Prima mea vara suedeza

Am in cap textul acesta de mai bine de 2 saptamani, dar nu l-am scris din superstitie. Pentru ca, daca anul trecut draga mea Adriana imi scria la sfarsit de august ca a venit toamna in Suedia, anul acesta vara suedeza ne-a mai rasfatat cu soare si frumos si in septembrie. Si mi-a fost teama sa nu o gonesc cu scrisul meu.

Vara suedeza e speciala. Scurta, dar intensa. Ca un orgasm mult asteptat. Imi ramasese in cap de acum 16 ani, de la prima vizita in Suedia, tocmai de-aia cand am decis sa vin aici anul trecut, am venit la sfarsit de octombrie, ca sa iau toate relele la un loc: acte, casa, job, frig, iarna. Si ca sa ma pot bucura din plin dupa aia.

Vara mea a inceput in mai, cand au fost primele zile cu mult soare si peste 20 de grade, cu parintii mei in vizita si cu regasirea iubirii mele. Chiar daca nu cred ca am plecat in prea multe zile fara un pulover sau un hanorac pe mine la prima ora dimineata, vara asta mi-a fost tare pe plac. Cu soare cald, dar nu prea fierbinte, cu ploi putine si cu lumina. Ah, lumina! Ma trezeam la 5 dimineata cu soarele deja in geam, imi beam cafeaua pe terasa uitandu-ma la veverite si ascultand pasarelele. Un sentiment de pace deplina.

In iunie a fost Midsommar, cu flori in par, weekend prelungit, veselie si mult alcool. Deh, asta e traditia, deci m-am adaptat.

Desi am muncit cam toata vara, cu doar 10 zile de vacanta, in niciuna din zile nu am venit acasa ca sa ma trantesc pe canapea la televizor. Am fost la picnic, la pescuit, la plimbare prin padure, la povesti si gratare cu prietenii. Pana seara tarziu, stat doar afara.

Cele 10 zile de vacanta le-am petrecut ceva mai in nord, in Sundsvall, in iulie. Casute de lemn, flori, iarba perfect tunsa, grasa si verde, apa, nopti roz. Nu albe, ci roz. Sa ma duc la culcare la ora 1 noaptea pe o lumina rosiatic-albastruie si sa ma trezesc pentru un pipi la 3 dimineata pe lumina galbui-verzuie, sa nu traiesc nici macar un minut de intuneric deplin si negru, mi s-a parut o minune. Si am pescuit la lumina lunii si am zambit norilor de vata de zahar roz si nu mi-a trebuit nici internet, nici televizor, nici telefon. Si am fost fericita. Am petrecut cele zece zile in mijlocul familiei lui foarte suedeze, ne-am rasfatat cu trezit dimineata tarziu si baut cafeaua pe malul apei, ne-am iubit ca adolescentii in padure si ne-am umplut sufletele de noi.

La sfarsitul lui iulie mi-am sarbatorit cele 9 luni in Suedia cu o masa romaneasca si cei mai dragi oameni aproape. Salata de vinete n-a iesit cum trebuie ca vinetele au alt gust aici, dar ciorba de perisoare acrita cu bors (la plic, dar asta e situatia) din Romania si palinca trimisa cu dedicatie tot de acolo au fost asa cum trebuie. Si carnatii cabanosi gasiti intr-un magazin sarbesc au avut exact gustul potrivit.

Pe la mijlocul lui august am sarbatorit Kräftskiva, adica am mancat la greu raci si am baut iar tarie. Deh, traditia!

De vreo doua saptamani ne agitam sa taiem si aranjam lemnele pentru caminul care ne va incalzi la iarna care vine tare repede si brutal aici, diminetile sunt cetoase si reci, seara bate vantul de te taie, ploua aproape zilnic. A venit toamna si pana la vara urmatoare mai e tare mult. Dar imi place sa cred ca port vara in suflet chiar si cand sunt -20 de grade afara. Oricum, noi doi vom mai fura un pic de vara cu cateva zile petrecute in Romania, unde abia acum e vremea si temperatura care-mi plac mie.
Dar prima mea vara suedeza imi va ramane mereu speciala si tare draga. Vara mea de fericire.

