"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

joi, 26 mai 2011

Povești, copilărie și magie

Dragilor, vă aduceți aminte ochii măriți de încântare când vi se spunea câte o poveste, când erați copii? Și cât de mult visați și ce lumi fabuloase vă imaginați? Mulți dintre voi aveți copii, nepoți, pitici adorabili în viața voastră. Și cu siguranță fac ochii mari când li se spun povești frumoase. Că tot vine 1 iunie, m-am gândit să vă zic de minunata inițiativă a Elizei de a scrie povești personalizate pentru copiii din viața noastră. Eu i-am comandat deja o poveste (sper eu că va fi cu pisici) pentru adorata mea Mara, de care mi-e tare dor, deși ne vedem des pe skype.
După cum scrie și Liza la ea pe blog, fiecare copil va avea propria poveste, specială. Iar prețul este mai mult decât ok, eu așa zic: 15 lei de poveste. Mai multe detalii găsiți la Liza.

Și dacă Liza face povești personalizate, să nu uităm că există clasicii care ne-au bucurat copilăria: frații Grimm, Ispirescu, Creangă. Toate poveștile astea magice le puteți găsi adunate frumos pe un site de care m-am îndrăgostit la prima vedere: Povești pentru copii. Plus desene animate cu Tom și Jerry și alte minunății.

Acum nu mai aveți motiv să spuneți că nu găsiți sau nu ați cumpărat cartea de povești, pentru că vin poveștile la voi. Așa că luați-vă o pauză de la viața agitată de oameni mari și bucurați-vă, alături de copiii voștri, de povești și magie.

Dacă vă era dor de noi :)



Și de o melodie genială. Vă pupez!

vineri, 20 mai 2011

La 7 luni - jurnal de Vulpe emigrantă

De ce nu la 6 luni? Păi, pe 20 aprilie, când se făceau 6 luni de când am plecat din România, mă uitam cu ochii în lacrimi la lună, așteptând răspunsuri la dureri și temeri și mă simțeam mai singură și mai tristă ca niciodată. Trăiri normale pentru un om plecat din zona “de siguranță”, încă la început de drum, resetarea la statutul de "single", dublată de resetarea planurilor de emigrare de una singură, dezamăgirile de la prieteni, dublate și ele de un răspuns agresiv și urât care m-a făcut să realizez că nu m-am înșelat în decizia de a închide acele capitole (recunosc, că ar fi fost mai puțin dureros să mă fi înșelat), vremea era încă neprietenoasă, la școală au fost zile libere, peste toate, nu a fost nici de muncă (eu am contract de tip "zilier", dacă nu e de treabă, nu mă duc și nu sunt plătită, așa cum și eu dacă nu am chef sau am treabă, le spun că nu merg). Așa că pe 20 aprilie, în loc de 6 luni de emigrare, mi-am "sărbătorit" a treia depresie din viața mea. Nu cu țigări și alcool ca prima dată, nu cu condus agresiv și ușor sinucigaș și cu dărâmat pereți și renovat casa ca a doua oară, ci mult mai calm, cu boceli, holbat la lună, filme și bomboane. Eu, care nu am fost niciodată vreo lunatecă, am stat de vorbă, i-am plâns și m-am uluit de frumusețea ei mai mult ca niciodată în viață. Ce e bine la căderile astea e că am de unde să mă ridic. În plus, am descoperit cu bucurie că nici picată, speriată și singură, printre zecile de "dar ce o să fac cu...? dar cum o să reușesc să ...? dar o să pot vreodată să vorbesc cum trebuie?", nu a apărut niciodată întrebarea "de ce oi fi plecat?", regretele că am făcut-o sau gândurile să mă întorc. Lia aia veșnic veselă, optimistă, pozitivă și încrezătoare a reapărut (plecase în vacanță vreo câteva săptămâni), m-a luat în brațe și mi-a spus că nu e cazul să mă simt vinovată că n-am chef de învățat, că e absolut normal și omenește să mai fiu și tristă și să plâng.

Dar nu avea rost să vă încarc și pe voi cu prostiile mele, că doar nu era cazul de vreo sinucidere în masă sau vreo boceală în grup, nu? De-aia nu am zis mai nimic.

