Mashtera, mama-vitrega, copilul-bonus

Care e primul cuvant/prima imagine care va vine in cap cand auziti cuvantul "mama-vitrega"? Cenusareasa si mama vitrega odioasa, plus cele doua putori de fiice, Alba-ca-Zapada si mastera criminala? Pana de curand si eu tot la astea m-as fi gandit, sincera sa fiu. Copil fiind nu am avut prieteni cu mame vitrege, asa ca erau bine infipte in cap figurile ticaloase de mai sus. Ca adult am intalnit cateva cazuri care nu m-au facut sa-mi formez o alta imagine a mamelor vitrege, in schimb m-au inspaimantat teribil la gandul ca as putea eu fi vreodata vitrega (sau vitregita?). 

Primul episod a fost al amicului X, care a aparut la noi la vreun an dupa un divort urat, cu o alta femeie. Alaturi de ei si baietelul lui de vreo 6 ani si fetita ei de vreo 3 ani. Foarte draguti si relaxati copiii, foarte ok si adultii. In urmatorul an au venit tot mai rar cu baiatul, care era din ce in ce mai agresiv si rautacios. Si am aflat povestile cu fosta care atat i-a spus copilului ca actuala e o nenorocita care le-a distrus familia, incat copilul a ajuns sa o injure si sa ii distruga lucrurile, apoi sa refuze sa se mai vada cu ei. Tatal il vede acum separat, doar pe el. Mama-vitrega ar fi vrut sa se implice, dar nu a avut cu cine. 

Al doilea caz e al unei foarte bune prietene care s-a indragostit, s-a casatorit, si-a dorit echilibru si o constructie frumoasa, in doi. Dar s-a trezit ca nu e asa usor sa construiesti trainic de la baza cand in economia "santierului" mai exista si o fosta si un copil. Si cand fosta iti pune de la inceput o eticheta de "curva care s-a bagat intre noi sa ne distruga" (desi pana la aparitia "curvei" era frumos stabilit ca fiecare sa isi vada de viata si drumul lui, separat) si ii da extrem de multe lichide copilului (care tocmai invata sa nu mai foloseasca pampers) exact inainte de drumul de 45 de minute cu masina, stiind ca "nenorocita" il va tine in brate, e greu sa mai zambesti ingaduitor si sa iti doresti sa experimentezi rolul de mama-vitrega. Brusc, dupa ce vizitele copilului fusesera "la liber", fosta nu mai vrea sa imparta nici un Craciun/Paste/ziua copilului cu tatal DAR "datoria lui legala" e sa vireze minim 25% din venit lunar in cont. Dintr-odata copilul invata prostii si lucruri indecente de la tata, dar mai ales de la vitrega. Si uite asa, dupa atacuri multiple, mizerii, frecusuri permanente, situatii nerezolvate si parte generoasa din buget care se duce spre un alt santier cu care nu ai nicio treaba, ajungi sa te intrebi daca vei dori vreodata sa fii mama, ca mama-vitrega sigur nu vrei sa fii. Ca sa nu mai vorbim ca, dupa atatea sabotaje, te intrebi daca merita investitia in constructie.

Cand m-am mutat in Suedia am descoperit o lume a cuplurilor/familiilor mult mai diversa. "Familii-nucleu" (mama, tata, copil/copii) alaturi de "familii vitrege" (el, ea, copilul lui, al ei, al lor), mama-vitrega care isi ia copiii-vitregi de la scoala, tatal-vitreg care merge la pescuit cu copilul-vitreg, ba chiar si sarbatori gen Craciun la care mama isi are alaturi cei 3 copii, sotul, dar si cei trei tati ai copiilor ei, plus noile perechi ale lor si fratii-vitregi ai copiilor ei. In cam toate societatile actuale familia-nucleu este norma de la care pornesc toate considerentele si discutiile. Am fost foarte incantata sa descopar ca in societatea suedeza si familia-vitrega ("familia-pachet" cum mai este numita aici) a devenit, dupa o perioada in care a fost un fel de "fratele-vitreg nereusit" despre care nimeni nu vorbeste deschis, o parte din normalitate.

