Despre agresiune şi respect

Din hlizeala noastră pe tema coloratului, m-a pus pe gânduri comentariul lui Dani, care spune aşa: "toată lumea ar trebui să înţeleagă că, indiferent de gradul/felul în care cu toţii suntem mai mult sau mai puţin satisfăcuţi (material, financiar, sexual virtual, etc), chiar trebuie să avem măcar un pic de grijă să nu ieşim în lume cu mutre întoarse pe dos, să nu le stricăm zilele celor din jurul nostru, să nu fim acri, ciufuţi, îmbufnaţi, isterici, invidioşi, bârfitori, să fim normali şi pe cât posibil umani". Adică, să îi respectăm pe ceilalţi, nu? Că eu asta am înţeles. Eu chiar cred că nu e nimeni dator să ne suporte mutrele sau nervii cauzaţi de probleme personale. În schimb noi datorăm celorlalţi respectul de a nu-i transforma în victimele reacţiilor noastre neplăcute, mai ales când nu sunt implicaţi direct. Dar deja astea sunt fineţuri.

Nu ştiu dacă e o chestie românească sau a vremurilor pe care le trăim sau poate chiar faptul că locuiesc într-un oraş mare, înghesuit, aglomerat, fără reguli şi pedepse, dar simt pe pielea mea şi din ce văd în jur cum lipsa de respect pentru cel de alături e din ce în ce mai acută. Nu contează că e trecut de 10 noaptea sau e pauza de odihnă, afişată la avizier cu litere mari, întotdeauna există cel puţin un nesimţit care dă cu bormaşina sau ciocanul pe creierii şi liniştea vecinilor. Uşa de la lift e trântită în duşmănie parcă şi la 6 dimineaţa şi la 1 noaptea. Iar pereţii sunt subţiri şi sari din somn cu inima bătând tare. Obsesiv, de fiecare dată când păţesc asta, îmi aduc aminte de treaba aia din Suedia, unde deşi nu scria nicăieri, oamenii nu făceau duş după 11 seara, să nu-şi deranjeze vecinii. Am păţit de nu mai ştiu câte ori să vin cu bagaje în mâini şi să mi se închidă uşa de la bloc sau de la lift în nas deşi fusesem văzută. E proastă creştere, lipsă de respect.

Am crescut cu o expresie care mi-a zgâriat întotdeauna urechile: ai grijă ce spune lumea! "Lume" care ştie tot ce mişcă fiecare pentru că stă cu ochii holbaţi pe geam, cu urechea pe uşă sau pe perete, se hrăneşte şi trăieşte cu bârfe şi nu are nici măcar un dram de respect pentru viaţa şi intimitatea celorlalţi. Vecina care ştie că ai venit târziu, cu un bărbat acasă. Colega care vorbeşte şoptit, uitându-se în dreapta-stânga, că X s-ar fi combinat cu Y, iar Z are un copil deşi nu e măritată. Am detestat întotdeauna lumea asta şi nu m-a interesat niciodată ce are de comentat. Dar nu am cum să nu fiu uneori afectată de mizeriile astea şi de lipsa de respect arătată tuturor, fără discernământ. Şi ajung şi la cele mai iritante întrebări de zgândărit intimitatea mai ales a unei femei: "tu nu te mai măriţi?" de parcă măritişul ar fi cireaşa de pe tort, şi "dar tu când faci copii?". Am mai spus-o şi o repet de o mie de ori. Mai ales treaba cu copiii este o lipsă de respect şi consideraţie pentru acea femeie. Dacă a ales să nu facă copii (încă sau niciodată), e alegerea ei. Dacă a pierdut sarcini sau chiar nu poate concepe, e extrem de dureros şi urât să se pună această întrebare, mai ales de către oameni care nu sunt din cercul apropiat de cunoştinţe al persoanei în cauză. Cu toate astea, nimeni nu pare să se gândească la detalii. Ei dau cu bâta în baltă, ignoră ideea de intimitate a persoanei şi întreabă "da tu când ai de gând să faci copii?". Odios!

