine sunt mamele care recunosc ca au zile sau momente cand nu mai pot, cand si-ar lua o pauza de la copii, ca si la mame e inca considerat "rusinos" sa spui ca nu ai chef 5 min de copiii tai. La nivel de parinte-vitreg e si mai greu de recunoscut, ca ti se da in cap. Uite, de exemplu tocmai am primit un mesaj de la un anonim care le stie pe toate (dar pe care mesaj nu il voi publica pentru ca desi nu are niciun cuvant jignitor, are "opinii" care ma jignesc) si care considera acest text de sinceritate ca pe o dovada ca minteam cand spuneam ca totul e roz. Deci, faptul ca nu am spus pana acum ca sunt si momente mai putin stralucitoare, ca sunt si nervi si suparare uneori, inseamna ca am ascuns realitatea si am mintit. Eu vad realitatea ca pe un amestec de momente foarte frumoase, sentimente calde, iubire, bucurie, dar si uneori nervi, frustrare, suparari. Altii vad ce am scris ca pe ceva socant, altii ca pe ipocrizie.
      dar sa ma intorc la discutia noastra, am invatat sa vorbesc, sa spun si cand mi-a drag si cand ma supara ceva, la fel si ei, atat el cat si asta mica. Eu nu ma suparam ca vroia sa doarma cu mine, ma suparam (stupid, stiu) ca nu puteam eu impune regulile mele :)

      Ștergere
    2. haha da e adevarat nu putem impune intotdeaun regulile noastre mai ales cind esti intr-un cuplu iar legat de cretinul cu pareri ce ti-a scris nu ne itnereseaza absolut deloc ce are de spus in schmb ce spun mamele CARE SINT SINCERE e interesant pentru ca in fond sintem un lant al iubirii un cerc si ne sprijinim una pe alta-te imbratisez cu drag si iti trimit putere

      Ștergere
  11. Esti curajoasa Lia sa-ti expui sentimentele si te apreciez mult. Daca cuiva nu-i place ce scrii sa nu te citeasca. Traim o singura data si viata este un duel continuu cu ce si cum trebuie sa facem si ce vrem noi cu adevarat sa experimentam.Te îmbratisez cu drag si-ti trimit mult soare, cer senin si mare rascolita, verde,galbui, gri stralucitor. Mie îmi ajung pentru ca sa-mi umplu ziua de frumos.

    RăspundețiȘtergere
  12. Sincer, eu mai discutam uneori cu sotul pe tema asta,dat fiind ca sotul surorii lui a mai fost insurat si are 2 fete deja mari,sunt vreo 15 ani intre cei doi soti.Stiu ca fetele au fost cumva si baby sitters pentru copiii lor comuni- 4 la nr- si aici o invidiam nitel,ca noi n-avem pe nimeni.Insa n-as putea,nu cred c-as putea sa stau cu un barbat si un copil care nu-i al meu.E greu cand sunt ai tai,si te mai iriti,dara sa mai fie si a altei femei.Le admir pe cele care pot,ca imi dau seama ca trebuie sa fie extrem de dificil.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu e usor nici rolul de mama "buna" :) cat de dificil e rolul de mama 2 (si asa se face diferenta inte vitrega si bonus) depinde extrem de mult de ceilalti factori: partenerul, fosta, relatia dintre cei doi, s-au despartit in pumni sau amiabil, cum ajuta sau nu restul familiei - bunici, frati, surori, atitudinea cunostintelor, prietenilor. Dupa cum am spus, nici eu nu m-am inchipuit in rol pana nu m-am trezit in el :))

