N-avem cu cine

Citesc de câteva zile tot felul de chemări la luptă, apeluri la reacţii şi normalitate. Deşteaptă-te, române!!! Deşi diferite, deşi nu neapărat 100% de acord cu toate ideile, m-am simţit aproape de toţi autorii, chiar dacă se cam bat cap în cap unele concluzii. Eram chiar entuziasmată. Până am aprofundat problema. La cele 5-6 texte cu idei, păreri, reacţii, strigăte, furie există vreo 225 de comentarii (fără răspunsurile autorilor). Din punctul meu de vedere, reprezentative pentru moduri de gândire româneşti.

Primul e Moise Guran, care face calcule şi concluzionează: "interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară". O reacție normală, firească, furioasă, ba chiar disperată. Și de înțeles. Dar haideţi să fim măcar o dată în viaţă sinceri şi să acceptăm că "fentatul statului" nu e un sport care se inventează acum, ci e un mod de viaţă şi de adaptare de cel puţin 20 de ani încoace. Cu toţii am lucrat la patron unde am luat bani la negru şi minim pe cartea de muncă, unii am fost patroni şi am făcut pe dracu în patru să băgăm tone de benzină şi frigidere şi calculatoare pe "cheltuieli". Pentru unii bani nu am dat sau nu am cerut factură ca să nu mai plătim taxe la stat. Deci, la un stat care pune tot mai multe taxe, noi ne-am daptata şi l-am fentat din ce în ce mai tare. Nu suntem noi vinovaţi de asta, dar nici chiar inocenţi. Dar într-adevăr, este dreptul omului de a se apăra. Buuun. Cele 20 de comentarii au dat-o în politică, drept de vot, cacao cu lapte. Nimic concret. Nici un Iancu Jianu.

Tot legat de taxe şi impozite multe şi aberante vorbeşte şi Vlad Petreanu. Care completează şi cu un exemplu din State, The Tea Party, o mişcare de protest a cetăţenilor împotriva taxării excesive. Un exemplu oarecare, nu un model. Cu toate astea, din cele 80 de comentarii, mai mult de jumătate se leagă exclusiv de faptul că mişcarea din State e de rahat şi că Sarah Palin, lider de opinie a Tea Party, e o tâmpită sau, ca răspuns, că Tea Party nu e de rahat şi Sarah Palin nu e tâmpită. Unii chiar nuanţează şi se bat în surse de informare mai puţin "manipulante": Fox News sau New York Times. Mai sunt câteva comentarii de "aşa e, ai dreptate, mama lor de hoţi". Şi câteva cu "tu lucrezi la mogul, mai lasă-ne". Foarte constructive. Un singur comentariu spune "breeee, aţi luat-o pe arătură, omul ăsta vrea altceva să ne spună". Ghinion de neşansă. Restul comentariilor sunt scuipături la adresa lui, "bine, bă, că eşti tu deştept". La care răspunde până la urmă și el pe măsură.

Arhi deschide alt subiect. După 20 de ani de politicieni nenorociți și incapabili de ceva bun, miliarde de taxe și impozite, involuție, omul zice că vrea să emigreze, pentru o viață normală pentru copilul lui. Asta e soluția lui. Aproape 100 de comentarii. Un sfert sunt simple laude, pornite de la oameni care probabil nu sunt capabili să aibă o părere a lor. "Bravo, Arhi, e cel mai bun text al tău!" Eu nu cred că e cel mai bun text al lui, dar e un text de bun simț al unui om care 20 de ani a stat cu picioarele înfipte în realitățile României, nu vorbește din ce spun alții și i s-a luat și gata, plecarea e soluția lui. Alt sfert de comentarii îl înjură că e frustrat sau îl ironizeaza că normal că-și permite să plece, că doar câștigă bani din blog (se simte de departe oftica celor care bagă din astea și mi se par foarte triste, pe orice blog, site sau discuții reale le-am găsit, oftica pe faptul că altul ar putea să o ducă mai bine, să câștige mai bine) sau cu replicile astea la fel de celebre în micimea și frustrarea lor "și ce-o să faci acolo, bă? o să plângi după Românica, o să fii slugă la străin, o să-ți dai cu pumnii în cap". Plus alea cu lașitatea celor care pleacă. Ultimul sfert de comentarii sunt muieli între comentatori.

Teo se întreabă dacă e posibil un Tea Party Românesc. La fel, nu vorbește de "platforma-program" sau măsurile cerute/luate de cei din acea mișcare, ci de rezultat: o ieșire din amorțire, acțiuni sociale care au luat amploare și au ajuns să influențeze real politica americană. Adică, o mișcare socială reală, un semn de sănătate al societății. Teoretic, spune Teo, și în România ar exista condițiile pentru apariția acestei mișcări. Și mai dă și niște soluții. Comentariile nu sunt agresive sau injurioase, dar le simt să sunt la nivel de intelectuali care teoretizeaza la o tartă cu somon și un cocktail la o terasă cu umidificator din ăla la modă.

Foarte serios și interesant scrie și Ionuț Oprea, care "vrea o țară în care...". Aici apar și primele comentarii raționale, dar lipsite de entuziasm, în schimb cu un aer de fatalism: "Acum nu mai văd nici o metodă eficace de a îndrepta lucrurile" sau "vorbărie multă, degeaba, din păcate".

Draga de Nina scrie cel mai frumos text. Pentru cei ce s-au hotărât să rămână aici. Din punctul meu de vedere, un mesaj superb, care pe mine chiar m-a mișcat și în care m-am regăsit. Be the change you want to see in your country, a adaptat ea local un slogan atât de faimos al lui Mahatma Gandhi. Chiar primul comentariu spune atât de multe, atât de sec: "proastă decizie". Se continuă cu oboseala de a mai crede și de ce să fac eu ceva când alții nu fac.

