Noi aventuri vulpeşti

Ultimele zile au fost pline de aventuri pentru Vulpe, de stau uneori şi mă întreb, ce m-aş face dacă n-aş trăi tot timpul aşa, cu sufletul în gât? Acum o săptămână realizez că s-a cam făcut timpul să îi schimb uleiul Friedei. Merg la mecanicul meu, liniştită. "15-20 de minute şi gata". După jumătate de oră, ies din sala cu aer condiţionat să merg în garaj, să văz ce şi cum. Toţi cei 5 mecanici prezenţi la serviciu, buluc pe Frieda. Capacul de la filtrul de ulei nu se dădea deschis de nicio culoare. Nici la mână, nici la şurupelniţe din alea scule, bieţii băieţi erau cu venele umflate pe gât de efort, capacul nimic. "Donşoară, nu vrea şi pace, trebuie să-l spargem. Dar asta înseamnă că lăsaţi maşina aici până aducem capacul". Ţinând cont că aveam un milion de drumuri de făcut şi de cărat saci cu diverse, am zis pas, lasă că o aduc după ce comandaţi capacul. Şi dacă tot e bal, hai să schimbăm şi toate filtrele. Când le aveţi pe toate, mă chemaţi şi aduc fata la cosmetică.

Tot fâţâindu-mă de colo colo, nu am putut să nu remarc traficul mult mai aglomerat decât în mod normal, ceea ce pentru perioadă de vară, fără elevi şi studenţi, cu oameni în concedii, pe mine mă bulversează. Cine sunt şi unde se duc sutele de maşini care blochează de la Podul Grant până în Militari traficul la ora 10 jumate-11 dimineaţa??? Acu două zile, după lupte seculare într-a-ntâia de vreo jumătate de oră pe 800 de metri, ajung în cheiul Dâmboviţei, pe la Regie. Liber! Doar o maşină de stropit strada îmi bloca zborul. Accelerez, depăşesc, frână bruscă. Un miliţian disperat în mijlocul străzii mă trage pe dreapta. Îi zâmbesc larg, cu toţi dinţii şi cu tot decolteul şi recunosc, da, am băgat viteză, am vrut să depăşesc, mă grăbesc la serviciu. Îmi ia actele, merge la maşina lui, de unde se întoarce un altul. Râdea, dar parcă nu era râsul lui. Îi clipocesc şi lui graţios, îmi recunosc încă o dată greşeala, dar îi povestesc şi cum în 9 ani de zile nu m-a oprit niciodată poliţia de cuminte ce sunt. Îmi dă actele: "aţi recunoscut, nu aţi sărit la bătaie sau cu gura mare, cum se practică mai nou, aşa că aveţi noroc: nu era aparatul pornit când aţi trecut, aşa că nu s-a înregistrat viteza". Vai, domnule poliţist, ce veste bună îmi daţi! Mai ales că eu de vineri nu mai am salariu, care şi aşa era de 2 nasturi şi un scuipat, mă faceţi foarte fericită. "Da, domnişoară, vă cred. Că şi nouă ne-au tăiat salariul şi abia ne mai descurcăm, că am un copil de 1 an şi rate la bancă". Îl înţeleg dând din cap, mă uit în ochii lui şi spun senină: "e bine că ne înţelegem, că eu bani de şpagă nu aveam oricum. Vă mulţumesc, spor la treabă!". Şi plec liniştită mai departe.

Ieri mă sună de la service că au venit toate filtrele şi capacele. Era deja 2 şi ceva. Eu convinsă că nu vor termina, ei promit să încerce. Închid frumos maşinuţa, plec spre casă (apartamentul meu de unde mai aveam de luat una alta). Pe la 6 fără 10 mă sună cum că da, abia azi e gata maşina. No problem. Iau sacoşele, chem un taxi, plec relaxată spre casa Iuliei. Ajunsă în poartă relizez că legătura de chei de la ea e bine merci în portiera Friedei. Adică la service-ul din Militari. Care acum era închis. Vulpea-prinţesă, cu rochiţă lungă, sandale, lasă toată domnia de-o parte şi încalecă poarta. Cu succes. Problema mai complicată a fost la casă, unde o singură fereastră era un pic rabatată. Prin nişte operaţiuni demne de profesionişti, reuşesc să strecor mâna (slavă Domnului că măcar încheietura e subţire!) ca să mişc mânerul. Pisica Scarry a considerat că e o jucărie nouă şi mi-a sărit pe mâna şi aşa rebegită şi m-a smotocit un pic. Ca legile lui Murphy să funcţioneze perfect, mai făceam şi pipi. Reuşesc să deschid parţial fereastra, încalec cu greu pervazul înalt şi mă arunc în casă. Găsesc cu greu al doilea rând de chei, după care fug afară să anunţ vecinii de obicei foarte vigilenţi să nu sune la 112, că năluca albastră sunt eu.

Mă liniştesc un pic şi realizez că trebuie neapărat să mai fac un drum. Aşa că decid să scot (mai pe înserat, să se mai ducă traficul) la plimbare nava spaţială a Iuliei, numită generic Honda Civic. Am fost fascinată de cât de repede am ajuns la 80 la oră, eu nedorind acest lucru. Dar recunosc, mi-a plăcut. Cel mai drăguţ a fost, în schimb, faptul că am gsit eu un buton cu care am închis uşile, dar când să mă dau jos, neam de am mai reuşit să deschid portiera. Şi uite aşa stăteam ca proasta în scaun, gândindu-mă cu groază cum ar fi să ies şi din maşină tot pe geam. N-a fost cazul, că am găsit botonul.

Azi e ultima zi de serviciu. Simt deja cum mă eliberez. Am aflat că se vor da zilele următoare şi nişte bani din urmă, la care nu mai speram. M-au sunat şi băieţii de la service că e Frida gata. Să fie toate astea datorită faptului că am pe mine o rochiţă foarte drăguţă pe care, mi-am dat seama prea târziu (eram deja în taxi), a făcut Scarry un pic de pipi, de noroc aşa?