      Ștergere
  13. Cand am citit titlul articolului, m-am gandit imediat la parintii prietenului (el e suedez). Totul e bine acum intre ei, ba chiar are si un fratior vitreg pe care il iubeste foarte mult, dar am stat acum si m-am gandit cat de greu probabil i-a fost si lui cand s-au despartit parintii la 12 ani, si nu in reltii bune. Ce am observat la el si ai lui, e ca tatal vitreg, respectiv mama vitrega nu s-au implicat aproape deloc in cresterea lui si a surorii. In afara de faptul ca stateau in aceasi casa si vorbeau la masa, altceva nu se intampla. Ai mult curaj ca te implici, si chiar vrei sa contribui la cresterea fetitei, si sunt convinsa ca pe termen lung si tu si ea o sa aveti de castigat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu momente mai grele, cu intrebari si frustrari, dar mai ales cu momente faine, eu o iubesc pe asta mica, e bucata din barbatul pe care il iubesc, mi se pare firesc sa ma implic, sa o implic si pe ea in viata mea, cu distractie, cu responsabilitati, cu pus la punct, cu pupat si dragalit. Nu e usor intotdeauna, dar e fascinant :)

      Ștergere
  14. La multi ani Lia,sa fii sanatoasa,iubita,si mult noroc in viata!Urarea mea nu are nicio legatura cu textul tau dar cum sunt o persoana care nu vrea sa-ti intre in casa nepoftita asta e singurul mijloc de a te felicita de ziua ta;-)Iti citesc demult blogul si in anumite situatii ma regasesc.Profita din plin de ziua ta alaturi de cei dragi.
    Dana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Dana! Scuze ca raspund asa tarziu :) M-am sarbatorit ca printesele (sau ca tiganii haha) 4 zile :))) Cu pieteni, familie, iar prieteni, tare fain. Multumesc de urari si te rog intra in casa mai des, esti foarte poftita :)

      Ștergere
  15. Fain articol, Rebelutzo!!!
    Alta bariera pe care ai sarit-o in stil propriu si cu victorie in final!
    Asa mama bonus ii doresc fiecarui copil care are 2 familii :)

    La multi ani cu soare! Imi amintesc bine ca o fost ziulica ta recent?
    o mare imbratisare, Adamutza

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te pupez, Adamutzo! Multumesc de urari :)

      Ștergere
  16. e pentru prima data cand iti citesc blogul.. l-am gasit in blog roll la tomata cu scufita si m-a atras titlul.. parerea mea este ca cei care nu au trait niciodata intr-o astfel de situatie ar putea sa se abtina de la orice comentariu.. pentru ca nu poti sa stii de ce sentimente esti in stare doar cand traiesti asa ceva.. eu am o relatie de 4 ani cu un om minunat care la momentul in care m-a cunoscut era divortat de 6 ani si avea doi copii, o fetita de 9 ani si un baiat de 11. La momentul respectiv copiiitraiau cu mama lor intr-un alt oras si veneau in vizita in weekend sau in vacante .. ceea ce mi s-a parut o situatie ideala... Lucrurile s-au schimbat anul acesta n toamna cand fetita acum in varsta de 12 ani s-a hotarat ca vrea sa se mute cu noi.. sentimentele de gelozii si suparari oricum existau si inainte sa se mute cu noi dar acum.. cateodata ma simt depasita de problema.. eu nu tac si nu zic ca totul e perfect, poate si pentru ca diferenta dintre viata noastra de cuplu de anul trecut si anul acesta e de la cer la pamant si uneori simt ca explodez daca nu ma plang unei prietene... nu mi-e rusine sa zic ca ma bucur cand are un program extra scolar si am si eu o dupa masa libera ci glumesc pe seama asta..in fine.. ideea nu era sa ma plang aici ci imi doream si eu cartea despre care ne-ai povestit pentru ca nu vad nici un autor/titlu. Iti doresc multa liniste interioara si bafta ..ceea ce imi doresc si mie de fapt.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca m-ai gasit, bine ai venit :) am scris textul acesta pt mine si pt alti oameni care ar putea sa se gaseasca intr-o situatie similara si care cu greu pot vorbi despre ce si cum simt, subiectul fiind cam tabu. Am pus mai sus link catre carte, dar e in suedeza, nu cred ca e tradusa in alte limbi, din pacate. Oricum, e extrem de important cum functioneaza relatia cu parintele "bun", cat de bine se poate comunica, subiectul "copilul/copiii tai" fiind extrem de sensibil si delicat. Eu iti doresc si tie mult echilibru, intelepciune si diplomatie si sper sa ne mai citim :)