Eu nu am visat niciodata sa ma marit in rochie alba, dar sa ma indragostesc si sa iubesc un om minunat, cu care sa formez o pereche in adevaratul sens al cuvantului, cu care sa imi construiesc viata, sa facem copii, am visat. Nici la copiii altora nu am visat, trebuie sa recunosc. Pana m-am trezit ca mi se combina visul cu ne-visul in realitate. M-am regasit cu iubirea vietii mele, dupa 15 ani si am realizat ca am primit amandoi a doua sansa de a construi ceva frumos impreuna. Dar nu eram doar noi doi. Era si copilul lui dintr-o relatie anterioara. Si uite asa m-am trezit intr-un rol fara un nume si statut clar, dar mai ales fara un ghid de folosire, mai ales a sentimentelor si trairilor. Ideea de mama-vitrega exista la nivel subconstient in mine, ceva intre Mashtera si experientele traumatizante ale cunostintelor mele, temperata de exemplele pozitive suedeze. Pe net am gasit doar articole din alea instructive, "cum sa fii o mama-vitrega buna", "Sotul tau are copii din prima casatorie si tie iti este greu sa gasesti o cale de comunicare cu ei? Chiar si pentru aceasta problema delicata psihologii dau solutii" sau povesti pe forumuri ale unor femei isterizate si traumatizate de bestiile de copii-vitregi sau ticaloasele de foste. Cel mai tare mi-a "placut", pe un forum romanesc pe care diverse mame spuneau cum e bine sa impui granite si sa le dai sarcini copiilor, cum au desfiintat-o cateva "mame-bune" pe o mama-vitrega pentru ca si-a permis sa spuna ca ea are o relatie ok cu fiica vitrega de 15 ani, de la inceput i-a impus niste granite si printre sarcinile fetei este si cea in care spala cada si chiuveta. Moama! Ticaloasa de mama-vitrega care foloseste bietul copil pe post de slujitoare! Huo! Mashtero! Cu ocazia aia mi-a trecut prin cap ideea ca mamele-vitrege sunt asa de rau vazute pentru ca s-au ocupat temeinic "femeile si mamele normale" de imaginea vitregelor, dintr-o teama ancestrala de tipul: o alta imi poate vraji si fura barbatul, copiii mei ar putea sa o placa, deci hai sa umplem de rahat din start orice "alta". 

Discutiile mele cu altii (femei in general) in anumite momente mai tensionate erau ciudate, ca pe de-o parte ma ascultau ca pe prietena lor care are ceva trairi speciale, pe de alta ca mame care nu isi pot inchipui ideea ca ai lor copii ar putea sa creasca vreodata alaturi de alta femeie sau, in partea opusa, ca femei care au fost traumatizate de fosta si copilul vitreg incat nu se mai pot gandi cu drag la niciun copil. Si era atat de greu sa imi explic trairi pe care ele nu le simtisera! Povestea mea nu e nici tragica, nici dramatica, ci ar putea spune multi ideala. Dar care a venit cu niste sentimente, ganduri si trairi noi care uneori m-au speriat, alteori m-au facut sa plang, sa turbez, sa fiu frustrata si sa ma simt un om rau, o femeie a dracu, o "mama-vitrega" mashtera pentru ca nu mai auzisem la altii despre astfel de trairi, nu stiam cum "trebuie" sa simt si aveam senzatia ca e ceva rau. Pana am gasit, de curand, o carte despre multe povesti ale altor mame si tati vitregi, povesti care se concentrau pe ei, trairile si sentimentele lor, NU pe ce ar putea simti copiii, fostele sau altii. O carte in care mi-am regasit din spaime, temeri, reactii si nu m-am mai simtit nici un om rau, nici o mashtera.