Va cer un mic ajutor

Oameni buni, nu v-am mai spus de mult de copiii si oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. Unii dintre voi ati continuat sa faceti gesturi frumoase si va multumesc. Acum va rog sa faceti un mic efort, un gest care inseamna enorm, pentru doua persoane care de mult nu mai sunt doar cazuri pentru mine, ci oameni dragi sufletului meu. E vorba de Bianca si de Stefania.

Bianca implineste pe 21 august minunata varsta de 18 ani, o varsta care ar trebui sa fie a viselor, a aripilor intinse, a sperantei. Bianca se lupta cu o boala ticaloasa, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, iar parintii ei muncesc si trag ca niste nebuni ca sa aiba ce sa-i puna pe masa Biancai si surorii ei Vicki. Dar eu imi doresc ca macar de ziua ei Bianca sa fie fericita, sa primeasca un cadou si un tort. Mama ei nu are din ce sa-i cumpere cele necesare. Asa ca va rog pe voi, daca doriti si puteti, sa trimiteti in contul mamei Biancai cat puteti: 10 lei, 20 de lei, 10 euro (exista si cont in Euro). Adunati, orice banuti conteaza. Si impreuna vom face o bucurie nu doar Biancai, ci si mamei ei care se lupta ca fiica ei sa zambeasca.

Raiffeisen Bank – Agenția Valu lui Traian, județul Constanta, titular cont Velichea Maria
RON: RO 70 RZBR 0000 0600 1100 8342
EURO: RO 47 RZBR 0000 0600 1103 4655 Cod SWIFT: RZBR ROBU

A doua papusica pentru care va cer ajutor e Stefania, micuta operata la esofag care va mai avea mult de tras pana sa poata fi un copil cu totul normal si sanatos. Pe 23 august face si ea 2 anisori. Are nevoie de lapte si alimentatie speciala, care costa foarte mult, iar ai ei, in special bunica Nina sunt depasiti de situatie. Si in cazul lor, orice ajutor inseamna foarte mult.

Conturile: ING Bank Sucursala Giurgiului, titular cont Dumitraşcu Niculina
Cont Lei: RO12INGB0000999901600322
Cont Euro: RO54INGB0000999901632255

Pentru orice detalii sau intrebari, scrieti aici sau pe mailul meu si va raspuns imediat. Va multumesc din suflet in avans. Toate bune.

Miercurea fără cuvinte 10

Pescuit la asfintit.







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Despre firescul meu de zi cu zi

Aseară am adormit în cârâit de greieri, după ce am speriat cu lanterna doi bursuci și am aruncat niște oase vulpoiului. M-am trezit azi dimineață la 5 ca să mă pregătesc să plec la muncă și mi-am băut cafeaua pe terasă, urmărind o veveriță sărind acrobatic din creangă în creangă. I-am spus omului meu iubit cu care m-am regăsit după 15 ani că ne auzim mai târziu, poate ieșim la o plimbare cu ATV-ul, că îl iubesc, iar el mi-a răspuns drăgălășenii. Asta după ce găsisem un bilețel pe cafetiera pregătită doar să apăs pe buton cu alte vorbe frumoase. Totul în suedeză. Și e atât de firesc!

Acum un an de zile vă povesteam că m-am trezit speriată de liniștea din jur. Firescul meu de atunci includea bormașini în pereți la 2 noaptea, uși de lift trântite, oameni care păreau veșnic agresivi și arțăgoși, pe stradă, la magazine. Până acum un an scriam de doamnele amabile de la poștă, de casiera amabilă de la nu știu ce magazin, tocmai pentru că erau lucruri neobișnuite. Parcă și noi eram agresivi, de multe ori fără motiv real. Și, din păcate, era ceva firesc.

Îmi aduc aminte că de câte ori apăreau în presă statistici referitoare la calitatea vieții, în care Suedia era printre primele și România printre ultimele, inevitabil erau cunoscuți care comentau "păi, la ce salarii au ăia, e normal să trăiască bine". De 9 luni de zile trăiesc și muncesc în Suedia, iar calitatea vieții mele s-a îmbunătățit considerabil, în ciuda faptului că n-am ajuns până acum cu bani de la un salariu la altul. Și am destui cunoscuți care, după facturi, rată, mâncare, transport nu prea mai rămân cu nimic. Și atunci?

