Urechile pisicii Olga

Unul din foarte puținele motive pentru care parcă îmi pare un pic rău că am plecat din țară e că nu am apucat să cunosc pe viu mai bine anumite persoane. Să avem timp de pălăvrăgit, de ieșit, de alinat dureri și de împărtășit bucurii. Un astfel de om e Oana Dușmănescu (Shmeny printre bloggeri), pe care am citit-o prima dată întâmplător, prin 2009. În condițiile în care eu, din cauza hormonilor, am plâns cândva în hohote la un film pentru copii cu niște gâște sălbatice care nu mai ajungeau odată într-o anumită locație și omul rău vroia să construiască acolo un mall, mi s-a părut genial ca o necunoscută de pe net să plângă, din cauza hormonilor, la un film porno. A fost dragoste la prima citire, pentru că are același stil pe care îl iubesc și îl folosesc și eu: sincer, direct, fără broderii neimportante, scrie-așa-cum-vorbește-și-așa-cum-e. Cu mult umor, dar și mult suflet (greu de sesizat pentru necunoscători). În septembrie 2009 a născut-o pe Olga, 6 luni mai târziu i s-a publicat cartea "Urechile pisicii Olga". Dar să știți că întâi a fost pisica, apoi copilul.

Pentru că plecasem și nu apucasem să-i citesc cartea în țară, Oana mi-a trimis-o prin poștă, acu câteva săptămâni. Mă așteptam să-mi placă, dar nu mă așteptam ca Vulpea să se recunoască atât de tare în Pisica Olga! Și Vulpea s-a gândit cândva "e mai ușor să te iei cu toată lumea în piept, să sari în capul ei cu botinele și să dai cu barda în toate formele de realitate din jurul tău. Numai în adevărurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine îți stă în cale și nu poți zâmbi unui necunoscut. Faci salturi peste prăpăstii și te împiedici de un pârlit de papuc care îți miroase familiar. Înoți marea chiar de ți-a rămas un singur plămân funcțional și apoi, la țărm, te îneci într-o lacrimă". Și Vulpea se întreabă uneori "de ce nu am făcut niciodată pui? De ce mă apucă lacrimile când văd cerșetori și căței amărâți pe stradă? Mai ales în combinație. De ce mă apucă râsul atunci când mă gândesc la moarte? De ce, atunci când mă gândesc la moartea mea mă apucă totuși un regret, acela că lumea va fi mai săracă și mai lipsită de spiritualitate? De ce sunt atât de îngâmfată și atât de căscată în aceșași timp? De ce îl iubesc pe Motan? Nimic nu are dreptul să fie atât de golit de rațiune ca misterul acesta nedrept și care îmi încurcă viața cum știe el mai bine. De ce râd când ar trebui să plâng? De ce plâng când ar trebui să râd? De ce și de unde am impresia că sunt mereu greșită? De ce am impresia că sunt mereu specială?".

Pisica Olga umblă de nebună prin lume cu gândul la un Motan anume, dar de fapt călătoria e doar a ei. Se caută, se găsește, se pierde și se regăsește la final mai puternică, mai înțeleaptă. "Acum știu că a iubi este și rămâne o chestiune de alegere. Pentru a mă exprima precum pruncul vecinilor, școlar în clasa a II-a, alegerile sunt de două feluri: bune și rele. Nici nu se mai pune problema să-ți asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferența apare când îți dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un câmp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înțesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, iubirea te răsplătește. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregătește-te să sari în aer."

Oana a scris cartea asta așa cum scrie și pe blog, așa cum e și în viața reală: natural, sincer, fără broderii inutile, cu umor, din suflet. Citind, am avut senzația unei seri începute la o crâșmă, cu o mâncare bună, continuată într-un club cu dansuri pe bar, terminată spre dimineață, noi două ultimii clienți dintr-un bar sordid, unde poveștile nu mai pot fi decât dureros de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și bere pentru Oana.

Probabil nu întâmplător, eu cu Oana împărțim aceeași zodie berbecească ce ne face deopotrivă nebune, sincere, dure, turbate și incredibil de fragile. Eu pe 25, ea pe 26 martie. "Adevărul este că pe lumină sau nu, suntem atât de liberi cât ne permitem singuri să fim. Niciun vârcolac nu mănâncă luna de pe cerul nostru; noi însă o înfulecăm de multe ori dintr-o înghițitură fără să ne ștergem măcar la gură și după aceea ne mai și întrebăm, într-o stare de sinceră pierdere de sine, unde dracu a apărut".

Am primit cartea Oanei fix cu o lună înainte de ziua mea, dar nu puteam primi un cadou mai potrivit. Vă recomand cu căldură Urechile pisicii Olga. Unii veți trece indiferenți, alții vă veți regăsi, pe alții vă va schimba. Pe mine m-a făcut să regret că nu am apucat să o cunosc mai bine pe Oana, să ieșim la o cârciumă cu mâncare bună, apoi într-un club cu dansuri pe bar, ca să ne găsească dimineața într-un bar sordid, unde nu mai e loc decât de povești brutal de sincere și profunde. Totul asezonat cu mult vin roșu pentru mine și multă bere pentru ea. "Minunile care te schimbă pentru totdeauna nu pot dura, paradoxal, la nemurire. S-ar numi atunci obișnuință și plictiseală".