In loc de introducere in ce va urma sa povestesc despre sistemul prescolar suedez

Cand eram mica, la gradinita, ma jucam cu trei baieti de-a pilotii de avion. Si de fiecare data eram indepartata de joc pentru ca "fetitele se joaca cu papusi, fac de mancare". Chestia cu "nu e bine ce faci, fetele nu fac/zic/se joaca asa" m-a bantuit multa vreme dupa, revenind obsesiv ba de la profesori, ba de la tot felul de tantici, ba chiar si de la mama. Tot din perioada gradinitei imi aduc aminte cat de rapid eram indepartati de topait prin baltoace, jucat in noroi, ca "nu sunteti animale si va murdariti". Treaba cu "nu te murdari!" este inca foarte actuala, am auzit-o la multi parinti si am incercat sa spun discret ca hainele se spala, nu e mai important cat de interesat e copilul sa descopere nu stiu ce frunza sau pietricica sau rama in noroiul respectiv, nu e mai important cat de bucuros e copilul care exploreaza o noua lume, desi noua ni se pare ca e doar noroi? Daca nu mi s-a taiat macaroana cu "tu sa vorbesti cand oi avea copii", mi s-au aruncat priviri de genul "esti nebuna, femeie!".

Asta vara s-au reintalnit in vacanta Mara, iubita mea nepoata, cu Malin, fetita mea suedeza. S-au balacit, s-au jucat in nisip, a fost superb. Dar mi-a ramas in memorie un anumit joc: pe rand, una era educatoarea de la gradi, cealalta copilul. Scena se juca la o terasa unde ne oprisem sa bem o cafea. Intai a fost Malin educatoare. A luat niste chestii de pe masa si le-a pus in geanta, a zis ca e mancare pentru plimbare, dupa care a organizat-o pe Mara si s-au dus "in padure", unde s-au jucat si au alergat si au invatat despre nu mai stiu ce. Cand a venit randul Marei sa fie profesoara, s-a asezat pe un scaun si a luat o cana de pe masa, dupa care i-a zis lui Malin sa se duca la joaca. Malin nu intelegea. Nici noi, asa ca am intrebat-o pe Mara ce face. "Pai, eu sunt acum educatoarea, beau cafea si stau pe scaun, copiii se joaca, nu?"

Mi-am dorit intotdeauna sa lucrez cu copiii, dar din cauza salariilor prea mici din Romania, am renuntat sa fac o cariera din asta, in schimb am lucrat 14 ani ca meditatoare, engleza si romana. Si am incercat sa ma comport cu ei cum simteam, instinctiv, ca vor sa fie tratati. Ii ascultam, nu doar auzeam, ii lasam sa isi aleaga ce fel de caiete, culori, creioane, mod de a scrie vroiau ei. Desenam, povesteam, radeam. Cand ii vedeam neatenti, obositi, fara chef, nu faceam lectii, ci stateam de vorba. Le luam foarte in serios povestile, nu le spuneam niciodata "prostii de copil", nu ignoram niciodata. Cand imi spuneau chestiuni foarte serioase si secrete, le discutam cu ei, dar nu ii param niciodata parintilor. Cand consideram ca e ceva intr-adevar grav, ii sfatuiam sa spuna ei singuri parintilor si explicam de ce e mai bine asa. Copiii aveau incredere in mine, se simteau in siguranta, se simteau respectati si ascultati, nu tratati de sus cu "superioritatea" adultului. Invatam impreuna. Am considerat ca am invatat intotdeauna mai multe si mai frumoase de la copii decat de la adulti.

Acum cativa ani m-a sunat Raluca, una din fetele cu care imi incepusem "cariera" de meditator. Raluca aia mica si vorbareata, vesela si care desena superb. Avea acum 22 de ani si ma sunase sa ma intrebe daca mai fac engleza, ca vroia sa ma recomande cuiva. Pentru ca nu uitase ce frumos povesteam si desenam si ce engleza stie acum stie de cand facusem noi, ca in rest avusese doar profesori care nu-i placusera. Ba mai avea si caietul si foile pe care scrisesem si desenasem. Mi-ar placea sa cred ca mai sunt cativa tineri care stiu cum se spune la mana, burta si buric in engleza pentru ca isi aduc aminte de desenele cu un omulet zambitor pe care le faceam cand invatam partile corpului.

Ajungand intamplator sa o inlocuiesc o perioada pe profesoara de romana a copiilor cu limba materna romana, am descoperit ca in Suedia copiii sunt respectati ca indivizi, sunt ascultati, parerile si jocul si descoperirile pe care le fac in nisip si noroi le sunt luate in serios, pentru ca de la 1 an jumate-2 ani ei invata despre lume, oameni, toleranta, rezolvarea conflictelor, responsabilitate, dar mai ales despre ei insisi. Baietii se joaca si cu papusi sau craticioare si aragaz, fetele cu lego si masinute si nu sunt "corijati". Parintii ii iau acasa murdari de noroi din cap pana in picioare, dar fericiti si incantati ca au fost in padure unde si-au construit casuta si au vazut pasari si au scormonit dupa viermisori si lumea lor a devenit mai mare si mai fascinanta. Iar parintii primesc si ei "tema" sa se uite, pe drum spre casa, la ce pasari vad prin copaci, pentru ca a doua zi copiii continua proiectul cu pasarile si le deseneaza, le discuta, le povestesc. Copilasii de 2-3 ani care toarna nisip din canute in sticle de plastic si iar in canute sau galetuse nu se joaca pur si simplu. Pentru ca daca te uiti mai atent, si profesorii de aici sunt invatati sa o faca, vezi ca de fapt ei fac matematica. Invata despre volum, masuri, spatiu.

