People - can't live with them, can't shoot them

Atenționare! Textul care urmează e foarte subiectiv, nu scris la nervi, ci pentru că îl consider necesar. Cei care se simt vizați sper să aibă înțelepciunea de a înțelege despre ce vorbesc, cei care se vor ofusca și bosumfla, problema lor.

Pentru cei care nu și-au dat seama încă, eu nu sunt o domniță prețioasă și grațioasă, diplomată și care preferă să mintă "delicat" ca să nu deranjeze vreun orgoliu, ci sunt dintr-o bucată, sinceră până la sânge, atunci când îmi place ceva o spun din tot sufletul, dar e valabil și atunci când mă deranjează ceva. Azi vorbim despre ultima parte. Așa cum micile bucurii de zi cu zi ne fac viața mai frumoasă, la fel și micile neplăceri ne pot strica o zi, o stare anume. Am mai spus-o și în alte ocazii, eu nu sunt omul care trimite sms-uri de sărbători și cu atât mai puțin mă bucură cele primite cu semnătură, semn clar al faptului că au fost trimise întregii liste de telefon. Ba chiar mă irită și mă jignesc. Dacă am ceva de urat, pun mâna și sun persoana în cauză. Așa că reproșurile cum că vai, eu ți-am trimis sms și tu nu mi-ai răspuns nu mă fac decât să mai tai niște nume de pe listele de oameni cu care socializam.

Că tot am ajuns la chestia asta. SOCIALIZARE. Eu aici includ cunoștințele de pe bloguri, oameni cu care m-am văzut de câteva ori la o cafea și o poveste banală, colegii de serviciu, vecinii de bloc. Oameni care îmi sunt simpatici și cu care din când în când schimb câteva cuvinte. Cu ei nu simt nevoia să bag din alea cu "vai, da, musai să ne vedem la o cafea!" când de fapt nu am vreo intenție și uit oricum după 2 minute. Ei, bine, dar ei nu uită! Și mă iau la șuturi! Că am uitat de ei, că nu mai comentez, că "nu mai știu mai nimic de tine de o grămadă de vreme". Păi, nici nu ai DE CE să știi! Pentru că socializarea înseamnă interacțiunea fiecăruia cu ceilalți, dar până la un punct. De la acel punct până la intimitatea individului nu au loc decât familia, iubiții, prietenii aceia speciali, 2-3, 5-6 foarte intimi, prieteni pe care îți permiți să-i suni și la 3 dimineața pentru un sfat și care nu te deranjează niciodată când îți cer ajutorul. Dar aceștia sunt puțini și rari, că de-aia sunt buni. Și prietenii ăștia nu îți reproșează că nu i-ai pus pe lista de preferințe în materie de bloguri și nici nu se răsfață cum că "lasă, că eu știu că totuși mă iubești puțin". Pentru că prietenii ăștia, împreună cu familia și iubitul/iubita, sunt singurii oameni pe care îi iubești cu siguranță. Pe ceilalți îi simpatizezi, îi accepți, cu ei SOCIALIZEZI. Din când în când, fără obligații sau supărări stupide.

Tot din zona virtualului mă dezgustă bărbații care încearcă să agațe gagicile prin comentarii libidinos-patetice pe bloguri sau pe facebook. Get a life! Una reală! Deși probabil de-aia sunteți penibili în virtual, pentru că în real sunteți la pământ. Dar ca să nu fiu rea doar cu bărbații, cel puțin la fel de jenante sunt femeile (oare cum de cea mai mare parte au maxim 25 de ani?) care își fac bloguri unde scriu despre câți bărbați au avut și tăvălit, după care se dau lovite că le comentează toți labagii și cretinii. Dar deh, ăsta e virtualul, un spațiu unde au toți loc. Mai nasol e când tu te ferești, dar insistă ei să dea peste tine.

Când am fost în Suedia, prin 95, am rămas impresionată de o chestie, printre milioane altele. Cel la care am stat cu fratele meu ne-a spus să ne facem în așa fel programul încât să nu vrem să facem duș după ora 10 seara, că nu e frumos, deranjează vecinii. De la mama am învățat că nu deranjezi oamenii în weekend între 2 și 6, că poate se odihnesc. În afară de cei cărora le spun eu că aștept un telefon de la ei pe la 3-4 sau Doamne ferește, de telefoane din alea rele, nu voi fi niciodată amabilă și simpatică dacă mă suni sâmbătă-duminică între 2 și 6 după-amiaza. Nimeni nu ar trebui să fie amabil, pentru că nimeni nu ar trebui deranjat. Azi am țipat la o amică pentru că deși îi spusesem că vreau să dorm, deși era duminică la ora 4 după-amiaza, ea m-a sunat. Cu riscul de a se supăra și de a nu-mi mai vorbi niciodată, nu îmi pare rău că am țipat. Pentru că nu doar că am fost trezită din somn, dar m-a deranjat lipsa de atenție la un detaliu.

Azi am văzut un lucru frumos, o stradă întreagă de oameni ieșiți să dea zăpada la poartă. Singura umbră a acelei străzi era în fața porții prietenei mele, unde trona un mare munte. Făcut de cei de la casa vecină, niște muncitori, care i-au blocat ei poarta ca să își lase duba într-o zi. Ei au plecat, dar muntele a rămas. Când am ajuns la mine pe stradă, uitasem complet de oamenii normali care își curățau trotuarul. Pentru că un imbecil sinistru, ca să-și scoată el Loganul albastru, a aruncat TOATĂ zăpada peste drum, pe 3 mașini parcate! Deși ar fi putut să facă un efort să o pună în spatele mașinii lui și în lateral. Să ne înțelegem, omul NU a plecat, doar și-a făcut el "gospodărește" curat, să moară de invidie ceilalți vecini că uite ce harnic e el. Cel mai nasol e că am văzut același comportament și la deja mulții proprietari de mașini cu numere de provincie care s-au mutat în gazdă la mine în bloc. Și pe bune, chiar aș fi vrut să fiu din aia care e tristă că provincialii îi fac în fel și chip pe bucureșteni, dar că au dreptate. Ghinion! Prost crescuții, nesimțiții, mârlanii sunt la fel, din orice oraș ar proveni.

Și ca să revin la din astea foarte personale. Ca de final. Eu când spun unui om că m-a dezamăgit, că nu îmi place cum se comportă, că s-a schimbat în rău, că nu îl mai simt aproape, o spun de-adevăratelea. Ca un fel de încheiere de relație. Încheierea la fel de sinceră ca și relația. Păi, atunci cum naiba de se înțelege de aici cum că eu mi-am vărsat doar un năduf și gata, o luăm de la capăt? Eventual la o cafea! Nu, frate, gata, final, end of story, chiar asta înseamnă! Și mă determini să îți spun "dispari, nu mai exiști" în față, nu mai e loc de insistențe sau de făcut pe niznaiul cum că nu s-a întâmplat nimic, că eu nu sunt o domniță prețioasă, diplomată, care nu spune lucruri în față ca să nu deranjeze.