Luna 7 a început cu Paștele, pentru prima dată fără ai mei, dar alături de niște oameni speciali, care m-au invitat alături de ei cu multă dragoste și căldură. Și a ieșit și soarele și s-a făcut frumos afară, au explodat narcisele și lalele. Și au venit părinții mei la mine. Ah, dacă ar ști cât de mult bine mi-au făcut, s-ar muta cu mine :) Cu ei au venit și lucrurile bune. Am reînceput să muncesc. Pe scurt, ce muncesc eu: dacă e vreun incendiu sau inundație sau deranj mai mare într-o locație, noi mergem după pompieri/primul ajutor și evaluăm pagubele, împachetăm ce mai poate fi salvat și recuperat, curățăm pereți, podele, la sediul firmei curățăm și recondiționăm (mobilier, vase, cărți, etc), apoi dăm înapoi clientului lucrurile curate și parfumate. Lucrăm cu echipament special, mănuși, produse cât mai puțin dăunătoare și frumos parfumate. Cea mai dură treabă a fost la un depozit care arsese, unde am curățat niște țevi enorme care fuseseră cândva acoperite de vată de sticlă și niște pereți înalți acoperiți de tablă afumată. Cea mai drăgălașă treabă a fost la o bătrânică în casă, unde i se afumaseră un pic lucrurile de la o lampă și am curățat cărți, albume de fotografii și colecția de păpuși. Ne-a servit cu cafea și prăjiturele. Și mi-a umplut inima de bucurie și căldură când ne-a zis la sfârșit "vă mulțumesc că mi-ați făcut iar casa frumoasă". Pentru cei care poate strâmbă din nas, trebuie să vă spun că descopăr o voluptate deosebită în munca fizică, pe care nu o bănuiam să existe. În momentul actual al vieții mele, nu aș da munca pe care o fac pe o muncă la birou. Nebună, nu? Ei, bine, mă învață lucruri nebănuite despre mine, iar spiritul meu are coloana mai dreaptă ca niciodată. Colegii mei, marea majoritate suedezi, toți vorbitori de suedeză, sunt niște drăguți și simpatici, mă ajută, au răbdare cu mine să mă exprim eu cu toate mâinile și cu cele 30 de cuvinte suedeze pe care le știu, îmi explică cu atenție, așa că am doar de câștigat din jobul ăsta. Ca să nu mai zic că mă încurajează mereu, mă întreabă de ce am făcut la teste la școală, mă laudă că învăț repede și muncesc în același timp.

Printre muncă, stat cu ai mei, plimbări, am bifat o primă reușită educațională. După 3 luni și 3 săptămâni de când m-am apucat de cursurile de suedeză, deși profesorul îmi spusese că am nevoie de minim 6-8 luni să termin primul nivel, mi-am dat examenul și nu doar că l-am luat cu bine, ci și cu cea mai bună notă și lucrare din grup. La examenul oral am povestit despre prietena mea Adriana și am dialogat cu un coleg chilian despre diferențele dintre vecinii din țările noastre și cei de aici. Am avut ce vorbi! Am primit și răspuns de la instituțiile pentru studii medii și superioare de aici cum că studiile mele din România sunt recunoscute și ok și în Suedia.

Deși tot nu sunt capabilă să mă exprim cât aș vrea să exprim, am început să vorbesc din ce în ce mai mult în suedeză și să înțeleg în fiecare zi câte un pic mai mult. Sunt capabilă să cer la restaurantul chinezesc de peste drum mâncare fără ardei iute, că sunt alergică, să îi explic măcelarului tunisian că am nevoie de organe de miel ca să fac ceva specific românesc de Paște (drob), să cer explicații despre cum să ajung într-un anumit loc. Am râs în hohote chiar ieri la o povestioară foarte amuzantă a unei colege de muncă despre un amic de-al ei care a avut un incident în trafic. Și am citit și prima carte în suedeză. Se cheamă Urăsc pupatul! (Jag hatar pussar!) și da, e o cărticică pentru copii despre un motan urâcios care tare îmi aduce aminte de Miqui al meu.

În rest, am călătorit frumos, am mâncat supă cu tăieței și șnițele făcute de mama mea iubită, m-a răsfățat tatăl meu iubit cu cadouri și cumpărături pe banii lui (săru mâna!), am băut palincă bună (te pup, Dana, mulțumesc!), am făcut poze frumoase.

Și am mai făcut ceva. Pentru prima dată în viață m-am decis să nu îmi mai fac planuri, măcar o perioadă. Să mă bucur de traiul de la o zi la alta (a nu se confunda cu de pe o zi pe alta). Să nu mă mai gândesc mai departe de "mâine muncesc/merg la școală/lenevesc/mă duc la gym". Să nu mă mai zbat și să nu dorm noaptea că nu știu ce casă o să găsesc din toamnă, în cât timp o să pot vorbi mai bine încât să mă apuc poate de alte cursuri sau când o să găsesc un job mai pe pregătirea mea. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu o să ajung să dorm în gară, la un moment dat mă voi trezi că turui fără probleme în suedeză, iar jobul e ca și cu iubirea, apare mai mult când e să fie, nu când te dai peste cap să-l găsești. Un singur plan am. Să fiu ok și să ajung prin România un pic, prin toamnă. Să mai stau cu ai mei. Și să mă văd cu oameni care chiar merită. În rest, que sera sera. Și dacă tot am dat-o pe franțuzisme, am primit o dedicație superbă de la Virtualkid, melodie ale cărei versuri nu le înțeleg în întregime, dar îmi merg la inimă și simt că mi se potrivește cumva rotmul și tonul. Poate îmi traduce cineva exact ce înseamnă "Passe, passe, passera la dernière restera".

