Flash back

Am regasit intamplator un crampei din furtuna mea de anul trecut. O poza facuta intamplator de un ilustru anonim. Cu o fatza de-a mea care cred eu ca spunea totul. Surprinsa tot intamplator, pun pariu. Ma uit si nu imi vine sa cred. Cine e fata aia trista dusa cu gandul depaaaarte si sigur nu intr-un loc frumos? (recunosc tigara, totusi!)

Desi imi asum momentul de cadere de anul trecut, recunosc ca in acest moment nu imi aduc aminte ce anume a dus la aceasta cadere. Stiu ca se adunasera multe, mai mari si mai mici, mai grave sau mai superficiale. Am mai patit asta o data in viata, acum vreo 4 ani. Si ma minunez acum cum de eu, cea mai galagioasa persoana din lume, care isi striga in toate zarile bucuriile, micile suparari, prostioare, nimicurile, in acele doua momente de maxima incarcare negativa, nu am spus nimic, am facut pur si simplu implozie. Si nimeni nu a sesizat! Nici momentul "inainte", nici cel de "dupa" implozie. O singura persoana mi-a spus, dar la multe luni dupa, ca a sesizat ca s-a intamplat ceva cu mine atunci, ca nu mai eram asa mishto. Dar nu a simtit nevoia sa ma intrebe atunci de ce. A preferat calea mai simpla. A plecat de langa mine. Ce ne face sa fim uneori gata sa sarim in foc pentru oameni, sa ne oferim neconditionat ajutorul chiar daca nu ni-l cere nimeni si poate nici macar nu are nevoie de el? Si alteori, desi realizam ca cel/cea de langa noi are o nevoie de "ceva" (nu stiu ce, un gest, un cuvant, 1 milion de lei, o imbratisare), in loc sa intrebam "ce ai nevoie" fugim, ca e mai comod? E oare mai comod sau pur si simplu nu suntem capabili sa ne oferim ajutorul, asa cum de multe ori nu suntem in stare sa spunem ce simtim?

E o poza frumoasa. Nu vreau niciodata sa mai pozez in aceasta ipostaza. Mai bine goala :)