Relax, take it easy, have some Rushdie and some music

Pentru că eu sunt un om tare norocos căruia i se întâmplă mereu lucruri frumoase care fac să pălească pe cele urâte, aseara am uitat complet de alegeri, scârbă, jenă, job pentru că am primit de la un om tare mișto (nu spun acum cine e ca să nu mă acuze lumea după aia, când i-oi comenta cartea, că vorbesc frumos pentru că ne cunoaștem; să trăiești, Vasile, mare mare onoare și bucurie mi-ai făcut!) o invitație: "vrei mâine la Salman? Că am invitație și na, chem și eu tatuați". Da, da, pick me, pick me! Și uite așa, deși nu aveam geaca fără spate cu vedere la tatuaj, după cum promisesem, aseară la 6 eram în față la Odeon. Să îl văd și aud de-aproape pe Salman Rushdie. Acum vine șocanta mărturisire: din cauze de explozie de discuții culte în cap despre cărțile lui în ultima vreme, toată lumea dă ochii peste cap și bagă două vorbe despre Versetele satanice, eu am avut senzația aia că e "prea în trend" și am refuzat să fac pe dracu în patru să-l citesc. La fel cum am pățit și cu Pamuk. Știu, sunt tâmpită, dar na, sunt Berbeacă căpoasă, mai am și eu buba la cap. Dar aș fi fost mult mai tâmpită să refuz asemenea invitație, mai ales că am simțit că e exact ocazia perfectă de a îmi da seama singurică dacă vreau să-l citesc pe Rushdie.

La Odeon, ceva aglomerație calmă, intrare păzită, am ajuns în sală după un control ca la aeroport (doar pantofii nu ne-au pus să-i dăm jos), amănunțit, în geantă, chiar și în gentuța aparatului foto, geaca jos, ba lui Mihai Goțiu chiar i-au făcut un control corporal, deh, astea sunt măsurile de siguranță necesare unei întâlniri cu Rushdie. Fiecare cuminte pe locul lui apoi (apropo, arată superb Odeonul, atât de dichisit și cochet). Ne-a ținut vreo 20 de minute de vorbă Florin Iaru, gazda serii. Și a apărut omul! Nu foarte înalt, ușor rotofei, cu o față rotundă și aspect de ursuleț, mi-a fost simpatic din prima. Când a și zâmbit și i-am mai observat și ochii ăia, deși ușor închiși, senzațional de vii și de tineri, m-a cucerit definitiv. Și încă nu vorbise ...

Până să răspundă întrebărilor din public, despre care a scris amănunțit Mihai la el pe blog, ne-a citit din ultimul lui roman, "Seducătoarea din Florența". Nu, nu ne-a citit, a recitat, a interpretat, a trăit ce citea. Am fost așa de încântată de glasul, accentul și tonalitatea vocii sale, că am căscat ochii mari și m-am surprins cu gura ușor întredeschisă, ca un copil mic fascinat de povestea frumos spusă de mama. A citit mult, vreo 10 minute și m-am bucurat nespus că traducătoarea nu a citit și ea în română. Nu de alta, dar pe de-o parte chiar nu m-a dat pe spate traducerea ei, ba chiar a dat niște gherle supărătoare, pe de alta, nu i-am văzut rostul, chiar nu cred că se afla cineva în sală care să nu priceapă ce spune Rushdie.

Au urmat întrebările cu răspunsuri spumoase, amuzante, consistente. Singurul răspuns monosilabic, care de altfel a stârnit ropote de aplauze și râsete, a fost DA. Întrebarea? "De ce ați scris o carte despre plăceri ca 'Seducătoarea din Florența' la 60 de ani? E pentru că abia acum știți despre ce e vorba ca să scrieți despre așa ceva?"

A fost fascinant cum a vorbit cu aceeași lejeritate, cu naturalețe și umor despre el însuși, despre risc, Versetele satanice și Khomeini, succes, emigrare, rădăcini, acasă și departe, politică și Superman. M-a cucerit Personajul, m-a încântat Omul, m-a vrăjit Povestitorul. Voi lua la citit opera lui nu de la Versete, ci voi începe cu Copiii din miez de noapte, apoi Rușinea, Harun și marea de povești, scrisă pentru fiul lui cel mare, Pământul de sub tălpile ei (faptul că U2 au o melodie pe versurile lui mi se pare și mai încântător), Shalimar Clovnul, Versetele satanice. S-ar putea să fac o mică excepție cronologică și să citesc Seducătoarea din Florența mai repede.

Aș fi vrut să nu mai plece. Să stea la povești o noapte întreagă. Fără traducătoare, fără Iaru (căruia i-am scuzat încurcăturile cauzate de o criză de diabet, dar nu i-am iertat că la final i-a tăiat macaroana și pur și simplu a spus e 8 jumate, s-a terminat, așa că Rushdie nu a mai apucat nici măcar să spună Mulțumesc și noapte bună). Nu a fost o surpriză întâlnirea cu Rushdie, a fost o încântare și o bucurie enormă că acum îmi doresc atât de mult să îl cunosc mai bine, prin cărțile lui.

De final, am avut în schimb o surpriză. Și încă una foarte plăcută. Au cântat unplugged vreo 5 piese trupa Grimus, din Cluj (care și-au luat numele după primul roman al lui Rushdie, din păcate, chiar romanul care îi place lui cel mai puțin). Le știam o piesă de la radio Guerrilla și îmi sunau bine. Pe scena mică a Odeonului, au sunat chiar foarte bine. În ciuda aerului Muse (că tot e foarte la modă curentul ăsta, dar băieții ăștia chiar știu cum să cânte, nu lălăieli pisicite și sinucigașe și atitudini de loviți în aripă cum am mai auzit/văzut la alții), instrumentele au sunat bine, puternic, pianul în mod special mi-a plăcut, iar vocea chiar m-a impresionat. Bravo, băieții, ați încheiat mișto o seară atât de specială. Din păcate, publicul chiar intelectual și citit, e totuși public românesc, lipsit de bun simț și eleganță, așa că jumătate din ei s-au ridicat fără drept de apel și au plecat foșgăind geci și pungi, deși pe scenă băieții de la Grimus cântau chiar în fața lui Rushdie, care a plecat foarte discret, după a doua piesă.

P.S. Cum mi-a răspuns Rushdie la întrebarea nepusă? People who have not read my work are under the impression that it's very difficult and not funny. Well, the truth is that it's not difficult and it is funny. I believe you, man!