"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

vineri, 15 aprilie 2011

Moartea ca o emigrare. Și invers

V-ați gândit vreodată cum și ce va fi cu oamenii dragi și apropiați după ce veți muri? Cu siguranță ați văzut ce și cum s-a întâmplat cu oamenii după ce un cunoscut s-a dus. Nu, nu e nimic sinistru în povestea mea de azi, moartea e ca și nunta, prietenia, nașterea unui copil, parte din viață și ar trebui să o privim firesc. La o scală mult mai mică, emigrarea e foarte asemănătoare cu moartea, în anumite puncte. Amândouă sunt plecări. Și în ambele există mulți oameni care plâng, teoretic după tine. Și cel puțin la fel de mulți care în scurt timp nici nu-și mai aduc aminte că ai existat, nici nu se gândesc că fac gesturi care nu se cuvin față de cel plecat.

Am fost la multe înmormântări și am învățat cu timpul că exact oamenii care fac cel mai înduioșător spectacol, au cele mai multe lacrimi, spun cu glas tare că nu îl/o vor uita niciodată și că zilnic vor pune o floare pe mormânt, tocmai ăia ajung în cel mai scurt timp să spună cu șuierat în glas ”e, lasă, că nu era un sfânt, avea multe bube”, vor uita cel mai repede unde e mormântul și vor încerca cel mai abitir să cupleze văduva/văduvul cu un prieten/o prietenă, dacă nu chiar cu ei înșiși. Pe cei pe care i-am văzut cu ochi pierduți, dar fără râuri de lacrimi și gesturi exagerate, i-am regăsit apoi discret pe la cimitir, zâmbind cu dor “de-ar fi fost și X aici, tare i-ar fi plăcut”. Mai sunt câțiva anonimi, despre care toată lumea se întreabă cine or fi și de ce l-or pomeni pe cel dus și după mulți ani. Mi-a povestit o amică de femeia pe care o găsise la mormântul lui taică-su, cu o fetiță de mână. Nu, nu fusese amantă și nici copila fiică, ci tatăl amicei mele îi salvase copilul de la moarte (fusese medic) și îi dăduse o sumă mică de bani să îi ia ceva de mâncare. Prietenii pe care domnul doctor îi creditase cu bani ani de zile, care îi mâncaseră la masă și îi dormiseră pe canapea, cărora le fusese aproape la bine dar mai ales la rău, nu mai dădeau niciun semn de viață, că nu simțeau nevoia să mai mulțumească măcar cu un gest fetei fostului lor prieten. Pentru că ceea ce numim noi “prieteni” obișnuiesc, de prea multe ori, să ia prietenia și gesturile și ajutorul “for granted” – îmi pare rău că la așa o expresie potrivită în engleză nu există un echivalent perfect românesc. Un anonim căruia i-ai dat o bucată de pâine când chiar murea de foame se va gândi la tine toată viața.

Dar acum, ca să nu fiu prea dramatică, trebuie să recunosc că e normal ca oamenii să uite, să meargă mai departe, să-și vadă de viață, de alte prietenii, poate chiar și de unele mai puțin firești (cum ar fi, de exemplu, dintre cel mai bun prieten al mortului cu văduva acestuia). Dar pe principiul morții cu morții, viii cu viii, se încalcă uneori niște reguli de decență și respect pentru cel dus. Nu stă nimeni să se gândească: dar dacă cel dus vede de sus (sau de la mijloc sau de jos) cum mă hăhăi eu cu fosta lui în brațe, cum prietenii care altădată îi invitau la șprițuri pe ei doi în cuplu acum ne invită pe noi, ca și cum am fi un cuplu? Oare pe cel dus nu l-ar durea și nu l-ar jigni? Bine, asta ar trebui să se întâmple într-o lume cu principii, sentimente și respect real, în realitate oamenii nu mai timp de delicatețuri, de sentimentalisme și, oricum, mortul s-a dus, viața continuă cel puțin la fel de bine.

