A doua săptămână de Stockholm

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!