V-ați gândit vreodată cum și ce va fi cu oamenii dragi și apropiați după ce veți muri? Cu siguranță ați văzut ce și cum s-a întâmplat cu oamenii după ce un cunoscut s-a dus. Nu, nu e nimic sinistru în povestea mea de azi, moartea e ca și nunta, prietenia, nașterea unui copil, parte din viață și ar trebui să o privim firesc. La o scală mult mai mică, emigrarea e foarte asemănătoare cu moartea, în anumite puncte. Amândouă sunt plecări. Și în ambele există mulți oameni care plâng, teoretic după tine. Și cel puțin la fel de mulți care în scurt timp nici nu-și mai aduc aminte că ai existat, nici nu se gândesc că fac gesturi care nu se cuvin față de cel plecat.
Am fost la multe înmormântări și am învățat cu timpul că exact oamenii care fac cel mai înduioșător spectacol, au cele mai multe lacrimi, spun cu glas tare că nu îl/o vor uita niciodată și că zilnic vor pune o floare pe mormânt, tocmai ăia ajung în cel mai scurt timp să spună cu șuierat în glas ”e, lasă, că nu era un sfânt, avea multe bube”, vor uita cel mai repede unde e mormântul și vor încerca cel mai abitir să cupleze văduva/văduvul cu un prieten/o prietenă, dacă nu chiar cu ei înșiși. Pe cei pe care i-am văzut cu ochi pierduți, dar fără râuri de lacrimi și gesturi exagerate, i-am regăsit apoi discret pe la cimitir, zâmbind cu dor “de-ar fi fost și X aici, tare i-ar fi plăcut”. Mai sunt câțiva anonimi, despre care toată lumea se întreabă cine or fi și de ce l-or pomeni pe cel dus și după mulți ani. Mi-a povestit o amică de femeia pe care o găsise la mormântul lui taică-su, cu o fetiță de mână. Nu, nu fusese amantă și nici copila fiică, ci tatăl amicei mele îi salvase copilul de la moarte (fusese medic) și îi dăduse o sumă mică de bani să îi ia ceva de mâncare. Prietenii pe care domnul doctor îi creditase cu bani ani de zile, care îi mâncaseră la masă și îi dormiseră pe canapea, cărora le fusese aproape la bine dar mai ales la rău, nu mai dădeau niciun semn de viață, că nu simțeau nevoia să mai mulțumească măcar cu un gest fetei fostului lor prieten. Pentru că ceea ce numim noi “prieteni” obișnuiesc, de prea multe ori, să ia prietenia și gesturile și ajutorul “for granted” – îmi pare rău că la așa o expresie potrivită în engleză nu există un echivalent perfect românesc. Un anonim căruia i-ai dat o bucată de pâine când chiar murea de foame se va gândi la tine toată viața.
Dar acum, ca să nu fiu prea dramatică, trebuie să recunosc că e normal ca oamenii să uite, să meargă mai departe, să-și vadă de viață, de alte prietenii, poate chiar și de unele mai puțin firești (cum ar fi, de exemplu, dintre cel mai bun prieten al mortului cu văduva acestuia). Dar pe principiul morții cu morții, viii cu viii, se încalcă uneori niște reguli de decență și respect pentru cel dus. Nu stă nimeni să se gândească: dar dacă cel dus vede de sus (sau de la mijloc sau de jos) cum mă hăhăi eu cu fosta lui în brațe, cum prietenii care altădată îi invitau la șprițuri pe ei doi în cuplu acum ne invită pe noi, ca și cum am fi un cuplu? Oare pe cel dus nu l-ar durea și nu l-ar jigni? Bine, asta ar trebui să se întâmple într-o lume cu principii, sentimente și respect real, în realitate oamenii nu mai timp de delicatețuri, de sentimentalisme și, oricum, mortul s-a dus, viața continuă cel puțin la fel de bine.