În București conduceam zilnic și de la prima oră, de când mă chinuiam să ies din parcare minute în șir pentru că doar dacă forțam puțin reușeam să ies, altfel nimeni nu îmi dădea voie, mă apuca o durere de cap care se amplifica cu fiecare claxon, isterie, înjurătură, mutră acră. Aici am început să conduc de ceva vreme mașinile de la muncă (dube mari în general) și, deși am prins de multe ori blocaje exact ca în București, nu am auzit niciun claxon, am fost lăsată de fiecare dată să schimb și câte 3 benzi odată (încă am probleme cu orientarea), iar de câteva ori am avut în spate un cârd de mașini care au așteptat cuminți și cu calm să parchez eu mastodontul pe câte o străduță îngustă. Nicio agresiune, niciun factor de stres. Pentru că oameni ăștia realizează că nu vor ajunge mult mai devreme dacă nu te lasă să te bagi în fața lor și că nu rezolvă nimic dacă se isterizează și claxonează în traficul blocat.

Și acolo mie îmi venea firesc să zâmbesc și portarului de la muncă, și casierei de la magazin și acriturii de la bancă, doar că rareori primeam înapoi același lucru. Aici mi-e firesc să zâmbesc și să salut șoferii de autobuz care îmi mulțumesc că mi-am scanat abonamentul și fac treaba asta cu toți cei care se urcă, mi-e firesc să scuz pe loc fără măcar o încruntătură pe cel/cea care din greșeală m-a călcat sau m-a lovit cu geanta în autobuz, pentru că și eu sunt scuzată cu un zâmbet dacă fac asta accidental. Mi-e normal și firesc să zâmbesc și să schimb câteva vorbe cu casierii din magazine care zici că beau apă cu drogul fericirii, așa de amabili și luminoși sunt, deși și ei muncesc multe ore pe zi, cu zeci de clienți. Acolo era ceva normal ca toată lumea să se plângă de muncă, ce nasol și de rahat e, aici toată lumea e recunoscătoare că o are.

După aproape 12 ore de când plec dimineața de acasă (2 ore și ceva dus-întors, 8 ore munca, 1 oră pauzele), mă întorc la omul meu (m-am mutat deocamdată parțial, în curând cu totul - și da, e atât de firesc!) care mă așteaptă, tot după o zi de muncă, să ieșim la un pescuit sau cu micuța lui la un picnic, atunci când o avem aici. Și sunt mămică 2-3 zile pe săptămână, îmi vine firesc să mă joc, să o spăl, să o șterg, să îi tai mâncarea în farfurie, să o pup și să o țin noaptea în brațe până adoarme și începe să ne dea pumni și genunchi în coaste. Și chiar dacă nu voi fi probabil cea mai bună prietenă a celei care îi este mamă, am discutat firesc despre tortul de ziua micuței și despre cum și câte zile va sta cu noi și câte cu ea, iar pentru că petrecerea a fost în casa tatălui fetei, adică a iubitului meu, eu am fost considerată gazdă și mi s-a mulțumit pentru tot ce am făcut. Firesc și natural.

Atât de firesc mi-a spus el că 15 ani de pauză au fost mai mult decât de ajuns, că e cazul să fim împreună de-adevăratelea, în casa noastră, cu deciziile noastre, cu grijile și bucuriile noastre, încât aproape m-am speriat de ideea că există și bărbați pe care nu-i apucă paranoia că ți-ai adus mai mult de o periuță de dinți în casa lor, asta însemnând că vrei să-i legi cu lanțuri. Dar mi-a trecut repede. Și am învățat foarte repede să îmi fie firesc să și aud cât de mult sunt iubită (pe suedeză, română și engleză), fără să-l facă asta să fie mai puțin bărbat. Din contră. Și dacă acolo era firesc să-mi hrănesc motanul și la ai mei câinii, aici hrănim șerpii exotici, șopârlele gecko și cameleonul, pentru că el e alergic la câini și pisici, în plus din reptile se fac și bani frumoși. Și dacă acolo era normal să feresc câinii vagabonzi cu mașina, aici trebuie să fiu atentă la căprioare care traversează strada.

