De weekend prelungit

Entuziasmată de ideea unui weekend prelungit, mi-am concentrat multă treabă şi alergătură în zilele săptămânii. Aşa că vineri seară, după o tradiţională masă la libanezii de la Domenii (de câte ori merg acolo mă fascinează contrastul dintre mâncarea bestial de gustoasă care nu mi-a făcut niciodată probleme ulterioare şi atmosfera lugubră, afumată şi aparent extrem de neigienică), m-am pregătit pentru trei zile libere. Plină de voioşie, am adormit ca un prunc.
Sâmbătă am fost revoluţionară. Ca o mică Che Guevara la începuturi, am spus un NU hotărât cumpărăturilor, ca un protest anti-consumerism. Deşi sâmbăta e ziua în care îmi refac şi eu stocul de diverse. De data asta m-am abţinut mândră. Şi am mâncat ce am găsit prin casă (ceva carne congelată din care a ieşit un sos foarte bun pentru paste), am molfăit pâine uscată, am clătit bine borcanul cu resturi de ness, am fumat chiştoace, m-am spălat pisiceşte cu o cojiţă de săpun. Şi am supravieţuit. Portofelul meu mi-a mulţumit. Dar recunosc, pe seară leşinam de poftă de ceva dulce. Un pic de ciocolată neagră, o bomboană, un ecler. Dar m-am ţinut tare. Deşi m-am dus la culcare ca un copil pedepsit. Bombănind cu lacrimi în ochi.
Duminică agitaţie mare. Drumuri de făcut. De la gagic din Băneasa la ai mei, de la ei în Militari să votez. E, bine, da. Am ales să îmi exercit dreptul şi obligaţia de a vota (într-un fel sau altul) pentru a-mi putea permite şi pe mai departe să cârcotesc şi să-mi dau cu părerea. Să scuip şi să înjur. Am pornit de la ai mei ca o Ana lu Manole. În ciuda sfaturilor părinteşti că "nu merită". În ciuda ceţii absolut îngrozitoare. Nimic nu m-a oprit. Am gonit cu 20 la oră, cu nasul lipit de parbriz. Când am ajuns la secţie, credeam că s-a terminat totul. Aşa linişte era. I-am şi speriat pe oamenii ăia care dormitau pe mese.
Pe seară, iar drum. Ceaţă şi mai deasă. Dar la Alina şi Pedro era cald şi bine. Şi papa bun. Şi căţeluşă de 4 luni şi 20 de kile. Care în capul ei e pui şi vrea în braţe. În 2 minute am văzut la televizor mulţi învingători. "A ales poporul". Am scuipat (deşi nu era televizorul meu) şi am ţipat la ei: "bă, suli blegi şi opărite, poporul a ales să meargă la ski sau s-o frece pe-acasă! Cu 30% din 40% ar trebui să vă faceţi o groapă în pământ şi să vă ascundeţi în ea, nu să vă bateţi cu cărămida în piept. Huo!" Am mai avut nervi pt 2 minute de limbi în cur de felicitare pentru "domnul preşedinte Geoana" de la lăbile alea de la Antena3 (cu ne-analistul lui peşte Mircea fucking Badea, un fel de moţul la căcat în toată povestea aia). După care am trecut la desene animate şi poveşti. Pe drumul înapoi m-a apucat un fel de atac de panică din cauze de ceaţă compactă în care ne-am afundat fără scăpare. Dacă păţesc ceva? Şi nu-i mai văd pe ai mei. Şi nu mai apuc să-i dau cărniţa lui Miqui. Şi nu mai apuc să mănânc niciodată îngheţată de ciocolată. Şi nu o să aflu cine face guvernul şi cine va fi premier. Asta de la sfârşit am băgat-o de la mine. De umplutură.
Luni, 1 decembrie. Mă emoţionez sincer când aud imnul. Da, pentru mine Deşteaptă-te, române chiar înseamnă ceva. Mă emoţionează şi băieţii frumoşi în uniformă. Ceaţa de peste paradă numai bine dă o notă de mister. Şi brusc îmi aduc aminte de "experimentul" meu de acum câţiva ani. De care am uitat pentru că a dat roade. Atunci mi-am promis să zâmbesc şi să fiu foarte drăguţă cu toate funcţionarele publice (la poştă, la romtelecom, la bancă, etc). Recunosc, atunci când mi-au tăiat cablul, nu am putut zâmbi. Nu îmi place să fiu falsă. Dar în rest, zâmbesc. Se pare că am un zâmbet frumos şi molipsitor. Pentru că am primit zâmbete înapoi. Mai timide, mai uimite, mai ştirbe. Dar le-am primit. Şi aducându-mi aminte de asta, mi-am promis şi acum să găsesc în fiecare zi motive să nu înjur ţara şi românii. Să nu mă mai uit doar la the big picture. Ci să văd şi detaliile mărunte. Să nu mai înjur cei 3-4 nesimţiţi care îmi taie calea. Să nu mă mai enervez. Pentru că mă doare capul. În loc, să mă bucur că m-a lăsat unul să trec. Pentru că asta mă face să zâmbesc recunoscătoare.
Îmi asum riscul de a fi luată de optimistă până la prostie. De a fi luată peste picior. Şi de a suna patetic pentru unii. Dar aşa mi-a venit mie, în plină zi de bătaie pe ciolan, să mă gândesc că ţara asta nu e făcută doar din politicieni şi mârlani în trafic. Ci şi din oameni simţiţi, care îţi cedează trecerea cu "riscul" de a ajunge la stop cu 10 secunde mai târziu. Şi de tăntici la magazin care, după ce le mulţumeşti şi le zâmbeşti, îţi urează "să fii sănătoasă, drăguţă". Şi de sportivi care în ciuda tuturor, câştigă medalii. Şi de pompieri şi soldaţi care îşi pun viaţa în pericol. Din simţ al datoriei şi al responsabilităţii. Şi de bătrânei despre care noi ăştia tineri nu ştim. Care refuză medalii. Ca să nu fie ipocriţi. Şi fac asta nu pentru spectacol şi nici pentru noi. Ci pentru ei şi integritatea lor morală. Vreau să caut şi lucruri şi oameni frumoşi în ţara asta. Pentru că m-am săturat şi mi-e silă să fiu sătulă şi să-mi fie silă. Pentru că înainte de a aştepta de la alţii, trebuie să ofer eu. Sunt nebună, nu-i aşa? Şi cam naivă. Aşa să-mi rămână numele!

P.S. Mi-am adus aminte de o vorbă a unui ilustru anonim: râsul e ca un ştergător de parbriz. Nu opreşte ploaia, dar te ajută să mergi mai departe.