Printre picături

Aș vrea să văd mutrele ofuscaților de ce voi scrie mai jos. De fapt, nu aș vrea, că, sinceră să fiu, dacă înainte nu mă atingeau prea tare, acum nu mă mai ating deloc. Dar știu că vor fi mutre, că doar cunosc marfa ...

Am plecat din țară de 3 săptămâni. Am avut și concedii mai lungi de atât în afara țării. Dar ce chestie și creierul ăsta al nostru, cum știe el să se seteze mai bine ca un calculator super-performant. Că eu știu că nu sunt în vacanță acum. Și știu și că nu umblă căței cu covrigi de gât (în coadă îmi sună urăt) pe aici. Și că o să am de tras. Și o să-mi fie dor de mama și de tata și de Mara și de Iulia și prieteni. Dar mai știu și că de la graniță am simțit cum mă ușurez cumva, parcă era cumva mai liniște în urechile mele.

Printre picături de net am citit (deh, boala grea, trece greu) articole, statusuri de facebook, postări pe blog cu subiectul Adrian Păunescu. Ultimele clipe, moartea unui om. Poet, politician, controversat. Ai mei nu le prea aveau cu Cenaclul, dar am ascultat zeci de melodii superbe, versuri profunde. "Rugă pentru părinți" mă tulbură, e prea mult, e ca la înmormântările ortodoxe, unde ritualurile și obiceiurile nu fac altceva decât să adauge durere celor care au pierdut pe cineva drag. Dar versurile de la Nebunul de alb, atât de dragă mie melodie, sunt tot ale lui Păunescu. L-am văzut ca politician în zeci de discuții, i-am analizat discursurile, n-am fost de acord cu multe din părerile lui, dar am apreciat că era unul din puținii coerenți. Nu m-a afectat în niciun fel că i-a scris ode lui Ceaușescu. Dumnezeu să-l ierte!

TV-uri nu am avut cum să urmăresc și nici nu aș fi făcut-o, dar îmi pot închipui. Dar am văzut ceva articole, cum s-au trezit toți luptătorii împotriva comunismului să-l umple de rahat pe Păunescu acum, că e mort. Doamne, cu câtă ură! Cu câtă furie și vomă. Dar cel mai tare mi-au sărit în ochi istericalele de doi bani ale unor personaje îl acuză pe mort de pupat curu lu Ceaușescu și de "distrus vieți" (?!), când ei abia dacă se născuseră în anii 80!

Sâmbătă am fost la masă la "familia adoptivă", părinții Adrianei. Sunt plecați din țară de prin 88 parcă. Adriana era un copil. Și o văd acum, cu o anumită emoție și nostalgie pe față, cum pune un disc (vinil) cu Cenaclu Flacăra! "Asta înseamnă pentru mine România, copilăria mea acolo. Ai mei au venit cu discurile astea, pe care acolo le ascultau cu prieteni lor". Tatăl ei mi-a spus că au mers la Cenaclu în tinerețe, era ceva special. A făcut și multe urâte, dar nu i se pot anula cele bune și frumoase. În plus, cine are căderea de a-l judeca? Mda, așa gândește un român care a fugit de comunism și care a învățat de la străini decența și să-și vadă de viața lui și ale sale.

Tocmai am realizat că e greșit, profund greșit să-i doresc (așa cum am scris-o de atâtea ori) moartea lui Iliescu. Deși am atâtea argumente pentru ceea ce cred cu tărie, că e vinovat de atât de multe. Dar e greșit! Nu mă voi bucura, nu voi pune statusuri la facebook, să-l judece cine are căderea. Mi-am adus aminte când și de ce m-am decis să plec din țară. Câți m-or fi crezut atunci că o să și fac ce spun? Unii m-au certat cu drag că plec, când e nevoie de oameni ca mine în țară. Alții mi-au spus cu ură și spume la gură că mai mult de împins tăvi nu o să fiu capabilă să fac în altă țară, că și acasă eram o mediocră. După doar 3 săptămâni, mă simt din ce în ce mai ușoară. Și parcă e mai liniște în urechile mele.