Dar din dar se face Raiul!

Dragii mei dragi, când vă rugam acum o lună să mă ajutaţi să adun una alta pentru nişte copii sărmani, nu mă aşteptam nici în cele mai frumoase vise să se întâmple ce s-a întâmplat. De-aia a durat atât. Pentru că zi de zi mai primeam un mail, un telefon. S-au adunat zeci de pungi şi saci cu haine, jucării, cărţi. M-am întâlnit cu voi, oameni care nu mă cunoşteaţi. Nici nu ştiţi cu ce emoţie ajungeam la întâlnire, cât mă bucura să vă văd ochii. Când am tras linie, se adunaseră de două ori mai multe lucruri decât ce se vede în poză. Nu exagerez. Balconul şi jumătate de sufragerie. Şi tot frigiderul plin de dulciuri. După ce am pus totul pe căprării, pe vârste şi nevoi, am decis că sunt destule încât să merg în trei locuri. Plus la o familie cu mulţi copii, oameni foarte săraci.

Miercurea trecută am ajuns la primul loc. Vă spun sincer, dacă ştiam ce voi vedea, probabil aş fi lăsat totul la uşă. Am fost copleşită, dezarmată de umor, nu era loc de zâmbete drăgălaşe, deşi aş fi vrut. Tremuram şi plângeam. Un loc curat, ţinut de câteva femei românce şi 7 călugăriţe (indience, o poloneză şi o englezoaică) din Ordinul Misionarelor Carităţii, al Maicii Tereza. Ştiţi de cine au grijă ele, peste tot în lume, cu toată dragostea şi dedicaţia? De cei de care nu mai vrea nimeni să aibă grijă. Deja adulţi ca vârstă, 19, 20, 21 de ani, cei de care au grijă sfintele acestea de femei, cu greu pot fi numiţi oameni, deşi pentru ele sunt "copii". Cocoşaţi, cu nişte cioturi de picioare unii, surdo-muţi şi orbi alţii, feţe diforme, urlete animalice, handicap mental grav. Nu credeam că mai există aşa ceva în România. Şi aflu ceva şocant: 10 din cei 22 erau supravieţuitori ai iadurilor de orfelinate despre care erau reportaje în anii '90-'91. Copii cu malformaţii, lăsaţi să moară de foame, legaţi în lanţuri şi sârme. Eram copil atunci, dar nu voi uita vreodată imaginile acelea. Acum, cei câţiva care se puteau mişca, au venit curioşi la mine şi prietena mea Anne, ne trăgeau de mâini şi de genţi. Călugăriţa cu care am stat de vorbă ne-a scos afară, ne-a dus să ne arate capela şi locul unde stau ele, ne-a povestit despre locul acela, înfiinţat în '91. De atunci aveau grijă de ei. Fără ajutorul statului, care mai mult le-ar fi încurcat, după cum ne-a spus, dar cu ajutor de la oamenii din Chitila. Oameni sărmani, dar cu suflet mare. Ortodocşi, pocăiţi, se adună la slujbele preotului catolic pentru a se ruga împreună. O singură inimă. O rugă pentru un Unic Dumnezeu. Ne-a spus că nu au nevoie de nimic, dar că orice ajutor e bine-venit. Am promis că la toamnă o să duc pături, prosoape, săpun, detergent. La plecare, ne-a dat o fotografie a Maicii Tereza, cu o bucăţică din veşmântul ei, şi 3 medalioane mici. Ne-a mulţumit cu cel mai cald zâmbet pe toată faţa şi ne-a spus ceva, de o smerenie nemaipomenită. Nu "ne vom ruga pentru voi", ci "să vă rugaţi pentru noi".

