Viaţa la curte

Deşi mai toată ziua povestesc de grătare la curte şi plăceri naturale, ţin să fac o precizare: viaţa la curte nu e pentru mine. Eu sunt o Vulpe de apartament. O fi frumos cu flori şi pomi, cu alt aer şi grătare, dar la partea cu strâns de vie, îngrijit grădina, udat florile, reparat gard, s-a stricat boilerul, nu merge hidroforul sau s-a umplut haznaua spun un hotărât NU. Să trăiască apartamentul! Dar dacă există ceva la curte ce bate de departe blocul şi m-ar putea face să las cutia de chibrituri, vecinii gălăgioşi, bătaia în ţeavă şi liftul scrijelit cu măscări, este varietatea spectaculoasă de animale prezente la curte. Chiar şi la o curte de pe şoseaua de centură. Unde e praf şi gălăgie şi trafic sinistru.
De când a început familia să stea acolo, am avut câini. Mai mici, mai mari, mai maidanezi, mai de rasă. S-au remarcat dintre ei câţiva, unii duşi din păcate în Raiul căţeilor. A fost Biţă, un maidanez costeliv şi răguşit, de o duritate înspăimântătoare cu necunoscuţii, dar de o căldură ireală cu cei dragi. Ne-a apărat cu destoinicie până pe la 20 de ani. N-a avut stăpân, a avut oameni dragi, pe mine, frate-meu, mama, şi un prieten şi un egal, pe tata. Pe tata l-a aşteptat să vină din delegaţie, pentru a-i linge mâna pentru ultima dată, înainte să moară cuminte, pe pragul de la intrare. A mai fost şi Sheeba, corcitura de shnauzer salvată de frate-meu de la nişte beţivi care o băteau. N-a existat vreodată un câine cu atâta dragoste şi atâta bucurie pentru stăpânii ei care o mângâiau. Şi a mai fost şi Teddy, cea mai
drăgălaşă căţea din lume. Nebună şi cuminte, jucăuşă şi serioasă, iubitoare şi alintată. Şi fiind Airedale Terrier, o vânătoreasă de excepţie. Puii vecinilor, şobolanii ticăloşi. Pe toţi ni-i aducea pe prag, draga de ea. Ne pupă şi ne latră acum doi băieţi. Oscar, fiul demn urmaş de nebunii şi drăgălăşenii al lui Teddy şi Athos, combinaţie senzaţională de Mastino Napoletan şi Labrador, 90 de kile de muşchi, candoare, iubire şi bale.
Pisicile nu au stat la noi niciodată. Nici noi nu am fost prea pisicoşi, dar nici ele nu au simţit nevoia să rămână. Până acum un an jumate. Când în peisaj a intrat un ghem de blană, o adevărată maşină de tors şi de alintat. De care s-a îndrăgostit iremediabil, nepoată-mea. Şi ce îmbrăţişări, ce tăvăleli, ce smotoceli! Aşa că Pisi a rămas. Şi a mai adus şi un motan frumos negru. Cu care a făcut şi pui. Care au fost daţi mai departe. Voodoo la Alina şi Pedro. Latif la Claudia.
Au mai trăit prin curtea noastră găini şi raţe, cocoşi şi chiar un porc, dacă îmi aduc bine aminte. Frate-meu are şi acum 5 broaşte ţestoase. Mari şi zurlii. Care vara stau într-o vană mare, la soare. Iarna se înghesuie într-un acvariu şi o muşcă de degetele grase pe nepoată-mea.
Şi au trecut prin curtea noastră multe alte animale, mai mult sau mai puţin obişnuite. Şarpele subţire şi verde de la colţul casei. Pe care îl căutăm în fiecare primăvară, să fim siguri de belşug în familie. Cârtiţele, care cât ar fi de drăgălaşe cu lăbuţele lor mici şi roz, n-aş putea spune că-l bucură cu prezenţa prea tare pe tata, care îşi vede straturile de vinete şi ardei răscolite şi surpate. Ciocănitoarea turbo-diesel care tocăie vară de vară pomii din grădină. Aricii drăguţii care îi isterizează pe căţei cu mersul lor încet şi ţepii lor duri. Porumbelul care şi-a făcut culcuş la geamul camerei de sus şi ne-a înnebunit cu găinaţul lui pe alee. Dar l-am iertat. Că era atât de alb şi de frumos! Şi mai vine vara, în liliacul din grădină, o privighetoare. Şi te trezeşti dimineaţa la 5 în cântecul ei. Doar că în loc să te superi, îţi ţii respiraţia de emoţie, ţi se umple sufletul de fericire şi îl vezi pe Dumnezeu zâmbind.
Te-ai gândi că, odată cu frigul şi cu iarna, activitatea se răreşte. De unde! Cu mama în bucătărie, ţuşt, printre picioarele noastre, un şoricel cât o monedă de 50 de bani, cu o coadă lungă lungă. Nu ştiu ce m-a uimit mai tare. Cât poate fi de drăgălaş un animăluţ care poate face atâtea stricăciuni sau detaşarea cu care mama mi-a spus "au fost mai mulţi, dar au mâncat grâul. Ăsta cred că e ultimul". Noroc că nu era şi tata în bucătărie. Pentru că el, ca orice bărbat care se respectă, s-ar bate cu ursul sau cu 5 bodyguarzi, dar ar da ochii peste cap a leşin dacă ar vedea monstrul de 2 cm. Tot la capitolul surprize, când am coborât în pivniţă după murături şi Frâncuşă, am dat cu ochii de un cărăbuş mare şi gras. Şi de o broască mică. Ţop ţop de colo colo. Dar cel mai mare şoc l-am avut văzând în faţa casei un superb fazan! Cu gât verde şi coadă roşie. De unde o fi apărut??? Şi unde o zbura, bietul de el?
Ce mă bucură foarte tare pe mine e că cea mai drăguţă maimuţică din lume, Mara, trăieşte înconjurată de aceste animăluţe. Pentru ea animalele nu sunt doar de pluş şi catifea. Şi nu are probleme să sape cu mânuţele în pământ şi să dea de o râmă, şi râde şi se gâdilă când primeşte un pusică de la căţei, şi o iubeşte şi o strânge în braţe pe Pisi, şi aleargă după coco prin curte, fie ei porumbei, vrăbiuţe sau orice altă pasăre care se odihneşte pe la noi prin curte.
E greu la curte. Cu legat de vie, săpat la roşii, plivit buruienile. Dar câtă veselie în lătratul căţeilor şi mieunatul mâţei, câtă agitaţie în alergatul şoriceilor, câtă pace în zborul porumbeilor şi în cântul privighetorii ...