Am vorbit cu mulți oameni care au emigrat, mai de curând sau mai de mult. Trăiesc și eu pe pielea mea experiența. Deși diferite experiențele fiecăruia, avem cu toții ceva în comun. Ca și în moarte, au existat cei care au plâns de supărare că plecăm, ce dor! ce mult o să ne lipsiți! o să vorbim zilnic și o să ne vedem! S-au fluturat batiste pe peron. Of, parcă și mai grea plecarea ... Au existat și mesajele discrete, urări de bine, de la oameni pe care i-ai simpatizat, dar nu i-ai crezut niciodată foarte importanți. Nu ca prietenii tăi de ani de zile, cu care ai împărțit atâtea bune și rele. Și se duce emigrantul. Ajunge într-o altă lume și oricât de mult e împăcat cu alegerea făcută și își asumă primele greutăți, e destul de singur și un pic speriat și tinde să aștepte măcar un gând bun, o încurajare, o bătaie pe umăr simbolică de la prietenii dragi, oamenii de încredere din vechea lume. Nu să i se plângă de milă, nu să i se arunce “de ce-ai plecat dacă te plângi”, nu ca să i se rezolve problemele inerente de început și nici ca să i se trimită bani. Ci pur și simplu, pentru că în capul lui prietenii pe care îi știa prieteni sunt oameni cu care ți-ai băut mințile, v-ați împrumutat de bani la nevoie, le-ai povestit problemele cu iubitul sau nevasta, iar acum te ascultă măcar să te mai descarci. Și uite așa realizezi că nu există “viață luată de la zero”, pentru că tu ai deja memoria vieții vechi, ai așteptări și dezamăgiri enorme. Tehnologia e un lucru minunat, teoretic te ajută să stai aproape de cei dragi, să comunici cu ei. Practic, te ajută să simți aproape real fliturile prietenilor care îți spun că nu au timp să te audă câteva minute, dar stau cu orele jucându-se online. Și foarte repede prietenia ajunge un comentariu stupiduț la un clip pe facebook și o adunătură de like-uri. Asta într-o primă etapă. În următoarea, te trezești cu mesaje cu multe semne de întrebare, de la cunoscuți comuni: “băi, fostul tău/fosta ta și prietena ta/prietenul tău s-au combinat??? Că am văzut poze cu ei bot în bot pe facebook!”. Și tu, nu doar că simți cum ți se înfige și mai tare cuțitul din suflet, te mai și umilești găsindu-le scuză: “nu, sunt doar prieteni”. Mai contează ce și cum sunt? Pentru tine nu mai sunt decât niște oameni în care ai avut încredere, pe care i-ai simțit aproape, iar acum îți arată că nu au pic de decență, de delicatețe și de considerație. Păi, ce mai contează ce crezi tu? Ai ales o altă viață, noi ne vedem de a noastră, ar putea fi răspunsul senin la tulburările tale. Tu ești prost că ești sentimental! Și uite așa ajungi de fapt să te simți liniștit că ai mai încheiat niște capitole din vechea ta viață, că ai mai aruncat câte un pumn de pământ.

Dar în același timp vin și celelalte surprize, alea frumoase. Când primești câte un sms de la un om în viața căruia încă însemni ceva, cu câteva cuvinte calde, când găsești la poștă o scrisoare scrisă, un pachețel de ziua ta, un mail cu mai mult de 3 cuvinte și 5 smile-uri. Și mai sunt anonimii care nu uită că la un moment dat le-ai dat o bucată de pâine și te găsesc cumva, aproape zilnic, să-ți spună doar atât: “mă rog pentru tine să-ți fie bine”. Pentru că cei care vor să facă un gest personal, care să conteze, au aflat ce număr de telefon avem noi emigranții, ce adresă poștală.

Mai sunt niște personaje speciale, atât în moarte, cât și la emigrare, pe care le-am lăsat pentru final. Care nu te uită niciodată, oricât de de tot sau de departe te-ai dus. Părinți, frați, surori, verișoara care te-a văzut întotdeauna ca pe o sora mai mică și vor doar să-ți fie bine. Familia, sângele care apă nu se face. Ei au întotdeauna timp să te audă, să te consoleze, să te îmbărbăteze. Ei nu-ți vor spune niciodată că fiecare are viața lui acum sau că ești prea sentimental. Unii dintre noi, emigranții, suntem norocoși și binecuvântați cu astfel de familii. Alții, din păcate, și la capitolul ăsta bifează o dezamăgire.