Cam atât la 7 luni. Mâine începe luna 8. E sâmbătă. Dorm mai mult și o să beau cafeaua pe balcon, cu floricelele mele, la soare. Mai mult de atât nu fac planuri. Să fim sănătoși! Puss och kram!

luni, 9 mai 2011

Prima ieșire din Stockholm la Tallinn și Vulpea cu pălărie

Pe oriunde te plimbi prin Stockholm, îți atrag atenția reclamele la croazierele Viking Line sau Tallink Linja Line spre Helsinki, Riga, Tallinn sau Oslo. Și toată lumea zâmbește larg și cu subînțeles despre croaziere. Hmmm. Când am aflat că părinții mei vor veni în vizită și că exact în perioada asta va fi și ziua de naștere a mamei, am decis să îi fac cadou o astfel de călătorie la Tallinn, despre care auzisem că e un orășel frumos, cu aer medieval bine prezervat. Plecare vineri după-amiaza din Stockholm, noaptea pe vas, sâmbătă în Tallinn, seara înapoi pe vas pentru încă o noapte, ajuns duminică la 10 dimineața în Stockholm. Am rezervat cabină pentru 3 persoane, 2 cine și un mic dejun tot pentru 3. Vasul enorm, 8 etaje, în "burtă" mașini. Totul curat, frumos, elegant. Cabina micuță, dar suficientă pentru noi, cu o baie cu duș, prosoape, tot ce trebuie.

Cele câteva ore prin arhipelagul stockholmez au fost superbe. În ciuda vântului puternic, am stat pe punte cât am putut de mult, ca să ne umplem de imagini ireal de frumoase. Căsuțe singuratice pe câte o creastă de stâncă, bărcuțe, minunile naturii când e vorba de câțiva brăduți crescuți pur și simplu pe o insuliță de piatră de 3 metri pătrați, în mijlocul mării. Frumusețea sălbatică, vântul pe față, câțiva stropi, strigătul pescărușilor m=au umplut de un sentiment foarte interesant și nou, am început să îi înțeleg cumva pe nebunii de marinari care plecau cu lunile și anii de lângă familii, casă. E cumva o senzație de libertate în stare pură.

Când a venit ora cinei, am fost copleșiți. Acum am înțeles ce înseamnă noțiunea de "bufet suedez". Nu știu câte feluri de pește pregătit în vreo 15 feluri, cărnițe, legume, măsline, iar deserturile ne-au făcut să ne dorim un stomac în plus. Alcoolul l-am plătit, dar oricum, mult mai puțin decât în orice bar din oraș. Și cu ocazia asta am înțeles și care era treaba cu zâmbitul cu subînțeles al celor care îmi spusesera până acum de croaziere. În condițiile în care în Suedia alcoolul e scump și destul de prohibitiv, lumea bea doar în weekend pentru că sunt educați că nu te poți duce la muncă mahmur, magazinul duty free cu toate felurile de alcool, țigări, dulciuri, parfumuri, cosmeticale la mai puțin de jumătate de preț e un fel de paradis. Și să vezi găști de suedezi (plus estonieni și ceva ruși - cei din urmă dezgustător de jegoși și soioși), mai tineri mai în vârstă, cu șpriț în nas, chef de hlizeală, cântece și dansuri! La programul artistic cu dansatori cubanezi, trebuie să recunosc că acești cheflii (de data asta doar suedezi, foarte dezinhibați) au făcut mai mult spectacol. În 2 minute, cum a dat semnalul cubanezul șef, toată scena era plină de dansatori amatori dornici să învețe pașii de salsa.

Dimineața la micul dejun (iar un adevărat corn al abundenței) se vedea care suferă din cauza serii trecute. Dar decent, fără scandal sau prostii.

Tallinn-ul vechi pe care l-am bătut la picior vreo 6 ore fără oprire este o combinație foarte reușită (care mie mi-a adus amintiri frumoase) de Sibiu și Sighișoara, cu nenumărate magazinașe cu produse tradiționale de artizanat (nu foarte ieftine, dar foarte reușite și diversificate, nu dădeai de aceleași lucruri peste tot). Sesizai imediat care sunt estonieni de la mama lor și care ruși naturalizați în trecutul nu foarte îndepărtat, dar foarte dureros pentru estonieni. Mult mai simpatici, amabili, deschiși și vorbăreți primii. Se aude și rusă pe străzi, dar mi-a plăcut o chelnăriță de vreo 20 de ani și foarte drăgălașă care le-a răspuns politicos, dar demn și rece unor rusoaice cu gură mare, în engleză. Am mâncat la restaurantul unde servea fata asta și nu ne-a părut rău. Nu era o cârciumă tradițională, dar ce am mâncat a fost foarte bun.
Eu am fost foaret fericită că printre numeroasele lucrușoare simpatice am descoperit că estonienii fac niște pălării de lână speciale. Și frumoase și călduroase și cumva altfel. Iar eu toată viața mi-am dorit o pălărie! Așa că nu am ratat momentul și mi-am luat (cadou de la tata) cea mai verde pălărie din lume!