Am vorbit cu mulți oameni care au emigrat, mai de curând sau mai de mult. Trăiesc și eu pe pielea mea experiența. Deși diferite experiențele fiecăruia, avem cu toții ceva în comun. Ca și în moarte, au existat cei care au plâns de supărare că plecăm, ce dor! ce mult o să ne lipsiți! o să vorbim zilnic și o să ne vedem! S-au fluturat batiste pe peron. Of, parcă și mai grea plecarea ... Au existat și mesajele discrete, urări de bine, de la oameni pe care i-ai simpatizat, dar nu i-ai crezut niciodată foarte importanți. Nu ca prietenii tăi de ani de zile, cu care ai împărțit atâtea bune și rele. Și se duce emigrantul. Ajunge într-o altă lume și oricât de mult e împăcat cu alegerea făcută și își asumă primele greutăți, e destul de singur și un pic speriat și tinde să aștepte măcar un gând bun, o încurajare, o bătaie pe umăr simbolică de la prietenii dragi, oamenii de încredere din vechea lume. Nu să i se plângă de milă, nu să i se arunce “de ce-ai plecat dacă te plângi”, nu ca să i se rezolve problemele inerente de început și nici ca să i se trimită bani. Ci pur și simplu, pentru că în capul lui prietenii pe care îi știa prieteni sunt oameni cu care ți-ai băut mințile, v-ați împrumutat de bani la nevoie, le-ai povestit problemele cu iubitul sau nevasta, iar acum te ascultă măcar să te mai descarci. Și uite așa realizezi că nu există “viață luată de la zero”, pentru că tu ai deja memoria vieții vechi, ai așteptări și dezamăgiri enorme. Tehnologia e un lucru minunat, teoretic te ajută să stai aproape de cei dragi, să comunici cu ei. Practic, te ajută să simți aproape real fliturile prietenilor care îți spun că nu au timp să te audă câteva minute, dar stau cu orele jucându-se online. Și foarte repede prietenia ajunge un comentariu stupiduț la un clip pe facebook și o adunătură de like-uri. Asta într-o primă etapă. În următoarea, te trezești cu mesaje cu multe semne de întrebare, de la cunoscuți comuni: “băi, fostul tău/fosta ta și prietena ta/prietenul tău s-au combinat??? Că am văzut poze cu ei bot în bot pe facebook!”. Și tu, nu doar că simți cum ți se înfige și mai tare cuțitul din suflet, te mai și umilești găsindu-le scuză: “nu, sunt doar prieteni”. Mai contează ce și cum sunt? Pentru tine nu mai sunt decât niște oameni în care ai avut încredere, pe care i-ai simțit aproape, iar acum îți arată că nu au pic de decență, de delicatețe și de considerație. Păi, ce mai contează ce crezi tu? Ai ales o altă viață, noi ne vedem de a noastră, ar putea fi răspunsul senin la tulburările tale. Tu ești prost că ești sentimental! Și uite așa ajungi de fapt să te simți liniștit că ai mai încheiat niște capitole din vechea ta viață, că ai mai aruncat câte un pumn de pământ.
Dar în același timp vin și celelalte surprize, alea frumoase. Când primești câte un sms de la un om în viața căruia încă însemni ceva, cu câteva cuvinte calde, când găsești la poștă o scrisoare scrisă, un pachețel de ziua ta, un mail cu mai mult de 3 cuvinte și 5 smile-uri. Și mai sunt anonimii care nu uită că la un moment dat le-ai dat o bucată de pâine și te găsesc cumva, aproape zilnic, să-ți spună doar atât: “mă rog pentru tine să-ți fie bine”. Pentru că cei care vor să facă un gest personal, care să conteze, au aflat ce număr de telefon avem noi emigranții, ce adresă poștală.
Mai sunt niște personaje speciale, atât în moarte, cât și la emigrare, pe care le-am lăsat pentru final. Care nu te uită niciodată, oricât de de tot sau de departe te-ai dus. Părinți, frați, surori, verișoara care te-a văzut întotdeauna ca pe o sora mai mică și vor doar să-ți fie bine. Familia, sângele care apă nu se face. Ei au întotdeauna timp să te audă, să te consoleze, să te îmbărbăteze. Ei nu-ți vor spune niciodată că fiecare are viața lui acum sau că ești prea sentimental. Unii dintre noi, emigranții, suntem norocoși și binecuvântați cu astfel de familii. Alții, din păcate, și la capitolul ăsta bifează o dezamăgire.
La întoarcerea în țară, o dată la ceva vreme, e bine să știi deja povestea de mai sus, ca să nu mai pierzi timp cu oameni care nu contează și să te bucuri din plin doar de cei care merită. Bine, ăsta e sfat valabil pentru toți oamenii care nu vor să trăiască sufocați de bagaj în plus și să-și piardă viața cu oameni care nu le aduc nimic bun. Îmi aduc aminte de un om drag, care a dat șfară în țară că va veni să se vadă cu prieteni și simpatiza(n)ți, cu mult timp înainte de a ajunge. Era așa emoționat! Ne-am adunat 5 oameni, cu tot cu el. Dar eram cei care contam. Restul aveau treabă, program încărcat, bla bla, dar “te pupăm! Te iubim!”. Am ținut minte întâmplarea, chiar m-a marcat.
Povestea de mai sus nu e doar a mea, chiar sunt experiențe adunate de la mulți cunoscuți care și-au adăugat un alt statut în viața lor, acela de emigrant. Și cu toții am ajuns să tăiem bucățele din suflet sau să eliminăm din viețile noastre anumiți oameni ca pe bandaje: rapid. Pentru că nimeni în lumea asta nu ne merită dorul, lacrimile, tristețea, dezamăgirea dacă acești oameni ne fac rău. Și, vorba aia, oamenii ne intră în viață for a reason (chiar din motive dure, care ne învață lecții), for a season (mai lung sau mai scurt), for a lifetime (aceștia sunt atât de puțini, dar merită toată dragostea noastră).
Sunt dură? Probabil. Realistă? Cu siguranță. Și nu am poză de atașat la text.
![](http://sstatic1.histats.com/0.gif?1155444&101" alt=)