Barbatul regasit de mine incheiase mai mult decat decent legatura cu fosta, erau doi adulti responsabili care isi cresteau (cateva zile la unul, cateva zile la altul) copila cu dragoste, afectiune, intelegere, care explicasera de la inceput (si repetasera pe parcurs) ca ii sunt mama si tata, o iubesc, dar ei doi nu vor mai fi vreodata un cuplu, asta insemnand posibilitatea ca fiecare sa isi gaseasca pe altcineva. Chiar inainte sa apar eu in peisaj, copila ii spusese lui taica-su ca isi doreste ca el sa aiba o prietena, una mica, bruneta, cu ochi caprui si nu batrana, pentru ca ea vrea frati. Am cunoscut-o pe copila destul de repede de la reinceputul relatiei noastre. Eram atat de emotionate amandoua! Ne-am placut, am avut o zi frumoasa impreuna, am facut clatite (si acum tine minte si povesteste de tigaia roz pe care am cumparat-o special pentru asta). La scurt timp am cunoscut-o si pe mama ei. Atunci sa fi vazut emotii pe amandoua! Am vazut multe in ochii ei (suspiciune, curiozitate, poate o usoara teama), dar nu am vazut rautate sau idei preconcepute, si asta m-a ajutat enorm si am devenit, in timp, chiar prietene, as putea spune. 

M-am mutat in casa lui (a lor) la invitatia atat a lui cat si a copilei. Nici nu apucasem sa imi desfac sacosele cand am organizat la noi ziua fetitei. Si m-am trezit ca toti invitatii sunt doar din partea familiei mamei, ca ai lui erau plecati din oras. Bunica fetei si trei matusi care m-au scanat pe toate partile, care s-au fatait prin casa si curte cu o familiaritate care mi-a stat in gat, recunosc, desi stiam ca pana cu vreo 2 ani jumate inainte locul lui fusese cumva si al lor, ca doar veneau la petreceri si mese la fata/sora/nepoata lor. In plus, ele erau acum familia "de sange" a copilei sarbatorite. Petrecerea a fost aranjata perfect de catre mine. Pe de-o parte de dragul celei mici, pe de alta de dragul lui, dar multa ratiune din spatele datului meu peste cap a fost pentru a arata ca acum e locul meu, casa mea, familia mea. Pentru ca asta era senzatia frumoasa pe care o traiam la inceput, cat de minunat e sa fiu alaturi de si sa construiesc impreuna cu mica mea noua familie. 

Dupa primele luni, jumatate de an, in care eram o incantare si o noutate pentru micuta si ea pentru mine, au inceput sa apara si ceva nori si umbre pe langa casa si familia noastra. Cel putin asa le percepeam eu. Lumea din jur incepea sa imi spuna ce bine ca cea mica ma place, ca fosta e decenta si o femeie deosebita si ma accepta, ce noroc am. Nu cred ca avea cineva alte intentii decat bune, dar pentru mine devenea sufocant ca nu imi spunea nimeni si mie ce minunata sunt ca accept si iubesc un barbat care are un copil si o fosta mereu prezenta. Ea era copilul lui in familie, fosta era mama copilului lui in familie, eu cine naiba eram? Mi-aduc aminte ce panica pe mine cand, in cateva zile, copila mi-a spus ca uneori ii vine sa ma strige "mama", ca asa simte, apoi o cunostinta care a intrebat-o pe fetita "cum te impaci cu mama ta vitrega?", apoi luat copila de la scoala unde profesoara m-a intrebat "dar tu cine esti?" (desi stia, ca omul meu sunase si explicase cine o va lua pe fata) si eu m-am pierdut in explicatii "sunt partenera tatalui fetei, adica mama-vitrega, adica a doua mama, adica ...". Eram total bulversata! Era frumos si flatant ca micuta imi spusese mama, dar eu nu ma simteam mama, ci un adult in viata ei, care o iubeste, vrea sa o protejeze, ii da de mancare, o pupa la culcare, o cearta cand o ia pe aratura, ii spune sa manance mai multa salata, dar si care uneori pur si simplu nu SIMTE sa faca toate astea, ci le face doar cumva din ratiune si obligatie. In acelasi timp, ideea ca as putea fi catalogata drept mama-vitrega m-a inspaimantat si am refuzat termenul. Nici "partenera lu tata" nu ma facea sa ma simt comod, ca nu ma simteam doar atat. Dupa ceva zbuciumuri, am deschis subiectul cu el si cu copila si am cazut de acord ca cel mai bine ea imi spune pe nume si cand e vorba de prezentat altora, eu sunt mama-bonus (termen foarte folosit aici). Bonus are conotatie pozitiva, inseamna sa primesti ceva in plus la ceva ce e deja bun. Si copila mi-a devenit fiica-bonus. 

