Moşul meu

Pentru că, deh, e în trend şi de sezon, mă tot gândesc şi eu de câteva zile la Moş Crăciun. Nu mică mi-a fost mirarea azi dimineaţă, când am văzut că însuşi primarul nostru nevotat de mine încă mai crede în Moş „pentru că el a însemnat pentru mine o salvare. A rămas simbolul omului care are dreptate şi cu care m-am consultat şi mi-a dat mereu sfaturi bune”. Ce m-a înspăimântat puţin la Oprescu n-a fost faptul că la vârsta şi morga lui mereu acrită mai crede în Moş. Şi nici că primeşte sfaturi de la el (deşi, după ce acţiuni are, cred că Moşul cam face mişto de el când îi dă sfaturi). M-a speriat ideea că de fapt, Oprescu e puţin diliu şi vede înmiit. Pentru că ne-a ameninţat cu venirea pe străzi a 4000 de Moşi Crăciuni! Moşul lui Oprescu o avea personalitate multiplă?
Dar destul cu întrebările mele civice. Să revin. La mine, normal.
Nu ştiu de ce, în Moş Nicolae n-am crezut niciodată. Poate şi pentru că ameninţarea cu băţul (dacă nu am fost cuminte) nu mă speria deloc, eu fiind tot timpul o fetiţă rea şi cu gura mare care şi-o lua pe coajă la ordinea zilei. De asemenea, eram şi o fetiţă drăgălaşă şi simpatică, aşa că primeam mai tot timpul dulciuri. Aşa că alte bomboane sau nuiele nu puteau veni decât de la mama şi de la tata.
În schimb, Moş Crăciun (nu Gerilă, pentru că ai mei au fost părinţi inconştienţi şi cărora le plăcea să trăiască cu adrenalina la maxim şi ne-au povestit întotdeauna că moşu care ne aduce cadouri e Crăciun) m-a fascinat întotdeauna. Din cauza lui am un semn mic pe obraz. Că m-am suit pe la vreo 3 ani pe un scaun să pun o steluţă în brad, special pentru el, şi am căzut. Iar mama, când să mă prindă, m-a zgâriat cu unghia. Pe la vreo 5 ani, când a venit la mama la servici, m-am îndrăgostit de el. Pentru că, deşi avea barbă albă, avea ochii verzi (ca şi colegul mamei, Cristi, care îmi aducea bomboane Cip şi îmi promisese că îmi va lua pantofi cu toc când o să cresc). Şi a observat şi că am freză ca Mireille Mathieu (ceea ce pe mine m-a dat pe spate). Mă credeţi pe cuvânt că şi acum îmi aduc aminte că am primit cadou o paletă de plastic cu o minge şi două portocale?
Peste încă vreun an, am văzut că Moşul umblă cu ghete ca ale lui Ciri, prietenul nostru de familie. Şi mai vorbea şi rârâit şi făcea poante ca el. Clar, pe an ce trecea, Moşul îmi era tot mai drag.
Prin clasa a IV-a, nişte tîmpite de colege îmi spun zeflemitor: "Moşul nu există. Părinţii ne dau cadourile. Doar copiii proşti mai cred în el". Furibundă şi cu capul arzând, am ajuns acasă. Şi în seara aia i-am pândit pe ai mei non-stop. Nimic. Şi ne-am pus la masă. Cu toţii. Când am ieşit din bucătărie, am găsit bradul aprins şi cadourile sub el. A doua zi, ce le-am mai zis colegelor ... "Proaste sunteţi voi, de-aia nu mai vine Moşul la voi. La mine chiar a venit". Şi acum îmi aduc aminte cât de tare îmi bătea inima de fericire.
Că părinţii cumpărau cadouri, am înţeles în scurt timp. Dar asta nu a anulat niciodată venirea lui Moş Crăciun, să ne înţelegem! Pentru că, deşi ştiam deja din noiembrie ce mi-a cumpărat mama (oricât de bine le-ar fi ascuns), cadourile ajungeau întotdeauna inexplicabil sub brad. Şi avea întotdeauna alt farmec când le găseam acolo. Aşa că altă explicaţie nu am găsit. Decât că le pune Moşul când ceilalţi nu se uită. Nici măcar de când m-am apucat eu să cumpăr cadouri nu am găsit altă explicaţie. Pentru că, deşi sunt mai tot timpul conştientă de mine, am pe 24 decembrie seara o tulburare majoră. Pentru un minut, uit de mine. Şi de atâta bucurie şi fericire şi ghiduşie, mă transform. Intră în mine un spirit vesel. Şi gras. Cred că de-aia nu mă apuc de slăbit înainte de Crăciun. Să nu se sufoce Moşul în pielea mea în minutul ăla. Toată lumea se aşează la masă. Prima sarma din oala care a fiert şi ne-a înnebunit toată ziua. Un pahar de vin roşu. Şi o felie de cozonac. Apoi, invariabil de atâţia ani, eu fug de la masă. Şi ce să vezi! Beculeţele sunt aprinse şi a venit Moşul! Dacă aş putea aduna energia datorată fericirii şi bucuriei când deschid cadourile, sunt convinsă că aş putea ţine un bec mic aprins un an întreg. Până la anu, când vine iar Moşu.
Pentru mine, Moşul nu e îmbrăcat în roşu, ca ăla inventat de Coca Cola, care a prins la public mai ceva ca Che Guevara. Nici nu are faţă. E doar zâmbet, bucurie, familie, iubire.
Anul ăsta, pentru prima dată în vaţa mea, Moşul va veni de două ori. O dată când voi fi cu ai mei părinţi şi gagic la Viena. Şi a doua oară, câteva zile mai târziu, când o să reunim familia cu fratelo, Katy şi Mara. Vă daţi seama că anul viitor o să pot ţine aprins un bec cu dublu număr de waţi? Oare o să rămân copil prost toată viaţa? Tare mi-aş dori ...