Mi-a scris de curând o prietenă: "mă uitam la pozele tale din suedia și mă gândeam că trebuie să-ți zic ceva: nu știu de ce, dar parcă te potrivești mai bine în peisajul de acolo decât în cel de aici. mi s-a părut că e ceva ciudat de când ai postat primele poze. aici făceai notă discordantă cu oamenii; acolo, deși nu semeni cu ei, te integrezi ff bine în imagine." Au trecut 9 luni de când am ajuns în Suedia și am sărbătorit asta cu prietenii mei români, suedezi, brazilieni, cu palincă și ciorbă de perișoare cu borș de la mama. De fapt, sinceră să fiu, simt că mi-am sărbătorit locul meu de aici. Pentru că trebuie să o spun, cu riscul de a supăra sau deranja, dar fără să simt nevoia să demonizez ceva din trecut sau să idealizez ceva din prezent, viața mea din România e atât de departe! Și da, chiar simt că locul meu e aici, firesc, normal, că mă aștepta să îl ocup de acum 15 ani când am cedat din cauza birocrației și a vârstei prea fragede. Mai am multe de rezolvat, cu învățat limba, cu actele, cu multe. Dar deja nici nu mai știu ce să răspund când sunt întrebată de ce am venit aici, pentru că mi se pare firesc să fiu aici.

Sincer îmi pare rău că nu scriu mai des, că nu mai stau de povești pe chat, dar nu îmi pare rău că nu mai stau pe net, ci că mă bucur de fiecare minut de lumină ca să trăiesc. Și dacă vă gândiți la mine, ce-oi mai face, să știți că sunt la pescuit sau la un picnic, că stau la un pahar de vorbe la iazul artificial și hrănim somonii, că mă dau cu ATV-ul pe coclauri. Și mi-e firesc de bine.

Miercurea fără cuvinte 9

Noapte de vară suedeză. La pescuit de noapte (ora 12-1), 400 de km nord de Stockholm, în Norrland.







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Miercurea fără cuvinte 8

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Vulpea sălbăticită și fericită

Dragii mei, să mă iertați, dar eu mai răruț pe net. Că după ce vin de la muncă prefer să mă bucur de vreme frumoasă, lumină până seara târziu, iar în weekend fug într-un loc frumos unde cresc somoni, unde vin ziua căprioare și seara bursuci și vulpi să caute de mâncare. Am descoperit cu mare încântare că vulpea urbană, care 33 de ani a crezut doar în beton, mașini, blocuri și zgomot, adoră să se trezească în ciripit de păsări, să își bea cafeaua cu ochii la copaci, iarbă și animăluțe, nu se plictisește în barcă la pescuit, își umple plămânii de viață pe o stâncă în mijlocul apei într-o liniște de început de lume.

Și mai e ceva. De o lună și ceva trăiesc o poveste care dacă mi-ar fi fost povestită sau aș fi văzut un film, aș fi strâmbat din nas ironică: așa ceva nu există, a luat-o pe coclauri scenaristul. Pentru că de ani de zile spuneam sceptică: "nu mai cred în spiriduși și zâne". Ei, bine, pentru că trăiesc pe viu și personal povestea asta, am reînceput să cred cu tărie în ei. Ba și în elfi și trolli. Nu intru în detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.

Să mă iertați că nu am mai venit în vizită, că nu am mai comentat, că nu mai apar pe mess, să știți că nu v-am uitat și în septembrie cu siguranță dau un semn când vin în vizită. Dar dacă vă spun că sunt bine, sănătoasă și fericită, mă iertați? Vă pupez!

Leapșă personală

Am ochit de ceva vreme o leapșă faină la Bia, dar abia acum am avut timp să o aprofundez. Mi-a plăcut că e o completare la o leapșă mai veche. Mi-ar plăcea să o luați mai departe, să vă uitați un pic (mai mult) în voi și să vedeți ce răspunsuri frumoase și uimitoare vă ies.

