Centrul vechi - ce mireasă putea fi, ce curvă a ajuns

De când mă știu, pentru mine centrul vechi a însemnat București, parte din mine și identitatea mea de bucureșteancă. Copil fiind, înainte de 89, plecam cu mama de la serviciul ei (policlinica din Beldiman) și mergeam la magazinul Victoria, la magazinul mare de pantofi vizavi de Banca Națională (acum e sediu BCR), la magazinul 3 ursuleți, pe Lipscani de unde își cumpăra ghemuri de lână, ațe și nasturi (am și acum niște pulovere și căciulițe superbe făcute de ea) sau la cinematograful Doina, unde am văzut 101 dalmațieni și alte filme de desene animate. După 90, zona Lipscani s-a umplut rapid de tarabe cu blugi și țoale vândute de țigani bișnițari, dar și de zeci de magazine cu rochii de mireasă. Mergeau și micile magazinașe de meșteșugari ceasornicari, cizmari, bijutieri.

În plină adolescență, prin 92-93, am descoperit și viața de noapte a centrului vechi, în Club A, pe str. Blănari. Apoi Backstage și Fire pe Gabroveni. Underground-ul mergea de minune. Tot pe atunci au început să se vadă dărăpănăturile, câinii maidanezi, gunoaiele neridicate, șobolanii. Și țiganii aciuați ilegal prin casele de altădată, din ce în ce mai zgomotoși, agresivi, deranjanți.

În 95 am ieșit prima dată din țară, m-am îndrăgostit la prima vedere de Gamla Stan, centrul vechi al Stockholmului, și mi-am dorit să am așa ceva și acasă. După ce am văzut și agitația de zi și relaxarea boemă de noapte pe Vaci Utca în Budapesta, eleganța discretă a teraselor și străduțelor vieneze sau centimetru lângă centimetru de istorie superb întreținută în Praga, am știut că Bucureștiul are nevoie ca de aer de un centru vechi aranjat, cochet, cu magazinașe, bistrouri, cafenele și terase. Anii facultății tot prin zonă mi i-am petrecut, zi de zi băteam străduțele murdare, mă uitam cu tristețe la vitrinele prăfuite, rochiile de mireasă kitchoase, geamurile sparte, fațadele tot mai năruite. Dar speram, ascultam dezbateri la tv, arhitecți, specialiști, primari. "Centrul vechi va reînvia" era cel mai arzător slogan.

Ca un bărbat tânăr, îndrăgostit de o adolescentă prea fecioară, am așteptat cu răbdare dureroasă ca fecioara mea să crească, să se maturizeze, ca să o iau de mireasă. După ani de degradare și gunoaie, acum câțiva ani am început să văd schimbarea. Market 8, Amsterdam Cafe, picături de apă proaspătă în oceanul de mizerie. Am trecut cu stoicism și peste gropile și șanțurile și podețele extrem de periculoase pentru picioarele trecătorilor. Ca bărbatul din poveste, care se gândea că fata lui feciorelnică e la facultate, să învețe. La fel și eu, speram.
Anul trecut deja Smârdanul arăta superb. Dale noi pe jos, felinare, câteva terase frumoase, cu ceva spațiu între ele, atmosferă boemă. După ce l-am auzit în primăvară și pe marele primar în viață spunând cu asprime cum va avea el grijă de zona veche, am spus că gata, anul ăsta punem de nuntă! După câteva zile, seri și o noapte petrecute în zonă, pot spune că adolescenta noastră fecioară s-a maturizat rapid la facultate: se fardează strident, și-a pus silicoane, are fusta puțin sub cur, a devenit curva facultății, ba se mai duce și pe bani cu moși libidinoși.