În cel de-al doilea loc, Casa Soarelui, a fost la fel de emoţionant, dar nu aşa de dur. 26 de copii între 12 şi 18 ani, cu handicap fizic şi mental uşor şi mediu. Un loc foarte curat şi luminos, chiar vesel, copii curioşi, care m-au întrebat cum mă cheamă. Atât de bucuroasă a fost una din fete când i-am dat un tricou verde, că m-au podidit lacrimile de emoţie. M-au pupat, mi-au zâmbit. Le-am cunoscut pe două dintre persoanele care au grijă de copii. Două fete de vârsta mea, asistent social. Ştiţi cu cât dispreţ se vorbeşte de bugetari? Care iau bani fără să facă nimic? E, bine, aceste două fete, care lucrează cu copiii bolnavi, cu blândeţe şi zâmbet şi înţelegere şi iubire, sunt bugetare! Şi "nu fac nimic" pe 10 milioane. Nu s-au plâns nicio secundă. Mi-au spus doar că nu-i uşor. Şi că doar cine e foarte tare şi îşi iubeşte cu pasiunea meseria poate face ce fac ele. M-am simţit mică în faţa lor. Le-am promis şi lor că voi reveni, cu dulciuri, cu jocuri, cu cărţi de colorat.

Ieri am fost şi la cel de-al treilea loc. 32 de copii abandonaţi sau din familii destrămate. Copii sănătoşi, plini de energie, jucăuşi şi veseli, între 10 şi 16 ani. Care stau în 4 clădiri colorate şi frumoase, cu bucătării unde învaţă să gătească, loc de studiu, unde stau şi citesc sau îşi fac temele, loc de joacă unde ascultă muzică şi dansează. În curs de amenajare este o clădire unde cei mai mari vor putea învăţa o meserie. Pentru a învăţa să se descurce singuri, să fie responsabili, să aibă un viitor. Cine are grijă de ei? Ordinul Fraţilor Marist, călugări catolici. Primesc ceva ajutor de la stat şi de la primărie, dar cea mai mare parte a banilor vine din sponsorizări pe care se chinuie ei să le aducă. Fra Antolin, un spaniol mai în vârstă, dar plin de energie şi zâmbete, mi-a făcut cunoştinţă cu copiii, care mi-au arătat camerele lor şi mi-au spus să le mulţumesc celor care le-au trimis lucruşoare. La plecare m-au pupat, iar eu le-am promis să mă întorc cu dulciuri şi cărţi.

În weekend trimit şi familiei cu mulţi copii câteva hăinuţe, jucării şi dulciuri.

Final de primă "campanie". La rece, ce m-a costat? Ceva ore în trafic, un plin de motorină, ceva oboseală. Şi cam atât. Infim. Am primit înapoi enorm.

Dragii mei oameni, nu am cuvinte să vă exprim emoţia trăită. Cât de tare mi-a bătut inima. Câte lacrimi mi-au spălat obrajii. Cât de mult am zâmbit. Şi cât de fericită am fost şi sunt. Pot să vă spun că aţi făcut un lucru mare. Şi că aţi bucurat nişte suflete. Lucruri mici cu efecte mari. Monica, Jane, Răzvan, Mariana şi Dan, Maria, Irina, Corina şi Adi, Alexandra, Leyla, Cati şi Mara, Iuliana, Antoaneta, Anne şi tuturor celor care mi-aţi fost alături cu gânduri bune şi care nu aţi putut să-mi daţi lucruşoare pentru că le-aţi dat deja, vă mulţumesc din suflet! Mai mult decât haine şi dulciuri, mi-aţi oferit încrederea voastră fără reţineri. Şi asta înseamnă enorm. Sper să fiţi alături de mine şi prin toamnă, când vreau să o iau de la capăt. Până atunci, încă o dată mulţumesc. Mă înclin!


P.S. Pentru că primesc mai departe ajutor şi ajung să citească povestea mea mulţi oameni, care ar vrea să ajute, chiar de departe, am o întrebare, poate riscantă. Dacă după ce aţi citit aici şi aţi văzut poze, v-aş ruga să donaţi 1 leu, 5 lei într-un cont (al meu, la ING), urmând ca în septembrie să adun toţi banii ca să cumpăr prosoape, săpun, pastă şi periuţe de dinţi, ce aţi spune? "mda, credeam că e ceva de suflet, da' uite că şi asta cere bani"? Sau "mă duc zilele astea să donez, măcar 5 lei"? E doar o întrebare. Poate aveţi timp să răspundeţi. Vă între asta pentru că eu personal îmi doresc enorm să reînviu în mine noţiunea de ÎNCREDERE. Vă mulţumesc!