Odata cu gasirea rolului precis, am definit si caracteristicile rolului, iar aici m-a ajutat enorm el, trebuie sa recunosc. In casa si familia noastra exista drepturi, obligatii, granite si libertati egale, pentru fiecare. Pupicii si imbratisarile se impart in mod egal, gesturile frumoase (un desert surpriza, un cadouas, un masaj) sunt pentru toata lumea si fiecare in parte. Am riscat (dar am si castigat) sa discut anumite chestiuni mai sensibile atat cu el cat si cu mama fetei. Reguli pe care am vrut sa le impun (de ex, copila lasa hainele seara pe dusumea si acolo le gaseam, i-am spus ca voi spala doar hainele din cosul din baie, tot ce e pe dusumea va ramane acolo pana se va transforma intr-un munte si nu va mai avea nicio haina curata; a functionat de minune), faptul ca ma deranja uneori sa ma trezesc ca e la noi copila, dar deja stabilise maica-sa ca va face tema X cu ea, ca va purta peste 2 zile (plecand de la noi) nu stiu ce haine, program de activitati, etc. Faptul ca eu am sesizat cum maica-sa face aproape o drama din despartitul de copila, iar asta o incarca negativ sau faptul ca, din afara cumva, eu vad un pic altfel lucrurile, de exemplu faptul ca nu mai e un bebelus caruia sa i se accepte orice, ci o copila de 7 ani foarte isteata care stie sa profite de slabiciunile parintilor. 

De ce am spus ca am riscat? Pentru ca mi-era teama sa deschid subiectele, pe de-o parte pentru ca "nu sunt mama/parinte sa stiu ce inseamna", pe de alta pentru ca sunt subiecte foarte delicate care pot fi interpretate ca un fel de critica din partea mea vizavi de modul in care isi fac ei (mai ales ea) treaba ca parinti. Recunosc ca mi-am ales cu mare grija si diplomatie cuvintele si exprimarea. Si rasuflu usurata ca a functionat. Si ca mi s-a recunoscut in acest fel rolul si participarea in cresterea si educarea copilei. 

Mai greu, in schimb, a fost cu alte sentimente si trairi, doar ale mele. Teoretic intelegeam si stiam ca fiecare copil trece prin anumite etape, ca e absolut normal sa spuna si sa faca anumite chestii, dar sa le traiesc pe viu si sa trec linistita peste mi-a fost mult mai greu de inteles. Dupa prima etapa de extaz si incantare ca exist in viata ei si a tatalui ei, a urmat o a doua etapa, cea in care "mama a zugravit sufrageria asta", "mama face asa placinta", "cand mama locuia aici", "noi suntem acum iubitele tale, dar inainte eram mama si eu iubitele tale", "hai sa ne uitam la pozele in care eu sunt mica si esti tu si mama". Imi aduc aminte un episod anume, cand la masa de seara, dupa o zi mai nasoala de-a mea, obosita, iritata de altele, mi-au pus capac mofturile copilei la masa (eu nu mananc aia, mama imi face salata din ce vreau eu) si m-am uitat stramb la ea, pentru o fractiune de secunda. Seara, dupa ce ea se culcase, am gasit in ghiozdanul ei un bilet "mama, tu esti cea mai buna! mama, Lia s-a uitat urat la mine". Mi-a stat ceasul! Nu doar pentru ca am gasit biletul si ca daca nu l-am fi gasit cine stie ce interpreta ma-sa, ci ca am realizat ca copila chiar vazuse si intelesese ca ma uitasem urat la ea! Dupa ce am discutat cu el, apoi cu mama ei, apoi cu copila ca e bine ca se exprima, dar mai bine sa ne spuna direct cand i se pare ceva ciudat si ca e absolut normal (ca doar si mama si tata o fac!) sa se mai uite oamenii si urat sau critic la tine, am realizat cat de mare e diferenta intre uitatul urat/critic al unei mame si cel al unei mame-vitrege. Mama e critica, mama-vitrega e rea.