Am fost vineri după-amiaza cu drăguța de Tomata, venită în vizită de la Timișoara, și Ciupercuța, pe Smârdan. La ora 6 deja găseai cu greu un loc la o terasă, dar încă se putea respira. Am fost literalmente șocată să văd câte baruri cu terase au răsărit, ca ciupercile după ploaie. Majoritatea foarte frumoase, cochet aranjate, elegante. Dar atât de înghesuite, că nu sesizai când se termină una și când începe cealaltă, ca să te așezi la o masă trebuia să deranjezi pe toți cei din jur, scaunul tău se lovea de cel din spate și din lateral, chelnerii se strecurau cu tăvile pline pe deasupra capetelor clienților, ca să te ridici deranjai iar pe toată lumea și inevitabil dădeai cu capul într-un colț de umbrelă. Dar poveștile cu cele două fete minunate au reușit să-mi îndepărteze primele umbre din sufletul meu.

Pe la 11 noaptea, tot vineri, cu gagicu, Iulia și Claudiu, am plecat de la o cârciumă să bem un frappe în centrul vechi. Știind că nu e voie cu mașina în zonă, am lăsat-o frumos pe a noastră la Tribunal. De departe intrarea în centrul vechi părea un câmp de bătălie. Credeam că s-a întâmplat ceva. Mașini claie peste grămadă, o șpagă la băiatu și ți se ridica frumos bariera. Și uite așa, sub privirile impasibile a vreo 10 jandarmi și din ăia cu ordinea publică, jmecherii cu mașini scumpe își putea înfige bolizii în șanțurile zonei pietonale. Agitație infernală, pițipoance care își rupeau gâtul în figuri pe tocuri de 12 prin gropile și dalele desprinse, de la fiecare terasă altă muzică, hărmălaie. Am găsit cu greu o masă liberă după ce am trecut de cel puțin 20 de terase. Urlam unii la alții ca să ne înțelegem, meniul a venit cu greu, comanda tot cam așa. Prin toată frunicăraia aia au trecut bârâind puternic 3 băieți cu motoare. Băiatul care strângea mesele, din cauze de aglomerație, a dat cu tava de pământ și a umplut de cioburi și de respect mesenii. Nu-mi dau seama dacă am plătit mult sau normal, pentru că am plecat chiauni de la masă. În clubul din subsolul barului cu terasă se dăduseră bașii la maxim și totul se resimțea la suprafață. Am ieșit prin str. Franceză, unde se continuau în același stil, sufocate una de alta, terasele. Am dat de o clădire aproape căzută, pe care era un semn de "monument". Am vrut să văd despre ce e vorba, dar mi-a fost teamă că balustrada de fier forjat ruginit care atârna la balconașul de deasupra intrarii să nu cedeze chiar atunci. Am plecat spre casă năuci, bulversați, obosiți, dezamăgiți, cu un gust extrem de amar. De curiozitate, am trecut cu mașina și pe bulevardul Decebal și pe la Dorobanți. Mda, toată protipendada de fițe, bășini și aere s-a mutat în centrul vechi.

Sâmbătă la prânz, o altă întâlnire cu oameni frumoși. Paul, Anto, Mikka au stat la taclale și povești și hlizeli cu mine și gagicu. Tot în centrul vechi. Mai aveam un dram de speranță, poate că ziua ... De data asta am găsit și terase aproape goale, peste tot sprițere din acelea cu apă, împotriva caniculei. Dar aceeași înghesuială sufocantă, iar la lumina zilei combinația de baruri cu aer franțuzesc sau englezesc, scaune comode cu perne moi, ruine de fațade și clădiri, magazinașe cochete lângă vitrine dintr-o epocă de tristă amintire, câini vagabonzi, tomberoane uriașe pline de gunoi, șanțuri și dale lipsă, balconașe putrezite care sfidează gravitația, toate la un loc dau un rezultat dulceag grețos cu tente de dramatic și amărăciune. Nu am pozat noaptea, probabil nici nu aș fi putut de câtă înghesuială era, iar ziua am evitat să imortalizez cele mai urâte imagini. Le-am preferat pe cele frumoase, dar au mai fost scăpări.

Deși sunt încă în picioare și frumoase câteva din clădirile mele preferate din București (CEC-ul, biblioteca, Banca națională, Mănăstirea Stavropoleos, Biserica rusă), deși știu că voi mai merge ocazional la un frappe sau o salată în zonă, mă simt furată. Și în mine a murit ceva.