Criză de fiere politică

Când eram copil, mergeam cu ai mei la circ. Prima dată, deşi era frig şi mirosea ciudat, am făcut ochii mari. M-am entuziasmat. Aveam impresia că fac parte din ceva mare. Şi important în viaţa mea de copil naiv. A doua oară, m-au speriat îngrozitor clovnii. Şi am plâns. Dar m-am dus şi a treia oară. Pentru că am închis ochii la clovni, dar mi-au plăcut leii. A patra oară, deja trecuse ceva vreme, vedeam altfel lucrurile şi nu mă mai entuziasma mai nimic. Stăteam în primul rând şi vedeam toate detaliile. Clovnii erau dacă nu înspăimântători, cel puţin trişti. Leilor li se vedeau coastele. Şi răgeau dintre gratii. Acrobaţii aveau cearcăne. Şi era frig şi mirosea urât. Peste toate astea, au venit nişte hipopotami. Şi unul m-a scuipat. Direct. Un scuipat mare, greu şi concentrat. După care mi-a întors imensul cur şi s-a pişat. S-a întors la ceilalţi hipopotami şi şi-au văzut de ale lor. Am plecat cu ură în suflet. Umilită. Şi n-am mai mers niciodată la circ...
În 1996 am votat pentru prima dată. 18 ani. Entuziasm şi naivitate. În 2000 am votat de frică. Cu scârbă. În 2004, deja nu mai credeam în spiriduşi şi zâne. Dar vroiam PSD-ul jos. Să dispară. Să nu mai văd rânjetul de hienă a lui Iliescu. Şi sictirul lui Mitrea. Şi aroganţa lui Năstase. La referendum, când s-au făcut acele alianţe de tip anus contra naturii PNL+PSD, UDMR+PRM doar ca să-i pună pumnul în gură lui Băsescu am spus că trebuie să fie ceva acolo. Că nu degeaba mitocanul, specialistul în gafe, hăhăitul naţiunii şi i-a ridicat pe toţi în cap. Am votat NU şi am aşteptat să se întâmple CEVA.
În campania asta am văzut iar circ. Grotesc. Paiaţe sinistre aruncând cu rahat una în alta. Ei cu ei. Noi cu voi. Ei hoţi, noi fete mari. Tactu-i prost şi mă-ta-i curvă. Ba pe-a mă-ii, băăă, vierme! M-am dus pe ceaţa, din sânul familiei calde, doar ca să pun ştampila. Nu ca să iasă unii, ci ca să nu iasă alţii. Nu m-am mirat că s-au bătut cu cărămida în piept că i-au votat 30% din 30%. Mă aşteptam.
Dar, recunosc, în secunda în care i-am văzut cum îşi dau labele păroase, cum şi-au dat cu parfum peste căcatul de pe faţă, cum şi-au pus miere pe limbile otrăvite, n-am mai putut. I-am văzut înşiruiţi, paiaţe deşirate cu rictus de hienă, javre costelive avide de ciolan, pe post de lei, jivine sinistre cu limbaj de lemn putred pe post de negociatori, cu marele circar odios în frunte. Şi s-au transformat toţi în hipopotami băloşi. Care s-au uitat cu ochii galbeni direct în ochii mei. Şi m-au scuipat direct între ei. Un scuipat mare, greu şi concentrat. După care s-au şi pişat pe mine şi pe toţi ceilalţi. Şi ne-au întors curul mare şi s-au apucat de bălăceala lor. Ei cu ei. Noi, vai de noi.
Şi nu m-a apucat greaţa. Nici lehamitea. Ci o reală şi oribilă criză de fiere. Şi am vomat în jeturi. Şi am avut spasme. Şi am crezut că o să mor. Nu mai puteam vorbi. Tocmai când le doream fiecăruia dintre ei câte o criză din asta, am găsit nişte versuri, ale unui om dus prea repede (Marcel Hârjoghe), care spunea, tocmai la 1977:
A fi porc - nu-i lucru mare.
Poţi fi porc: porc prin născare
Sau, de n-ai obraz subţire,
Poţi fi porc prin devenire.
Iar câine - la fel: sadea
Când te fată o căţea,
Sau când simţi neîncetat
O nevoie de lătrat.

Dar să fii un porc de câine
Asta nu poate oricine...

P.S. Ştiţi cât mai costă un transplant de ficat? Caut unul nesimţit, nepăsător, fără conştiinţă, fără mândrie, fără alte dorinţe în afară de slănină, ţuică şi mujdei.