Întoarcerea cu vaporul a fost la fel de plăcută, toată călătoria a fost superbă, mai ales că am prins niște zile incredibil de frumoase, calde și însorite. Mi-am promis să revin la Tallinn, eventual să-mi mai iau o pălărie :) Ca să nu mai spun că prețul croazierei pentru 3 persoane (cazare și masa) a fost de 250 de euro, ne-am mai luat noi alcoale, țigări, parfum și dulciuri de 150 de euro și cadouțe de vreo 50. Pupez!

vineri, 29 aprilie 2011

Sunt fericită :)

Îmi iau o pauză minunată, sunt convinsă că mă veți înțelege :) Sunt aici, cu mine, după mai bine de 6 luni. Mama și tata. Cei mai cei. Ai mei.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Sărbători luminate, oameni buni!

Cu dor și tristețe că nu sunt alături de familia mea, dar cu toată bucuria din lume că părinții mei vor fi pe drum spre mine în câteva zile, am reușit să încropesc și eu ceva bucate tradiționale ca să simt Paștele cum trebuie alături de noii mei prieteni români, suedezi, brazilieni, în ale căror familii am fost adoptată.


La mulți ani celor care vă sărbătoriți azi ziua de nume, pentru mine e ziua celui mai minunat tată din lume. La mulți ani, tati! Te iubesc!


Paște fericit, oameni buni! Cu pace în suflet, bucurii și zâmbete, oameni dragi alături. Fiți fericiți!

luni, 18 aprilie 2011

Iertare și omenie

A început o săptămână care ar trebui poate mai mult ca oricând să însemne iertare, introspecție, pace în suflet și un dram de bunătate. Avem nevoie să cerem iertare și să iertăm. Nu-i ușor, dar e atât de necesar!

Voi începe prin a-mi cere iertare părinților mei, că nu le sunt aproape, că îmi poartă grija și poate uneori nu dorm noaptea de gânduri cum oi fi, cum m-oi descurca. Sunteți mereu în gândurile mele și mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că sunt sânge din sângele vostru și bucățică din voi. Dacă vă greșesc și nu sunt întotdeauna la înălțimea voastră, vă rog să mă iertați.

Cer iertare oamenilor cărora le-am greșit cu vorba sau cu fapta, pentru că nu mi-am dat seama că ce fac sau zic rănește și doare. Știu că am fost întotdeauna sinceră, chiar dacă ar trebui să învăț să fiu mai blândă uneori, mai diplomată.

Îi iert și le doresc din tot sufletul binele celor care m-au lovit sau rănit cu vorbele aruncate, cu nepăsarea, cu reacțiile sau non-reacțiile. E timpul să învăț că nu e corect să am așteptări de la oameni care nu au cum să ofere ce aștept eu, ca apoi să sufăr și să plâng. Trebuie să înțeleg odată pentru totdeauna că ce pentru mine înseamnă un gest de dragoste profundă pentru altul nu înseamnă nimic, iar dacă eu mă supăr e problema mea, nu a celuilalt. Și la fel, ce pentru mine e o ofensă și un cuțit în inimă, pentru altul e o glumă nevinovată. Lor le mulțumesc că m-au făcut să realizez că nu sunt atât de puternică încât să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu mai simt.

Anumite relații rupte nu mai pot fi peticite sau reînnodate, pur și simplu pentru că așa e dat să fie. De aceea încerc întotdeauna să închid capitolele definitiv, să iert și să-mi cer iertare, ca să nu mai rămână lucruri nerezolvate și energii negative care să mă bântuie în viitor.

Mi-aș fi dorit să fiu acum în țară doar ca să fiu alături de familia mea de sărbători și ca să pot face, ca anii trecuți, bucurii unor oameni mai puțini norocoși ca noi. Nu am uitat nicio clipă de copiii și familiile pe care le-am ajutat împreună de exact 2 ani zilele acestea. Momentan de aici pot trimite doar ceva bani, din când în când, dar aș vrea să vă rog să mă ajutați și pe mine să îi putem ajuta împreună. Sunt oameni care nu au cum să pună un cozonac pe masă copiilor de Paște, dar cu ajutorul vostru se pot face bucurii enorme. Nu vă ia mult timp și știu că vă veți simți tare bine sufletește știind că gestul vostru aduce fericire. Lista familiilor, cu detalii și adrese e aici, pe oamenidarnici. Dacă puteți da mai departe mesajul, v-aș fi recunoscătoare. Vă mulțumesc din suflet și aștept să-mi scrieți aici sau pe mail dacă ați ales vreo familie anume, ca să am cât de cât o evidență. Numai bine!

vineri, 15 aprilie 2011

Moartea ca o emigrare. Și invers

V-ați gândit vreodată cum și ce va fi cu oamenii dragi și apropiați după ce veți muri? Cu siguranță ați văzut ce și cum s-a întâmplat cu oamenii după ce un cunoscut s-a dus. Nu, nu e nimic sinistru în povestea mea de azi, moartea e ca și nunta, prietenia, nașterea unui copil, parte din viață și ar trebui să o privim firesc. La o scală mult mai mică, emigrarea e foarte asemănătoare cu moartea, în anumite puncte. Amândouă sunt plecări. Și în ambele există mulți oameni care plâng, teoretic după tine. Și cel puțin la fel de mulți care în scurt timp nici nu-și mai aduc aminte că ai existat, nici nu se gândesc că fac gesturi care nu se cuvin față de cel plecat.