La întoarcerea în țară, o dată la ceva vreme, e bine să știi deja povestea de mai sus, ca să nu mai pierzi timp cu oameni care nu contează și să te bucuri din plin doar de cei care merită. Bine, ăsta e sfat valabil pentru toți oamenii care nu vor să trăiască sufocați de bagaj în plus și să-și piardă viața cu oameni care nu le aduc nimic bun. Îmi aduc aminte de un om drag, care a dat șfară în țară că va veni să se vadă cu prieteni și simpatiza(n)ți, cu mult timp înainte de a ajunge. Era așa emoționat! Ne-am adunat 5 oameni, cu tot cu el. Dar eram cei care contam. Restul aveau treabă, program încărcat, bla bla, dar “te pupăm! Te iubim!”. Am ținut minte întâmplarea, chiar m-a marcat.

Povestea de mai sus nu e doar a mea, chiar sunt experiențe adunate de la mulți cunoscuți care și-au adăugat un alt statut în viața lor, acela de emigrant. Și cu toții am ajuns să tăiem bucățele din suflet sau să eliminăm din viețile noastre anumiți oameni ca pe bandaje: rapid. Pentru că nimeni în lumea asta nu ne merită dorul, lacrimile, tristețea, dezamăgirea dacă acești oameni ne fac rău. Și, vorba aia, oamenii ne intră în viață for a reason (chiar din motive dure, care ne învață lecții), for a season (mai lung sau mai scurt), for a lifetime (aceștia sunt atât de puțini, dar merită toată dragostea noastră).

Sunt dură? Probabil. Realistă? Cu siguranță. Și nu am poză de atașat la text.

32 de comentarii:

  1. there you go girl!
    oricum, nu trebuie sa fii emigrant ca prietenii sa te sara si sa te uite. Pur si simplu sa nu mai atarni la fel in balanta lor si gata...s-a dus, a murit, n-a mai existat.
    Oricum, barba sus. Oamenii ca tine nu mor niciodata singuri :P

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, categoric realista. Am statutul de emigrantă de 4 ani. Aproape că nici acum nu m-am obisnuit și mă simt cumva moartă. Cât despre prieteni.. eu una m-am obișuit cu gândul că puțini pot fi aproape de sufletul tău cu adevărat și mai ales în mod constant. Așa că e mult timp de când nu mai am nici pretenții nici așteptări de la oameni..

    RăspundețiȘtergere
  3. Recunosc ca sunt printre cei care observa detalii de genul unor poze pe Facebook, dar nu ca sa fiu carcotasa. Pentru ca nu ma intereseaza personajele care fac ceva ce mi se pare oarecum nepotrivit - ei nu conteaza. Si nici nu sunt eu in masura sa judec. Dar ma gandesc mai degraba la cel "afectat" si imi doresc sa aiba taria si intelepciunea sa realizeze ca, uneori, sa pierzi niste "prieteni" nu poate sa faca decat bine. Poate ma exprim cam alambicat, dar sunt convinsa ca prietenii tai adevarati iti sunt aproape indiferent cate sute de kilometri va despart si ca, pe langa ei, ai intotdeauna si multi "admiratori" care te urmaresc, te citesc, te inteleg pentru ca de multe ori se regasesc in ceea ce simti ai impartasesti.

    RăspundețiȘtergere
  4. Apasatoare atmosfera indusa de acest articol. Si da, povestea asta este a oricui o citeste si se recunoaste in ea.
    Mi-ai amintit de un moment in care am simtit ca imi este tras presul de sub picioare, dar asta nu datorita unor consecinte cataclismice. Nu, am simtit asta pentru ca se intampla si mai adesea sa traiesti uitarea despre care vorbeai inainte sa cazi in neant. Iar asta doare si mai tare.

