Dor de băieţii mei

De ceva vreme sunt aproximativ nefericită la job. Şi ca la fiecare job anterior, când ajungeam la saturaţie, îmi aduc aminte de cea mai faină perioadă din cariera mea. Pentru un an şi jumătate, am avut şansa de a învăţa multe despre şi de la bărbaţi, având alături doisprezece, în acelaşi timp, pentru multe ore, în aproape fiecare zi. Am fost şefă peste un departament dominat de bărbaţi. Mai copilăroşi, mai agresivi, mai orgolioşi, mai prietenoşi, mai duşmănoşi, mai înţelegători, mai concilianţi, firi diferite, personalităţi complexe.

Primul meu serviciu serios a fost la departamentul de monitorizare a presei dintr-o firma mare de PR şi marketing politic. După un an, am fost promovată la alt departament, mai lucram cu primii mei colegi, dar ne vedeam mult mai rar. Şi, după încă un an, din cauza unor probleme de comunicare cu şefa mea, am vrut să plec din firmă. Patronul nu a vrut să mă piardă şi mi-a oferit o soluţie: te întorci la Monitorizare, ca şef, reorganizezi activitatea şi angajezi oameni, că începe campania electorală. Pe de-o parte, provocarea mă încânta, pe de altă parte, mi-era groază că foştii mei colegi aveau să mă privească ostil. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa, din contră chiar. Eu ştiam ce înseamna munca lor, puteam să o apreciez, şi am facut pe dracu’ în patru să îi ajut, cu aparatura, cu probleme de logistică. La primul salariu ca şef de departament, am ieşit cu băieţii la o băută. Eram eu şi noua bărbaţi. Fetele nu au putut să vină. Am vorbit, am râs, am băut, până la un moment dat în care mi-am dat seama că mă ascultau suspect de liniştiţi şi mult prea concentraţi asupra mea. Mi se desfăcuseră doi nasturi de la camaşă şi le arătam decolteul în toată splendoarea. Reacţia unuia dintre ei, cel mai mitocan, de altfel, a fost de-a dreptul halucinantă şi m-a făcut să roşesc până în vârful urechilor: „bă, băieţi, avem o şefă frumoasă, de să-i bei apă din pi..ă”. Am crezut că nu o să reuşesc niciodată să le câştig respectul şi nu o să am autoritate în faţa lor. Dar m-am înşelat.

După două luni, am ajuns la reorganizarea propusă: eu, patru fete şi cincisprezece băieţi, multă muncă, şi mai multă responsabilitate. Se lucra de la şase dimineaţa până la şase dimineaţa, fiecare cu programul lui, fiecare cu treaba şi problemele lui, eu cu ale tuturor. Iar eu nu aveam voie să fac diferenţe între ei, nici cu munca, nici cu prietenia. Trebuia să ascult pe toată lumea şi să îi înţeleg pe toţi, fără să aştept acelaşi lucru înapoi. Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să răbufnesc, să ţip sau să fac scandal, mai mult sau mai puţin întemeiat. Când am sărit calul, s-a găsit măcar unul care să mă tragă de mânecă, dar în general, s-au abţinut. Şi asta pentru simplul motiv că mi-am cerut scuze întotdeauna pentru exagerări, iar când eram îndreptăţită, şi-au dat ei seama că greşiseră şi şi-au asumat greşelile.
Nu am avut cu toţi băieţii aceeaşi relaţie, ar fi fost chiar imposibil, fiecare având personalitate, fel de-a fi diferite. Cu câţiva dintre ei am rămas tot timpul la stadiul de colegi de muncă, eu le spuneam ce au de făcut şi ei îşi făceau treaba. Dar au fost unii cu care am avut ceva în plus, iar în timp s-au legat prietenii reale.