Iubesc – cu pasiune, fără restricții, inhibiții sau limite

Cresc – cu grijă copilul din mine, să nu se maturizeze prea tare niciodată

Pacătuiesc – că încă mai am gânduri negative uneori, că nu-mi folosesc tot timpul pentru a face ceva bun și folositor, ci lenevesc uneori. Dacă spun că păcătuiesc că fac amor fără să fiu căsătorită sper că înțelegeți că glumesc :D

Citesc - mai nou, cărți pentru copii în suedeză :) Și mult mai mult decât o făceam în România

Cred – în mine, în oameni, în puterea gândului bun

Mimez – hmmm. Probabil că mi-ar ieși să mimez cam orice, că mi s-a spus că aș fi actriță bună, dar nu văd rostul.

Visez - mult, fără să pierd contactul cu realitatea.

Cer - sinceritate, decență și loialitate.

Frumos - subiectiv

Deștept - e cel care realizează cât de mult mai are de învățat

Femeile - can't live with them, can't shoot them (Al Bundy :D)

Sex vs Dragoste - sarea și piperul. Or fi mâncăruri ok doar cu sare, altele ok doar cu piper, dar cele mai bune feluri au și sare și piper.

Detaliile - fac diferența

Istoria - ne ajută să ne pregătim pentru viitor

Tentația - dacă n-ar exista, ar trebui inventată

Greșesc - când sufăr pentru lucruri care nu merită, când uit că răspunsurile la întrebările mele sunt chiar la mine

Durerea – reality check

Suferința - prea des întâlnită

Singurătatea – poate fi cea mai grea suferință

Ce contează – noi contăm

Viața – “life is like a box of chocolates, you never know what you're gonna get" :)

Luați cu încredere, e de ajuns pentru toată lumea. Weekend fain!

Miercurea fără cuvinte 7

A funny friend








Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Miercurea fără cuvinte 6

6 iunie - Ziua Națională a Suediei și a steagului suedez.










Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Vulpea celebritate in presa

Sunt onorata si incantata sa ma laud ca m-a prins cireasa mea preferata, Sana, la povesti si intrebari despre Suedia si experienta mea. Va invit cu placere sa cititi. Pupez

Miercurea fără cuvinte 5

Schimbarea gărzii la Palatul Regal din Stockholm. Un omagiu adus căluților care suferă în România ...







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Povești, copilărie și magie

Dragilor, vă aduceți aminte ochii măriți de încântare când vi se spunea câte o poveste, când erați copii? Și cât de mult visați și ce lumi fabuloase vă imaginați? Mulți dintre voi aveți copii, nepoți, pitici adorabili în viața voastră. Și cu siguranță fac ochii mari când li se spun povești frumoase. Că tot vine 1 iunie, m-am gândit să vă zic de minunata inițiativă a Elizei de a scrie povești personalizate pentru copiii din viața noastră. Eu i-am comandat deja o poveste (sper eu că va fi cu pisici) pentru adorata mea Mara, de care mi-e tare dor, deși ne vedem des pe skype.
După cum scrie și Liza la ea pe blog, fiecare copil va avea propria poveste, specială. Iar prețul este mai mult decât ok, eu așa zic: 15 lei de poveste. Mai multe detalii găsiți la Liza.

Și dacă Liza face povești personalizate, să nu uităm că există clasicii care ne-au bucurat copilăria: frații Grimm, Ispirescu, Creangă. Toate poveștile astea magice le puteți găsi adunate frumos pe un site de care m-am îndrăgostit la prima vedere: Povești pentru copii. Plus desene animate cu Tom și Jerry și alte minunății.

Acum nu mai aveți motiv să spuneți că nu găsiți sau nu ați cumpărat cartea de povești, pentru că vin poveștile la voi. Așa că luați-vă o pauză de la viața agitată de oameni mari și bucurați-vă, alături de copiii voștri, de povești și magie.

Dacă vă era dor de noi :)



Și de o melodie genială. Vă pupez!

