Ce vroia Vulpea să fie?

Dacă tot mi-am reamintit adolescența nebună, de ce n-aș merge și mai în spate, în copilărie? Că tot am primit o leapșă tare simpatică de la Tetris: Ce visam în copilărie să mă fac când voi fi mare?

În primul rând, prima chestie cu "când o să cresc mare vreau să" am scos-o din mine pe la 4 ani cred. Când îmi doream să am țițe mari ca mamaia Eugenia și să fumez ca verișoară-mea Roxi și ca mătușă-mea Nuți. Slavă Domnului, prima parte nu s-a materializat (or fi sânii mari mișto de admirat, dar sunt convinsă că nu e ușor de trăit cu ei), a doua s-a împlinit și am dat și pe dinafară. Pe la 5-6 ani vroiam să fiu Corina Chiriac și dădeam spectacole grandioase în sufragerie, cu un deodorant BAC pe post de microfon. "Strada Speranței" era favorita mea. Tot atunci am răcit foarte tare și a trebuit să facem (eu și frate-meu) injecții și dureau cumplit. Fiind în perioada agresivă și dură a personalității mele, mi-am dorit să mă fac doctoriță când o să fiu mare, ca să pot face injecții dureroase altora. Profesoară nu mi-am dorit să fiu, deși m-am jucat de-a una, dând note mici celor 3 păpuși din dotare (le scriam pe marginea foilor Atlasului Geografic, că arăta ca un catalog).

Pe la 7-8 ani deja dădusem la o parte păpușile și eram fascinată de mașinuțe de fier și Lego (adus din DDR de ai mei), plus fotbal pe hol cu mingea de tenis (remember, fratelo?) și tenis cu piciorul în fața blocului. Mă visam mare sportivă. Dar nu tenismenă (că tot făceam tenis), ci hockeistă!

În clasa a 4-a știam clar ce vreau să mă fac când oi crește mare: karatistă! Vă aduceți aminte de serialul unguresc Linda de pe bulgari? E, Linda vroiam și eu să fiu și mă comportam ca atare prin curtea școlii, unde îi umpleam de respect și noroi pe băieți, aruncând cu picioarele în aer.

A urmat dragostea la prima vedere a unui camion Tatra. Și asta mi-am dorit cu ardoare: să ajung șofer de Tatra! Încă îmi mai doresc să conduc cândva un camion.

Din seria ce nu mi-am dorit niciodată să fiu, nu am visat niciodată (știu, sunt dubioasă rău cu treaba asta) să fiu mireasă. Chiar și în jocurile copilăriei cu vară-mea Cristina "de-a fata și de-a băiatu" (ne gospodăream, aveam genți, mergeam la muncă, ne certam, etc), eu eram întotdeauna băiatu. Iar la țară, la Veneția, cu vară-mea Mihaela, ne jucam "de-a mireasa și de-a nașa" (în traducere a accentului ardelenesc de atunci "de-a mnireasa și de-a nănașa"), iar eu eram întotdeauna nănașa (ea avea o perdea pe cap, eu aveam flori de plastic urâte în păr).

Mă uit acu înapoi la ce am scris și mi-am amintit și mă întreb ce fel de fetiță am fost și eu și cât de disperată o fi fost biata maică-mea cu așa prințesă delicată la ușă?

Dau cu mare drag și curiozitate mai departe leapșa Sabbrei, lui iYli, Tomatei, lui Shmeny, Marmotzicii, Adei, lui Rontziki, lui Evergreen, Ginuței, Angelei, lui Salmi, Ninei, Adamutzei, Ralucăi, Cameliei.