Primul, şi cel mai important, a fost Nicu, cu care mă împrietenisem încă de la angajare. Un băiat cu un extraordinar simţ al umorului, un bârfitor de excepţie, cârcotaş, mucalit, sufletist, şi atât de serios la treabă, încât pe el îl lăsam să mă înlocuiască atunci când lipseam. Cu el vorbeam cel mai mult despre vieţile noastre din afara serviciului, despre probleme, de casă, de iubiri. Doar lui îmi permiteam să-i spun că sunt obosită şi uneori depăşită de situaţie. Era un prieten în adevăratul sens al cuvântului şi am trecut peste multe momente dificile cu ajutorul lui.

Al doilea băiat deosebit de acolo era Clau, fragilul, copilărosul şi drăguţul. De asemenea, un om pe care mă puteam baza la orice oră din zi şi din noapte, cu care puteam discuta despre orice. Avea şi el o nebunie, în fiecare zi trebuia să pupe şi să smotocească fetele de la birou. Eu nu făceam excepţie. Mi-am dat seama că făcea asta de drag, nu pentru că ar fi fost vreun gagicar, ci pur şi simplu, pentru că era un om foarte cald şi drăgălaş. Nu m-am simţit niciodată hărţuită în vreun fel, aşa încât pupicii lui au devenit pentru mine un alt fel de salut. Eu nefiind o mare pupăcioasă.

Un al treilea om special a fost Jean, cel mai tipicar om din lume, cel mai priceput la toate, omul care mai găsea întotdeauna cel puţin o întrebare de pus, după ce toată lumea le epuizase. Mă bazam întotdeauna pe el să facă perfect o treabă, deşi mă înnebunea cu comentariile, de ce-urile şi detaliile lui. Îl apuca uneori somnul la munca şi o data l-am înregistrat în timp ce sforăia de se cutremurau pereţii. Avea zilnic pregătit măcar un banc, iar la ieşirile noastre la bere era sufletul petrecerii.

Cu Cristina aveam o relaţie bună pentru că îmi era şi prietenă şi colegă de apartament. Dar probabil tocmai de-aia cu ea eram foarte exigentă şi nu existau hlizeli şi favoritisme la birou. Cel mai tare m-a amuzat când am fost o dată în vizită la ai ei şi m-a prezentat drept "prietena, şefa şi gazda mea, Lia". Un fel de 3-în-1.
Cu Monica m-am împrietenit mai tare după ce nu am mai lucrat acolo, pentru că a intrat în concediu de bebe. Cam la fel s-a întâmplat şi cu Corina şi Adi, care lucrau numai de noapte şi nu prea aveam timp de poveşti, dar cu care, de altfel, am plecat mai departe, la următorul job. Iuliana îmi este acum, la mai bine de 5 ani de la final, una din cele mai bune prietene. Cu Pepe şi cu Gâză mai stăteam la o ţigară seara, dar nu aveam prea multă treabă cu ei pentru că îşi făceau munca atât de bine încât nu era nevoie de discuţii. Şi cu ei m-am împrietenit mai tare după ce nu am mai lucrat acolo.

