Back in time

Deși nu prea sunt eu genul nostalgiilor și al trăitului din amintiri, mi se întâmplă uneori să mă întorc cu mare plăcere la câte un moment sau perioadă din trecut. Ieri a fost o astfel de ocazie și nu mi-am imaginat că va declanșa atâtea zâmbete, emoții și rememorări de nebunii frumoase.

Printre pregătirile mele, m-am gândit că n-ar fi rău să am la mine nu doar diplomele de studii, ci și foile matricole, că se pare că se cer. De la facultate aveam, dar de la liceu nu. Am sunat frumos și am fost invitată ieri să o iau. Femeie de succes, adultă responsabilă, om cu credit la bancă și cu carte de muncă, mă dau jos din mașină în fața liceului unde mi-am petrecut, hăt de mult, 4 ani de studii. Am făcut doi pași în curte și brusc, m-am întors în timp. În toamna lui 1992, acum 18 ani, când începeam clasa a 9-a la Liceul cu predare în limba engleză (devenit între timp Colegiul Național bilingv) George Coșbuc. În iulie, când aflasem că am intrat la liceu nu apucasem să mă bucur, pentru că prietena mea cea mai bună de atunci nu reușise acolo, ci la alt liceu și despărțirea asta mă întrista foarte tare.

La 14 ani jumate eram o băiețoasă aparent fără scăpare, rockeriță, cu pleată în ochi, îmbrăcată în jeanși și tricou sau cămăși, culori cât mai închise. Am intrat în clasa de la etajul 1, lângă scară, U2 (uman). M-am așezat în ultima bancă, cel mai îndepărtat colț al sălii de clasă, nu ca să mă izolez, ci ca să fiu sigură că voi fi auzită în veșnicele mele comentarii și cârcoteli. Cu colega de bancă nu am avut vreo relație deosebită, dar cu cea din față s-a creat o legătură specială, care a depășit cu brio și momentele mai dificile și e la fel de puternică și acum. De draga mea Iulia e vorba.

Dirigă ne-a fost rârâita, cea mai colorata, cea mai aspră dar severa, cea mai sufletista Magistra, profa de latină. Clasă de 29 de fete și 3 băieți, a avut ceva de luptă cu noi. Pe mine m-a lăsat corijentă în trimestrul doi din clasa a X-a, ca să nu zic că am făcut liceul și nu am avut o corijență. Nu i-am purtat pică niciodată, din contră, chiar am iubit-o. La engleză (7 ore pe săptămână) le am și acum în minte pe Cristiana Faur, pe Corina și pe Melinda, care ne teroriza că de câte ori spuneam "Can I go to the toilet?" ea ne răspundea "Yes you can, but you may not". Și pe cei doi profi de istorie, Mogoș și ah, îmi scapă numele, i-am iubit. Profesori în adevăratul sens al cuvântului, nu doar turuială de ani și bătălii, ci povești interesante, spuse cu har. Fiind clasă de uman, materiile de real nu mi-au lăsat decât două amintiri: un cretin de profesor (să mor de-mi mai aduc aminte numele) care m-a lăsat corijentă pentru că nu am vrut să-i cumpăr niște culegeri și am refuzat să fac pregătire cu el (eram în a XI-a și atunci vroiam să dau la ASE) și profa din clasa a XII-a care îmi spunea că voi pica BAC-ul din cauza matematicii pentru că nu veneam la pregătire (între timp renunțasem la ideea cu ASE-ul, dar îmi mergea capul la matematică). A fost plăcut surprinsă când i-am spus că am luat 10 la BAC la mate. La rusă am avut o doamnă tare blândă, păcat că era complexată că e profesoară de o limbă străină pe care nu o mai plăcea nimeni (eu făcusem din clasa a V-a, la franceză nu am putut să mă mut că profa era foarte dură și eu eram puturoasă) și ne-a lăsat de capul nostru (copilăros și prost la acea vârstă) și uite așa am ieșit după atâția ani de rusă fără să știu să leg două cuvinte. Păcat. Și îmi mai aduc aminte de profa de română din XI-XII. Doamna T., așa o poreclisem. O superbitate de femeie, elegantă, cultă, din altă lume parcă. Deși am avut cele mai mici note de la ea, am învățat enorm tocmai datorită ei.

Dar cei 4 ani de liceu au fost mult mai mult. Teme, lecții, note, drame și fericire, dar și prietenie, primele iubiri, primele suferințe și lacrimi, chiulitul în bar la Anita sau la merdenele, mai târziu la cafeneaua de la Cinematecă, dormitul pe la Iulia, cu junk-food de la Mac, bețiveli cu Martini și nopți pierdute cu jocuri de canastă, excursiile pliiine de nebunii la Predeal, Bușteni, Gura Diham. La 16 ani și ceva, imediat cum am început clasa a XI-a, m-a apucat nebunia și de la plete lungi m-am tuns periuță. Câteva zile nu m-a recunoscut nimeni. Eu m-am apucat de fumat abia în clasa a XII-a, dar până atunci îi țineam la mine țigările Iuliei, să nu o prindă ai ei. Kent lung. 4 ani superbi.

Când am intrat ieri pe ușa din față, a profesorilor, am avut senzația că fac așa, o mare nebunie și rebeliune. Parcă nu-mi venea să cred că nu țipă la mine nici un profesor și eu nu o zbughesc chicotind pe scări. Era liniște. Am bătut la ușa secretariatului, îmi bătea atât de tare inima! Am recunoscut-o pe una din cele 3 secretare. Acum cu părul alb, dar cu aceeași țigară în colțul gurii și aceeași voce răgușită ca acum 15 ani. Mi s-a părut așa ciudat că mi s-a spus "așteptați afară că vă chem eu". Nu "așteaptă, măi fată!". Am admirat cu mândrie panoplia de diplome și cupe căștigate pe la olimpiade și concursuri, pe vremea mea abia era la început. Cât eram pe hol s-a sunat și brusc totul a prins viață. Profi grăbiți spre cancelarie, pâlcuri de copii mai mari sau mai mici (școala are și clase 5-8). Doar alt stil de haine și frizuri, în rest, aceleași figuri ca acum 14-15 ani. Puștoaicele elegante, feminine, care vor să pară mai mature decât sunt. Nonconformiștii "neînțeleși" care fredonau melodii "necomerciale". Chiulangii care interogau pe toată lumea dacă a zis profu ceva de ei. Tocilăreii care discutau despre lecții. Disperații care fugeau să apuce să tragă un fum în spatele școlii. Am fost realmente impresionantă că din atâția puști nu am văzut nici măcar o figură care să-mi displacă, nu tu pițipoance în devenire, nu tu mutre și ifose. Copii frumoși, cu personalitate, zâmbitori. Copii ca noi.

N-am stat mai mult de 15 minute acolo, dar s-au simțit ca 4 ani minus vacanțe. Nu m-am simțit nicio secundă bătrână, din contră, chiar am avut senzația că aș fi putut intra într-o clasă de a XII-a, de exemplu, și ar fi urmat să fiu întrebată "cine e eleva nouă?". Am plecat zâmbind atât de larg, încât zâmbetul nu mi-a dispărut nici acum de pe mutră. O singură întrebare mai am: oare când o să ne pună teza la română?