Am fost la multe înmormântări și am învățat cu timpul că exact oamenii care fac cel mai înduioșător spectacol, au cele mai multe lacrimi, spun cu glas tare că nu îl/o vor uita niciodată și că zilnic vor pune o floare pe mormânt, tocmai ăia ajung în cel mai scurt timp să spună cu șuierat în glas ”e, lasă, că nu era un sfânt, avea multe bube”, vor uita cel mai repede unde e mormântul și vor încerca cel mai abitir să cupleze văduva/văduvul cu un prieten/o prietenă, dacă nu chiar cu ei înșiși. Pe cei pe care i-am văzut cu ochi pierduți, dar fără râuri de lacrimi și gesturi exagerate, i-am regăsit apoi discret pe la cimitir, zâmbind cu dor “de-ar fi fost și X aici, tare i-ar fi plăcut”. Mai sunt câțiva anonimi, despre care toată lumea se întreabă cine or fi și de ce l-or pomeni pe cel dus și după mulți ani. Mi-a povestit o amică de femeia pe care o găsise la mormântul lui taică-su, cu o fetiță de mână. Nu, nu fusese amantă și nici copila fiică, ci tatăl amicei mele îi salvase copilul de la moarte (fusese medic) și îi dăduse o sumă mică de bani să îi ia ceva de mâncare. Prietenii pe care domnul doctor îi creditase cu bani ani de zile, care îi mâncaseră la masă și îi dormiseră pe canapea, cărora le fusese aproape la bine dar mai ales la rău, nu mai dădeau niciun semn de viață, că nu simțeau nevoia să mai mulțumească măcar cu un gest fetei fostului lor prieten. Pentru că ceea ce numim noi “prieteni” obișnuiesc, de prea multe ori, să ia prietenia și gesturile și ajutorul “for granted” – îmi pare rău că la așa o expresie potrivită în engleză nu există un echivalent perfect românesc. Un anonim căruia i-ai dat o bucată de pâine când chiar murea de foame se va gândi la tine toată viața.

Dar acum, ca să nu fiu prea dramatică, trebuie să recunosc că e normal ca oamenii să uite, să meargă mai departe, să-și vadă de viață, de alte prietenii, poate chiar și de unele mai puțin firești (cum ar fi, de exemplu, dintre cel mai bun prieten al mortului cu văduva acestuia). Dar pe principiul morții cu morții, viii cu viii, se încalcă uneori niște reguli de decență și respect pentru cel dus. Nu stă nimeni să se gândească: dar dacă cel dus vede de sus (sau de la mijloc sau de jos) cum mă hăhăi eu cu fosta lui în brațe, cum prietenii care altădată îi invitau la șprițuri pe ei doi în cuplu acum ne invită pe noi, ca și cum am fi un cuplu? Oare pe cel dus nu l-ar durea și nu l-ar jigni? Bine, asta ar trebui să se întâmple într-o lume cu principii, sentimente și respect real, în realitate oamenii nu mai timp de delicatețuri, de sentimentalisme și, oricum, mortul s-a dus, viața continuă cel puțin la fel de bine.

Am vorbit cu mulți oameni care au emigrat, mai de curând sau mai de mult. Trăiesc și eu pe pielea mea experiența. Deși diferite experiențele fiecăruia, avem cu toții ceva în comun. Ca și în moarte, au existat cei care au plâns de supărare că plecăm, ce dor! ce mult o să ne lipsiți! o să vorbim zilnic și o să ne vedem! S-au fluturat batiste pe peron. Of, parcă și mai grea plecarea ... Au existat și mesajele discrete, urări de bine, de la oameni pe care i-ai simpatizat, dar nu i-ai crezut niciodată foarte importanți. Nu ca prietenii tăi de ani de zile, cu care ai împărțit atâtea bune și rele. Și se duce emigrantul. Ajunge într-o altă lume și oricât de mult e împăcat cu alegerea făcută și își asumă primele greutăți, e destul de singur și un pic speriat și tinde să aștepte măcar un gând bun, o încurajare, o bătaie pe umăr simbolică de la prietenii dragi, oamenii de încredere din vechea lume. Nu să i se plângă de milă, nu să i se arunce “de ce-ai plecat dacă te plângi”, nu ca să i se rezolve problemele inerente de început și nici ca să i se trimită bani. Ci pur și simplu, pentru că în capul lui prietenii pe care îi știa prieteni sunt oameni cu care ți-ai băut mințile, v-ați împrumutat de bani la nevoie, le-ai povestit problemele cu iubitul sau nevasta, iar acum te ascultă măcar să te mai descarci. Și uite așa realizezi că nu există “viață luată de la zero”, pentru că tu ai deja memoria vieții vechi, ai așteptări și dezamăgiri enorme. Tehnologia e un lucru minunat, teoretic te ajută să stai aproape de cei dragi, să comunici cu ei. Practic, te ajută să simți aproape real fliturile prietenilor care îți spun că nu au timp să te audă câteva minute, dar stau cu orele jucându-se online. Și foarte repede prietenia ajunge un comentariu stupiduț la un clip pe facebook și o adunătură de like-uri. Asta într-o primă etapă. În următoarea, te trezești cu mesaje cu multe semne de întrebare, de la cunoscuți comuni: “băi, fostul tău/fosta ta și prietena ta/prietenul tău s-au combinat??? Că am văzut poze cu ei bot în bot pe facebook!”. Și tu, nu doar că simți cum ți se înfige și mai tare cuțitul din suflet, te mai și umilești găsindu-le scuză: “nu, sunt doar prieteni”. Mai contează ce și cum sunt? Pentru tine nu mai sunt decât niște oameni în care ai avut încredere, pe care i-ai simțit aproape, iar acum îți arată că nu au pic de decență, de delicatețe și de considerație. Păi, ce mai contează ce crezi tu? Ai ales o altă viață, noi ne vedem de a noastră, ar putea fi răspunsul senin la tulburările tale. Tu ești prost că ești sentimental! Și uite așa ajungi de fapt să te simți liniștit că ai mai încheiat niște capitole din vechea ta viață, că ai mai aruncat câte un pumn de pământ.