La 7 luni - jurnal de Vulpe emigrantă

De ce nu la 6 luni? Păi, pe 20 aprilie, când se făceau 6 luni de când am plecat din România, mă uitam cu ochii în lacrimi la lună, așteptând răspunsuri la dureri și temeri și mă simțeam mai singură și mai tristă ca niciodată. Trăiri normale pentru un om plecat din zona “de siguranță”, încă la început de drum, resetarea la statutul de "single", dublată de resetarea planurilor de emigrare de una singură, dezamăgirile de la prieteni, dublate și ele de un răspuns agresiv și urât care m-a făcut să realizez că nu m-am înșelat în decizia de a închide acele capitole (recunosc, că ar fi fost mai puțin dureros să mă fi înșelat), vremea era încă neprietenoasă, la școală au fost zile libere, peste toate, nu a fost nici de muncă (eu am contract de tip "zilier", dacă nu e de treabă, nu mă duc și nu sunt plătită, așa cum și eu dacă nu am chef sau am treabă, le spun că nu merg). Așa că pe 20 aprilie, în loc de 6 luni de emigrare, mi-am "sărbătorit" a treia depresie din viața mea. Nu cu țigări și alcool ca prima dată, nu cu condus agresiv și ușor sinucigaș și cu dărâmat pereți și renovat casa ca a doua oară, ci mult mai calm, cu boceli, holbat la lună, filme și bomboane. Eu, care nu am fost niciodată vreo lunatecă, am stat de vorbă, i-am plâns și m-am uluit de frumusețea ei mai mult ca niciodată în viață. Ce e bine la căderile astea e că am de unde să mă ridic. În plus, am descoperit cu bucurie că nici picată, speriată și singură, printre zecile de "dar ce o să fac cu...? dar cum o să reușesc să ...? dar o să pot vreodată să vorbesc cum trebuie?", nu a apărut niciodată întrebarea "de ce oi fi plecat?", regretele că am făcut-o sau gândurile să mă întorc. Lia aia veșnic veselă, optimistă, pozitivă și încrezătoare a reapărut (plecase în vacanță vreo câteva săptămâni), m-a luat în brațe și mi-a spus că nu e cazul să mă simt vinovată că n-am chef de învățat, că e absolut normal și omenește să mai fiu și tristă și să plâng.

Dar nu avea rost să vă încarc și pe voi cu prostiile mele, că doar nu era cazul de vreo sinucidere în masă sau vreo boceală în grup, nu? De-aia nu am zis mai nimic.

Luna 7 a început cu Paștele, pentru prima dată fără ai mei, dar alături de niște oameni speciali, care m-au invitat alături de ei cu multă dragoste și căldură. Și a ieșit și soarele și s-a făcut frumos afară, au explodat narcisele și lalele. Și au venit părinții mei la mine. Ah, dacă ar ști cât de mult bine mi-au făcut, s-ar muta cu mine :) Cu ei au venit și lucrurile bune. Am reînceput să muncesc. Pe scurt, ce muncesc eu: dacă e vreun incendiu sau inundație sau deranj mai mare într-o locație, noi mergem după pompieri/primul ajutor și evaluăm pagubele, împachetăm ce mai poate fi salvat și recuperat, curățăm pereți, podele, la sediul firmei curățăm și recondiționăm (mobilier, vase, cărți, etc), apoi dăm înapoi clientului lucrurile curate și parfumate. Lucrăm cu echipament special, mănuși, produse cât mai puțin dăunătoare și frumos parfumate. Cea mai dură treabă a fost la un depozit care arsese, unde am curățat niște țevi enorme care fuseseră cândva acoperite de vată de sticlă și niște pereți înalți acoperiți de tablă afumată. Cea mai drăgălașă treabă a fost la o bătrânică în casă, unde i se afumaseră un pic lucrurile de la o lampă și am curățat cărți, albume de fotografii și colecția de păpuși. Ne-a servit cu cafea și prăjiturele. Și mi-a umplut inima de bucurie și căldură când ne-a zis la sfârșit "vă mulțumesc că mi-ați făcut iar casa frumoasă". Pentru cei care poate strâmbă din nas, trebuie să vă spun că descopăr o voluptate deosebită în munca fizică, pe care nu o bănuiam să existe. În momentul actual al vieții mele, nu aș da munca pe care o fac pe o muncă la birou. Nebună, nu? Ei, bine, mă învață lucruri nebănuite despre mine, iar spiritul meu are coloana mai dreaptă ca niciodată. Colegii mei, marea majoritate suedezi, toți vorbitori de suedeză, sunt niște drăguți și simpatici, mă ajută, au răbdare cu mine să mă exprim eu cu toate mâinile și cu cele 30 de cuvinte suedeze pe care le știu, îmi explică cu atenție, așa că am doar de câștigat din jobul ăsta. Ca să nu mai zic că mă încurajează mereu, mă întreabă de ce am făcut la teste la școală, mă laudă că învăț repede și muncesc în același timp.