      Ștergere
  17. Oh, ce târziu citesc eu articolul...sunt vreo 6 ani de când am cunoscut-o pe fata soțului meu. Locuim în România și poate-poate schimbă un pic situația dar tot cu percepția despre mama vitregă = răutatea întruchipată, hoață de tați, nebuna nebunelor am fost și eu întâmpinată. Copilul (pentru mine va rămâne mereu așa) n-avea decât 12 ani când ne-am întâlnit mai mult pe repede-nainte decât programat. Soțul pleca într-o delegație și copilul n-avea cu cine să rămână dat fiind faptul că de când avea ea 2 ani mama ei murise așa că subsemnata s-a oferit să facă pe baby-sitterul și partener de distracție pentru o adolescentă poate prea inteligentă pe care nici nu o cunoștea personal. Dat fiind faptul că în perioada aia relația noastră ea la început ne vedeam cam de două ori pe săptămână (ne despărțeau vreo 200 de km) iar cele mai multe conversații erau la telefon sau pe Skype unde ocazional vedeam și copilul care mai trece prin spatele lui din când în când și saluta respectuos.
    Ajunsă la casa lor ne salutăm respectuos, tată-su îmi arată casa, bla-bla-uri iar apoi pleacă spre aeroport. Fata ia-o de unde nu-i! S-a retras la ea în mansardă și nici n-a mai ieșit de-acolo până a doua zi dimineața. Am avut cel mai prost start din istorie, eu neavând copii chiar nu știam ce subiecte de conversație aș putea să am cu ea. Totuși după ce aproape am târât-o din cameră (mai în glumă, mai în serios) am reușit să aflu că îi place să meargă cu bicicleta și așa i-am intrat cât de cât în grații. Primul an a fost teribil, am încercat pe toate părțile să construiesc ceva frumos cu ea, independent față de iubirea pe care i-o purtam tatălui ei, îi spuneam mereu cât de importantă e pentru mine (cu cea mai mare sinceritate din lume), încercam să îi iau apărarea în fața tatălui ei. Ea nu riposta, nu era agresivă și nu m-a jignit niciodată însă avea în ea un soi de imparțialitate și indiferență greu de descris.
    Momentul în care am văzut ură și dispreț în ochii ei a fost acela când după ce tatăl ei i-a spus că ne vom muta cu toții în București pentru că eu nu pot renunța la carieră și și lui i-ar fi mai ușor să plece în delegații. Am încercat să motivăm alegerea în favoarea ei, o educație mai bună, mai multe oportunități, mai mult timp petrecut împreună. Mă durea să văd cât de greu îi e, făcusem greșeala să cumpărăm deja casa fără să vorbim cu ea și în momentul în care ea a spus că preferă să rămână singură unde au stat și până atunci am crezut că-mi cade cerul în cap și cedând nervos am început să plâng. Cred totuși că momentul acela a făcut-o să conștientizeze că nu sunt nici fără inimă și ea nu îmi e indiferentă pentru că ulterior și-a cerut scuze și am avut o frumoasă conversație care s-a terminat surprinzător cu un "mulțumesc" și un "te iubesc" dar până acolo am avut o perioadă atât de dificilă încât mintea mea a fost în permanență gata să renunțe. Acum sunt mama mândră a unei studente ce-mi calcă pe urme fiind primul an la aceeași facultate pe care am urmat-o eu și deși întotdeauna mă sperie ideea că relația noastră s-a consolidat prea repede iubesc să fiu mamă de suflet. O seară faină!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce ma bucur ca desi au trecut 3 ani de cand am scris, mai gaseste cineva textul asta si se regaseste in povesti :-) Ma bucur tare mult de cum s-a asezat povestea ta, chit ca nu a fost usor la inceput. Si la noi, intre timp, s-au intamplat multe, ne-am apropiat extraordinar de tare (are aproape 11 ani copila), eu sunt parte din viata ei, ea din viata mea, nu mai sunt competitii intre mame, in plus, si mama ei are pe cineva stabil acum, sunt de aproape 2 ani impreuna, le e bine, deci copila simte ca e armonie in ambele parti si e si ea foarte echilibrata. Numai bine si tie!

      Ștergere