    RăspundețiȘtergere
  5. Trist dar adevarat! Cred ca in viata majoritatea emigreaza la un moment dat (in alt oras, alta tara, alta viata, alt statut social) si ne intoarcem la problema `am uitat de unde am plecat oamenii pe care i-am iubit, care ne-au fost dragi si mereu acolo), eu nu am plecat la mii de km distanta, am mers doar la facultate `la cativa pasi` de casa (cu masina) si am patiti exact aceelasi lucru, ca si tine!

    Asa e in viata, unii vin, altii pleaca, insa cei importanti vor avea intotdeauna loc loc special in inima ta!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ei, se intampla si la case mai mari. Stii tu cum e, ohii care nu se vad se uita.
    Am si eu un frate plecat departe in tari friguroase. ne auzim fonic cam la 2 sapt. in 5 ani ne-am vazut anu trecut cand a ajuns el din intamplare (a luat avionul gresit) in Europa. Incerc sa il tin aproape de tara cu glume, bancuri si de ce nu cu comantarii pe fb.
    E cumplit sa fi singur in tari staine.
    eu sunt convins ca e doar o stare, ca e doar o noua metoda de a-ti sorta cunostintele-amicii-prietenii-amanti-
    hai, lasa tristetea. pentru mine nu ai murit si nu vei muri atata timp cat eu mai sunt in viata (nu de alta dar esti tinerica rau pe langa mine)
    pupici

    RăspundețiȘtergere
  7. Of Lia, ești un om prea bun... oricum, mereu vor exista oameni care ne vor răni, dar cum spunea Marquez, trebuie să avem mai multă grijă în cine ne încredem data viitoare.
    Și mai consideri că ne maturizăm cu fiecare prieten pe care îl pierdem din cauza lui, chiar dacă suferim ca niște câini din cauza noastră :(

    RăspundețiȘtergere
  8. cine conteaza cu adevarat, nu te uita niciodata, asta sa tii minte! eu nu am avut niciodata o tona de prieteni, doar putini, unul, doi, dar pe care mereu am putut conta, reciproca fiind valabila :)
    pana la urma, plecand iti asumi o schimbare de viata, iar asta inseamna si o schimbare de anturaj, de prieteni. c'est la vie:)

    RăspundețiȘtergere
  9. Ei acum ma intelegi de ce eram asa emotionat si pierdut de fiecare data cand ma intorceam in Buc...

    RăspundețiȘtergere
  10. of, Lio, nu stiu ce sa ma fac cu tine, de cite ori ti-am spus sa nu te mai uiti in urma, ci numai inainte, ma vad nevoit sa ma autocitez, http://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2010/08/sfaturi-pt-emigranti.html

    Gindeste-te cit de nasoala era emigrarea pe vremuri, un emigrant facea de "rusine" intreaga familie, nici o ruda, a unui emigrant, de gradu unu sau doi nu putea face cariera. Iti poti imagina ce conflicte se creau la nivel de familie!

    Am trait asta, cind o ruda de gradu unu m-a acuzat ca-i distrug viata, si pe undeva avea dreptate..

    RăspundețiȘtergere
  11. buna
    ai perfecta dreptate,cat de frumos le spui tu pe toate...
    dar uite asa ne dam seama care ne sunt adevarati prietenii
    eu am pierdut doua persoane dragii mie,intai tatal,apoi sotul,pe el de sapte anii,insa ii duc dorul si acum si ii povestesc fiicei mele lucrurii frumoase care le-au facut impreuna,sau care le-ar face cu noi daca ar putea...
    dar fruntea sus,toate vin de undeva cu un anumit scop,sunt sigura ca cei care mi-au ramas alaturii,sunt cei mai bunii.
    te citesc ,cand am timp,imi place cum si ce scrii,sa ai spor in toate :*

    RăspundețiȘtergere
  12. :) Ce sa-ti mai spun? Am citit eu odata undeva ca "in cele mai importante momente ale vietii ne regasim tot singuri" si mi-a ramas intiparit pe retina pasajul.
    Pana la urma conteaza sa luam bucatile de bine din marea de rahat :)
    te pup cu drag!

