Proxima estacion Esperanza!

Nimic din agitatia, oboseala (acuta), nelinistea si tensiunea de vineri seara nu putea sa-mi sugereze ce avea sa urmeze. Eram stresata cu multe adunate peste saptamana, agitata si nelinistita ca amicul meu care trebuia sa-mi dea o statie de sonorizare pentru petrecerea fratelui meu nu imi raspundea la telefon, terminata psihic de ideea ca nu imi gaseam cardul (de salariu!), nu stiam daca l-am uitat la un magazin sau l-am pierdut, iar perspectiva umblatului dupa unul nou m-a facut sa nu dorm toata noaptea. Sambata am mers pentru prima oara cu noua mea mashinutza (despre asta, intr-un episod urmator), cu stomacul strans de griji, in necunoscut. Uimitor, in jumatate de ora am rezolvat tot! Cardul era bine merci la un magazinash de unde cumparasem joi ceva, am luat-o putin la shuturi pe vanzatoarea ametita "trebuia sa suni la bcr sa le spui si ei sa ma anunte!!!", ea nu a parut nici afectata de tonul meu, nici interesata de subiect. Oricum, mie mi-a revenit inima la loc. Am gasit si fructe de mare pentru paella pe care vroiam sa o construiesc pentru petrecere, mi-a raspuns si amicul si am luat aparatura de la el. Mi-am recapatat zambetul. La ai mei am tras toti tare sa pregatim totul pentru seara. Katy a reusit senzationalul: sa decoreze si sa aranjeze in asa fel incat eu m-am simtit ca in Vama Veche! Stuf, bar de lemn, plasa si sfoara, scoici, melci si nisip. Ne-a mai ajutat si vanticelul ushor care batea shtrengar, ca acolo. Sonorizarea respectiva nu era doar pentru muzica noastra de la laptop, ci si pentru sustinerea unui mini-concert de catre trupa unor prieteni, cadou pentru frate-meu. In conditiile in care, de doi ani de zile, din mai pana in octombrie, la motelul din vecini sunt nunti, botezuri, cumetrii, de joi pana duminica, urla muzica si niciodata nu au dat mai incet (oamenilor de afaceri nu le pasa de sanatatea vecinilor, de somnul unui bebelush, de omenie sau de bun simt), muzica noastra i-a luat total prin surprindere si nu mica ne-a fost mirarea cand ne-am trezit cu ei la poarta ... sa dam muzica mai incet, ca ei au o nunta! Si se aude la ei. Ghinion! Si mai amuzant a fost cand ne-au sunat si mai tarziu sa ne roage inca o data, ca se aude la ei peste muzica lor si plange mireasa! Pai, deh, daca noi am inchiriat sonorizare mai buna! In plus, cred ca mireasa plangea ca nu mai era fata mare, parerea mea! Am uitat rapid de problemele vecinilor si ne-am pus pe un chef cum nu am mai avut de tare multa vreme. Baietii s-au depasit pe sine, au cantat exceptional, pentru un public restrans, dar foarte entuziast. Ei si-au strans sculele, dar sonorizarea si microfonul au ramas :) Cu cat curgea mai multa bere/vin/rom/palinca, cu atat ni se topeau inhibitziile si se trezeau vocatiile de mari artisti. "Fericirea are chipul taaaaau!" "Hai acasa, hai cu mineeee!" "O batrana intr-o garaaaaa, intreba o fetishoaraaaa". Pot sa pun pariu ca asta a fost momentul in care mireasa plangacioasa a fugit ea de la nunta, nu a mai asteptat sa mai fie furata. Ce dansuri! Ce piruete! Doi pashi in spate, doi in fatza, the moonwalk, the robot, nebunie generala! Cel mai tare mi-a placut sa-i vad pe fratele meu si pe Katy atat de bucurosi, fericiti, impliniti, pur si simplu incantati, asa cum de mult nu i-am mai vazut. Ca in orice weekend in Vama, si acum ne-am incheiat distractia dupa rasaritul soarelui, in acordurile lui Alifantis: "Nu te-ndeparta, nu ma mai lasa, singur sa astept...".
Duminica ne-am trezit chiauni si mahmuri pe la 2, vorbe putine, multa apa, multa cafea. Pentru noi, abia trecuse jumatate de weekend. Ne-am dus pe la 9 la Bestfest. Am gasit bilete, am intrat linistiti, ne-am bucurat sa vedem multa lume pestrita, zambitoare si relaxata. Fix la ora anuntata, ca orice profi care se respecta si ne respecta, Manu Chao s-au urcat pe scena. A fost un vis implinit. Doua ore de muzica adevarata, de show nebun, de mult mai mult decat ma asteptam. Piticul atomic, imbracat intr-un tricou cu culorile Romaniei, al Universitatii Cluj, a ras si a vorbit cu noi, am cantat cu el "Welcome to Tijuana, tequilla, sex and marijuana", "Que hora son mi corazon?", "Me chaman el desaparecido", "Hey, Bobby Marley, sing something good to me", "infinita tristeza". Am dansat, am tzipat, am sarit, am ras si am plans de bucurie. L-am injurat impreuna pe cel mai mare terorist al lumii, George W. Bush. Cu cata fortza treceau din chitara rece si calma in ritm turbat de tobe si chitari electrice! Si din nebunie si haos in dulceata si armonie! Un amestec senzational de punk si rock, salsa, ska si reggae, care nu poate purta decat numele de Manu Chao. Mi-au lipsit alte piese, mai ales Me chaman Calle, dar i-am iertat repede cand nu mi-a venit sa cred ca mi-au cantat (sigur mie, cu dedicatie!) Mala Vida, piesa lor cu care m-am imbolnavit de ei acum mai bine de 15 ani, cand erau in alta structura, dar la fel de nebuni. Ca orice trupa care se respecta, au iesit la un bis. Ca orice trupa care canta pentru oamenii care-i iubesc, au iesit si la al doilea bis. Si am plans iar de fericire. Si parca stiind cum suntem noi romanii, paguboshi, hoti, amarati, furati de istorie si de politicieni nenorociti, dar cu viata in noi, sange fierbinte si un fel de optimism ciudat, specific noua, a incheiat sublim cu "Pase lo que pase, sea lo que sea, la proxima estacion ESPERANZA!" Orice s-ar intampla, fie ce-o fi, urmatoarea statie SPERANTZA!