În ceea ce priveşte relaţionarea de conjunctură (la magazin, ghişeu, poştă, bancă, etc), s-a creat un lanţ al slăbiciunilor. Clientul se gândeşte din start că va fi tratat cu sictir şi uită de ideea de respect faţă de persoana din faţa lui, după care aşteaptă să se reacţioneze urât ca să aibă motiv să ceară respect că deh, e client, persoana de pe partea cealaltă la fel, e de la început convinsă că toată lumea ar trebui să fie vinovată de faptul că ea/el e prost plătit(ă) şi munceşte foarte mult şi sare direct la beregată. Prin acelaşi tip de logică, am auzit deja de prea multe ori povestea cu "eşti plătit din banii mei să-mi faci/să-mi oferi asta, mă comport cum vreau eu". Cel mai "amuzant" a fost un domn la bancă, s-a înfipt direct la o tanti de la ghişeu nervos foc că toţi din bănci sunt nişte tâmpiţi. Când tanti l-a rugat să fie amabil, domnul a replicat urlând "eu nu am timp de amabilităţuri!". V-am povestit de multe ori de experimentul meu transformat între timp în obişnuinţă. Zâmbesc şi sunt amabilă de la început, la orice ghişeu, în faţa oricărei vânzătoare sau funcţionar. Consider că aşa mă respect în primul rând pe mine, apoi pe cel din faţa mea. În ultimii doi ani, cu extrem de puţine excepţii, mi s-a răspuns respectuos sau în cel mai rău caz neutru, dar nu agresiv. Şi trebuie să recunosc că sunt impresionată şi mă simt tare bine.

Mă irită groaznic stilul ăsta de băgat în sufletul omului, de suflat în ceafă la o coadă. Uitatul pe vizor sau de după perdea, când vin acasă. Bormaşinile şi uşile de lift trântite în miez de noapte. Mă deranjează oamenii care insistă să te întrebe "da' ce ai? de ce eşti supărat? dar hai spune-mi" nu pentru că îşi doresc să te ajute (cei care ţin la tine şi vor să îţi fie alături te întreabă ce faci, te întreabă dacă te pot ajuta şi îţi spun că sunt aproape dacă ai nevoie, după care te lasă în ale tale), ci pentru că îi roade curiozitatea şi nu îţi respectă intimitatea. Mă simt abuzată şi simt cum îmi este călcată în picioare din ce în ce mai des zona mea personală şi intimitatea. Şi nu reuşesc să înţeleg de ce, de ce nu se poate să-mi fie respectate. Singura mea soluţie e să fiu cât mai antisocială posibil. Pentru că nu-mi doresc să reacţionez agresiv şi, din păcate, e singura metodă prin care îi faci pe nesimţiţi să înţeleagă. De fapt, nu vor înţelege oricum, dar măcar se dau doi paşi în spate. Şi apoi te vorbesc de rău.

Nu ştiu, repet, dacă lipsa de respect a oamenilor pentru ceilalţi e ceva românesc, bucureştean sau din cauza vremurilor pe care le trăim. Dar acum simt cel mai acut aceste agresiuni. Şi am obosit. Învăţ despre o limbă şi o cultură diferite de ce am trăit şi trăiesc. Şi m-am blocat ca proasta în două chestiuni: cel mai mare preţ se pune pe intimitatea şi spaţiul personal al fiecăruia şi ţi se mulţumeşte pentru că ai mulţumit. Şi stau şi mă gândesc: dresată într-o societate care se pişă pe intimitatea şi spaţiul personal al celorlalţi, cu căcaturi de genul "românii sunt prietenoşi şi săritori, străinii te lasă să mori pe stradă", întotdeauna în gardă, dar şi întotdeauna prinsă pe picior greşit la agresivităţi şi invazii, cum aş reacţiona într-o lume în care ţi se mulţumeşte pentru mulţumesc şi pe nimeni nu freacă grija cu cine ai venit acasă, când te măriţi sau faci copii? Mi-e teamă de sechele.