Jurnal de vacanţă - drumuri, ţări, Venezia

O să încep povestea cu începutul, apoi cu o zi specială, apoi sfârşitul. Mijlocul cel mai zemos şi savuros îl păstrez pentru mâine. Am pornit spre destinaţia vacanţei noastre, Opatija Croaţia, 9 oameni în 2 maşini, la 1 noaptea. Drum de aproape 1200 km pe care doream să-l facem dintr-o bucată. Trebuie să spun încă de la început că cei doi şoferi ai noştri, Radu şi fratele meu Cristi, sunt nişte eroi. Pe noapte, drumul de 350 de km Bucureşti-Piteşti-Craiova-Drobeta Turnu Severin nu a fost aşa urât. Prost semnalizat, dar fiind liber, nu a fost aşa dificil. Am trecut repede de vama noastră şi de sârbi şi am pornit, la crăpat de ziuă, pe un drum strâmt, sinuos şi semi-plombat, pe malul Dunării. Iniţial am fost leşinaţi de imagini, dar după jumătate de oră de senzaţie că ne învârtim în loc, de pe un mal pe altul, deja ne cam săturasem. După o oră şi jumătate, eram în Serbia profundă. Cu drumuri mult mai proaste ca ale noastre, cu o autostradă gen Bucureşti-Piteşti, maşini parcă din alt secol, cu şoferi kamikaze care îşi conduceau caşcarabetele ruginite fără semnalizare, frâne, poziţii de ziceai că insistă să moară, case, curţi şi garduri părăginite, un Belgrad supradimensionat gri, fumuriu, murdar, cu blocuri urâte, de, în comparaţie, Bucureştiul pare o floare colorată, per total, Serbia pare o ţară tare tristă, săracă şi sălbăticită, pe lângă care România (chiar în profunzime) pare o prinţesă. La întoarcere am avut onoarea (sau oroarea) de a cunoaşte un miliţian sârb, scârbos, care a insistat să ne găsească ceva de amendat, dar pe care frate-meu a reuşit să-l înduplece că nu e cazul nici să ne amendeze, nici să ne ia carnetul, nici să ne trimită la judecătorie.
Trecerea din Serbia în Croaţia s-a simţit din plin. La întoarcere, chiar dureros de din plin. Cu riscul de a repeta ca o placă stricată ce spun obsesiv toţi românii ajunşi pe acolo, cum mama naibii au reuşit ăştia, după comunism, după ceva război, să facă ei mai bine de 1000 km de autostrăzi de stă pisica în coadă??? În mai puţin de 12 ani!!! Prin burta munţilor, tuneluri superbe, impecabil lucrate, semnalizări şi panotaje de numai dacă eşti orb sau prost te poţi încurca. Autostrăzile astea, care se continuă cu încă vreo 2 în lucru, care au printre sensurile de mers trandafiri (nu chiar toate, recunosc), sunt lucrate de croaţi cu o firmă care îmi sună cunoscut: Bechtel!!! Ce ne-a mai uluit pe noi a fost faptul că la fiecare drum, că ne-am plimbat ceva, erau oameni care lucrau. Ori la continuarea drumului, ori la tăiatul vegetaţiei, ori la curăţenie. Nu am văzut utilaje oprite, nici băieţi în şanţ cu berea în bot. Toţi lucrau, de la prima oră la ora 6 seara. Cei vreo 500 de km de autostradă croată ne-au costat 24 de euro, în 2 opriri. Au meritat toţi banii. Cu tot cu autostrada peticită şi drumurile boţite ale sârbilor, la întoarcere am făcut 800 de km în 8 ore, până la graniţa cu România. Unde am stat vreo juma de oră, că erau zeci de maşini de Mehedinţi "cu biznis cu ţigări", după cum ne-a spus poliţistul de frontieră. După care, pe noapte (deci, teoretic, mult mai liber), am făcut 350 de km până acasă în fix 6 ore jumate, cu 100 km de autostradă cu linia de demarcaţie aproape ştearsă.
Trecem mai departe, ca să nu mă enervez, că degeaba o fac. Drumul din Croaţia la Veneţia şi înapoi a fost de asemenea interesant. Prin Slovenia. O bijuterie de ţară păduroasă şi verde, cu căsuţe superbe şi hanuri cu purceluşi la proţap, flori, curată, cu drumuri decente.