Dar în același timp vin și celelalte surprize, alea frumoase. Când primești câte un sms de la un om în viața căruia încă însemni ceva, cu câteva cuvinte calde, când găsești la poștă o scrisoare scrisă, un pachețel de ziua ta, un mail cu mai mult de 3 cuvinte și 5 smile-uri. Și mai sunt anonimii care nu uită că la un moment dat le-ai dat o bucată de pâine și te găsesc cumva, aproape zilnic, să-ți spună doar atât: “mă rog pentru tine să-ți fie bine”. Pentru că cei care vor să facă un gest personal, care să conteze, au aflat ce număr de telefon avem noi emigranții, ce adresă poștală.

Mai sunt niște personaje speciale, atât în moarte, cât și la emigrare, pe care le-am lăsat pentru final. Care nu te uită niciodată, oricât de de tot sau de departe te-ai dus. Părinți, frați, surori, verișoara care te-a văzut întotdeauna ca pe o sora mai mică și vor doar să-ți fie bine. Familia, sângele care apă nu se face. Ei au întotdeauna timp să te audă, să te consoleze, să te îmbărbăteze. Ei nu-ți vor spune niciodată că fiecare are viața lui acum sau că ești prea sentimental. Unii dintre noi, emigranții, suntem norocoși și binecuvântați cu astfel de familii. Alții, din păcate, și la capitolul ăsta bifează o dezamăgire.

La întoarcerea în țară, o dată la ceva vreme, e bine să știi deja povestea de mai sus, ca să nu mai pierzi timp cu oameni care nu contează și să te bucuri din plin doar de cei care merită. Bine, ăsta e sfat valabil pentru toți oamenii care nu vor să trăiască sufocați de bagaj în plus și să-și piardă viața cu oameni care nu le aduc nimic bun. Îmi aduc aminte de un om drag, care a dat șfară în țară că va veni să se vadă cu prieteni și simpatiza(n)ți, cu mult timp înainte de a ajunge. Era așa emoționat! Ne-am adunat 5 oameni, cu tot cu el. Dar eram cei care contam. Restul aveau treabă, program încărcat, bla bla, dar “te pupăm! Te iubim!”. Am ținut minte întâmplarea, chiar m-a marcat.

Povestea de mai sus nu e doar a mea, chiar sunt experiențe adunate de la mulți cunoscuți care și-au adăugat un alt statut în viața lor, acela de emigrant. Și cu toții am ajuns să tăiem bucățele din suflet sau să eliminăm din viețile noastre anumiți oameni ca pe bandaje: rapid. Pentru că nimeni în lumea asta nu ne merită dorul, lacrimile, tristețea, dezamăgirea dacă acești oameni ne fac rău. Și, vorba aia, oamenii ne intră în viață for a reason (chiar din motive dure, care ne învață lecții), for a season (mai lung sau mai scurt), for a lifetime (aceștia sunt atât de puțini, dar merită toată dragostea noastră).

Sunt dură? Probabil. Realistă? Cu siguranță. Și nu am poză de atașat la text.

miercuri, 13 aprilie 2011

duminică, 10 aprilie 2011

Despre frică și curaj

La postarea anterioară au spus unele persoane cum că le-a fost/le e frică de mers noaptea pe străzi. În același timp, foarte multă lume, în discuții diferite, îmi spune că sunt curajoasă. Și pentru că am neuronii varză de la atâtea exerciții cu verbe și adjective suedeze, mi-am dat o pauză, iar creierul meu s-a pus pe gânduri despre frică și curaj.

Nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă. Deși în DEX curaj înseamnă, printre altele, îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate. Mă amuză că tot acolo curaj = bărbăție. De ce nu feminitate? Că mie mi se pare un mai mare act de curaj să naști și să crești copii decât să ... chiar, ce fac bărbații și nu pot face femeile? Și nu vorbesc acum de chestii fiziologice. Și nici nu am porniri feministe, pur și simplu sunt curioasă. Să revenim. Îndrăzneață simt că sunt, când cred sau fac ceva o fac cu fermitate și pasiune. Am o anumită curiozitate, să-i spunem copilărească, neinhibată, care mă face să caut, să scormonesc, să umblu pe străzi întunecate, să urc pe munți abrupți, să mă arunc în orice apă, fără să mă gândesc cât e de adâncă. Uite, nu am avut până acum curaj să fac și să cresc un copil singură. Sau poate am fost de fapt egoistă, m-am gândit să mai haiducesc un pic. Oricum, dacă n-o fi să pot eu face un copil, mi se pare foarte firesc să înfiez. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, mai ales de oameni (să nu confundăm dragostea și nevoia cu dependența, care va fi întotdeauna ceva negativ), de "rău cu rău, dar mai rău fără rău", așa că nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă că mi-am renovat casa singură, că am pornit la drum necunoscut cu mașina singură, că sunt în aventura emigrării singură. Nu mi-am dorit neapărat asta, dar dacă așa a fost să fie, mi-am văzut de treabă singură, mi-am asumat riscurile. Ca să-i citez pe Oprah și pe T.S. Elliot "cred că unul din cele mai mari riscuri în viață e să nu îndrăznești să riști" și "doar cei care riscă să meargă prea departe pot afla cât de departe pot merge". Dar tot nu mă simt o curajoasă. Poate îmi explicați voi mai bine de ce credeți, unii dintre voi, că aș fi așa.

La frică am stat și m-am gândit și mai mult. Când eram mică îmi era frică de întuneric. Pur și simplu mă blocam, îmi bătea inima mai tare, mi se ridica părul pe ceafă. Aprindeam luminile în toată casa. Cât am stat mai mult singură la bloc, între 16 și 18 ani, adormeam cu televizorul deschis și cu lumina pe hol aprinsă. Când m-am mutat cu ai mei la curte, pentru vreo 3 ani, făceam exerciții de învins stupida teamă și mă duceam seara, pe aleea lungă și întunecată, printre copaci, până la poartă să o încui. Alergam, cântam, îmi tremura mâna pe cheie, dar până la urmă am reușit să nu mai bag de seamă întunericul, ci să ascult greierii. Noaptea pe străzi, spre și dinspre cluburi și baruri, am învățat că pot evita pericole dacă bagabonților de la colț le zâmbesc, îi întreb cât e ceasul și le răspund drăguț, nu de sus sau obraznic, taximetriștilor le pot induce un sentiment de ocrotire rugându-i, chiar de la urcare, să mă aștepte să intru în bloc în siguranță. În plus, n-am căutat niciodată cu tot dinadinsul cotloane întunecate și mai și alerg bine.
De bătaie nu mi-a fost niciodată frică, deși mi-am luat-o pe cocoașă de multe ori. Dar plăcerea prostiilor făcute a cântărit întotdeauna mai mult decât eventualele palme la fund. De părinți nu mi-a fost niciodată frică, iar asta mi se pare baza unei sănătăți mintale reale. Nici de Ăl Bătrân nu mi-e frică, Dumnezeu este iubire, nu frică. Lor le cer iertare că nu sunt fără de greșeală, lor le mulțumesc pentru tot ce sunt și am, nu există loc de frică între noi.

Un singur om m-a făcut să simt real frica. Din aia de simți că îți vine să vomiți. Era prietenul meu. Avea 2 metri, palme mari și ochi răi și nebuni. Eu conduceam, nu mai știu ce discuție în contradictoriu aveam și nemaiavând argumente a răcnit la mine. Am tras de volan de era să intru în zidul pasajului Obor. A fost o senzație cumplită, animalică, pur și simplu am simțit că mă va lovi, deși nu se mai întâmplase vreodată treaba asta. Cu toate astea, am mai stat cu el vreo două luni, ca să-mi iau lecția completă. Cu ocazia asta mi-am confirmat teoria conform căreia cel mai mult rău ne facem noi înșine. Concluzia? Singura frică pe care o am este cea de mine însămi. De-aia vorbesc mult cu mine, mă cert și mă iert (greu, tare greu asta cu iertatul de sine), mă iubesc și mă lupt să am mereu un anumit echilibru interior, pentru a nu mai ajunge vreodată să-mi fac atât de mult rău cât mi-e frică că aș putea să-mi fac.

Nu știu cât de mare legătură (sau poate toată) cu frica și curajul are ce vă voi spune, dar eu consider viața un măr imens din care mușc cu pasiune. Mai dau și de viermi, de zone stricate și amare, mă mai înec cu o coajă, aș putea să mor sufocată cu o bucată intrată pe calea greșită, dar până la cotor, Doamne! ce senzații, ce dulce-acrișor, răcoros, gustos, aromat, colorat, fabulos e mărul viață!

joi, 7 aprilie 2011

Stockholm by night

Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr un oraș la picior, străduță cu străduță, colțișor după colțișor, magazine, cafenele, viață de zi, viață de noapte. Începe să se încălzească și am început să cobor cu 2 stații mai devreme din autobuz, ca să-mi bucur ochii de superbul cartier unde locuiesc. În curând o să îmi închiriez și bicicletă și îmi voi lua aparatul de gât și vă voi bucura sper și pe voi.

