Vulpea urbană ba călare ba pe jos

Pentru că prea trăiam eu relaxată de ceva vreme, duminică am experimentat un moment de adrenalină cu maşina pe care, sinceră să fiu, nu mi-l doream foarte tare. Dar din cauza drumurilor superbe din București, probabil nici nu e de mirare că la câteva luni se mai întâmplă ceva. Nu am rămas chiar fără frâne (probabil ăsta e următorul nivel). Am virat frumos dreapta şi, când să bag în viteză, mi-a luat-o băţul la plimbare! Am bâţâit de câteva ori, se mişca schimbătorul meu de viteze de la dreapta la stânga şi de sus în jos pe o rază de vreo 30 de cm. Nu ştiam dacă să mă panichez sau să mă amuz. Cu mare grijă şi atenţie, am reuşit să găsesc viteza a doua şi am ajuns încetişor la ai mei în poartă. Domnii casei au pus un diagnostic provizoriu "s-a rupt ceva, dar nu schimbătorul propriu zis, că altfel nu mai intra deloc în nicio viteză" şi mi-au comunicat fără drept de apel: laşi maşina aici, vine mecanicul când o putea. Şi uite aşa am fost aruncată, iar, în vâltoarea transportului în comun. După cum am mai spus, îi admir enorm pe cei care merg zi de zi cu metroul sau RATB-ul. Nu cred că îi face cuiva plăcere treaba asta, dar pe mine mă indispune teribil.

În tramvaiul 41 am experimentat iar contactul foarte intim cu oameni lipicioși, deși nu era neapărat cazul să ne atingem. Era aglomerat, dar nu peste măsură. Dar există un anumit tip de oameni care nu au idee de zona personală, de minimum de intimitate chiar și într-un spațiu public. În schimb era înfiorător de cald. Tramvai modern, cu platformă pentru urcat cărucioare, scaune comode, dar nicio urmă de aer condiționat. În schimb, în intervalul a 4 stații, am primit oferte de cumpărat plasturi, ziare și reviste vechi la prețuri de neegalat și șervețele. Plus un cerșetor care ne-a inoportunat pe toți cu mișunatul și jălaniile lui că nu are picioare. Își ascunsese atât de prost picioarele întregi, că până la urmă l-a luat la șuturi un nene și s-a dat rapid jos. În următorul mijloc de transport, autobuzul 620 care mă ducea în zona zoster Laromet (un fel de Bronx, Rahova, Ferentari, dar cu mai puține blocuri), am ținut strâns de geantă și oriunde m-am învărtit, tot nu am scăpat de duhoarea de la 3 personaje absolut dezgustătoare. Am ținut bine de geantă pentru că se fofilau printre noi 3 băeți, NU țigani, care operau delicat pe la portofele. La un moment dat, se suie doi țigani. Spălați, îmbrăcați decent, tinerei. Se salută cu doi blonzii, genul ăla de mărlănași de cartier. Unul din blonzi aruncă un ambalaj de biscuiți pe geam. Țiganul: "de ce arunci, bă, pe geam, nu e destul de murdar afară?" Blocaj total. Ca și cel căruia i se adresase, eu am crezut că face mișto. "Ce-ai, bă, ești din ăla ecologic hăhăhă?" Țiganul se încruntă: "Da, mă, sunt. Ție nu ți-ar place să fie curat pe jos? Io când am fost pe-afară am văzut că e curat și dacă aruncai ceva te ardea ăia de nu te vedeai. Și a început să-mi și placă să fie frumos și curat". Blondu l-a luat la înjurat. Eu am rămas cu un nod în gât: țiganul îi dă lecții de decență unui român și ăsta îl înjură. Mi-a sărit repede nodul când m-am trezit pipăită de o idioată care i-a zis prietenei ei: "ia, uite, fată, ce desen are tipa asta pe spate!" Pentru că era prea cald să fac mișcări bruște și violente și mai ales pentru că fac un experiment de ceva vreme, nu mai reacționez la primul impuls (ăla care mă facea să înjur, să reacționez agresiv), ci respir adânc și sunt calmă, m-am întors și i-am spus că nu e normal și civilizat să pui mâna pe un om pe care nu îl cunoști. S-a înroșit la față și a bâguit: "da și io sunt femeie, nu mă luam de tine". Recunosc că logica ei m-a amuzat un pic. "Iart-o că e proastă" a chicotit cealaltă, "da' e de-adevăratelea?". Nu, e fals. Și m-am dus mai încolo. Dar dintr-odată toată lumea se holba la mine. Și era așa de cald...

Mi-am recuperat-o pe Frieda cu bucuria unui copil care deschide cadouri de Crăciun. Mai face ea figuri, trebuie să îi fac revizia care mă va rupe cel mai probabil la buzunar, dar răcoarea aerului condiționat, cd-urile cu Manu Chao, cafeluța și țigara consumate la bord, ce-aș putea să-mi doresc mai mult? Să nu mai fie atâția demenți în trafic? Să nu mai fie așa de aglomerat? Mi-aș dori o utopie, așa că mă întorc la experimentul meu cu "serenity now" (fanii Seinfeld știu despre ce vorbesc). Nu mă mai enervez rău în trafic, pentru că oricât de tare aș țipa sau înjura, istețul sau isteața nu va învăța nimic, iar eu mă voi trezi cu o durere de cap. Las pe toată lumea să se bage, să schimbe banda și zâmbesc. Ador figurile uimite. Iar pe ăia care mă claxonează de nervi îi ignor. Și ca să-mi fie relaxarea și mai mare, gătesc aproape zilnic. Și în viața reală și în vizită pe la alții. De exemplu, la Tanti Jeni la Cantină, unde am construit o varză călită de lins degetele!