Libertate şi nebunie

În vremuri de greaţă şi frustrare socială, când mi se face dor de ducă, recitesc cu mare drag şi poftă două cărţi minunate. Îmi revine zâmbetul, pofta de viaţă, nebunia şi mă simt liberă.
Prima este Breakfast at Tiffany’s, cu uluitoarea Holly Golightly Călătoarea. Deşi teoretic ştiu povestea şi şirul narativ, de fiecare dată găsesc încă ceva, nedescoperit până atunci, la personajul acesta fabulos de la care niciodată nu ştiu la ce să mă aştept. Frumuseţea ei ieşită din canoane, naivitatea ei delicioasă şi umorul plin de duh, contrabalansează perfect tristeţea ei adâncă. Şi tocmai de-aia îmi vine să o iau în braţe şi să o pup. Găsesc senzaţional cum o vindecă pe ea de „dracii roşii” sau „the mean reds” o vizită la Tiffany’s. De câte ori citesc descrierea acestor „draci”, îmi identific şi eu momentele de anxietate mult mai rea decât frica sau teama. „Nu, tristeţea te apucă atunci când te îngraşi sau când plouă prea mult. Eşti trist, pur şi simplu. Dar dracii roşii sunt oribili. Eşti îngrozit şi transpiri ca naiba, dar nu ştii de ce ţi-e frică. Ştii că ceva rău de va întâmpla, doar că nu îţi dai seama ce”.
Există două momente care sunt speciale pentru mine. De Crăciun, Holly îi face cadou naratorului acea cuşcă scumpă, dar foarte frumoasă, despre care el îi povestise cândva. „Promite-mi că nu vei pune niciodată o creatură vie în ea” îl roagă. Şi al doilea moment, în drum spre aeroport, când îi spune taximetristului să oprească maşina, pe străzile Harlemului, cu motanul ei fără nume în braţe. Şi pe care îl lasă să plece. „E un mic neajuns că nu are un nume. Dar nu am niciun drept să-i dau eu unul, trebuie să aştepte până va aparţine cuiva. Noi nu ne aparţinem unul altuia, el e independent şi tot aşa sunt şi eu”.
Povestea lui Holly e cumva parte din mine. Bucata aia care nu-şi găseşte niciodată locul, care umblă de nebună, colindă în căutarea unui loc de care să aparţină. Dar în acelaşi timp, şi teama de a mă lega prea tare de ceva anume, ce m-ar putea face să-mi pierd libertatea.
Pentru mine, cartea şi filmul, deşi amândoua fantastice, sunt două lucruri diferite. Fiecare cu personalitatea ei. Deşi Holly Audrey Hepburn e mai presus de umilele mele cuvinte, Holly din carte e altceva. O fetiţă speriată (chiar fetiţă, ţinând cont că are 19 ani), nesigură pe ea, dar bravând nebuneşte într-o lume dementă şi haotică.
Din punctul meu de vedere, cartea, spre deosebire de film, are sfârşitul corect. Când am văzut filmul, nu citisem cartea încă. Cu toate astea, finalul dulce şi drăgălaş nu îmi părea veridic. După ce am citit şi cartea, m-am întrebat de multe ori, oare Capote ce-a crezut despre finalul filmului? I-o fi plăcut sau s-o fi înfuriat?
Pentru două replici din multe altele, Holly rămâne unul din personajele mele preferate: „Dacă aş avea banii ei, aş fi mult mai bogată decât ea” şi „E de prost gust să porţi diamante înainte de 40 de ani. Şi chiar şi atunci e riscant. Diamantele arată bine doar pe femeile chiar bătrâne ... riduri şi oase, păr alb şi diamante. Abia aştept!”

A doua carte de căpătâi în vremuri de restrişte ... Zorba Grecul. Cel mai profund om simplu, cel mai viu, care-şi trăieşte viaţa fără ruşine, viclenie sau măşti, fiecare moment din plin. Nu doar bucuria, ci şi lacrimile, furia, foamea, gândurile sau veşnicele întrebări. Ce lucru simplu e fericirea: un pahar de vin, castane coapte, sunetele mării. Şi tot ce ai nevoie pentru a simţi asta acum şi aici e pur şi simplu o inimă. Nu am, din păcate, destule cuvinte să explic ce înseamnă Zorba pentru mine. Aşa că voi cita din memorie. Mi-a rămas în cap când dă cu piciorul într-o piatră şi-i spune povestitorului: „Şefu, ai văzut? La vale, pietrele prind iar viaţă”. Sau modul în care defineşte el orele, de parcă el le-ar fi creat. „Ziua e bărbat, noaptea e femeie”. Şi veşnicele lui întrebări. Ce e o femeie? De ce mor oamenii? Cine a făcut stelele?
Văduva e omorâtă animalic, Bubulina moare, mina se prăbuşeşte. Şi toate astea duc la esenţa filosofiei lui Zorba: trăieşte ca şi cum ai muri peste câteva minute. „Ce maşinărie ciudată e şi omul! Îl umpli cu pâine, vin, peşte, ridichi şi din el ies suspine, râse şi vise. Ca o fabrică!”
„O să-ţi spun un secret, Alexis, nici cele şapte poveşti ale raiului, nici cele şapte ale pământului nu sunt de ajuns pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu. Dar inima unui om Îl poate cuprinde. Aşa că fii foarte atent, Alexis, să nu răneşti niciodată inima unui om”.
Dacă Breakfast at Tiffany’s cartea şi filmul sunt, după părerea mea, două lucruri minunate, dar altceva, Zorba cartea şi filmul fac un întreg. Se completează, deşi nu lipseşte nimic niciunuia. Zorba e uimire în faţa vieţii, e muzică şi dans, e puterea de a vedea aceleaşi lucruri în fiecare zi ca şi cum ar fi văzute pentru prima dată. Zorba e viaţă pur şi simplu. Şi de-aia îmi bate inima mai tare şi îmi fuge sângele de nebun.
„Ce-ţi lipseşte? Eşti tânăr, ai bani, sănătate, eşti un om bun, nu-ţi lipseşte nimic. Nimic, la naiba! Cu excepţia unui singur lucru – nebunia! Şi când asta lipseşte, şefu ...”.