Dar azi vă povestesc despre Stockholm-ul de noapte. Pentru că am avut un weekend plin (continuat până marți dimineață), vampiresc, cu dormit ziua și bănănăit noaptea. Din păcate nu am avut aparatul cu mine, dar vă garantez că imaginile pe care vă invit să le vedeți aici, aici, aici, aici și aici sunt aproape la fel de frumoase ca realitatea.

Sâmbătă a fost seară de party. După o petrecere foarte drăguță la niște prieteni acasă, am ieșit în oraș, prin baruri și cluburi. Trebuie să recunosc, există ceva ce are Bucureștiul mult mai ok decât Stockholm-ul: viața de noapte. Am fost șocată și aproape frustrată că la ora 1-2 noaptea nu aveai unde să mergi să dansezi și să îți faci de cap, pentru că toate cluburile se închideau! În schimb, am fost extrem de încântată că am putut sta la o cafenea, afară, cu păturici pe noi, într-o companie foarte plăcută, până la 6 dimineața. A fost amuzant să văd oamenii pe stradă, gagici aranjate (mai mult sau mai puțin, mai elegant, mai dezmățat), râsete și gălăgie. Mai puțin amuzant a fost să văd o bătaie între trei tipi sau gagici în genunchi, bete moarte. Apropo, problema cu suedezii nu e că beau mult, ci că nu știu să bea. Oricum, după atâția ani trăiți intens prin cluburile și cârciumile din București, nu prea mai sunt multe care să mă surprindă sau sperie.

Mult mai intens și real am simțit orașul luni noaptea, când am ieșit la o cafea cu o prietenă pentru o oră și am ajuns acasă la 5 jumate dimineața, exact la fix ca să merg la muncă. Am început la o cafenea drăguță, elegantă, cu lume multă, după care am luat-o la picior, spre o altă locație. Ghinion, era închis. Ne-am plimbat pe străduțe superbe, pe lângă apă (Doamne, ce tare bate vântul pe-acolo!), mașini puține, lumini magice, aer curat, o senzație de îndrăgosteală în stomac (da, eu chiar mă pot îndrăgosti de un oraș). Am intrat în cârciumi prea zgomotoase, în hoteluri de 5 stele, unde ni s-a zâmbit frumos și ni s-a explicat cum să ajungem la alte locuri unde ar mai putea fi deschis.

N-am ajuns acolo, în schimb am ajuns în cel mai sordid și dubios loc din Stockholm: o bombă unde se mănâncă kebab, cred că singurul loc deschis la ora 3 dimineața, lângă Centralen (pe la Gara de Nord cum ar veni în București). Obișnuiam să fac nebunii din astea, cu umblat prin baruri insalubre, cu bețivi cărora le tremura mâna fără doza de votcă de pufoaică, stat de povești despre viață cu prostituate, băut lapte bătut în lacto-barul din Gară la 4 dimineața. Dar nu mă gândeam că o voi mai face, cu siguranță nu în Stockholm. Deocamdată nu am intrat în povești, că nu mă ajută vocabularul, dar mi-am promis să refac traseul, peste o vreme. E, și în locul ăsta cu kebab am descoperit toată fauna underground-ului stockholmez. Băieții turci de la servire, cu dinți mulți rânjiți la noi (nu v-am spus că îmi lipsesc muncitorii care fluierau și îmi spuneau măscări în București - the best feedback pentru o femeie haha! - dar au fost înlocuiți cu turcii și arabii de la magazinele de tabak și kebaberii, care mă copleșesc cu zâmbetele lor și complimentele - de la "ce păr frumos ai! Ești o femeie frumoasă" la "arată-mi un ID să văd dacă ai voie să cumperi țigări". Și da, suedeza lor are un accent genial), doi-trei călători, cu bagajele sub masă, în așteptarea trenului, un negru agitat, cel mai probabil un junkie, doi homeless care moțăiau cu capul pe masă, la căldură, câteva femei de origine neclară care cred că erau prostituate, că prea vorbeau tare (erau și băute) cum adoră ele să facă amor cu bărbați suedezi. Eu și prietena mea în acea locație eram cel puțin dubioase, pentru că toată lumea se holba la noi. Dar n-a zis nimeni nimic, nu s-a apropiat nimeni prea periculos de noi. Mie adrenalina asta îmi place, ea s-a speriat de mutra unuia și până la urmă am plecat. Unde să te duci la 4 dimineața, când metroul și trenul de care aveam nevoie plecau abia la 5, iar afară nu erau mai mult de 2 grade? În sala de așteptare a gării. Fotolii comode, liniște, cald, ziare proaspete.

Nici nu știu când a trecut noaptea, cum am reușit să muncesc 8 ore fără să fi dormit, știu doar că sunt ca un burete care acumulează senzații și imagini, că m-am îndrăgostit încă o dată de orașul ăsta, iar răsăritul m-a cucerit definitiv. God natt! God morgon!

P.S. V-am spus că după ora 11 noaptea, dacă ies pe balcon, îmi cântă divin o pasăre dintr-un copac din apropiere? Am senzația că Ăl Bătrân mă mângâie pe frunte. Și sunt fericită.

Photo credits moser.se.