    RăspundețiȘtergere
  13. hop si eu: te inteleg perfect

    semneaza, o necunoscuta, emigranta,
    dintr-o parte in alta a frontierei

    asta e povestea "dezradacinarii".

    RăspundețiȘtergere
  14. Ai dreptate! Atata dreptate! Si acum imi dau peste mana ca am fost in stare ca colind orasul cu pruncu dupa mine ca sa ajung la o asa zisa intalnire cu colegi de scoala, la care pana la urma nu a venit decat "iubitul" din clasa a 6-a.
    Sau ca dau eu telefoane ca sa ma vaz cu lume pe care nici in cot nu o doare ca mie imi mai inseamna ceva prietenia din liceu si inca multi ani dupa aceea. Anul asta am fost un pic parsiva si de ziua asa zisei prietene am stat mult si m-am gandit daca sa o deranjez cu un telefon. O fi urat gestul dar nu am mai sunat... si culmea nu sunt unul din emigrantii care uita cu totul de unde au plecat si nici nu cred ca ma dau mare cand sunt in vizita in tara. Sunt doar mandra mama de gaza mult iubita.
    Noroc cu familia! Astia chiar tin aproape si in noaptea asta tata a mai luat drumul strainatatii, inghesuit intr-un microbuz, ca sa fie langa noi de Paste, ca sa creeze amintiri nepotului: "Asta e bunicul din Romania!"
    Adaptare usoara si daca te consoleaza, dupa familia de sange, suntem si noi emigrantii, intre noi, o familie.....

    RăspundețiȘtergere
  15. In primul rand am o admiratie deosebita pentru cei care au avut curajul sa isi ia viata in rucsac si sa zica : de acum faci cum zic eu. Parintii mei au plecat din tara la peste 45 de ani. Asa si? Acolo esti tu, acolo te regasesti, acolo iti poti indeplini visul, acolo simti ca esti om si nu scalvul vietii. Daca altii sunt indeajuns de fricosi sau de supusi turmei si nu vor sa devina proprii lor stapani este treaba lor. Din partea mea multe felicitari.

    RăspundețiȘtergere
  16. Moartea e doar un pas spre o noua calatorie, asta doar pentru o persoana cu o minte bine organizata; si daca ai facut asociere intre moarte si emigratie, eu zic ca in felul acesta iti poti selecta prietenii adevarati de cei falsi sau prefacuti.

    RăspundețiȘtergere
  17. Da, ati scris la suparare, deci apasat.
    Am scris candva si eu ceva asemanator; o perioada l-am retras...; apoi l-am postat din nou pe prima pagina, alaturi de declaratia mea de blogger:
    http://daurel.wordpress.com/arta-de-a-rani-cunoscutii/

    Daurel

    RăspundețiȘtergere
  18. Liuta draguta, esti asa o fina observatoare a lucrurilor, asa o buna povestitoare a lor, dar mai presus de toate esti un om minunat, care, indiferent unde se afla pe acest glob pamantesc, este inconjurat de prieteni. De cei care cunosc valoarea prieteniei, evident! Eu tin la tine si fara sa te cunosc personal, daramite cei prin viata carora chiar ai trecut... cred ca sunt indragostiti de tine cu adevarat! Te pupez tare!

    RăspundețiȘtergere
  19. La ceva vreme dupa ce am plecat de acasa, am avut aceleasi sentimente. Am fost frustrata; am fost descumpanita...Ma asteptam ca distanta sa estompeze un pic legatura cu prietena mea de suflet. Un pic dar nu aproape de tot, asa cum s-a intamplat... Inca doare dar din ce in ce mai putin. Oricum, drum de intoarcere nu exista - chiar daca m-as intoarce din nou de tot acasa, sigur n-ar mai fi aceeasi prietenie de demult...

    RăspundețiȘtergere
  20. Crud de real si de adevarat. Dar ce nu ne omoara ne face mai puternici(asta am invatat de la svea, mi-a placut mult si am retinut ;)).
    E greu, dar razbim noi, nu-i asa?