Peste toate astea, concret, am trăit următoarea situație: la mine la serviciu, în ultimele 8 luni, am ajuns să fim umiliți la propriu de o conducere abuzivă și de cățeii-lachei ai conducerii. Ni s-a modificat ilegal statutul ca instituție (nu s-au încălcat decât vreo 3 legi și mai multe obligații asumate de statul român în fața UE). Am fost manipulați, ni s-au vândut gogoși fără hârtii oficiale văzute de cineva, ne-am trezit restructurați și pe alte încadrări fără o hârtie sau un act adițional, ni s-au tăiat salariile la jumătate în baza a ... nu se știe ce în aprilie, acum și cu 25%. M-am trezit că în cartea de muncă s-au operat modificări fără să fiu anunțată sau fără să mi se comunice în baza a ce (pentru cei care nu știu, asta e o treabă ILEGALĂ). Avem dreptul la un rest de bani, despre care ni s-a spus oficial că îi vom primi în iulie, că sunt prinși în bugetul aprobat, cu toate astea, nu ni se dau banii că nu vrea X sau Y director economic. Am trimis acum o săptămână un email cu semnalarea acestor ultime abuzuri către 200 de colegi. Că e cazul ca în ceasul al 90-lea să avem o reacție, că oricum nu mai avem nimic de pierdut, că trebuie să fim solidari, să comunicăm între noi cum trebuie, nu la nivel de bârfe pe holuri. Că nu cerem nimic aberant, ci drepturile noastre, că acei bani există și trebuie să-i primim. Mă așteptam, în naivitatea mea, ca măcar 20-30 de oameni să dea un reply all de întărire a mesajului meu. A fost unul singur. În rest, pe holuri, șoptit "am citit mailul tău, bravo, e foarte tare". Sau telefoane date colegei mele de birou: "ce a apucat-o pe Lia?". Sentimentele trăite au fost foarte ciudate. Furie, neputință, tristețe, dezamăgire. Și nu reușesc nici acum să le înțeleg (non)reacția. Frică de pierderea unui job pentru care oricum ești plătit în nasturi? Lehamite? Amorțeală? Lipsa instinctului de a lupta pentru drepturile tale? Toate la un loc, cel mai probabil. Zilele trecute am fost întrebată de ce mă mai agit, că oricum eu plec în foarte scurt timp. Pentru că eu așa consider normal! Pentru că nu am acceptat niciodată abuzuri fără să ripostez, pentru că nu accept să stau meduză flască când îmi sunt încălcate drepturile, pentru că merg până în pânzele albe să-mi caut dreptatea, pentru că până să se dea o decizie judecătorească la procesul pe care l-am pornit cu toții, avem dreptul și obligația de a ne lupta și singuri. Pentru că nu avem voie să plecăm capul învinși, dar să ne ducem acasă să ne plângem. NU.

Chiar sunt convinsă, cu riscul să deranjez mulți oameni, că am ajuns în situația actuală pentru că am dat întotdeauna înapoi, că am luat prea repede poziția ghiocel, că am plecat prea ușor privirea. Din 90, în loc să ne lăsăm scuipați și agresați de țigani, trebuia să le dăm o zmetie peste ochi, așa cum a făcut mama mea, la metrou, cu niște țigani care scuipau semințe pe jos. Țiganii au tăcut speriați, dar oamenii de pe scaun i-au sărit în cap că dă în niște copii. Am auzit de prea multe ori căcatul cu "e, la stat sunt privilegii, concedii de 3 săptămâni, la privat se muncește fără concediu". Nu, frate, anormal nu e concediul de 3 săptămâni la stat, ci abuzul patronilor, pentru că nu cunoaștem codul muncii, nu știm să ne cerem dreptul la odihnă, dreptul la demnitate. Și am acceptat asta din 90 încoace. Pentru că ne e frică să riscăm, nu știm să vorbim cu avocați, să dăm în judecată, să ne apărăm drepturile de oameni. Nu știm să ne vedem de treaba noastră, de ce putem face noi și de ce parcela noastră. Pe noi ne freacă grija altora. Știm să săpăm, să bârfim, să pupăm cururi. Trăim cu româneștile zicale "să moară și capra vecinului", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "mâine poate fi mai rău", ca să nu mai zic de nemuritoarea Mioriță din care se învață la școală filozofii și simboluri mărețe. N-avem sânge în coaie să ne apărăm direct, în fața agresiunii, dar ajungem acasă unde ne căcăm pe noi "moamă, ce i-aș fi zis, ce i-aș fi făcut". Românii per ansamblu ăștia sunt. Cei cu coloana dreaptă, cu dinții strânși și cu pumnul ridicat, care riscă un culcuș călduț (pentru care se plătește cu umilințe și abuzuri) pentru dreptul la demnitate, cei care chiar sunt schimbarea pe care și-o doresc la țara lor sau care aleg să plece în altă parte pentru că e de datoria lor să caute mai bine, sunt excepții care întăresc regula. Și cu mândrie și îngâmfarea pe care abia aștept să mi-o reproșați eu ȘTIU că sunt o excepție.
Pentru cei care spun resemnați că nu ai CE să mai schimbi, le spun cu convingere că nu ai cu CINE să schimbi. Amin!

P.S. Pentru cine își dorește să afle cum sunt eu schimbarea pe care mi-o doresc, să-mi dea un mail și îi explic. Pentru cine dorește să mă scuipe de sus că sunt lașă și voi împinge tăvi prin străinătate, să mă pupe în cursul serii.