Am avut si momente in care, stresata si deprimata la randul meu de vreme si intuneric si frig, nu vroiam sa inteleg ca si copila poate simti asa. "Ce depresii poti sa ai la 7 ani cand doar te joci, ti se fac toate poftele si nu ai nicio obligatie?" Daca as fi ignorat starile ei mai apatice (care, de altfel, nu ma afectau direct cu absolut nimic) nu ar fi fost nicio problema, dar eu am facut o problema personala din asta, ca un fel de intrecere de genul "cine are dreptul sa fie mai deprimat". Pana si eu realizam ca as fi absurda sa dezvolt in cuvinte "concursul" din capul meu, asa ca nu am zis nimic, in schimb nu imi mai placea de ea, evitam contacte sau discutii cu ea. Si ma simteam un om rau ... 

Exact in perioada aia am pornit un adevarat razboi asupra refuzului ei de a dormi in camera ei (dormea cu mine cele doua nopti cand e la noi). Adormea chinuit (cu televizorul pornit) in canapea in sufragerie, dupa care se chinuia ta-su sa o care pe scari sus in dormitor. Eu vroiam nu vroiam trebuia sa dorm cu ea, ta-su in camera ei. Nu avea o explicatie clara de ce nu vroia la ea in camera (in conditiile in care la ma-sa doarme de mult in camera ei, singura). Eu nu vedeam ca pe un gest de dragalasenie fata de mine, ci ca pe un rasfat si un mod de a ma desparti de ta-su macar 2 nopti pe saptamana. Eram si in perioada in care nu o placeam, asa ca am pornit razboiul. "Nu mi se pare normal ca la varsta ei sa ii mai fie teama sa doarma singura, trebuie sa doarma la ea". I-am spus direct ca din seara asta nu va mai adormi in canapea, ci la ea in pat. De la 8 seara la 11 jumate noaptea a urlat in continuu, nu a adormit, ca in final ta-su sa nu mai reziste si sa ii spuna ca poate dormi cu mine. A adormit in mai putin de 1 min. Dar eu nu am dormit deloc. Am facut crize, am spus ca e rasfatata, ca el cedeaza la santaj, ca pe mine nu ma intreaba nimeni unde si cu cine vreau sa dorm. El o tinea pe a lui, ca important e sa dormim, nu conteaza cum si cu cine. Eu o tineam pe a mea, desi in sufletul meu stiam si simteam ca la mine e doar o ambitie. O detestam pe ea si ma simteam tradata de el. Ma deranja pana si respiratia ei in somn, langa mine. Si realizam cat de departe pot merge cu trairile distructive. Si ma simteam un om rau, o vrajitoare ... 

De ceva timp asta mica e in etapa "indragostita de tata", el e soarele ei, cu cat face mai multe chestii cu el, cu atat mai bine, cu cat ii sta mai in cap si mai mulata pe el, cu atat mai mare fericirea. Ma enerveaza cand nici la baie nu se poate duce el fara sa ii bata ea la usa si sa il intrebe ce face, ca ei ii e dor de el. Dar nu ma afecteaza direct si am realizat ca e absurd sa ma bag in competitii cu ea, fiecare ne avem locul bine stabilit in inima lui si faptul ca se aseaza intre noi doi nu inseamna ca el ma va iubi mai putin. Este un copil care are nevoie de atentie, de confirmari, de tatal ei. Stiu si simt ca si ea ma iubeste, asa cum si eu o iubesc, chiar daca nu ne placem neaparat tot timpul. Dar recunosc fara rusine (acum fara rusine, ca la inceput m-au speriat sentimentele astea) ca am simtit usoare gelozii uneori.