    RăspundețiȘtergere
  21. Sunt situaţii în viaţă care te ajută să triezi oamenii din jur, deşi nu căutai asta...indirect, anumite momente, răscruci au rolul de a-ţi arăta mai multe decât anticipai, mai multe decât credeai şi, uneori, altceva decât sperai. De multe ori doare, dar ştii vorba aia cu tot răul spre bine şi, într-adevăr, atunci când treci prin trierea celor care te dezamgesc, desi aveai încredere în ei, ţineai la ei, pentru care ai făcut multe şi ai fi făcut poate şi mai multe, nu poţi decât să înţelegi că nu merită să consumi energie, suflet şi timp pentru aceşti oameni...

    Există astfel de răscruci şi de momente indiferent dacă pleci sau nu, dar probabil că atunci când emigrezi, transformările pe care le constaţi sunt ceva mai rapide şi mai concentrate...
    Am auzit demult o vorbă foarte bună, care mi-a rămas lipită de creier şi care cred că se aplică în toate cazurile, indiferent că e vorba de prieteni dragi, de o persoană iubită sau de alt tip de relaţie şi afecţiune: cine nu te iubeşte, nu te merită!

    Lăsând "filosofeala" la o parte, îmi place foarte mult ce ai scris şi cum alegi să înţelegi şi să vezi lucrurile, ca un om care a trecut prin suficient de multe cât să ştie că va răzbate, cât să aibă destul încredere în sine şi în viaţă şi în acei oameni care-i sunt alături indiferent ce!

    Fruntea sus!
    Te pup şi să ştii că prin ce ai scris, deşi nu ţi-a fost uşor, transmiţi încredere şi energie celor care citesc :)

    RăspundețiȘtergere
  22. Oameni buni, vă mulțumesc pentru gânduri și cuvinte. Observ cu tristețe că povestea mea e una banală aproape, cam toți ați trecut cel puțin prin niște șuturi asemănătoare. E o ploaie de vară povestea mea față de drame reale. E bun scrisul, ajută la vărsat otrava din sistem când lacrimile deja au secat. Unele capitole se termină frumos, altele melancolic, unele optimist și altele dur și brusc. Ideea e că eu cred în încheiere de capitole, nu în lălăieli fără rost. Sunt mai bine acum, mai liniștită. Voi fi și mai bine, și mai veselă, și mai amuzantă, curând sper :)

    RăspundețiȘtergere
  23. of, măi suflete! ţi-aş lua cu mâna dacă aş putea. dacă-ţi spun că eu n-am decât o prietenă (atenţie! cunoscută datorită blogului) şi în rest doar familia, mă crezi?
    Uite aşa-i cerne viaţa... dar ştii ce? mai bine aşa!
    Te pup şi te îmbrăţişez.

    RăspundețiȘtergere
  24. Orice om ce trece prin viaţa ta te schimbă, te transformă în tine... Orice plecare a lui, te transformă şi mai tare în ceea ce vei fi... :)

    RăspundețiȘtergere
  25. Tare suprinsa am fost si eu cand mi s-a intamplat ceea ce descrii in postare. Dar cand mi-a trecut, am avut sentimentul ca e normal. Chiar si locuind in acelasi spatiu te poti indeparta usor de oameni despre care nu-ti imaginai vreodata ca ar putea sa nu mai faca parte din viata ta; e acelasi lucru si atunci cand pleci din tara, numai ca mai accelarat si poate mai intens :) Eu nu cred ca distanta fizica e de vina, ci distanta psihica. Cand pleci, rupi un ritm cotidian, experimentezi noul in fiecare zi, inveti sa traiesti altfel. Dar cei care raman isi continua ritmul, cu tine sau fara tine :) Limitele pana la care pot ajunge ca sa tina legatura cu cineva sunt diferite pentru fiecare om :))

