Crize și realități paralele

Eu sunt un om de middle class, nu-i așa? Clasa care ar trebui să țină în spate o țară normală. Job de om cu studii superioare, la birou. Până astă-vară, salariul îmi permitea să îmi plătesc rata la bancă, ale casei, să fac o dată la o lună jumate - două o comandă de haine, încălțări, diverse pe net (spuneți-mi că sunt snoabă, dar eu nu cumpăr din România pentru că nu accept să dau pe o pereche de blugi 2-3 milioane, când ei costă 10 euro), să merg cu gagicu la cârciumă de 2-3 ori pe săptămână, în rest să-mi cumpăr diferite scorfeturi să gătesc acasă, să ne facem planuri și să și mergem în vacanțe de vară și iarnă la Viena, Praga, în Croația. 5-7% din venituri le dădeam în campania oamenidarnici. Fără copii (Miqui mănâncă fițoșenii, dar e un biet motan), fără alte responsabilități, trăiam decent, chiar bine.

Am sperat la o criză economică asemănătoare altor țări, cu ceva greutăți, dar cu planuri și strategii viabile care să ne responsabilizeze și pe termen scurt și mediu să ne scoată din strâmtoare. Nu s-a întâmplat așa, din păcate. Nu m-am isterizat, nu m-am uitat prea mult la tv, dar am început să simt. Veniturile mi-au scăzut cu aproape 50%, nu mai mănânc decât maxim o dată pe săptămână la cârciumă, nu am mai făcut comandă pe net din august, rata la bancă mi-am plătit-o, la fel și casco, dar am restanțe la întreținere și diverse, la magazin ne rezumăm la niște carne, legume, fructe, bani pentru cazuri disperate dau mai puțini, nu mai există planuri de vacanță, că n-om muri de Revelion acasă. Realizez că e o perioadă dificilă, că va fi probabil și mai greu, dar sunt un om rațional, am trecut și prin altele, așa că îmi văd de viață în continuare.

Întâlnesc aproape zilnic familii, cazuri, copii disperați și nu pot să înțeleg cum se descurcă să nu moară de foame cu câteva milioane pensie, ajutor, salariu de mizerie. Văzându-i pe ei, am înțeles cât valorează 10 lei. Realitatea lor este dură, nu e loc de sentimentalisme, nu își plâng de milă, ci mulțumesc și pentru o haină groasă și pentru o bucată de pâine și se luptă să supraviețuiască.

În același timp, mă lovesc de o altă realitate. Pe care cu atât mai puțin nu o înțeleg. Banii la buget sunt pa de mult, împrumuturile externe ne copleșesc deja, bugetarii stau în concedii neplătite acasă, privații dau afară la greu. E criză. E dur... De aproape o lună, trei weekenduri la rând, am făcut drumuri la Carrefour, Ikea, Bricostore, Hornbach. Și dintr-o urgență și din faptul că la gagic în frumosul cartier Băneasa nu există magazinașe de unde să iei o bucată decentă de carne. Dacă la magazinele de bricolaj poate mai înțeleg nebunia, or fi având toți urgențe cum am avut eu cu gagicu, a venit frigul și au de finalizat una alta, spuneți-mi voi ce se întâmplă la Carrefour, Cora. Unde la orice oră din zi și din seară sunt sute, mii de oameni cu căruțuri imense pline vârf, care dau peste tine ca să ajungă la următorul raft, copii care se dau cu curu de pământ că mai vor nu știu ce bomboane și mami care le cumpără, cozi de jumătate de oră la case. La Ikea, unde apropo, că tot e criză, prețurile au crescut, deși la lucruri care se află de multă în colecții, am renunțat să ne mai luăm câteva becuri și un uscător de rufe de care aveam nevoie, pentru că la case era omor, iar coșuri imense, pline de cutii și prostii. Cine sunt oamenii ăștia și care e realitatea lor? Se gândesc că va fi mai rău, așa că să-și umple bine mațul acum, să-și pună mobilă colorată acum, că în câteva luni de zile o să le ia casa banca pentru că nu-și mai pot plăti ratele? Sau nici măcar nu se gândesc așa departe, lasă să crească glicemia lu ăla micu bucălatu, că îi era poftă de 10 feluri de ciocolată și să avem porc mult să băgăm sub nas și zeci de cifuri și detergenți că e frumoasă reclama?

Sâmbătă am plecat de la Feeria nu prin DN1, că era omor, ci prin Pipera. Mi s-a rupt sufletul la propriu când am văzut că biata pădure Băneasa, pe unde mă jucam în copilărie și pe unde chiar și acum câțiva ani treceam să merg spre grădina zoologică, se reduce acum la 3-4 copaci și la multe blocuri. Prin minunata Pipera am văzut case grotesc de mari, cu gard de fier forjat și portar la poartă. Nivel de trai serios, nu? Mi-am rupt mașina prin gropile și șanțurile străzilor care trec prin fața acestor palate. Era plin de bannere electorale cu Becali, dar niciun bec pe stâlpi. Cu ocazia asta mi-am dat seama că SUV-urile ar trebui interzise în oraș, cu excepția Piperei, unde sunt un rău necesar. Dar tot aș interzice prin lege ca femeile să conducă SUV-uri. Criza lor e măcar una de conștiință? Ce naivă sunt. Cum or trăi ei în realitatea lor? Majoritatea în realitatea spoită, parvenită, restul cupluri de multinaționaliști care sunt sclavi la bănci pe zeci de ani, dar au casă în Pipera! Cu 20 m pătrați de grădină de beton, fără canalizare, fără lumină pe stradă. Realitatea lor.

Criza noastră e, ca de obicei, cu specificul nostru românesc. Cu guvern handicapat, cu legi strâmbe, cu politicieni care promit scăderi de taxe și se scuipă în direct la tv. Cu oameni care înjură, dar care continuă să-și umple coșurile aberant. Cu săraci care sărăcesc și mai tare, că nu îi bagă mai nimeni în seamă.

De ceva vreme am o senzație stranie, de realități paralele, de twilight zone. Își mai aduce cineva aminte serialul? Fascinant, te îngrozea, te speria, dar te ținea cu ochii lipiți de ecran, nu știai niciodată cum se termină, dar știai că e întotdeauna un final tare. Și întotdeauna cu o întorsătură de situație brutală, chiar macabră.