Printre muncă, stat cu ai mei, plimbări, am bifat o primă reușită educațională. După 3 luni și 3 săptămâni de când m-am apucat de cursurile de suedeză, deși profesorul îmi spusese că am nevoie de minim 6-8 luni să termin primul nivel, mi-am dat examenul și nu doar că l-am luat cu bine, ci și cu cea mai bună notă și lucrare din grup. La examenul oral am povestit despre prietena mea Adriana și am dialogat cu un coleg chilian despre diferențele dintre vecinii din țările noastre și cei de aici. Am avut ce vorbi! Am primit și răspuns de la instituțiile pentru studii medii și superioare de aici cum că studiile mele din România sunt recunoscute și ok și în Suedia.

Deși tot nu sunt capabilă să mă exprim cât aș vrea să exprim, am început să vorbesc din ce în ce mai mult în suedeză și să înțeleg în fiecare zi câte un pic mai mult. Sunt capabilă să cer la restaurantul chinezesc de peste drum mâncare fără ardei iute, că sunt alergică, să îi explic măcelarului tunisian că am nevoie de organe de miel ca să fac ceva specific românesc de Paște (drob), să cer explicații despre cum să ajung într-un anumit loc. Am râs în hohote chiar ieri la o povestioară foarte amuzantă a unei colege de muncă despre un amic de-al ei care a avut un incident în trafic. Și am citit și prima carte în suedeză. Se cheamă Urăsc pupatul! (Jag hatar pussar!) și da, e o cărticică pentru copii despre un motan urâcios care tare îmi aduce aminte de Miqui al meu.

În rest, am călătorit frumos, am mâncat supă cu tăieței și șnițele făcute de mama mea iubită, m-a răsfățat tatăl meu iubit cu cadouri și cumpărături pe banii lui (săru mâna!), am băut palincă bună (te pup, Dana, mulțumesc!), am făcut poze frumoase.

Și am mai făcut ceva. Pentru prima dată în viață m-am decis să nu îmi mai fac planuri, măcar o perioadă. Să mă bucur de traiul de la o zi la alta (a nu se confunda cu de pe o zi pe alta). Să nu mă mai gândesc mai departe de "mâine muncesc/merg la școală/lenevesc/mă duc la gym". Să nu mă mai zbat și să nu dorm noaptea că nu știu ce casă o să găsesc din toamnă, în cât timp o să pot vorbi mai bine încât să mă apuc poate de alte cursuri sau când o să găsesc un job mai pe pregătirea mea. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu o să ajung să dorm în gară, la un moment dat mă voi trezi că turui fără probleme în suedeză, iar jobul e ca și cu iubirea, apare mai mult când e să fie, nu când te dai peste cap să-l găsești. Un singur plan am. Să fiu ok și să ajung prin România un pic, prin toamnă. Să mai stau cu ai mei. Și să mă văd cu oameni care chiar merită. În rest, que sera sera. Și dacă tot am dat-o pe franțuzisme, am primit o dedicație superbă de la Virtualkid, melodie ale cărei versuri nu le înțeleg în întregime, dar îmi merg la inimă și simt că mi se potrivește cumva rotmul și tonul. Poate îmi traduce cineva exact ce înseamnă "Passe, passe, passera la dernière restera".

Cam atât la 7 luni. Mâine începe luna 8. E sâmbătă. Dorm mai mult și o să beau cafeaua pe balcon, cu floricelele mele, la soare. Mai mult de atât nu fac planuri. Să fim sănătoși! Puss och kram!