    RăspundețiȘtergere
  26. Mmmmmm....pai io am inceput sa triez si sa scurtez lista de "prieteni" cu mult inainte de a parasi tara, asa ca mi-au ramas numai adevaratii care au intotdeauna timp pentru mine; sunt 3 ani de cand am plecat si n-am incetat nicio clipa sa fim in contact. Problema are insa un alt aspect: la 30 de ani aveam si ion enumarati prieteni, pe parcursul anilor lista s-a subtiat considerabil; e un proces prin care trece toata lumea, si parintii mei au "patit" la fel....Tu ai plecat in momentul in care lista ta de prieteni era voluminoasa, cu valori si rebuturi, numai timpul te face sa le vezi adevarata fata. Mergi inainte, nu da importanta, o sa mai ai multe surprize.

    RăspundețiȘtergere
  27. Acum ceva "off topic": io merg acasa in mai, o sa fac ordine in apartament pentru inchiriere; o sa am de dat haine, incaltaminte, carti. Stiu ca tu si alte fete ajutati copiii nevoiasi, daca nu ma insel, aflati undeva prin apropiere de Ploiesti. As avea nevoie de un numar de telefon, ceva nume, poate reusesc sa fac un bine, cu ajutor bineinteles.
    Adresa mea de mail: dananedelea199@gmail.com.
    Multumesc frumos xxxxx

    RăspundețiȘtergere
  28. Hei, am dat de blogul tau acum 3 ore si crede-ma ca l-am citit tot. Am terminat de 1 minut. E superb ce scri, si cum scri. Vroiam doar sa-ti spun ca sunt de acord cu... majoritatea parerilor tale (inclusiv cele despre romani) si mai vroiam sa te intreb asta: A fost sau nu decizia de a te muta in Suedia cea mai grea decizie din viata ta?
    Pentru mine a fost si va ramane probabil mult timp. Nu, eu nu m-am mutat inca in Suedia, dar sunt pe cale. Ma pregatesc de 1 an, aproape. Eu nu am 33 de ani, nici nu vin la munca, dar la fel ca tine, m-am trezit intr-o zi de buna dimineata si am deschis T.V si l-am vazut pe Pepe si Oana Zavoranu ca divorteaza si am zis "fuck this shit". OK, probabil ca nu ala a fost motivul, ci tot ce se intampla in jurul meu, dar mi-am dat seama ca aici nu mai pot sta. Eram in anul 2 la facultate. Incet, m-am dus si mi-am dat TOEFL, l-am luat foarte bine, usor, chiar si aia a fost o experienta pentru mine fiindca l-am dat la Baia Mare, in orasul meu (Cluj) nu se dadea decat scris. Oricum, dupa ce am primit rezultatele TOEFL (era deja 10 Octombrie) am inceput sa ma gandesc, unde sa plec, la un masterat. Stiam deja ca oriunde aleg, nu o sa ma intorc in tara (speram si sper oricum in continuare) asa ca trebuia sa-mi convina tara cu totul. Germania nu am vrut din start, din motive copilaresti dar care conteaza pana la urma urmei pentru mine foarte mult. N-am ales Germania fiindca nu-mi place limba. Spania n-am ales-o fiindca n-am gasit nicio facultate care sa fie pe gustul meu. SUA n-aveam de gand nici mort sa merg, oricat de bun ar fi sistemul de invatamant nu este genul de tara in care as vrea sa traiesc. Multe tari le-am dat la o parte pur si simplu, mai ramasese Belgia, Franta, Olanda si Grecia. Dintre toate, imi doream Grecia cel mai mult pana intr-o zi, cand cineva mi-a sugerat Danemarca, si am inceput sa ma documentez, si sa citesc, si pe masura ce citeam despre scandinavia mai mult, imi dadeam seama in acelasi timp ca ar trebui sa fiu nebun sa aleg altceva. Pur si simplu imi placea tot. Intr-un final am decis ca Norvegia ar fi prea scumpa pentru mine, apoi am ramas cu SV, DK si FI. Am renuntat la Finlanda fiindca universitatea Helsinki avea niste termeni care nu-mi conveneau. A ramas DK si SV si intr-un final am aplicat si la Copenhaga si la Uppsala. Am intrat la amandoua si eram in aceasi dilema, dar intr-un final am ales Uppsala.
    Acum, scriu de zor la licenta, imi dau ultimele examene si sper din suflet sa imi primesc diploma la timp. Daca totul merge bine, in 29 August o sa incep masteratul la Uppsala, si o sa trec prin tot ceea ce povestesti tu aici. Am inceput deja sa invat suedeza, chiar daca sunt inca in ro si nici macar nu sunt sigur daca ajung pana la urma acolo sau nu, dar eu asa sunt, ma pregatesc din timp. Folosesc o gramada de programe, cursuri, carti, computeru si telefonu l-am pus in suedeza, mi-am facut niste prieteni suedezi care sunt mai mult decat bucurosi sa ma ajute, cu unul vorbesc si pe skype, filme suedeze, radio, merge bine si mi se pare super limba. Nu e neaparat usoara da e interesant faptu ca e tonala, conteaza ce intonatie ii dai unui cuvant, e exotica pentru mine. :). Mult succes in continuare si tie si mie, si promit, ca o sa fi prima persoana careia o sa-i spun daca sunt in Suedia sau nu, de cum aterizez. :)) Asa doar, ca sa sti.