Personajul care m-a marcat negativ din experienţa asta, dar care m-a călit pentru multe situaţii viitoare, a fost Mircea, un tip cât un dulap, foarte inteligent, mitoman, mitocan şi periculos ca un şarpe. De fiecare dată când zâmbea, ştiam că vrea ceva sau că a făcut o mârlănie. Reuşea să-i păcălească mai tot timpul pe ceilalţi să muncească în locul lui, să îl acopere şi să-l împrumute cu bani, pe care nu-i mai dădea înapoi. Când am fost numită şefă acolo, mi-am dat seama după rânjetul lui, pe care nu şi l-a putut abţine, ce şi-a închipuit. O muiere, jumate cât el, o să o zăpăcească de cap şi o să o prostească, iar el urma să-şi facă ţigăniile mai bine ca niciodată. Nu se putea înşela mai tare, iar eu nu mi-aş fi închipuit că pot avea atâta nerv, sânge rece şi curaj. Mi-am dat seama că face matrapazlâcuri cu banii firmei, nu s-a mai ocupat de achiziţii. Greşea la muncă, îl penalizam la salariu. Venea tot timpul cu poveşti ca să justifice absenţele sau întârzierile. La un moment dat, mi-a spus că tatăl lui e foarte bolnav, e pe moarte, are nevoie să lipsească o săptămână, ca să se ocupe de problema asta, plus salariul în avans pe două luni. I-am dat şi liber şi banii, după care am început investigaţiile. Tatăl lui era bine sănătos, iar el avea nevoie de bani pentru că intrase în bucluc cu poliţia. Mi s-a părut atât de josnic, încât atunci când s-a întors, normal, după două săptămâni, primul lucru pe care l-am întrebat, recunosc, sună sinistru, a fost „a murit, bă, tac-tu?”. Şi-a dat seama că ştiu, dar şi-a închipuit că o să trec peste şi că el o să poată să-şi continue mizeriile. La scurt timp a făcut o tâmpenie importantă de muncă, iar în urma discuţiei i-am spus că va fi penalizat la bani. Reacţia lui a fost să ţipe şi să ridice mâna la mine să mă lovească. Trei zile mai târziu îl dădeam afară, a fost atât de şocat, încât mi-a semnat toate hârtiile fără să crâcnească. Trebuie să recunosc că multă vreme după asta mi-a fost teamă să plec acasă seara, chiar era omul de la care mă puteam aştepta să mă prindă după un colţ şi să-mi dea o mamă de bătaie. Din fericire, nu s-a întâmplat asta. Respectul băieţilor pentru mine a crescut enorm atunci, se săturaseră şi ei de mult de rahaturile lui, dar probabil că nu şi-au închipuit că tocmai o muiere mică avea să îl pună cu botul pe labe.

În afară de incidentele cu Mircea, multele ore petrecute la birou, alături de oamenii aceştia, au fost întotdeauna plăcute, chit că era vorba de muncă. Eu ştiam că pot să am încredere în ei că îşi fac treaba bine, ei ştiau că eu sunt acolo cu ei şi pentru ei. Tocmai de-aia şefu ăl mare îmi spunea "sindicalista". În plus, aveam un obicei noi, peste care nu am trecut niciodată şi pentru care ne invidiau oamenii din celelalte departamente. La fiecare sfârşit de lună, când luam salariul, ne adunam cu toţii, aveam întâi o mică şedinţă, după care, putea să ningă, putea să plouă, ieşeam la o băută împreună. De cele mai multe ori, fetele ori nu puteau veni, ori plecau repede. Şi rămâneam eu, singura fată la masă, cu o gaşcă de băieţi cheflii. Nu că eu aş fi fost mai blândă, mai ales că nu aveam maşină pe vremea aia şi nici vreo restricţie la băutură. Singura regulă era să nu discutăm de muncă. În rest, vorbeam despre absolut orice. Mi-e aşa de dor de berile şi micii ăia!

După terminarea campaniei electorale, firma a intrat în impas financiar, iar patronul meu mi-a dat cea mai ingrata şi oribilă sarcină: să le înmânez băieţilor preavizul. Şi nu oricum, ci cu trei zile înainte de Crăciun. Au ştiut şi mi-au spus că am făcut tot ce se putea omeneşte, că nu e vina mea, că ei înţeleg. Cu toate astea, am suferit mai mult decât după încheierea unei relaţii amoroase. Că, vorba aia, un iubit mişto mai găsesc, dar aşa niste oameni minunaţi cu care să lucrez, să fiu prietenă, confidentă, complice, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, nu prea cred că e posibil să mai găsesc.
Cea mai frumoasă surpriză, care a făcut şi mai grea despărţirea, a fost că au venit cu toţii la petrecerea de Crăciun pe care o plănuisem înainte să ştim că nu mai aveam loc de muncă. Am fost numai noi, n-am invitat pe nimeni altcineva din firmă, în afara a 3 colegi care îşi începuseră şi ei cariera la Monitorizare, am mancat, am băut, am dansat, ne-am pupat, ne-am făcut cadouri şi nu m-au lăsat să vărs nici o lacrimă de supărare, deşi stăteau adunate nod în gât. Seara aia a fost doar de bucurie. Eu şi băieţii mei o meritam. Mi s-a făcut un dor ...