Dreaming my dreams with you

Când am auzit, prin primăvară, că o să vină în concert The Cranberries, am zâmbit cu emoţia amintirilor din adolescenţă. Pentru că acea superbă etapă a vieţii mele poartă, printre altele, amprenta Dolores O'Riordan şi The Cranberries. În 94, pe la 16 ani, am auzit pentru prima dată Linger. Şi lumea mea muzicală n-a mai fost la fel. Ieşeam din perioada rock, lanţuri, plete şi haine negre, care nu mă mai reprezentau foarte bine, îi iubeam deja pe cei de la U2, dar simţeam nevoia unei trupe cu care să mă identific mai tare, şi ca muzică, şi ca imagine. Când i-am văzut şi mutriţa lui Dolores, băieţoasă, dar totuşi feminină şi delicată, freza inconfundabilă, am ştiut că am găsit ceea ce căutam. Între timp, în 16 ani de zile, tunsoarea scurtă, scurtă şi culorile aprinse au devenit o "marcă" şi a mea. Primele trei albume, "Everybody else is doing it so why can't we", "No need to argue" şi "To the faithful departed" le mai am şi acum, pe casete audio. Şi tot ele mi-au rămas cele mai aproape de suflet, deşi am multe piese pe care le iubesc şi de pe următoarele albume. Prima mea iubire adolescentină şi copilăroasă e legată de One a lui U2. A doua mare iubire, prima relaţie serioasă, poartă acordurile The Cranberries şi " I can't be with you". Când am auzit prima dată Zombie am căzut în genunchi în faţa televizorului şi am plâns, simţeam că mă sufoc. Parcă nici Orion sau One de la Metallica nu mă "loviseră" atât de puternic.

În '95, când am fost la Stockholm, am ratat la câteva zile concertul The Cranberries şi a fost o mare dramă, pentru că la realitatea din ţară a acelor vremuri, nici nu visam să ajungă şi la noi prea curând. Acum 7 ani, când am auzit că s-au despărţit, am avut cumva sentimentul că am pierdut din adolescenţa mea ceva ce nu avea cum să se mai întoarcă. Până acum câteva luni, când am aflat că vin The Cranberries în concert la Bucureşti. M-au apucat emoţiile. Am acum 32 de ani, copila din mine ar mai putea face faţă unui astfel de concert? Au trecut atâţia ani, Dolores are şi ea aproape 40 de ani, 3 copii, dacă o să mă dezamăgească? Eram ca la ideea de reîntâlnire cu colegii din liceu: emoţionată de gândul revederii, cu amintirile de atunci, dar cu teama că se va discuta despre scutece, criză şi credite. M-am mai trezit şi că să cumpăr bilet ar fi însemnat un efort financiar greu de făcut pentru vremurile odioase pe care le trăiesc, aşa că m-am băgat pe la tot felul de concursuri, în căutarea unei invitaţii. Dar pentru că sunt o norocoasă şi cu siguranţă trebuia să ajung la acest concert, am câştigat nu unul, ci două bilete (mulţumesc Hotcity, mulţumesc Mediafax)!

Şi uite-mă ieri, la braţ cu Sabbra, Anto şi Ioana, la Zone arena, gazon B. M-am întâlnit cu multă lume cunoscută, cu Teodora, cu Nona, cu Alice şi m-am bucurat tare mult să găsesc şi la ele acelaşi entuziasm şi emoţie pe care le trăiam şi eu. La 9 fix s-au auzit primele acorduri. Şi am văzut primele mâini în aer. Şi-a apărut bucăţica aia mică de Dolores, cu făţuca ei drăgălaşă, cu rochiţă şi bocanci, cu freza aia zburlită, băieţoasă, puternică, feminină şi delicată în acelaşi timp. Şi cu vocea aia a ei, doar a ei, pe care o pot recunoaşte dintr-o mie. Neschimbată, cu o forţă de care stai să te întrebi unde are pitica asta atâţia plămâni. Şi cu dansul ei inconfundabil, mişcări stângace şi amuzante, de păpuşă pe sârmă. Băieţii au fost la locul lor, cu treaba lor minunat făcută, în jurul frumoasei nebune.

Au fost pe rând, Analyze, Animal Instinct, Dreaming My Dreams (pe care mi-au dat lacrimile de emoţie), Linger, Wanted, Just My Imagination, When You’re Gone, Switch of the Moment, Desperate Andy, Time Is Ticking Out, Can’t Be With You, Ode To My Family (de câte ori ascult melodia asta realizez cât de mult îi iubesc pe ai mei şi că fără ei n-aş fi nimic), Free to Decide, turbata Salvation, Ridiculous Thoughts, Zombie (pe care am simţit-o în piept la fel de puternic), Put Me Down, Still Can’t, Promises, Dreams. Aş mai fi vrut să fie şi No need to argue, Joe, I just shot John Lennon, Forever yellow skies, Will you remember, Cordell sau Waltzing Back, dar poate data viitoare.

Dacă acum doi ani am trăit concertul vieţii mele alături de Manu Chao, acum mi-am retrăit adolescenţa frumoasă, nebună, de neuitat. Pentru o oră şi jumătate am uitat că trăiesc unele din cele mai urâte, triste, agitate şi aberante zile din viaţa mea, şi am cântat din toţi plămânii, am plâns, am râs, am dansat, am fost fericită, puştoaică de 16 ani, cu păr zburlit de 3 cm, cu ochii vii şi poftă de viaţă, cu planuri măreţe, cer senin şi oameni frumoşi în jur. I'll be dreaming my dreams with you ...