    RăspundețiȘtergere
  29. Hej, Florin! Välkomna! :) Să știi că a fost cea mai firească decizie pe care am luat=o, asta cu plecarea în Suedia :) Eu am o anumită poveste cu țara asta, a fost prima țară strănină vizitată, acum 15 ani, aici m-am îndrăgostit și am avut o relație de un an și ceva cu un suedez (venea el la mine, eu nu am mai primit viză după ce am terminat liceul). Nici nu am știut 15 ani că aici vreau să trăiesc :) Nu am plecat la muncă, am plecat pur și simplu la o altă viață. De la zero. O să fac zilele astea un bilanț al acestor 7 luni de când sunt aici.
    felicitări pentru decizie, pentru reușita la master, pentru hotărârea și eforturile tale, vei fi foarte apreciat pentru asta. Aștept să-mi scrii direct "vin în Stockholm, hai la o cafea", e tren rapid până aici din Uppsala :) Gânduri bune și baftă! Te mai aștept în vizită și cu comentarii!

    RăspundețiȘtergere
  30. Draga Lia, ce te faci atunci cind in tara in care ai emigrat te reintilnesti cu prietena cea mai buna din facultate, cu care ai mincat din aceeasi oala si ai impartit vise? Ea intre timp in noua tara divorteaza de sotul ei, ramine singura si atunci tu ii deschizi usile casei tale, 2 ani totul e OK...Apoi apare un el in viata ei, tu te bucuri dar ea nu mai raspunde la telefoane, nu mai are timp sa vina la tine, se poate intilni cu tine la o cafea doar cind el are ceva de facut si tot asa....Era singura mea prietena aici, in Abu Dhabi....si ea stia asta (eu nu lucrez inca din motive de copii)...Am avut cea mai urita depresie din toata viata mea de 39 de ani....Acum m-am ridicat si merg inainte! Nu o urasc, nu o detest....sa fie la ea acolo!

    Te imbratisez din Abu Dhabi,
    Manu

    RăspundețiȘtergere
  31. Manu, eu am invatat sa accept ca nu poti cere de la oameni mai mult decat pot oferi, mai mult decat sunt ei de fapt. Mi-am dat seama ca am luat decizia cea mai buna in ceea ce priveste acei fosti prieteni de care am scris, cand am realizat ca nu mi-e dor nici macar de vreun moment cu ei, nu imi lipsesc. Cu durere, frica, reama, angoase, dezamagiri, intotdeauna am zis ca daca ma am pe mine, nu sunt singura niciodata. Ceea ce iti doresc si tie :) Te imbratisez inapoi!

    RăspundețiȘtergere
  32. Felicitari pentru articol!!! Ma bucur enorm ca am descoperit blogul tau! Esti o persoana foarte valoroasa!
    Succese maxime in continuare!
    Stefan

    RăspundețiȘtergere