Când am intrat în Italia, am avut o senzaţie de România. Nu din cauza autostrăzii, care de altfel era impecabilă, ci din cauza stilului smuls de condus. Italienii cu maşini bune, ca românaşii noştri cu maşini bune. Nu ştiu să meargă decât pe banda doi, se bagă în fundul tău, ţi se bagă în faţă fără semnal, dau flash-uri. Intrarea în Venezia, o poezie. Proastă. Pentru că se lucra, drumul era deviat. Ne-am învârtit ca un coi într-o căldare până am dat de parcarea aia mare (tronchetta). Până am ajuns la canale, m-am simţit ca în Rahova. Asfalt, murdărie, hârtii peste tot, claxoane. Multă lume la Venezia. O senzaţie tristă că aşa o bijuterie unică e a italienilor, la fel de indolenţi şi neatenţi ca românii. Doar pentru că avem fantezie bogată am reuşit să ne închipuim ce baluri or fi fost prin palatele de pe Gran Canale, ce crime pasionale or fi avut loc pe străduţele înguste dintre canalele mici. Altfel, să mori şi nu găseai o plăcuţă explicativă pe vreun perete. Magazinele care se respectă afişează mare cum că ei nu au marfă chinezească, ca majoritatea tarabelor de pretutindeni. Îngheţata costă 2,5 euro 3 cupe mari, dar merită din plin. Feliile de pizza nu neapărat. M-am amuzat teribil să văd că au la vânzare nu doar calendare cu gondolieri arătoşi, ci şi calendare cu preoţi, cel puţin la fel de ademenitori. De ţigani români nu am dat, în schimb am întâlnit un grup soios de ţigani cehi, cred. Din îngustimea străduţelor, deschiderea pieţei San Marco ne-a lăsat fără grai. Ne-am pierdut în grandoare şi detalii şi broderii arhitectonice. Aş fi vrut ca măcar pentru 1 minut să dispară tot puhoiul de oameni şi să fiu doar eu acolo. Din piaţă am luat vaporetto până la Murano, vreo 40 de minute în balans pe ape. Mi s-a părut foarte amuzant că una din staţii (ponton) era la Spital, iar următoarea la San Michelle, respectiv ţintirimul lor. Faptul că au o insulă numai pentru cimitir, cu ziduri frumoase şi copaci înalţi, mi s-a părut genial. Să tot petreci eternal life acolo. Murano e micuţă, identică Veneţiei, doar că la scară redusă, numai cu magazine cu sticlă superb colorată. Găseşti prostioare de 1 euro, dar şi adevărate opere de artă de mii de euro. Din păcate, am ajuns destul de târziu şi nu am putut vedea pe viu cum se lucrează sticla. Atenţie mare, am păţit-o noi. Dacă vă luaţi o îngheţată, un suc, o cafea de undeva unde există şi mese, veţi plăti dublu dacă vă aşezaţi, faţă de luatul "la pachet". De asemenea, să vă uitaţi dacă au serviciile incluse în preţ sau aveţi de plătit (noi am dat de o pizzerie cu 12% din notă serviciile).
Una peste alta, Venezia este absolut superbă, chiar merită vizitată, iar data viitoare sper să o văd şi noaptea, pentru că am înţeles că e de văzut.

La întoarcerea spre Croaţia, ca să intri în Slovenia, probabil că trebuie să ai mare noroc, ceea ce noi nu am avut. Ne-am învârtit pe lângă Trieste de ne-au ieşit ochii din cap, s-a pierdut Marcel GPS-ul de ne dădea instrucţiuni cel puţin aberante ("întoarceţi brusc la stânga", noi fiind pe autostradă), panouri informative lipsă sau încuietoare. În cele din urmă am reuşit, am trecut repede prin Slovenia, numai bine ca să ne oprească şi să ne caute prin scrumiere vameşa slovenă (blondă şi bunoacă, dar acră ca o lămâie). Vameşul croat mult mai relaxat a avut o singură nedumerire, după ce ne-a văzut paşapoartele: domnul Stoica are două neveste???

De ce am spus (şi crezut în capul nostru) că ne întoarcem "acasă", în următorul episod.

Photo gallery Drumuri, ţări, Venezia.