Au mai fost si alte momente. In care am gandit, chiar si doar pentru o fractiune de secunda, ca ar fi fost mult mai usor daca ea nu exista in peisaj. Sau in care m-a apucat ciuda si tristetea ca nu e a mea, ca cei 15 ani de pauza intre mine si el ar fi trebuit sa fie de relatie in care construim impreuna si facem copii impreuna. Sau in care ma enerveaza ca se prosteste cu voce de bebelus si se rasfata excesiv. Si cand stau in dubii daca o atentionare sau o critica de-a mea ajuta sau face mai rau, ca doar eu nu sunt mama ei, ci doar mama-in-plus. Sunt o multime de momente cand mi se umplu ochii de lacrimi de emotie cand o vad la o serbare sau un concurs, ca o simt "a mea" intr-un fel, cand imi bate inima de fericire ca imi face un desen sau ma pupa si imi spune ca fac cea mai buna mancare. Cu dormitul nu mai am o problema, pentru ca in general doarme la ea in camera (a ajuns sa spuna singura ca e mai usor sa adoarma direct in pat, nu in canapea si ca nu e asa rau sa doarma singura), iar in unele seri cand are chef sa doarma cu mine (cu ta-su nu vrea sa doarma, ca sforaie) ma intreaba inainte daca e ok, ceea ce nu ma mai face sa ma simt data la o parte. Mai am momente in care stramb din nas cand, fiind acasa in vreo zi in care nu am cursuri, ma intreaba el daca o pot lua mai devreme de la scoala, sa nu stea asa mult timp la afterschool. As vrea sa spun ca as prefera ziua asta libera pentru mine si gandurile mele si invatatul meu, dar realizez si ca ii fac ei o bucurie daca o iau mai devreme acasa si putem pregati cina impreuna, de exemplu. Si de cand am citit ca si altii simt asa si ca nu e nimic rau sa iti doresti o pauza de copilul-bonus, mi-e mult mai usor sa spun da, o iau mai devreme de la scoala. 

M-a ajutat enorm sa citesc cartea asta, povestile atator parinti-vitregi/parinti-bonus pentru ca am gasit aceleasi sentimente si la altii si am inteles ca e omeneste si normal sa simtim asa, chiar daca initial ne-am umplut de sentimente de vina si rusine ca simtim asa. Sa nu iti placa de un copil e ceva foarte sensibil, aproape un subiect tabu. Furia si invidia interzise pe care le simt multi parinti-vitregi fata de copiii-vitregi ridica altfel un puternic dispret si desconsiderare a celorlalti, fortandu-i pe "vitregi" sa fie singuri in tacerea rusinoasa. E o mare problema daca un parinte-vitreg vorbeste deschis despre sentimentele "urate" fata de copilul-vitreg, de cele mai multe ori i se raspunde cu neintelegere si (pre)judecati. "E pacat de copil, nu de tine! Tu stiai in ce te bagi, dar copilul-vitreg nu a avut nicio alegere!" Si poate e cel mai dificil pentru copii. Cel mai adesea au trecut printr-o despartire dureroasa a parintilor si apoi au fost bagati cu forta in viata de familie-vitrega. In acelasi timp, nu ajuta prea mult sa compari, sa pui in paralel eventualele suferinte ale copiilor cu cele ale parintilor-vitregi. Sa ii obligi sa taca pe parintii-vitregi cu argumentul "copilul sufera si mai tare" face cu atat mai greu ca anxietatile si frustrarile sa dispara. De aceea cartea pe care am citit-o si textul meu de acum sunt concentrate (constient) tocmai pe situatiile si trairile parintilor vitregi. Pentru ca si ei sa aiba o voce, pe langa nenumaratele articole si carti despre copii si parenting. Pentru ca si ei sa aiba posibilitatea sa se regaseasca in trairile si frustrarile altora si sa nu se mai simta vrajitoare, monstri sau oameni rai.

Cat de echilibrata e mica noastra familie-pachet? Am vorbit de curand cu ceilalti doi adulti din familie de momentul (nu chiar asa indepartat) cand fata va fi o adolescenta normala si, fireste, se va simti neinteleasa si va detesta pe toata lumea. Si am realizat ce avantajata sunt eu din pozitia de mama-bonus careia ii va spune doar "nu ai dreptul sa imi spui nimic, ca nu esti mama mea!", fata de "esti cea mai rea mama din lume!" sau "esti un tata rau, te urasc!" :)