Nu cred ca s-au facut in Romania cercetari si documentari despre impactul asupra copiilor al trecerii de la gradinita la 5 ore in banca, la scoala, cu nu stiu cate materii si teme si calificative. Pentru ca daca s-ar face, sunt convinsa ca ar fi un soc pentru toata lumea ce impact dezastruos are aceasta trecere brutala. Eram deja aici cand s-a introdus clasa 0 in Romania, dar am salutat-o ca pe o idee buna. Cu un inceput greoi, haos, lipsa de personal, lipsa de clase. Dar toate inceputurile sunt grele! Clasa 0 trebuie sa existe si trebuie facuta in scoli, nu in gradinite, pentru ca micutii fac trecerea spre scoala. Si stiu ca exista pedagogi (am o prietena foarte buna care si-a asumat rolul de a fi printre primii profesori de clasa 0 si e incantata de oportunitati, s-a implicat in decorarea clasei, se documenteaza si se inspira din ce si cum fac altii, si i-am povestit despre niste activitati pe care le fac copiii de 6 ani aici) care nu s-au blazat si care cred ca pot influenta in bine viitorul unor copii. Prietena mea, careia i-am zis de o activitate pe care am vazut-o aici (copiii duc acasa o mascota - un ursulet, o vacuta, o girafa de plush care are nume si o mica poveste - pe timpul weekendului, copiii au responsabilitatea jucariei cat e la ei, iar luni vin la scoala cu povestirea a ce au facut in weekend - aici intervin si parintii care, desi muncesc mult si sunt stresati si obositi, sunt foarte implicati si in partea scolara a copiiilor) mi-a scris ieri: "Ideea cu mascota plimbata acasa a fost suuuuuper. O sa.ti trimit poza cu prima scrisorica sa vezi ce frumoasa e. Multumesc mult mult si raman datoare pe viata :)"

M-am apucat sa studiez sa ma fac profesoara de prescolari, sa lucrez cu copiii full-time, cum mi-am dorit de cand eram copila. Sunt abia la inceput, e mult de citit si limbajul e greoi uneori, stau cu dictionarul romanesc in brate si cel de sinonime suedeze pe calculator. Sunt chiauna de cap si oboseala, dar sunt atat de incantata! Pentru ca inca din primele cursuri invatam despre procesul pedagogic care porneste de la ce stiu si pot copiii, ce ii intereseaza sa aprofundeze si ce invata atat copiii cat si profesorii unii de la altii. Teoria cu copiii care nu stiu si nu pot prea multe ca sunt mici si e datoria profesorilor sa ii invete ce cred ei ca i-ar interesa pe copii a ramas in istorie.

O sa adun ideile principale si o sa le pun "pe hartie", aici pe blog. Si nu din lipsa de modestie, ci pentru ca stiu ca la randul lor suedezii au prins in zbor de la altii, si-au pus intrebari si au facut schimbarile in timp, pornind de la oameni simpli, parinti interesati si pedagogi dedicati, nu direct de la nivel politic, mi-as dori sa inspir. Eu voi fi scribul, cel care pune pe hartie ideile si conceptele altfel de aici, nu am veleitati de scriitoare si nu scriu adevarurile mele, ci ce au spus, gandesc si fac altii si mie mi se pare bun. In ultima vreme am vazut ca e o moda in Romania cu scrisul si prezentatul noilor idei si descoperiri despre parenting, alaptarea pe termen lung, dormitul cu copilul in pat pana pleaca de acasa, etc. Sunt idei bune, unele ciudate, unele exagerate (din punctul meu de vedere). Dar ce ma face sa le rejectez din prima este agresivitatea si virulenta cu care cele care le promoveaza dau peste bot celor care isi permit sa nu fie de acord sau sa conteste. Sper din suflet sa nu se ajunga la asa ceva aici, din contra. Imi doresc dialoguri reale si constructive, chit ca in contradictoriu. Pentru ca ma pasioneaza ce invat acum si ce voi face in viitor si am de gand sa fac un serial pe termen lung din povestile despre pedagogie, invatatul prin joc, ingrijire, respect pentru copii.

Inchei (prea)lungul text cu o poezie pe care am citit-o la unul din primele seminarii:

"Un copil criticat invata sa aiba prejudecati

Un copil care mananca bataie invata sa loveasca

Un copil care e luaat in deradere invata sa se simta neinsemnat

Un copil ironizat invata sa aiba constiinta incarcata

Dar un copil care este incurajat invata sa aiba incredere

Un copil care intalneste toleranta invata sa fie rabdator

Un copil care experimenteaza fair play-ul invata sa fie echitabil

Un copil care simte prietenia invata sa fie bun si amabil

Un copil care se simte in siguranta invata sa aiba incredere

Un copil care este indragit si imbratisat invata sa simta iubirea din lume".